A încetat din viata Dobri Dobrev

Site-ul Bisericii Ortodoxe Bulgare a anunțat astăzi, în această după-amiază, că batranul Dobri Dobrev, cunoscut în întreaga lume, a plecat la Domnul. Avea 103 de ani.

***

botosani.ro: Un episcop bulgar a anunțat că astăzi, 13 februarie 2018, bunicul Dobri Dobrev a plecat la Domnul, la vârsta de 103 ani.

1Dobri Dobrev locuia in satul Baylovo, localitate aflata la o distanta de 43 de kilometri mai spre est de Sofia, Bulgaria. Desi in aceasta localitate s-a nascut si a creat marele scriitor bulgar Elin Pelin, renumele acesteia a ajuns in nenumarate colturi ale lumii multumita insa batranului Dobri Dobrev.
Batranul traia dintr-o pensie lunara de 160 de leva bulgaresti (aproximativ 80 de euro). Inca din anul 1988, in fiecare zi in care nu ploua, batranul Dobri Dobrev pleca din satul natal si venea in Sofia. Batranul cersea pe strazile din capitala bulgara, tacut si smerit, asteptand mila trecatorilor, nu pentru sine, care traia le fel de smerit precum arata, ci pentru Hristos.
De obicei, batranul rugator statea langa Catedrala Sfantul Alexandru Nevski sau langa Biserica Sfintii Chiril si Metodie, ambele aflate in centrul Sofiei, tinand in mana o cutie de tabla sau un pahar de plastic, in care aduna mila trecatorilor.

Iesind din tacere, batranul ctitor saluta pe tot omul, milostiv sau nu, cu cuvintele: „Bucurati-va, intru Domnul!”

In smerenia lui, batranul saruta adesea mana celor care ii daruiau un banut. Atat dupa infatisare, cat si dupa viata lui practica, fara greseala il putem asemana pe batranul bulgar cu un sfant „nebun pentru Hristos”, care de mult nu mai traia pentru sine si pentru aceasta lume, ci pentru semenii sai si pentru Imparatia lui Hristos.

Astfel, toti banii pe care ii primea drept milostenie, batranul ii dona bisericilor nevoiase, pentru reparatii, sau semenilor sai cuprinsi de saracie si nevoi.

Preasfintitul Tihon al Tiveriopolei, slujitor in Catedrala Sfantul Alexandru Nevski, marturiseste: „Nu mi-a venit sa cred cand am vazut chitanta, caci este greu de crezut, ca cel mai mare ctitor al catedralei este batranul Dobre, cel pe care toata lumea il cunoaste, cersetorul imbracat in costum national. Astfel, intr-un singur an, acest batran a donat catedralei 35.700 de leva(aproximativ 20.000 de euro). Potrivit documentelor de inregistrare a donatiilor facute catedralei, de zeci de ani nu a mai existat un ctitor atat de mare.”

Poate parea greu de crezut ca una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din Balcani, catedrala patriarhala a Bulgariei, in care se aduna lunar toti mitropolitii tarii, a primit un asemenea dar tocmai de la un batran cersetor. Privind chiar si numai spre donatiile facute de acest batran catedralei din Sofia, ne putem intreba, cu durere: In ce situatie a ajuns lumea noastra, daca cel mai mare donator dintre noi este un batran oarecare, ba inca si sarac.

Vesnica lui pomenire!

13 Februarie: Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940) şi omul aflat în deznădejde

Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940) şi omul aflat în deznădejde
Pe când încă trăia Gheronda Codrat de la Mănăstirea Caracalu, un mirean a venit în Muntele Athos ca să-și spovedească păcate mari. S-a dus acela la Karyés, la părintele Averchie, care avea rucodelie împletirea de metaniere și i-a cerut cu stăruință un duhovnic.
Page_33 copy

Bătrânul Codrat de la Caracalu

Părintele Averchie a socotit de cuviință să-l trimită la Mănăstirea Cutlumuș, care se află în apropiere de Karyés. Era acolo un duhovnic bun, dar aspru în ce privește canoanele, pe care le aplica fără nici o ezitare.
Omul s-a dus la Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă de acolo “ca o trestie bătută de vânt”, fără nici un fel de chef, plin de tristețe și mâhnire.
– Ce-ai făcut? Te-ai spovedit? l-a întrebat părintele Averchie.
– Da, părinte, dar…
Părintele Averchie l-a privit. Pelerinul era trist, foarte palid, stăpânit de o tristețe care nu era de la Dumnezeu, ci o aduce diavolul, spre a atrage într-o cursă ucigătoare sufletele oamenilor.
– Ce ai? Spune-mi! Ce-i cu tine?
– Părinte, nu mai există pentru mine viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Ar trebui să mă înec, a spus pelerinul cu o durere otrăvită.

