SFANTUL NICODIM AGHIORITUL VINDECAREA CELOR CE AMANA POCAINTA


„Bun esti Tu, Doamne, si întru bunatatea Ta învata-ma îndreptarile Tale!” Aceasta rugaciune o zicea Proorocul David, pe care si tu frate, se cade sa o zici catre Dumnezeu din toata inima ta. Fiindca cea dintîi doctorie pentru cei ce pacatuiesc cu nadejde de pocainta este rugaciunea. Prin aceasta lucrare sfintita se vindeca acea mai înainte cugetare rea si nadejde mincinoasa, pe care am prihanit-o pîna acum.

            A doua doctorie, iubitule, a celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta, este a duce razboi cu radacina acestei nadejdi mincinoase, care se naste din doua necunostinte. Întîi, ca cei ce pacatuiesc astfel nu stiu ce este marturisirea si pocainta. Si, în al doilea rînd, ei pacatuiesc fiindca nu stiu ce rodnice bunatati le aduce marturisirea si pocainta cea adevarata. De aceea, cînd le va cunoaste cineva pe amîndoua acestea, cu adevarat se va vindeca.

            Cei ce pacatuiesc cu nadejdea marturisirii nu stiu ce este marturisirea. Ei socotesc ca marturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amanuntul duhovnicului pacatele lor. Si, aratîndu-le cu luare aminte, ei cred ca prin asta au facut totul. Pentru aceasta, cînd se pregatesc de marturisire, toata silinta lor este ca sa-si aduca aminte de pacatele ce le-au facut. Iar dupa marturisire, alta grija nu au decît numai sa-si aduca bine aminte daca nu cumva li s-a întîmplat sa uite vreun pacat. Si, crezînd ca aceasta sîrguinta si grija este destula pentru a se împaca cu Dumnezeu, socotesc ca drumul care duce la cer nu mai este strîmt – dupa cum ne spune Evanghelia: „Strîmta este poarta si îngusta este calea care duce la viata” (Matei 7:14) – ci este mai lat decît strazile cetatilor. Si ce osteneala este a spune pacatele noastre duhovnicului, dupa ce ne-am obisnuit din copilarie a le spune? Si, daca toata marturisirea ar sta numai în aceasta, atunci pacatosii cei fara de rusine, care se lauda cu pacatele lor si le povestesc în adunarile lor ca pe niste mari ispravi, ar fi mai bine pregatiti pentru a se marturisi curat. Caci ei însisi îsi marturisesc pacatele lor, si înca fara sfiala. În aceste fel, marturisirea ar fi ca o negustorie, savîrsita numai cu gura. Sau ar fi numai o descarcare a gîndurilor de la inima. Adevarul însa nu este acesta. Caci adevarata marturisire are ca scop de a-l întoarce pe pacatos de la pacate, deci de a-l face sa se abata de la ele si sa alerge iarasi la Dumnezeu. Cu toate ca este nevoie si de aceasta aratare a pacatului prin gura pacatosului, ca sa-l auda duhovnicul, sa-l ierte si sa-l îndrepte prin canon, dar numai marturisirea singura nu este de ajuns, caci trebuie si o durere launtrica a inimii pentru pacatele facute. […] Pe lînga aceasta, pocainta trebuie sa fie atît de hotarîtoare, încît sa-l faca pe cel ce se pocaieste sa nu se mai întoarca niciodata la pacat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, si nici din alta oarecare pricina. Dupa cum face a femeie cinstita, care, fiind hotarîta sa pazeasca cinstea barbatului ei, nu da prilej vreodata nici sa fie banuita, chiar daca ar patimi nenumarate rele pentru asta. […]

            De aceea, buna si folositoare este cercetarea de sine de catre cel ce se pocaieste, ca sa poata afla toate pacatele ce le-a facut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi, a se marturisi la duhovnic de toate pacatele sale, fara a lasa nici unul ascuns, caci aceasta aduce mare usurare. Însa cercetarea constiintei si marturisirea se cuvine sa fie însotite de zdrobirea si durerea cea dinlauntrul inimii, despre care vorbim acum. Caci canonul ce-l primeste de la duhovnic cel ce se pocaieste – adica: post, plecari de genunchi (metanii), sau alta patimire rea – zdrobeste si chinuieste numai trupul, adica numai omul cel dinafara; si astfel tai numai ramurile cele dinafara ale pacatului. Dar durerea zdrobeste si raneste pe omul cel din launtru, pe inima însasi, unde se gasesc radacinile tuturor pacatelor. Si, zdrobind inima, zdrobesti totodata si ranesti si pacatele. Sau mai bine zis, zdrobesti si ranesti pe diavolul însusi, pe balaurul si începatorul rautatilor, care, cuibarindu-se în inima, de acolo, din launtru vorbeste si arunca toate gîndurile cele urîte, rele si hulitoare, îndemnîndu-l pe om la pacate. „Caci din inima ies: gînduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrînari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15:19). […]

            Daca aceasta durere va lipsi din inima celui ce se pocaieste, adevarat este ca el ramîne nepocait si nemarturisit, chiar daca s-a marturisit cu gura lui; el este ca si cel ce nu s-a marturisit de pacatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotarîre: „De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13:5). Adica: De nu va veti pocai, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucratoare, desavîrsita si mai presus de fire, toti veti fi osînditi. Pentru aceasta, si Duhul Sfînt, vrînd sa arate cît de trebuincioasa este aceasta durere a inimii în taina pocaintei, cere aceasta durere de la cei ce se pocaiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: „Rupeti-va inimile voastre, iar nu hainele voastre!” (2:13). Iar apoi cere pocainta lor, zicînd: „… si întoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru!” Vezi, frate, care este marturisirea cea canonica si dupa lege? Vezi care este pocainta cea adevarata? Acum, te rog pe tine sa socotesti, oare cel ce pacatuieste fara rusine si zice: „Ma voi marturisi!” poate sa aiba o astfel de durere adevarata pentru pacatele lui, în felul cum am aratat? Mie mi se pare ca nu. Caci prin ceea ce zice, el arata ca nici macar nu cunoaste ca trebuie sa se pocaiasca dupa Canoanele Bisericii. Si, chiar daca ar cunoaste, dar zicînd unele ca acestea si pacatuind cu nadejdea pocaintei, el însusi se arata ca este cu desavîrsire fara cuvînt. […]

            Iar ca sa cîstige cineva umilinta, îi trebuie multa cugetare din Sfînta Scriptura si nevointa neîncetata dupa rînduiala Bisericii. „Iar a se sili si a nu putea, mai întîi aceasta dovedeste lenevirea noastra din vremea trecuta. Ca nu este cu putinta a o lua pe aceasta îndata fara multa si deasa cugetare împreuna cu nevointa. Iar apoi mai arata ca sufletul este stapînit de patimi, si nici de acelea de care voieste sa se slobozeasca nu poate sa se lase” (Hotarîre pe scurt, 16).

            Un îmbunatatit facea în fiecare an o marturisire cuprinzatoare, adica îsi marturisea toate pacatele ce le facuse în toata viata sa, nu pentru alt scop, ci numai ca sa dobîndeasca în inima sa o adevarata durere pentru pacatele lui. Pentru aceasta însa se pregatea de mai înainte cu multe saptamîni în liniste si cu cugetarile nevointelor duhovnicesti, iar în ziua în care voia sa se marturiseasca petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrarile zdrobirii si ca sa ceara aceasta mare daruire de la Dumnezeu. Iar tu, daca ai pacatuit ieri, sau alaltaieri, fara sa masori greutatea pacatului, fara a cugeta deloc la maretia si la bunatatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, si fara sa citesti nici o carte care sa aiba aceste învataturi, ci numai asa…, aducîndu-ti aminte de relele ce le-ai facut, mergi sa le marturisesti pe ele duhovnicului. Si crezi ca numai cu aceasta vei cîstiga pocainta cea adevarata si durerea cea lucratoare si desavîrsita a inimii, care este nedespartita de pocainta cea adevarata? Departe, frate, departe esti de pocainta cea adevarata cu niste marturisiri ca acestea pe care le faci, caci te asemeni cu aceia despre care zice David ca-si rupeau hainele lor si se aratau ca se mîhnesc pe dinafara, iar pe dinauntru, în inima, nu se mîhneau: „Despartitu-s-au, si nu s-au umilit” (Psalmul 34:15). Daca doar te marturisesti, speli vasul numai pe dinafara si fata inimii tale, iar adîncul cel din launtrul inimii ramîne plin de necuratie. „Curateste mai întîi partea cea din launtru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea dinafara” (Matei 23:26). […]

            Tu gîndesti ca, dupa ce-ti vei marturisi cu umilinta la duhovnic pacatele pe care le-ai facut si dupa ce acela îti va citi rugaciunea de dezlegare, esti curat ca si cum n-ai fi facut niciodata vreun pacat. Si pleci de la picioarele duhovnicului ca si cum n-ai fi avut nici o întinaciune. Dar acest gînd nu este adevarat, pentru ca prin Taina Sfîntului Botez se sterge doar pacatul stramosesc si orice alt pacat facut pîna atunci, însa nu se sterge si necunostinta mintii, si pofta si aplecarea catre pacat sadita în fire, si alte urmari ce le-a pricinuit acest pacat stramosesc în firea oamenilor. Acestea ramîn în firea omului si dupa botez, ca o pedeapsa, spre încercarea stapînirii de sine si spre încununarea luptei si a biruintei celor botezati. Asa si marturisirea ce se face bine, cu toate ca sterge pacatele, însa nu sterge rautatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adica orbirea si întunecarea mintii, înclinarile cele rele ale vointei, obisnuintele si deprinderile inimii, stricaciunea si netrebnicia puterilor si lucrarilor firii. Într-un cuvînt, toata grozavia ce a pricinuit-o pacatul în om, dupa chip si dupa asemanare. Deci marturisirea nu ia de la noi urmarile pe care le-au pricinuit în noi pacatele noastre, nici ranile pacatului, nici toata puterea deprinderilor si obisnuintelor pricinuite de pacat, ci doar le micsoreaza putin. Ele ramîn, pentru ca noi sa le îndreptam si sa le stergem cu durerea cea neîncetata a inimii si cu ostenelile si nevointele pocaintei ce sîntem datori sa le facem în toata viata noastra, dupa ce am pacatuit.