– Dar de ce? Nu te-ai spovedit?
– M-am spovedit, dar duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu… Cum să vă spun? Asta m-a adus la deznădejde.
Când Părintele Averchie a auzit acestea și a văzut duhul de mâhnire și deznăjduire care își așternea vălul asupra sufletului obosit al acelui om, s-a apucat să scrie o scrisoare Înaltpreasfințitului Melípolei, Ierothei, care se nevoia atunci în Milopótamo. Acest părinte ar putea să-l ajute, se gândea el, să găsească scăpare pentru acel suflet.
A dat scrisoarea pelerinului și i-a spus două cuvinte frățești, încurajatoare, apoi i-a arătat cărarea care urma să îl ducă la chilia din pustie a Înaltpreasfințitului.
Episcopul era în curte când a ajuns pelerinul. Purta un fes simplu și sculpta.
– Ce dorești, frate? se adresă el omului care venise cu scrisoarea în mână.
– Vreau sa mă spovedesc, Înaltpreasfințite.
– Ascultă, fiule! Eu nu spovedesc. Totuși, o să te trimit la un duhovnic deosebit din mănăstirea Caracalu. Îl cheamă Părintele Codrat.
A urcat pelerinul pe o cărăruie abruptă ce ducea spre mănăstire și în scurt timp a ajuns. Părinții l-au găzduit, aşa după cum fac cu fiecare vizitator, cu multă dragoste și bucurie. Apoi l-au anunțat pe Gheronda.
– Să vină la stăreție, a poruncit acela.
Acolo l-a primit pe pelerin ca și cum l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cu dragoste. Ca un tată. Și omul se grăbea să își depene greutățile ce-l apăsau zdrobitor, cu o frică ne mai întâlnită, provocată probabil de dramatica spovedanie anterioară. Se asemăna cu o pasăre vânată ce avea răni mari, dar mai mare decât rănile îi era spaima. Demonul îl legase, dar nu se bucura de el. Sufletul lui de acum se găsea în mâinile lui Hristos, anume în mâinile Starețului Codrat, înzestrat cu lucrarea cea bună și cu puterea de a rupe legăturile păcatului și ale deznădejdii. Se afla în mâinile doctorului care urma să-i facă operația și să-l vindece cu harului și luminarea Duhului Sfânt.
Pelerinul vedea în chipul duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de bucurie.
“Este ceva firesc, scrie Sfântul Ioan Scărarul, ca bolnavul să-l vadă pe doctor și să simtă bucurie. Chiar dacă nu primește vreo binefacere de la el. Dobândește așadar și tu, o, minunatule – zise către Păstor – plasturi, picături, băuturi, bureți, anestezice, medicamente pentru vene, cauterizatori, unguente, somnifere, cuțite, bandaje. Dacă nu le avem pe acestea, cum va apărea altora știința noastră?” (Cuvânt către păstorii duhovnicești)
Gheronda Codrat era întrarmat cu toate aceste instrumente duhovnicești care alcătuiesc adevărata știință a păstorului duhovnicesc.
Pelerinul bolnav dorea să aibă loc cât mai curând “intervenția”, însă Gheronda Codrat nu se grăbea. Stătea alături de el, încerca să creeze o atmosferă familiară, de prietenie și încredere în relația cu cel ce se spovedea, cu toate că pelerinul se grăbea să i se recomande:
– Părinte, sunt un păcătos.
– Bine, dar eu te văd ca un înger al lui Dumnezeu. Spune-mi, ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?
Au discutat îndelung, până când a avut loc pregătirea dorită. Apoi a spus “binecuvântarea”.
– Haide, copilul meu, i-a spus. Vezi icoana lui Hristos? Nu ascunde nimic. Pe toate le știe Domnul. Pe toate le vede. Pe toate le aude. Și eu sunt un om care pătimește ca și tine. Așadar, curaj!
Fără grabă și cu naturalețe omul a golit și și-a vărsat toată otrava și durerea din inimă. Cu multă zdrobire de inimă. Fără îndoială cu gândul la mila lui Dumnezeu care Îl vedea plin de viață în chipul și în epitrahilul părintelui duhovnic. S-a spovedit curat. S-a pocăit sincer. A plâns. Sufletul lui, cuvântul, atitudinea, toate vorbeau ca în psalmul lui David, psalmul pocăinței : ”Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea”.
Ce altceva cere Iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință. Întoarcere. Acestea sunt singurele căi spre Rai. Drumul pe care au umblat vameșul, curva, tâlharul. Acest drum l-a deschis Domnul și sufletului rănit al pelerinului prin ajutorul responsabil, părintesc, al înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a iertării păcatelor.
Era Săptămâna Mare. Gheronda Codrat, după ce l-a ascultat pe pelerin, după ce a plâns împreună cu el – cum făcea de obicei cu cei ce se spovedeau la el – și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste rănile lui cu milă, i-a spus:
– Copilul meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Ascultă, așadar. Astăzi este Joia Mare. Toți părinții postesc ca să se împărtășească. Stai și tu aici în aceste zile. În ambianța curată și sfântă a mănăstirii o să te vezi mai bine pe tine însuți. O să te rogi împreună cu noi, o să postești. Și o să te împărtășești. Eu voi sluji și te voi împărtăși. “Iertate îți sunt păcatele, de acum să nu mai păcătuiești.”
Bucuria omului după spovedanie a fost de nedescris. Toate în jur străluceau de lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Fusese salvat. Iar bucuria lui Gheronda Codrat, care încă odată se făcuse salvatorul unui naufragiat al vieții, era asemenea bucuriei pe care o are Hristos atunci când întâlnește o “oaie pierdută” și asemenea bucuriei prăznuirii care se face în ceruri la “întoarcerea unui păcătos”.
http://www.pemptousia.ro/

Sursa

Minune la adormirea Cuviosului Nektarie Vitalis (06 februarie 2018), ucenic al Sfantului Nectarie de Eghina

 

 

Minune la adormirea Cuviosului Nektarie Vitalis (06 februarie 2018), ucenic al Sfantului Nectarie de Eghina
Se vede clar cum mâna Cuviosului Nektarie Vitalis se mișcă foarte ușor, ceea ce este neobișnuit pentru cei adormiți care înțepenesc. Nici trupul nu și-a schimbat culoarea și arată ca și cum ar dormi!

Așa arată Sfinții care au ajuns în Împărăția lui Dumnezeu, dar și mulțimea credincioșilor arată Sfințenia celui trecut la Domnul!
Sfinte Nectarie Vitalis, roagă-te pentru noi păcătoșii!
Sursă video complet : https://youtu.be/lJNbtiW15EI
Cuviosul Nektarie Vitalis a fost ingropat pe data de 9 februarie. Multa lume au venit sa-l conduca spre locul de veci pe cel care in anul 1980 l-a vazut si a fost tamaduit de Sfantul Nectarie din Eghina.

În Acatistul Sfântului Nectarie, la Icosul 7 scrie: ”  Bucură-te, ca parintele care purta numele tău a ascultat cererea ta de a-ți ridica un paraclis ;

Bucură-te, cel ce ai venit ca un pelerin la biserica sa ;

Bucură-te, ca ai fost văzut și de alți credincioși ;

Bucură-te, că primind binecuvântarea ta, părintele Nectarie a fost tămăduit prin rugăciunile tale ;  ”
**********************************
Arhimadrit Nectarie Vitalis (1930 – 2018)