            Deci sa stii, frate, ca dupa ce vei face o marturisire buna si umilita, se cuvine sa împlinesti canonul si pedeapsa pe care ti-o va da duhovnicul, adica: ori post, ori plecari de genunchi, ori rugaciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine sa împlinesti canonul si pedeapsa pe care ti le va da Dumnezeu ca sa tamaduiasca ranile pacatelor tale: boala, nedreptati, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiti ai tai, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricata. Caci toate acestea, dar mai ales necinstirile si ocarile, nasc durere si umilinta în inima, si de aceea Dumnezeu îngaduie sa vina. Despre acestea a zis si un Parinte: „Cînd pentru ocarîre sau necinstire vei patimi mare durere, cunoaste-te pe tine ca mult te-ai folosit” (scolie la Cuvîntul 25 din Scara). Iar alt Parinte, cînd îi venea vreo scîrba, obisnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Niste pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David dupa iertarea prea-curviei si a uciderii. Caci Dumnezeu este duhovnicul cel mai întelept dintre toti si El stie sa îndrepte pe pacatosi mai bine decît orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreuna cu greseala, si munca cea vesnica, dar nu o face asa usor si oricum, ci numai dupa împlinirea canonului vremelnic. Am zis dupa împlinirea canonului, caci, desi canonul ajuta pacatosului la iertarea pacatelor lui, dar iertarea desavîrsita o face mila cea nemarginita a lui Dumnezeu, prin patimile si moartea Fiului Sau, dupa cum ne arata Sfintii Teologi. Dumnezeu obisnuieste sa-i pedepseasca pe pacatosi mai ales cu mustrarea constiintei, topindu-i si uscîndu-i ca o pînza de paianjen, dupa cum zice David: „Cu mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pînza de paianjen sufletul sau” (Psalmul 38:14, 15); sau, prin somn, cu vedenii înfricosate, dupa cum zice Iov: „Ca o data va grai Domnul, si a doua oara; prin vis sau prin vedenie de noapte, cînd frica groaznica cade peste oameni cînd sînt adormiti pe pat. Atunci descopera mintea oamenilor cu chipuri de frica, ca acestea îi înfricoseaza pe ei!” (Iov 33:14-16). Iar pricina este ca, de nu ar pedepsi Dumnezeu în aceasta viata cu canon si cu pedepse vremelnice pe pacatosi pentru pacatele lor, cu adevarat îi va pedepsi în cealalta viata, în iad, cu chin vesnic. Asa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: „Ma clatin din toate madularele” ( Iov 9:28), caci stia ca nu lasa Dumnezeu fara pedeapsa nici o datorie a pacatosului: „Pentru ca stiu ca nu ma vei lasa pe mine nepedepsit.”

            Apoi, pentru ca tu, frate, sa cîstigi pocainta cea adevarata, îti trebuiesc patru lucruri, ca si unui gradinar care vrea sa faca o livada într-un loc salbatic: 1) întîi, el taie odraslele si ramurile pomilor salbatici; 2) apoi, scoate toate radacinile acelor pomi, caci, de vor ramîne radacinile, acestea scot iarasi odrasle; 3) în locul acelor pomi salbatici, el sadeste pomi roditori; 4) dupa care, trebuie sa pazeasca cu mare atentie acesti pomi de orice vietate si întîmplare rea, pîna ce vor prinde radacini si vor ajunge ca sa faca roade.

            Asa si tu, frate, mai întîi trebuie sa tai odraslele si ramurile pacatului, adica sa iei o hotarîre neclintita, cu toata vointa si inima ta, ca sa nu mai faci pacatul alta data si sa te îndepartezi de orice fapta si orice lucrare a lui, asa cum te îndepartezi de pedeapsa si de moarte. Departarea de la pacat ti-o va pricinui rugaciunea neîncetata catre Dumnezeu, Care te pazeste cu darul Sau si-ti aduce aminte de moarte, de judecata si de osînda. Apoi, marturisirea deasa a pacatelor tale si împartasirea cu dumnezeiestilor Taine, daca nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îti va ajuta tie la aceasta fuga de toate pricinile pacatului si, întîi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile si de prieteniile cu cei cu care ai pacatuit. Mai pe scurt spus: Fugi de toate pricinile care vatama sufletul tau!

            În al doilea rînd, trebuie sa tai nu numai ramurile pacatului, prin îndepartarea de faptele lui, ci sa-i scoti si radacinile. Iar radacinile pacatului sînt înclinarile cele rele, împatimirile, deprinderile, obisnuintele, patimile si toate poftele pacatului, care ramîn înradacinate în adîncul inimii tale si dupa ce nu mai lucrezi pacatul si te departezi de fapta cea rea. Pentru a smulge si dezradacina cu totul din inima ta aceste rele înclinari, împatimiri, deprinderi, obisnuinte si radacini ale pacatului trebuie sa te nevoiesti însa, frate. Pentru ca, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele sa odrasleasca din nou si sa nasca fapta pacatului, dupa cum zice marele Vasile: „Caci – dupa cum, daca cineva ar voi sa taie ramurile sadului, dar sa lase radacina, nimic nu a facut; caci, ramînînd radacina, ramurile iarasi odraslesc – la fel si unele pacate nu-si au începutul de la ele, ci rasar din altele; deci toata nevointa este ca cel ce voieste sa se curete de ele sa scoata afara pricinile cele dintîi ale pacatelor” (Hotarîre pe scurt, 289). Vedem pe multi din cei ce se pocaiesc ca au taiat ramurile pacatului, facînd deci lepadare desavîrsita de rautate, ca au hotarît sa nu mai lucreze pacatul cu fapta, dar, pentru ca nu au scos si radacinile din inima lor, se pleaca iarasi sa pofteasca pacatul si îl cugeta adeseori cu mintea lor. […] Caci îi iarta pe vrajmasii lor, si le pun metanie si nu se razbuna asupra lor, dar numai cu gura si cu chipul cel din afara, iar în inima mai pastreaza înca o oarecare patima a pomenirii de rau si nu-i iubesc pe vrajmasii lor desavîrsit. De aceea, cînd i se va întîmpla vrajmasului sau vreo nevoie rea, se bucura, iar de-l întîmpina pe el vreo norocire, se întristeaza. Si a hotarît sa nu mai pacatuiasca cu acea persoana cu care a pacatuit mai înainte, însa totdeauna are o aducere aminte catre ea, o împatimire si o înclinare ascunsa, prin care, cu ochiul mintii, si-o închipuie des si vorbeste cu ea cu dulceata, si cînd e treaz, si cînd doarme. De aceea, adeseori îsi întoarce ochii sai cei dinafara ca s-o vada si iubeste sa vorbeasca cu ea cînd este de fata, iar cînd lipseste, vorbeste cu dragoste despre ea […]

            Iar pacatosii, ca niste nebuni si fara de minte, socotesc ca este un lucru usor a scapa de pacat. Ei cred ca a face un pacat sau o suta este acelasi lucru. Dar nu-si dau seama, ticalosii, ca, cu fiecare pacat lucrat, îsi pun în primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindca mintea lor se orbeste din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoseaza; greutatea pacatelor creste mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseste ca sa-i ajute; razboiul diavolului se întareste din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slabesc, nemaiputînd sa-l biruiasca pe vrajmas. […]

            Dar radacinile si înclinarile acestea rele cît si patimile pacatului ce au ramas în inima ta, frate, cum poti sa le scoti? Stiti ca cei ce vor sa scoata radacinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnacoape, securi si alte unelte. La fel si tu, ca sa scoti radacinile cele rele ale pacatului, sa folosesti diferite unelte. Adica sa folosesti înfrînarea de la mîncare, de la somn, plecarile de genunchi, culcarile pe jos si orice alta rea patimire a trupului. Caci acestea nu numai ca scot pamîntul ce este împrejurul radacinilor, miscîndu-le si clatindu-le pe acestea, ci le si lovesc si le taie, lovind inima în care sînt sadite aceste radacini, dupa cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fara de zdrobirea inimii, este cu neputinta a se izbavi de rautate. Iar pe inima o zdrobeste înfrînarea din trei parti, adica a somnului, a pîntecelui si a odihnei trupesti.” Însa securea cea mai ascutita si mai taietoare decît toate, care poate taia si scoate toate aceste rele radacini ale pacatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea si mîhnirea sufletului. […]

            Aceasta durere si scîrba a inimii se cuvin sa fie de-a pururea, dupa cum de-a pururea este si pocainta. Pentru aceasta si tu, frate, se cuvine sa ai acest fel de durere în inima ta. Caci, daca ai aceasta durere, atunci ai si pocainta. Dar îndata ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît si tu vei fi lipsit de pocainta, dupa cum zice Gheorghe Coresi, împreuna cu ceilalti Cuvîntatori de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai înalta decît pocainta. Caci lucrarea ei nu poate sa se sfîrseasca vreodata” (Cuvîntul 557). Si Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Deci, daca pîna la moarte a hota­rît (Domnul) pocainta, cel ce zice ca ea s-a sfîrsit mai înainte de moarte dezleaga porunca, lipsind pe moarte (de pocainta). De aceea, si la mici, si la mari, pocainta este pîna la moarte, necontenita” (Cuvînt pentru pocainta).

            Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii sa fie necurmata:

            Întîi, pentru ca, îndata ce face pacatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeste de Dumnezeu si de a fi lipsit de viata aceasta, cum era în Legea Veche, cînd pacatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupeasca, si astfel cei vinovati erau aruncati în chinul cel vesnic. Însa Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoara pe cel ce a pacatuit, ci-l lasa sa traiasca, ca sa se pocaiasca în toata viata lui pentru pacatul ce l-a facut, dupa cum zice Avva Marcu: „Altadata, cel ce s-a facut vrednic de moarte, dupa Lege s-a omorît. Iar cel ce traieste, întru credinta traieste, pentru pocainta” (Cuvînt pentru pocainta). De aceea, dupa ce omul va cadea în pacat, si înca de moarte, nu mai poate fi fara grija în toata viata lui. El este dator ca în fiecare zi sa se mîhneasca, sa patimeasca durere, sa se pocaiasca, sa se îngrijeasca pentru pacatul facut, cu toate ca a luat iertare de la duhovnicul lui. Dupa cum si Proorocul David – cu toate ca a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele doua pacate de moarte ce le-a facut, si cu toate ca a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu razvratirea ce i-a facut-o fiul sau Avesalom cînd l-a alungat din împaratia sa – totusi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocai si a plînge pentru ele în toata viata sa, caci zice: „faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Psalmul 37:18). Si iarasi, în alta parte: „Spala-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, asternutul meu voi uda” (Psalmul 6:6). Iar „pat”, numeste David locul unde a facut prea-curvia, iar „asternut”, locul unde a dat hotarîrea mortii asupra nevinovatului Urie, dupa cum tîlcuiesc unii Dascali. Pentru aceasta, si Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocosul cîntînd, îsi aducea aminte de lepadarea ce o facuse, si se pocaia si plîngea, dupa cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur: „Suspina cînd ai pacatuit. Si aceasta o fa neîncetat, ca aceasta este marturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere si zdrobire de sine. Caci zice: „Fericiti cei ce plîng”, adica cei ce fac aceasta neîncetat. Sa petreci facînd aceasta neîncetat, sa iei aminte de tine si sa-ti zdrobesti inima ta, dupa cum plînge cel ce si-ar pierde un fiu adevarat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua catre Corinteni).