Gheronda Nectarie Vitalis : In 1980, după zilele încărcate de sărbătorile Crăciunului, am simţit o mare slăbiciune, mă simţeam total epuizat şi de aceea, am hotărât să mă duc la doctor. După ce m-a examinat, mi-a spus: Nu aţi observat că din piept, atunci când tuşiţi vă curge sânge şi puroi? Ba da, am răspuns eu, dar am crezut că este din cauza multelor metanii făcute şi a oboselii. Mi-a dat imediat trimitere la mai multe spitale şi laboratoare pentru analize mai complexe. La unul dintre spitale, profesorul universitar Papaconstantin mi-a spus că am cancer la plămâni şi că nu mai am de trăit mai mult de două luni şi jumătate. I-am răspuns că vreau să ştiu precis, deoarece eram la mijlocul construcţiei cu biserica cea nouă a Sfântului Nectarie şi doream să-mi aranjez toate cele necesare. Am mers apoi şi la alte spitale, la alţi medici. Toţi mi-au spus acelaşi lucru, că trebuie să mă pregătesc, să-mi rezolv toate socotelile cu viaţa aceasta deoarece, peste puţin timp, voi pleca dincolo. Ba unul mai hazliu mi-a spus:
«Părinţele… aliluia, aliluia.».
Indată după toate acestea, am început să mă simt din ce în ce mai obosit. Tuşeam din ce în ce mai mult şi sângele îmi ţâşnea pe gură. Aveam în piept dureri îngrozitoare şi eram galben la faţă, aproape de moarte. M-am dus în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi m-am rugat îndelung. Apoi i-am spus: «Ce se va întâmpla cu mine Sfinte Nectarie. Eu muncesc într-una ca să îţi ridic această biserică., atât de mulţi se vindecă în jurul meu., nu ai putere să îi spui Mântuitorului Hristos să mă mai lase…? … de ce mi-ai mai spus în vis ca să îţi ridic biserică de vreme ce nu o pot termina… ?…dar în sfârşit, lasă să mor, nu mai contează… Toată lumea din sat aflase de starea mea. Mulţi plângeau, făceau rugăciuni şi privegheri pentru mine. I-am mai spus Sfântului Nectarie: «Lasă-mă măcar să termin biserica, să slujesc doar o Sfântă Liturghie şi după aceea pot să mor liniştit!»Intre timp, m-am apucat să mă îngrijesc pentru cele necesare înmormântării. Am comandat sicriul, am aranjat locul de veci şi toate celelalte. Au venit şi fraţii mei de peste tot şi au început să se plângă la Sfântul Nectarie zicând: «De ce ni-l iei pe fratele nostru, de ce nu ni-l mai laşi!», şi altele ca acestea. Apoi m-au luat din nou şi m-au dus pe la cei mai buni doctori. Degeaba. Acelaşi rezultat peste tot. Le spuneau: «De ce-l mai chinuiţi pe drumuri… ? Lăsaţi omul să moară liniştit!». M-au dus şi la Spitalul Central ca să mă interneze. Acolo, când m-au văzut în ce hal eram, nici nu m-au mai primit. Apoi am fost la spitalul Sfântul Sava. Un doctor de acolo le-a spus: «Dacă nu moare până în 2 Iulie, perioadă în care sunt ocupat cu alte operaţii care au prioritate, aduceţi-l la mine să încerc să îl operez, deşi nu are decât foarte puţine şanse de supravieţuire». M-au adus din nou acasă. Aveam dureri îngrozitoare şi aşteptam sfârşitul. Cu mare dificultate mai coboram din când în când la biserică şi mă rugam.
Intr-o zi, pe când mă aflam în Sfântul Altar şi citeam canonul de rugăciuni am auzit că a intrat cineva în biserică. L-am trimis pe paracliser să vadă cine este şi i-am spus că dacă mu este nimic important să spună că nu sunt acolo, că lipsesc. Mă simţeam foarte obosit. De curiozitate, am dat şi eu la o parte perdeaua Sfintelor Uşi şi m-am uitat. Era un călugăr în vârstă, mic de statură cu o rasă ponosită şi cu un fes călugăresc pe cap. A venit imediat paracliserul înapoi şi mi-a spus: «Părinte, călugărul acesta care a intrat acum în biserică, seamănă foarte mult cu Sfântul Nectarie pe care îl avem în icoană.»Eu, crezând că vrea în acest fel să mă încurajeze i-am răspuns: «Iţi mulţumesc domnule Sofian, că vrei să mă încurajezi şi că te porţi cu mine ca şi un părinte, dar acum sunt foarte obosit».
Intre timp, călugărul cel străin a aprins câteva lumânări şi s-a închinat la sfintele icoane a Maicii Domnului, a Mântuitorului şi a Sfâtului Ioan Botezătorul dar nu şi la icoana Sfântului Nectarie.

Apoi l-a întrebat pe paracliser:
– Duhovnicul este aici?
– Nu este, este acasă bolnav, are gripă. Aveţi nevoie, să-l chemăm cumva, pe preotul cel tânăr al parohiei?
– Nu, răspunse călugărul, Paştele cu bucurie! (Era în apropierea sărbătorii Paştelui anului 1980)
Printre ei se găsea şi primarul comunei care circula şi el în acea zi cu autobuzul. Până la următoarea staţie s-a făcut nevăzut, spre uimirea tuturor. Cu toate acestea, starea sănătăţii mele nu s-a ameliorat. Au urmat două luni de dureri îngrozitoare. In sfârşit, am ajuns la ziua de 2 iunie 1980, zi în care eram programat pentru operaţie la spitalul Sfântul Sava. Au venit împreună cu mine la spital ca să mă încurajeze Mitropolitul de Mesoghion, primarul comunei Sfânta Paraschiva, domnul Kobaios, Arhimandritul Agatonic Fatouros (actualmente Mitropolit de Kitros), şi Arhimandritul Nicodim Anagnostu (actualmente Mitropolit de Ieriso) şi alţii. Deasemenea, o mulţime de credincioşi din comuna noastră, care se rugau şi plângeau. Inainte de a pleca, m-am dus în biserică în faţa icoanei Sfântului Nectarie şi l-am rugat:
– Sfinte Nectarie, de ce nu ai apucat să mă salvezi, iată, acuma plec, mă duc să mă opereze, te rog să te găseşti lângă mine. Vreau să mă întorc, să continui lucrarea pe care am început-o. Nu în sicriu Sfinte al meu, ci pe picioarele mele aş vrea să mă întorc. Şi de mă voi întoarce sănătos, voi cerşi, de va fi nevoie, ca să îţi fac o icoană de argint.
Am plecat deci, cu toţii, la spitalul Sfântul Sava. Acolo era director pe vremea aceea domnul Papaconstantin, un om foarte credincios. I-a spus deci Mitropolitul:
– Vă încredinţez acest vrednic preot al meu.
Spuneţi medicilor care-l vor opera, să aibă mare grijă de el, deoarece îl va plânge un întreg sat care-l iubeşte, văduve, copii orfani şi toţi credincioşii pe care i-a ajutat.
– Nu este nevoie Prea Sfinţia Voastră, să vorbesc eu cu medicii profesori, aceştia doi deja au aranjate lucrurile.
– Care aceştia doi, întrebă Mitropolitul.
– Păi, Sfântul Nectarie şi părintele Nectarie…
Am fost încurajat de ceea ce auzisem în acea clipă.