            A doua pricina pentru care durerea inimii si pocainta se cuvin sa fie neîncetate este ca fiecare pacat e o rana. Si, desi rana s-ar tamadui, însa semnul si cicatricea ramîn în suflet si nu se pot sterge desavîrsit în viata aceasta, dupa cum zic cei mai multi (ca sa nu zic toti) Teologii. Pentru ca cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o data, nu poate sa mai fie nevinovat si curat prin pocainta ca si mai înainte de savîrsirea acestor pacate. De aceea, de cîte ori si-ar aduce aminte pacatosul de pacatele sale si ar vedea semnele si urmele ranilor pricinuite de ele, este cu neputinta sa nu se mîhneasca pentru ele, sa nu plînga si sa nu se pocaiasca, chiar daca ranile lui ar fi tamaduite. Deci semnele si cicatricele tuturor pacatelor ramîn în suflet nesterse, dupa cum am zis, dar mai ales pacatele cele trupesti. Pentru aceasta, si marele Vasile, în cuvîntul sau pentru fericire, zice ca pocainta poate ierta pacatul unui barbat sau al unei femei ce si-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricata ca pe o fecioara. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie sa le pricinuiasca plîns în toata viata lor. „Ca pocainta iarta pacatele, dar pe cea stricata neputînd s-o faca ca si pe cea nestricata, în toata viata ei ea se tînguieste. Caci cum se va face nestricat cel care este stricat? Si cum cel odata ranit cu pofta, cu dulceata si cu patima, se va face ca cel neranit, petrecînd în trupul si în sufletul lui semnele stricaciunii?” Iar la sfîrsitul cuvîntului pentru pocainta zice: „Este vindecare si dupa rana, dar ramîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de pacat), cu toate ca o vom cauta pe ea cu multe suspine si lacrimi, din care abia vine tamaduirea cu cicatrice. Ca asa credem ca vine (tamaduirea).” Înca si Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Si întinaciunile pacatelor ramîn în trup. Caci – dupa cum rana mergînd înainte în trup, cu toate ca s-ar face o oarecare tamaduire, cicatricea însa ramîne – asa si pacatul raneste si trupul si sufletul, si ramîn semnele cuielor în toate.” Si Sfîntul Isidor Pelusiotul tot asa marturiseste, zicînd: „Pentru ca ai auzit ca s-a dat pocainta, nu merge fara frica spre a pacatui, ca si cum negresit te vei vindeca. Ci sa stii ca, în primul rînd, multi nici de pocainta n-au mai avut vreme, luînd pedeapsa chiar în greseala lor; iar apoi pentru tamaduirea patimilor trebuie multa vreme de pocainta. Pentru ca si de durere este trebuinta, si de postire, si de priveghere, si de milostenie, si de ruga­ciune si de toate ca acestea, ca sa se vindece ranile ce s-au facut mai înainte.”

            Alta pricina din care se cuvine sa întelegi ca, macar de s-ar vindeca, totusi cicatricea arata rana. Caci nu este la fel trupul întreg si trupul tamaduit, nici haina care nu este rupta si haina rupta, cu toate ca s-ar putea ca, cu oarecare mestesug, sa fie facuta ca sa nu se observe cu usurinta.

            Iar tamaduire prin cicatrice se întelege închiderea ranii, pe care si Dumnezeu fagaduieste sa o faca, zicînd prin Ieremia: „Iata, îi aduc ei închegare si tamaduire” (Ieremia 33:6). Iar marele Atanasie zice: „Cel ce se pocaieste înceteaza de a pacatui, dar are cicatricele ranilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va sterge pacatele, nu lasa nici cicatrice si nici urma nu îngaduie sa ramîna, ci împreuna cu sanatatea daruieste si frumusetea” (Cuvînt pentru pocainta). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nu pentru pocainta pacatosului, caci pocainta nu poate de la sine sa faca aceasta. Si tot acolo zice, ca si cum ar tîlcui pe cea zisa: „Nu ca de la sine pocainta poate sa stearga pacatul, ci fiindca po­cainta se amesteca cu negraita iubire de omeni a lui Dumnezeu si cu nemarginita Lui bunatate.” Pentru aceasta, si dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea al lui zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, sa nu vina la preotie. Caci, desi acela n-a pacatuit, pentru vîrsta cea nedesavîrsita, dar vasul lui s-a spart si s-a facut netrebnic de sfintita lucrare. Aceasta si Dumne­zeu voieste sa o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: „Fecioara lui Israil a gresit, si nu este cine sa o ridice pe ea (5:2). Iar în Pateric citim ca marele Macarie totdeauna se mîhnea si plîngea, caci cînd era copil mic furase niste castraveti dintr-o gradina.

            A treia pricina a durerii si a pocaintei celei nesfîrsite este aceasta: nici un om, drept sau pacatos, nu este cu putinta sa ramîna fara de pacat si slobod de el, pîna la moarte. „Caci cine se poate lauda ca are inima curata? Sau cine va cuteza sa zica ca este curat de pacate?” (Pilde 2O:9). Ca, în fiecare zi si în fiecare ceas, toti oamenii pacatuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare si urîte, întarîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toti sîntem datori sa avem durere în inima si sa ne pocaim în fiecare zi pentru pacatele noastre si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele dinainte, ci si pentru cele de acum si din fiecare zi. Pentru aceasta si Avva Isaac, întarind acestea, zice: „Iar întelesul capitolului acestuia este sa cunoastem noi în tot ceasul ca în aceste douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei avem nevoie de pocainta” (Cuvîntul 50). Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice ca, desi vom socoti ca nu gresim noi cu voia, dar pentru pacatul cel stramosesc ni se cade noua sa ne pocaim. „Altadata, cel vrednic de moarte, dupa Lege, s-a omorît, iar cel ce traieste în credinta traieste pentru pocainta; desi nu pentru al sau, ci pentru pacatul calcarii poruncii” (Cuvînt pentru pocainta). Într-o unire zice si marele Grigore al Tesalonicului: „Viata Crestinilor este o petrecere în pocainta, care este, si început, si mijloc, si sfîrsit.” (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine sa rogi si tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreuna cu David: „Doamne, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie” (Psalmul 40:4). Însa sa-L rogi întru durerea inimii tale, fiindca – dupa Sfîntul Marcu Ascetul – „aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca în inima osteneala si durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-si închipuie ca se îndreptatesc din fapte).[…]

            Aceasta durere a inimii te va face sa schimbi si bucatele, si bauturile, si hainele, si somnul si toata petrecerea ce o aveai înainte de a pacatui. Asa se cuvine sa vietuiasca cei ce se pocaiesc, adica în smerenie, în plîns, în rugaciune si în saracie. Întîi, ca bolnavii nu duc aceiasi viata ca si cei sanatosi, dupa cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav sa duca aceiasi viata dupa cum o duc cei sanatosi. Ca alta este petrecerea bolnavului si alta a celui sanatos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se afla rau cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fara de trup si marturisindu-se si aratîndu-si neputinta cu fatarnicie, lasa sa se nasca si sa se faca patima cumplita si sa alunece spre mare greutate. Ci întelepteste-te si cunoaste-te pe tine!” Si iarasi: „Iar fagaduinta noastra cere pocainta, dar faptele nu arata nici o osteneala. Caci avem aceeasi petrecere a vietii ca si mai înainte de pacat. Veselia este aceiasi, haina la fel, mîncam la masa cu îndestulare, somnul – lung si dezlegat în satiu, iar îndeletniciri si griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grija. Si numai numele pocaintei îl scriem deasupra, neroditor si nelucrator.”

            În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru pacat de moarte, nu se cuvine sa se bucure si sa aiba aceeasi petrecere si viata usoara ca si ceilalti oameni, care nu sînt sub canon, dupa cum zice Proorocul Osea: „Nu te bucura, Israile, si nu salta de bucurie ca pagînul, ca ai desfrînat de la Dumnezeul tau” (Osea 9:1). La fel zice si Sfîntul Ioan Scararul: „Alta este înfrînarea ce se potriveste celor nevinovati si alta a celor vinovati. Cei dintîi au ca semn miscarea trupului, cei de al doilea, lupta pîna la moarte si pîna la sfîrsit împotriva lui, cu neîmpacare si fara îndurare” (Cuvîntul 14). Si, în cele din urma aceasta durere te va face pe tine sa fii monah, sau cel putin sa petreci viata monahiceasca fiind în lume.

            Iar aceasta durere si mîhnire nu este asa de amara încît sa aduca deznadejde. (Ca mîhnirea care aduce deznadejde se cuvine sa o lepadam, caci este de la cel viclean). Ci este dulce si facatoare de veselie duhovniceasca, caci este amestecata cu nadejdea mîntuirii, cu umilinta cea prea-dulce, cu lacrimile si cu usurarea constiintei. […]

            Acum învata si cum se cuvine sa sadesti în inima ta pomii cei domestici si aducatori de roade, în locul celor salbatici de mai înainte. Adica, în loc de rautati sa sadesti faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lacomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndetea; în loc de patimile cele trupesti, fecioria si întreaga întelepciune; în loc de nedreptate si rapire, dreptatea si darea din cele ale tale; în loc de zavistie si urîciune, dragostea de frati; si în loc de calcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea si pazirea acestora. Caci nu este de ajuns frate, spre cîstigarea pocaintei celei adevarate si pentru mîntuirea ta, sa scoti din inima ta numai radacinile pacatului si apoi sa lasi locul liber, ci trebuie sa sadesti în inima ta sadurile si pomii faptelor bune. Fiindca, de vei lasa inima ta goala, vor rasari iarasi în ea maracinii si pomii cei salbatici, adica pacatele si patimile. Pentru aceea te sfatuieste pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, sa fugi de cele rele si sa faci cele bu­ne. „Fereste-te de rau si fa binele” (Psalmul 33:13). De aceea zice si Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Din desfatare te-ai stricat? Cu postirea tamaduieste îndulcirea! Ti-a vatamat sufletul desfrînarea? Întreaga întelepciune sa se faca doctorie a bolii! Înfocarea cea gîndita a lucrat-o lacomia de multa materie? Milostenia sa goleasca umplerea, caci curatirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a va­tamat pe noi rapirea de cele straine? Sa se întoarca ele catre stapînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevarul cugetîndu-se sa opreasca primejdia!” (Cuvînt pentru pocainta).

            În al patrulea rînd si cel mai de pe urma, dupa ce ai sadit faptele cele bune în inima ta, se cuvine sa le pazesti cît poti, pîna ce vor prinde radacini, adica pîna ce se vor face, prin obisnuinta, deprindere în tine, dupa cum mai înainte s-au facut în tine deprindere pacatele si patimile, si pîna ce vor înflori si vor face rod de mîntuire, si de pocainta adevarata si de iertare a pacatelor tale. Caci, de nu le vei pazi si îngriji, semanatorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi si esti fara de grija si le dezradacineaza, sadind iarasi neghinele si rautatile lui, dupa pilda Evangheliei, ce zice: „Asemenea este Împaratia cerurilor omului care a semanat samînta buna în tarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, si a semanat neghine printre grîu si s-a dus” (Matei 13:24, 25). Si, de nu vei pazi faptele bune cu sîrguinta, se întorc iarasi patimile în inima ta. Pentru aceea, Parintii au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iar întorcîndu-se si aflînd locul inimii bine împodobit si lucrat, se înradacineaza mai adînc decît înainte, si asa „cele mai de pe urma ale tale se fac mai rele decît cele dintîi”, dupa cum a zis Domnul. Care lucru sa nu ti se întîmple tie, iubitule, niciodata!

Iertarea adevarata si desavîrsita a pacatelor are patru trepte, una mai înalta decît cealalta:

            Prima treapta este a urî pacatul din inima, cînd îti aduci aminte de el, pentru frica ce înca o ai de a nu cadea iarasi în el, de a nu te îndulci de el si de a nu te pleca iarasi spre el.

            A doua treapta, mai înalta decît aceasta, este a-ti aduce aminte de pacatele tale fara patima, fara dulceata, fara întristare sau urîciune.

            A treia treapta, si mai înalta, este cînd omul îsi aduce aminte de pacatele lui, si se bucura si slaveste pe Dumnezeu pentru multimea faptelor bune ce le-a cîstigat prin darul cel dumnezeiesc si prin pocainta.