M-au pus pe o targă şi m-au dus la chirurgie. Eu atunci am început să mă rog, cerând ca sufletul mamei mele să-mi vină în ajutor. Clipele erau foarte dramatice. Voi veni să te întâlnesc mamă, spuneam. Din păcate însă, nu am terminat lucrarea la biserică….Le-am cerut asistentelor medicale prezente să dea dovadă de milă şi de înţelegere. In faţa mea au apărut doctorii cu măştile lor pe faţă. Când m-au văzut aşa de terminat şi au auzit cum mă rugam au spus: Noi nu punem mâna să-l tăiem pe părintele ăsta… Toţi stăteau la îndoială.. Tocmai atunci venise în clinică şi un doctor din străinătate, mare specialist, ca să opereze pe un alt bolnav.  M-a văzut şi pe mine, m-a consultat şi la urmă a spus: Lăsaţi-mă să îl operez eu şi dacă e să moară în mâinile noastre, ce să facem, doar nu e prima dată când moare un pacient pe masa de operaţie… A venit apoi anestezistul şi mi-a spus: Părinţele te voi adormi, nu ştiu dacă te vei mai trezi. Dacă va fi să nu te mai trezeşti să nu fi pleci supărat pe mine şi să te rogi şi pentru sufletul meu. Imediat, am spus, voi chema pe “profesorul” meu, pe Sfântul Nectarie, să vină aici. Am spus: Sfinte Nectarie, vino repede, cuţitele sunt pregătite să mă taiel Te rog aleargă repede! Şi când vei veni, să nu vii singur. Ia împreună cu tine şi sufletul mamei mele şi adu-l lângă copilul ei, ca să îngenuncheze în faţa ta şi să te roage să îl salvezi…!… Am ameţit o clipă din cauza anesteziei şi apoi am adormit. Indată am simţit o mână moale care mă mângâia. Mamă, am strigat, ai venit îndată, îţi mulţumesc.. Această mângâieire mi-o aduc aminte de când eram mic copil.. Iţi mulţumesc dulcea mea mamă… Acestea au fost ultimele cuvinte, pe care le-au auzit şi cei prezenţi.
Apoi am auzit îndată, o voce groasă, bărbătească, care-mi spunea: «Copilul meu, nu sunt mama ta. Eu sunt Sfântul Nectarie şi m-am coborât acuma de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îţi aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos şi anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine copilul meu, se va petrece minunea şi se va afla în lumea întreagă!» După câteva ore, m-am trezit într-un salon al spitalului şi nu într-o rezervă separată, aşa cum mă aşteptam să fiu, de vreme ce supravieţuisem operaţiei. Oamenii din jurul meu se uitau parcă ciudat, cu curiozitate la mine. Am început să-mi privesc pieptul şi să caut urmele tăieturilor operaţiei dar nureuşeam să descopăr nimic. M-a văzut îndată unul dintre doctori şi mi-a spus: Nu te nelinişti! Sfântul Nectarie nu ne¬a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul acela din străinătate şi te-a mai consultat odată cu atenţie. Ţi-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare şi a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai şi apăreau pe radiografie între timp, au dispărut; s-au eliminat încet, încet prin expectoraţie şi printr-un lichid negru care a apărut excremente. Nu mai ai nevoie deci, de operaţie. Nu mai ai deja cancer. Să te rogi deci, de aici înainte şi pentru noi toţi cei de aici. Ştirea s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni. Erau foarte mulţi cunoscuţi care aşteptau cu înfrigurare rezultatul operaţiei. In satul meu clopotele au început să bată în ritm de mare sărbătoare. Cu mare bucurie ne-am întors cu toţii în sat. Cu greutate am coborât din maşină, cu biletul de externare în mână. Eram doar piele şi oase cum se spune. M-au ajutat să îngenunchiez la intrarea în biserică, i-am rugat să oprească bătaia clopotelor şi să deschidă larg uşile bisericii.
Indată ce am zărit icoana Sfântului Nectarie am zis: Părinte, fiul tău s-a întors. Nu m-am întors în coşciug şi cu mâinile încrucişate, ci aşa cum te-am rugat când am plecat, m-am întors pe picioarele mele. Te rog, ieşi în întâmpinarea mea.Primeşte-mă în frumoasa ta biserică spre a o termina… Vino să te strâng în braţele mele şi să-ţi mulţumesc că m-ai vindecat… Vino, marele meu Sfânt… Iţi mulţumesc… Primeşte mulţumirile mele smerite… Voi cerşi şi îţi voi face icoana cea mare de argint pe care ţi-am promis-o… Clerul şi credincioşii plângeau împreună cu mine. Era o atmosferă care greu se poate descrie. Indată am făcut o slujbă de mulţumire către Dumnezeu şi către Sfântul Nectarie. A urmat apoi o perioadă de refacere a sănătăţii mele după care m-am apucat din nou să lucrez la ridicarea bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al patronului ei, am terminat-o şi în vreme ce cerusem de la Sfântul, măcar o Sfântă Liturghie să săvârşesc într-însa, iată că se împlinesc de acum nouăsprezece ani de când slujesc şi încă mai trăiesc.
Iubesc mult haina preoţească. Am plecat de acasă la cincisprezece ani şi nu mi-am dorit altceva decât să port rasa preoţească. M-a ajutat Dumnezeu şi Sfântul Nectarie. La acea vârstă, în 1944, am mers la mormântul său în Eghina, am îngenunchiat şi m-am rugat îndelung. Apoi cu glasul şi gândirea mea de copil am spus: «Sfinte Nectarie, ca să te cred că eşti Sfânt, te rog să îmi spui: Voi deveni preot sau nu.? După câteva clipe, în timp ce stăteam cu capul plecat pe marmura rece, am auzit un glas care mi-a spus: «Vei deveni! Şi vei primi chiar numele meu!» Şi iată că ceea ce a spus atunci, a devenit realitate. Pe toţi sfinţii îi iubesc din toată inima. Dar cu Sfântul Nectarie, după cum vedeţi, sunt într-o legătură foarte strânsă, încă de mic copil. El este pentru mine protectorul meu, mama mea, tatăl meu, vindecătorul meu, cel căruia în clipele cele mai grele îi vorbesc. Zice de multe ori lumea: «Părintele iar vorbeşte cu Sfântul!», şi are dreptate. Merg în faţa icoanei sale şi îi spun: «Acela doreşte să se rezolve o problemă gravă, un altul să se vindece de cutare boală, şi aşa mai departe. Te rog eu deci, ascultă-le rugăciunea, arată-ţi harul şi mila ta». De aceea, pe toţi îi îndemn neîncetat, să alerge la bogăţia milei sale şi să se roage fierbinte, cu cugetul curat şi spălat de Sfânta Taină a Spovedaniei, şi nu vor pleca neizbăviţi».
Sursă: http://eviasieghina.ro/2016/02/12/gheronda-nectarie-vitalis/
************************
Sursă video 1: https://m.youtube.com/watch?v=WHYyk-jN4HA&feature=share
Sursă video 2:https://m.youtube.com/watch?v=JLhoReJFzNQ
Sursă video 3: https://m.youtube.com/watch?v=xRlc0FADXSk
Sursă video 4: https://m.youtube.com/watch?v=ELsdA3G6sw8
Sursă video 5:https://m.youtube.com/watch?v=jyTmtIbHH3w
Sursă video 6:https://m.youtube.com/watch?v=aBmJXJB8gtw
Sursă video 7:https://m.youtube.com/watch?v=ELsdA3G6sw8
Sursă video 8:https://m.youtube.com/watch?v=noTvFFDw6xk
Sursă video 9: https://m.youtube.com/watch?v=y5fTZh_whnM
Sursă video 10:https://m.youtube.com/watch?v=3fDxPlHq3qc
Sursă video 11:https://m.youtube.com/watch?v=4NejmRJTVyo
Sursă video 12:

https://m.youtube.com/watch?v=Mry8o0LWq5s
************************
Veșnica lui ponenire!

Dumnezeu să îl ierte și să îl așeze în ceata Cuvioșior!

Sursa

Gest de „solidaritate”! Un alt muzeu a programat filme de propagandă homosexuală după protestele de la MNȚR: „Opriți propaganda homosexuală în Ministerul Culturii”

activenews.ro: După protestele de la două proiecții care au avut loc la Cinematograful de la Muzeul Național al Țăranului Român – „Soldații. Poveste din Ferentari”, de joi seara, și „120 BPM/ bătăi pe minut”, din 4 februarie, Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) din București a decis, într-un gest de solidaritate, să programeze o peliculă cu aceeași temă.

„Considerăm că toleranța și promovarea drepturilor omului stau la baza unei societăți deschise și că trebuie susținute eforturile de multiplicare a acestor valori”, a comunicat MNAC.

Filmul ales a fost „Copilul meu/ Benim Çocuğum – My Child” (2013), regizat de cineastul Can Candan din Turcia, ce prezintă povestea părinților unor tineri LGBT din Turcia.

Un bărbat a protestat față de proiecția filmului, având următorul mesaj: „Opriți propaganda homosexuală în Ministerul Culturii”.

Protestatarul a părăsit sala fără scandal, odată cu începerea filmului.

Vor să scoată Coaliția pentru Familie în afara legii: CNCD a semnat un parteneriat cu poponarii LGBT având ca obiectiv „contracararea utilizării abuzive a libertății religioase pentru a genera intoleranță la adresa minorităților”.

activenews.ro: Asociația ACCEPT și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) au anunțat, joi, că implementează, în perioada ianuarie 2018 – iunie 2019, un proiect cu finanțare europeană intitulat „Parteneriat pentru egalitatea persoanelor LGBTI”, care are obiectivul de a crește capacitatea autorităților publice și a profesioniștilor din domeniul justiției, sănătății, educației și asistenței sociale de a relaționa cu petenți, pacienți, elevi, studenți, clienți care aparțin acestei comunități, informează News.ro.

Proiectul „Parteneriat pentru egalitatea persoanelor LGBTI”este finanțat de Programul pentru Drepturi, Egalitate și Cetățenie (2014 – 2020) al Uniunii Europene.

Proiectul va începe cu instruirea unui grup de formatori ACCEPT și CNCD în trei domenii cheie, unul dintre acestea fiind: standarde/ recomandări profesionale și modele de bune practici pentru prevenirea și combaterea discriminării la nivel european, în domeniul justiției, sănătății, educației și asistenței sociale.

Alt domeniu cheie este contracararea utilizării abuzive a libertății religioase pentru a genera intoleranță la adresa minorităților și pentru a limita alte drepturi ale omului, inclusiv drepturile persoanelor LGBTI.

Cel de-al treilea domeniu cheie este reprezentat de drepturile persoanelor transgender, în privința recunoașterii juridice a identității de gen și a asigurării suportului medical în tranziție, precizează sursa citată.

2Csaba Azsralos, președinte CNCD, a spus că din punctul său de vedere, perioada pe care România o traversează este una pozitivă, totuși, pentru că a ieșit din zona tabu referitoare la minoritățile sexuale.

„Din punctul meu de vedere, perioada pe care o traversăm este una totuși pozitivă, pentru că ceea ce a reușit România în ultimii 10 ani pe acest subiect este de a ieși din anonimat, dintr-o zonă tabu în care nu am discutat despre minoritățile sexuale, despre drepturile lor și despre încălcările drepturilor persoanelor care aparțin minorităților sexuale. Ceea ce putem vedea în ultimii ani este o prezență a acestui subiect în mediul public, ceea ce a condus la un grad mai ridicat de asumare a identității sexuale în spațiul public a acestor persoane”, a spus Azsralos.

„Toate aceste aspecte sunt importante, pentru că este o cale de a gestiona stereotipuri și prejudecăți legate de persoane aparținând minorităților sexuale în România. Aceste dezbateri și acest dialog în societate deseori este mai intens, uneori chiar contondent, dar din punctul meu de vedere este benefic, pentru că ne exprimăm în societate punctele de vedere și este o cale prin care putem progresa în acest domeniu al drepturilor omului”, a adăugat președintele CNCD.