            Iar a patra treapta si cea mai de sus este a scoate cu totul din inima întelegerile cele patimase ale pacatului si a le uita într-atîta, încît sa nu mai poata pacatul napadi asupra ta. […]

            Vezi, frate, cum se cîstiga pocainta cea adevarata? Vezi cu ce osteneli si sudori se dobîndeste adevarata iertare a pacatelor? De doresti, frate, sa iei în sufletul tau chip si pilda de pocainta adevarata, deschide cartea Sfîntului Ioan al Scarii, cauta Cuvîntul 5 pentru pocainta si citeste despre cei ce se pocaiau în manastirea aceea ce se numea temnita, din pricina locului aceluia lipsit de mîngîiere, si vei afla petrecerea celor ce se pocaiau cu adevarat. Deci cum zici tu: „Sa pacatuiesc, si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai”? – ca si cum adevarata pocainta ar fi un lucru cam usor. De aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, si – cînd te va îndemna pe tine diavolul sa cazi în vreun pacat, în loc sa-ti înlesnesti caderea zicînd: „Ma voi marturisi, ma voi pocai!” – pune sufletul tau în aceasta cetate cu zid nebiruit si zi-i: „Cine stie de ma voi marturisi bine? Cine stie daca nu cumva acest pacat pe care cuget sa-l fac nu este cel de pe urma pe care-l va suferi Dumnezeu, si va taia funia rabdarii Sale si ma va lasa sa cad în pierzare? Cine stie daca Dumnezeu, dupa ce voi pacatui, îmi va mai da darul pocaintei celei adevarate, pe care nu l-a dat altor pacatosi, precum mi-a dat mie, si care acum se ard în iad? Cine stie daca nu cumva, obisnuindu-ma sa nu ma tem de Dumnezeu, nu voi aluneca putin cîte putin în viata defaimata si în cele din urma în deznadejde?” „Inima celui priceput va cugeta pilda” (lsus Sirah 3:28).

            Si tu, de vei fi priceput si întelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o primejdie atît de aratata cum este aceasta. Adica a zice si a nadajdui într-o marturisire fara de roada si într-o pocainta mincinoasa. Tu, în loc sa legi nadejdea ta de-o funie puternica, pentru ca sa te mîntuiesti, o legi de un fir de ata putred si, îndata ce se va rupe, te vei afunda în noianul de foc vesnic si nemarginit. Iar funia cea puternica înseamna a te departa de fapta pacatului, a te lupta sa dezradacinezi din inima ta, cu durerea cea lucratoare, înclinarile cele rele si sa cîstigi pocainta cea adevarata si iertarea pacatelor tale, cu lucrarea faptelor bune si împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se departa cineva de pacate este ca si cum ar înghiti fara de frica otrava neamestecata, nadajduind ca peste o vreme o va da afara din nou. Dar acest lucru dovedeste ca cel ce face astfel este un nebun care de buna voie îsi face un rau nemarginit, caci crede ca este la sine ceea ce este numai în mîna lui Dumnezeu, adica hotarîrea ca în cutare vreme se va pocai. Si este sigur de ajutorul lui Dumnezeu ca se va pocai dupa vrednicie. Ca si cum Dumnezeu ar fi prieten al pacatosilor, iar nu vrajmas neîmpacat al lor si grabnic în a le rasplati, Care uraste cu covîrsire orice pacat.

            Sa nu te amageasca pe tine, frate, tîlcuirea Parintilor care au hotarît: „Ai cazut? Scoala-te!”, adica de cîte ori vei cadea, scoala-te, si te vei mîntui. Oare aceasta este pocainta, a cadea si iarasi a te scula, a te scula si iarasi a cadea? Rea si amagitoare este întelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Parintilor, caci Parintii au zis aceasta ca sa scoata din oameni frica deznadejdii, si nu ca sa-i faca pe ei sa pacatuiasca cu nadejdea marturisirii si a pocaintei. Nicidecum! Caci zice Sfîntul Isaac Sirul: „Barbatia pe care au pus-o Parintii în dumnezeiestile Scripturi pentru pocainta nu se cuvine noua sa o luam spre ajutor la a pacatui. Caci ele ni s-au dat ca, liberîndu-ne simtirea de frica deznadejdii, sa avem nadejde prin pocainta” (Cuvîn­tul 70). Apoi, Parintii au zis: „Ai cazut? Scoala-te! Ai cazut? Ridica-te!” Deci n-au zis: Ridica-te si cazi! – dupa cum sucit întelegi tu. Caci mult se deosebeste una de alta, pentru ca a cadea cineva, si apoi a se scula si apoi, dupa ce se scoala, iarasi sa cada, aceasta nu este si nici nu se numeste pocainta, dupa cum zici tu, ci este si se numeste de Sfîntul Apostol Petru „cîine ce se întoarce la varsatura sa si porc ce se tavaleste iarasi în murdaria lui cea de mai înainte” (2 Petru 2:22). Iar întelesul drept al zicerii: „Ai cazut? Scoala-te!” este acesta: de cade cineva în pacat, se cuvine sa se departeze de el cu toate puterile sale, ca sa nu mai cada în. el. Dar, daca din neputinta firii lui, si nu cu voia lui, s-ar întîmpla sa cada iarasi, se cuvine sa nu se deznadajduiasca, ci îndata sa se scoale, sa se marturiseasca si sa se pocaiasca, fara a pierde vremea. Fiindca – dupa Sfîntul Ioan Scararu – „a Îngerilor este a nu cadea, fiindca nici nu pot. Iar a oamenilor este a cadea si degraba a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla aceasta” (Cuvîntul 4).