Proiectul „Parteneriat pentru egalitatea persoanelor LGBTI” are ca scop și realizarea unei campanii de informare la nivel național privind drepturile persoanelor LGBTI, pentru a preveni și combate discriminarea acestora. Un obiectiv al campaniei ACCEPT și CNCD este realizarea unor sesiuni de informare în minim 4 universități relevante, cât și evenimente publice în parteneriat pentru a celebra istoria și cultura comunității LGBTI.

Anghel Buturugă, unul dintre editorialiștii ActiveNews, a comentat această informație:

„Romania are un indice 10 din 10 (adica maximum) in ceea ce priveste libertatile personale legate de same-sex relationships, in indexul realizat de Cato Institute, printre alte organizatii (The Human Freedom Index, editia pe 2017).
Cu toate acestea, CNCD si ACCEPT tocmai au declansat un jihad cu guler alb, european. Ei vor sa limiteze, practic, libertatea religioasa. Cum altfel sa interpretezi asta: ”contracararea utilizării abuzive a libertății religioase pentru a genera intoleranță la adresa minorităților”.
Pai tot ce tine de doctrina BOR, a Bisericii Catolice, a cultelor protestante si neoprotestante importante din Romania este foarte clar si ”intolerant” la adresa scopurilor minoritatilor LGBT: parteneriat, casatorie, adoptii.
Prin urmare, eu nu pot intelege decat ca daca eu, cetatean al Romaniei, in baza viziunii mele religioase, aceeasi cu cea a cultelor oficiale si legale, vreau sa militez pentru interdictia casatoriilor homosexuale, atunci mi se va rapi acest drept cetatenesc.
Adica CpF e scoasa in afara legii, mai pe scurt”.

Sfintii Cuviosi Martinian si Zoe – OCROTITORII CELOR CARE SE LUPTA IMPOTRIVA DESFRANARII( 13 februarie)

Alaturi de Sfintii casatoriti, Apostoli si Mucenici Acvila si Priscila, Biserica ne daruieste astazi, 13 februarie, tocmai in plin freamat al manifestarii dezlantuite a desfranarii din lume, al smintelii generalizate a copiilor si a tinerilor si in mijlocul propagandei de pe toate canalele mediatice si din toate locurile comerciale pentru nerusinare si curvie – sub pretextul asa-zisei zile a unui Sfant Valentin (de care de fapt nimeni nu stie astazi nimic, numele sau fiind utilizat prin abuz si sacrilegiu, spre a ne legitima patimile “firesti”) – alti doi sfinti care sa ne fie modele si ocrotitori si prin pilda lor, sa ne insufleteasca si sa ne si daruiasca un sprijin tare si concret in propria noastra lupta de pastrare nealterata a curatiei, a fecioriei sau de iesire din pacat si de lupta pentru pocainta. E vorba de istoria Sfantului Cuvios Martinian si a Sfintei Zoe, cea care a devenit, datorita rezistentei si rugaciunii acestuia, din unealta diavolului, sluga lui Hristos, ba chiar vasul facator de tamaduiri al Duhului Sfant.
Zabovind asupra vietii lor, vom avea mare folos, pentru ca vom vedea ca sfintii nu sunt niste supra-oameni care nu sunt incercati de dorintele si de tentatiile care ne impresoara si pe noi, ii vedem si in slabiciune, in ezitare sau chiar in cadere, dar ii vedem mai ales in lupta hotarata si pana la sange cu pacatul, in credinta cu care alearga grabnic la rugaciune si cer ajutorul lui Hristos in ceasul ispitei si in seriozitatea cu care fac acel lucru de care noi astazi nu ne prea mai atingem cu adevarat si care se numeste pocainta, schimbarea totala a vietii.
Cei tineri au nevoie cu deosebire de ajutorul acestor Sfinti cu atat mai mult astazi, cand curvia face legea in lume si ne este infatisata ca singura optiune posibila pentru orice tanar si cand atatia frati surori se ranesc tragic de sageata pacatului si deznadajduiesc sub povara sa.
Cei care mai iubesc curatia sau care vor sa o redobandeasca sincer, ravnind sa se elibereze de sub sclavia si de sub scarba pacatului, cu siguranta isi vor gasi in sfintii de astazi niste prieteni apropiati sufletului lor si niste puternici mijlocitori, impreuna cu Prea Curata Fecioara, inaintea lui Dumnezeu pentru intarirea lor intru virtute.
Acesti sfinti sunt si adevaratele flori de crin pe care Biserica ni le daruieste in aceste zile, spre a ne bucura inimile cu parfumul sfinteniei…

“Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numeşte locul Corabiei, în care s-au nevoit mulţi vieţuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul şi vrednicul de laude Sfîntul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har şi care din copilărie bine s-a deprins cu viaţa monahicească pentru că, din tinereţe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoinţă a intrat, luptînd asupra vrăjmaşului. El era tînăr şi frumos cu trupul, avînd 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa şi toată gîlceava lumească şi a mers în acel munte, la viaţă liniştită şi pustnicească, şi acolo a petrecut 25 de ani, avînd viaţă îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii şi mulţi se tămăduiau de multe nevoinţe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar şi cei ce erau îndrăciţi, venind la dînsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Şi multe alte minuni făcea el, ascultînd Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoinţele sale cele frumoase şi în toate părţile ieşise vestea despre sfînta viaţă a îmbunătăţitului bărbat şi, toţi cei ce auzeau, veneau la dînsul pentru folos.
Vrăjmaşul diavol, care urăşte neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tînărul monah care avea fapte bune. Mai întîi a început a aduce asupra lui felurite ispite şi cu năluciri în multe chipuri îl înfricoşa. Apoi a ascuţit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrînd ca şi pe acesta să-l izgonească din viaţa cea pustnicească, liniştită, şi de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cîntînd psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare şi, băgîndu-se sub peretele chiliei, a început a săpa pămîntul cu dinadinsul, vrînd să sape pe dedesubt peretele şi să răstoarne chilia peste sfînt.
Fericitul, fără frică şi fără tulburare săvîrşind cîntarea, s-a plecat peste ferăstruie şi a zis către acel balaur:
“Cu adevărat se cuvine să te tîrăşti pe pămînt. Pentru ce te osteneşti tu în deşert, o! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoşează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută şi, biruind înfricoşările, calcă puterea ta“.
Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos şi, fugind, zicea:
“Aşteaptă, aşteaptă că ştiu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meşteşug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, şi-ţi voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni şi te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vînt; atunci voi vedea cine Îţi va ajuta ţie!“.
Acestea zicînd diavolul a alergat de la dînsul.
Bărbatul cel tare, Sfîntul Martinian, atît era de paşnic în sine şi de nefricos, ca şi cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniştit se veselea şi lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu şi cu înţelegerea dumnezeieştilor cuvinte, prin citirea cărţilor. După aceasta, s-a întîmplat că, umblînd nişte oameni prin cetatea Cezareei şi vorbind între dînşii despre viaţa fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirîndu-se prea mult de bărbăţia şi de răbdarea lui. Dar o femeie desfrînată auzind cuvintele lor şi îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dînşii, zicînd:
“Cine este acela de care vă miraţi voi, care sînt isprăvile şi cum este viaţa lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputînd să rabde în cetate poftele trupeşti şi smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să ştiţi toţi că, nefiind foc, nu arde fînul. Dar, de s-ar pune lîngă foc şi nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare şi vrednic de mirare. Aşa şi de dînsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dînsul şi mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gîndul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui“.
Acestea zicîndu-le, şi cu bărbaţii aceia făcînd rămăşag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcîndu-se de podoabele cele desfrînate, s-a îmbrăcat în haine proaste şi rupte şi a pus trenţe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie şi luînd o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preţ, salbele, inelele cele de aur, mărgelele şi altele cu care se amăgesc ochii şi minţile celor tineri şi a ieşit seara din cetate, ducîndu-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vînt cu furtună şi ploaie mare în noaptea aceea.
Cînd s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit şi cu suspinuri a se ruga de dînsul, zicînd:
“Miluieşte-mă, robul lui Dumnezeu, şi nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mîncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum şi am căzut în pustia aceasta şi nu ştiu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sînt într-atîta primejdie şi nu te îngreţoşa de mine păcătoasa, că şi eu sînt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinţiei tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite şi sfinte părinte!“.
Acestea şi mai multe grăind ea cu plîngere şi cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra şi, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă şi udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine:
“Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de faţă ispita, ca ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduinţă să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mînca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu şi voi fi ca un ucigaş. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, şi atunci îmi voi îngreuna sufletul şi trupul şi mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu ştiu ce să fac“.
Şi, întinzîndu-şi mîinile spre cer, a zis:
“Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac nici să-şi rîdă de mine vrăjmaşii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit şi stăpînit de înşelătorul şi vicleanul diavol, ci, precum voieşti, păzeşte-mă în ceasul acesta, cu mîna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmaşului, că binecuvîntat eşti în veci“.
Astfel, rugîndu-se, a deschis uşa şi a primit-o înăuntru, apoi, aprinzînd foc, a poruncit să se învelească şi, aducînd ceva, i-a dat ei să mănînce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, şi a zis către dînsa:
“Femeie, mănîncă şi te încălzeşte aici, iar mîine dimineaţă să te duci în pace“.
Apoi, lăsînd-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru şi a închis uşa. Apoi cîntînd psalmi în ceasul al treilea din noapte şi rugîndu-se, s-a culcat pe pămînt după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculîndu-se la miezul nopţii, a scos toate podoabele sale din traistă şi s-a împodobit spre înşelarea sfîntului, iar cele rupte le-a pus în traistă şi aştepta pînă ce va ieşi la dînsa Martinian.
Făcîndu-se ziuă, a ieşit sfîntul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrînd să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzînd-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimîntîndu-se, tăcea. După aceea, a zis către dînsa:

“Cine eşti tu şi de unde ai venit, şi ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?“

Iar ea, răspunzînd, i-a zis lui:

“Eu sînt, stăpîne al meu“.
Zis-a ei sfîntul:

“Pentru care pricină ţi-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum eşti luxoasă“.

Femeia i-a zis:

“Eu, stăpîne al meu, sînt din Cezareea Palestinei şi auzind de tinereţile tale, de frumuseţea ta trupească şi de buna podoabă a feţei tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorinţa ta, am venit să te văd şi să mă satur de frumuseţea ta, căci nu în deşert am suferit atîta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atîta înfrînare şi pentru ce trupurile voastre le obosiţi cu postul cel mare? În ce cărţi scrie să nu mănînci, nici să bei şi să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: “Cinstită este nunta şi patul neîntinat”. Care din prooroci nu s-a însoţit cu femeie şi nu s-a arătat moştenitor Împărăţiei cerului? Enoh cel mare şi minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer şi n-a văzut moartea pînă astăzi? Asemenea şi minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei şi s-a numit prieten al lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei feţe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie şi s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei şi a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut faţă către faţă? Moise cel mare, capul proorocilor şi slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie şi a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mînia cea amară a Egiptului şi s-a învrednicit Împărăţiei cerului? Asemenea David, ceilalţi prooroci şi sfinţii bărbaţi, însoţindu-se cu legiuita însurare şi născînd fii, s-au sălăşluit în cereasca împărăţie“.
Astfel grăind şi slăbind fericitul, l-a luat de mîini şi a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburîndu-i gîndul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns:
“Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce şi cu ce te voi hrăni, neavînd nimic? Căci eu, precum vezi, necîştigînd nimic, viaţa mea este lipsită şi astfel am petrecut toate zilele vieţii mele pînă acum“.

Femeia răspunse:

“Domnul meu, să te învoieşti să fii cu mine şi să mă îndulcesc de tinereţile tale; iar despre cele de trebuinţă pentru viaţa noastră nu te îngriji, că am eu casă şi averi, aur şi argint, slugi şi slujnice şi peste toate te voi face stăpîn“.
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaş de oameni, vorbind prin buzele ei şi amăgind pe Sfîntul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească şi a se învoi cu dînsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvîrşească. Deci a zis către dînsa:
“Femeie, aşteaptă puţin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvîntare! Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină cineva şi să ne vadă făcînd fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puţin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă şi de ocară“.
Zicînd acestea, a ieşit din chilie şi, stînd pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voieşte pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinereţe şi nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat şi i-a schimbat inima de la gîndul cel rău spre cel bun; deci, pogorîndu-se el de pe piatră, a găsit nişte vreascuri uscate pe care, luîndu-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc şi le-a dat foc şi, făcîndu-se flacără mare, şi-a scos încălţămintea şi sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-şi arde trupul; deci arzîndu-se foarte şi durîndu-l picioarele, a ieşit din foc şi, ca şi cum certîndu-se pe sine, zicea:
“Ce, Martiniane, îţi place să te arzi în focul acesta vremelnic şi în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te şi de femeia aceasta, pentru că ea, şi printr-însa diavolul, îţi mijloceşte focul cel veşnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaş, care a îndemnat-o asupra ta, vrînd să se împotrivească voinţei tale celei bune. Gîndeşte-te la munca aceea, sărace Martiniane, şi să ai în minte focul cel veşnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă şi cînd arde, lumina este într-însul, iar focul cel veşnic nu are strălucire şi toate rîurile şi mările ce sînt sub cer nu-l vor putea stinge. De poţi răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie şi săvîrşeşte păcatul“.
Acestea le grăia către sine, aducîndu-şi aminte de veşnica muncă. Apoi, slăbindu-l puţin durerile, a sărit iarăşi în foc şi stînd în mijloc se ardea foarte, pînă ce nu-i mai era cu putinţă să rabde mai mult. Ieşind din foc, a căzut la pămînt şi suspinînd din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu:
“Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minţii mele şi învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile şi rărunchii, ştii inima mea că Te-am iubit din tinereţile mele şi pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpînul meu, Doamne, Tu, fiind bun şi milostiv, eşti binecuvîntat în veci“.
Acestea le grăia, zăcînd la pămînt, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cînta:
“Cît este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepţi la inimă, iar mie puţin de nu mi-au alunecat picioarele, puţin de nu s-au rătăcit paşii mei“.
Femeia, văzînd ceea ce făcea şi privind la fericitul cum îşi dădea trupul focului pentru mîntuirea sa, a venit şi ea întru cunoştinţa răutăţii sale şi, ca din somn, s-a deşteptat. Deci, dezbrăcînd hainele cele scumpe şi toate podoabele sale, le-a aruncat în foc şi luînd pe dînsa zdrenţele, a căzut la picioarele Sfîntului Martinian şi a început a grăi cu lacrimi:
“Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa şi ticăloasa, pentru că tu ştii stăpîne că multe sînt meşteşugurile şi amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit şi m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mîntuiască sufletul meu cel păcătos şi aceasta s-o ştii cu încredinţare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mîntui. Încă să mai ştii şi aceasta, stăpîne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, aşa şi eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos şi-l voi ruşina. Pentru că înşelătorul, ridicîndu-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuşi şi, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpînului nostru, Care şi pe desfrînate le primeşte la pocăinţă“.
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns:
“Domnul şi Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace şi, precum ai zis, nevoieşte-te pentru mîntuirea ta, osteneşte-te asupra patimilor, prin pocăinţă, ca astfel să poţi ruşina pe cel viclean“.

Iar ea a grăit lui:

“Mă rog ţie să mă povăţuieşti la mîntuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?“

El i-a răspuns:

“Mergi la Betleem şi caută pe o sfîntă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfîntă biserică şi, mergînd la dînsa, să-i spui toate cele ce ţi s-au întîmplat şi la dînsa poţi să te mîntuieşti!“.
Femeia s-a sculat, s-a închinat şi a zis lui:
“Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!“.
Sfîntul s-a sculat de la pămînt cu multă durere trupească, i-a dat puţine finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim şi i-a zis:
“Mergi cu pace, femeie, şi mîntuieşte-ţi sufletul, nevoindu-te prin pocăinţă, şi vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punînd mîna pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat în împărăţia lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăşi de vrăjmaşul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăinţă, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc“.
Ea, auzind acestea, mai mult şi-a lungit plîngerea, zicînd:
“Nădăjduiesc şi eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile şi nu s-au ruşinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine“.
Fericitul Martinian, însemnînd-o cu semnul crucii, i-a zis:
“Domnul Dumnezeul meu să-ţi păzească sufletul şi să te ferească pînă la sfîrşit“.
Astfel femeia, închinîndu-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfîntul, întorcîndu-se în chilia sa, a căzut la pămînt, suspinînd şi rugîndu-se.
Ea mergea plîngînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu, ca s-o povăţuiască la mîntuire. Mergînd o zi, a sosit noaptea şi neputînd să treacă lăţimea pustiei şi lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineaţa, sculîndu-se, iarăşi mergea tînguindu-se şi rugîndu-se şi a ajuns la Betleem seara, foarte tîrziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinîndu-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu şi a primit-o tînguindu-se. Apoi în toate zilele o învăţa pe ea, povăţuind-o la mîntuire. Iar ea atît de mult se nevoia în postire, încît de multe ori fericita Paulina îi spunea:
“Cruţă-ţi trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoinţă pînă la sfîrşit“.
Dar ea mai mult petrecea întru pustniceştile osteneli. La sfîrşitul zilelor sale, fericita Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăinţa ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredinţarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să cîştige tămăduire. Iar fericita Paulina, vrînd să încerce pocăinţa Zoei, i-a zis:
“Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire“.
Deci, rugîndu-se Zoe pentru cea bolnavă, în puţine zile i-a tămăduit ochii şi aceea s-a făcut călugăriţă în mănăstirea lor. Fericita Zoe a împlinit 12 ani în pocăinţă şi a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toţi anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pîine şi apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pămîntul gol. Aceasta era nevoinţa sfintei şi astfel a fost sfîrşitul ei.

Acum iarăşi să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian. Fericitul Martinian, după şapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gîndi în sine, zicînd:
“De nu mă voi duce de aici în loc neştiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaş şi nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputinţă să vie parte femeiască“.
Astfel gîndind, s-a sculat şi s-a rugat, zicînd:
“Stăpîne al cerului şi al pămîntului şi Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine şi să nu laşi sufletul meu să piară pînă în sfîrşit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor şi fii mie cale, viaţă, toiag, traistă şi pîine!“
Acestea zicînd şi îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieşit din chilia sa şi a mers la mare. (…)
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz şi cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită şi viaţa lui cea cu bună îndrăzneală? Cum pînă în sfîrşit s-a nevoit pentru mîntuirea sufletului şi prin mucenicie aducîndu-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creştinilor, singur şi-a aflat mucenicie şi pe faţă cu diavolul s-a luptat şi a călcat vicleşugul lui. Singur şi-a fost prigonitor, judecător şi muncitor, făcîndu-şi chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic şi viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă şi prin focul cel vremelnic a stins focul cel veşnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu”.

Sursa