            Pentru aceasta, si tu, frate, desi ai cazut în neputinta, sa nu zici: Eu acum am cazut, de aceea sa mai cad si sa mai lucrez si alte pacate, fiindca si asa sînt întinat. Si pe urma ma voi marturisi si ma voi pocai pentru toate, facînd departare de pacate!. Nu, frate, pentru Domnul, sa nu asculti gîndul acesta, caci este al diavolului, care cauta pierzarea ta. Ci, îndata ce vei pacatui o data, sa nu înmultesti pacatul, nici sa nu-ti placa sa te tavalesti în tina, caci zice Iisus Sirah: „Nu întîrzia a te întoarce la Domnul si nu amîna pocainta de la o zi la alta! (5:8)”, ci scoala-te si du-te la duhovnic si te marturiseste! Caci, cu cît rana este mai proaspata, cu atît se va vindeca mai usor; iar cu cît se învecheste, cu atît mai greu se tamaduieste, dupa cum zice la Scara: „Caci, daca rana este înca proaspata si calda, din fire este usor de vindecat. Iar cele vechi, fiindca sînt neîngrijite si parasite, sînt cu anevoie de vindecat” (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit sa te marturisesti la duhovnic, pocaieste-te înaintea lui Dumnezeu, fara sa amîni pocainta pîna atunci cînd te vei marturisi. Cauta sa te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire si pocainta, dupa puterea ta. Si nici într-o noapte sa nu te culci pîna ce nu vei cadea înaintea lui Dumnezeu, pocaindu-te, pîna cînd vei merge sa te marturisesti duhovnicului. Caci a sta o singura clipa în pacat de moarte este o îndrazneala nemaiauzita, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd de un fir, care este aceasta viata, deasupra adîncului tuturor rautatilor, care este iadul. Si vai! Tu, ticalosule, nu stai numai o clipa în pacate de moarte, ci luni si ani. Iar ca sa iesi dintr-o prapastie ca aceasta, astepti ziua Învierii, sau a Sfintilor Apostoli, sau a Nasterii lui Hristos, ca sa te marturisesti si sa te pocaiesti. Si joci, rîzi si dormi fara grija, ca si cum ai fi vatamat un lucru nesimtitor, ce nu simte vatamarea pe care i-o faci si nu-ti poate rasplati, iar nu sufletul tau cel cuvîntator si fara de moarte. Dar asculta aceasta pilda înfricosatoare: Un tînar a fost legat cu inima cu legaturile dragostei de o desfrînata. Si, fiind mustrat foarte aspru de parintii lui, de rude si de duhovnic, a hotarît sa rupa aceste legaturi si sa se izbaveasca de acest pacat cu o marturisire amanuntita a tuturor pacatelor lui. Si le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea pe care a facut-o pacatelor lui, n-­a adus si cuviincioasa durere si zdrobire în inima sa, dupa cum se cuvine sa faca cei ce-si aduc aminte de pacatele lor si se pregatesc a le marturisi. Si atîta de putina durere a pus, încît, mergînd sa se marturiseasca, a trecut pe la poarta acelei desfrînate si, intrînd înauntru, a hotarît sa cada iarasi în pacat. Si, lînga cele vechi, a mai adaugat unul, cu nadejdea ca pe urma le va marturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stapînit de gîndul diavolesc, de a cadea în desfrînare, iata ca a mai sosit un tînar, iubitul aceleiasi desfrînate, care, vazîndu-l pe acesta acolo, s-a mîniat si l-a omorît dintr-o singura lovitura. Si, luînd oamenii de acolo trupul lui ca sa-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care îsi avea scrise pacatele, ca sa le marturiseasca la duhovnic. O, moarte vrednica de jale! O, nadejde mincinoasa! O, gînd amagitor al acestui tînar nenorocit! […]

            Zice Sfîntul Marcu: „Lucrul pocaintei se tese din aceste trei fapte bune: din a-ti veghea gîndurile, a te ruga neîncetat si a suferi scîrbele ce vin asupra ta.” Si iarasi: „Toata durerea sa ti se faca tie învatator de buna voie si spre aducere aminte. Si nu-ti va lipsi tie pricina catre pocainta.” Iar în alt loc: „Suferind toata scîrba ce vine fara voia ta, cuget-o si vei afla în ea surpare a pacatului!” Iar Sfîntul Ioan Scararul zice: „Semnul pocaintei celei cu deamanuntul si adevarate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele vazute si nevazute care ni se întîmpla noua, si înca de mai multe” (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteste pe sine vinovat se da pe sine doctoriilor celor mai lucratoare ale pocaintei, si asteapta totdeauna orice scîrba si primeste toata ispita ca potrivita si cuvenita lui. Si se bucura, fiindca, dupa ce a cazut, a cîstigat curatia sufle­tului. Si o face pe aceasta pricina de cerere dureroasa si covîrsitoare catre Dumnezeu; si nu lasa numai nepomenirea de rau nealungata, ci le si multumeste celor ce-l ispitesc si se roaga ca pentru unii ce i-au facut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a pacatuit, dupa fagaduinta, ci dobîndeste si împaratia cerurilor si dumnezeiasca binecuvîntare.” Iar cel ce nu iubeste a se pocai si a-si tamadui ranile pacatelor lui nu sufera cu multumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbura, si cîrteste si cauta razbunare. Si sa stie unul ca acesta ca nici nu se pocaieste cu adevarat, nici nu-si tamaduieste pacatele lui, lucru pe care îl adevereste tot Sfîntul Marcu, zicînd: „Fiindca, fara cele trei fapte bune zise mai înainte, nu se poate savîrsi lucrul pocaintei.” Si, în alt loc: „Cînd sufletul pacatos nu primeste scîrbele ce vin asupra lui, atunci Îngerii zic catre el: Doctorit-am Babilonul, si nu s-a tamaduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scara).”

            Toti strigam catre Dumnezeu: „Doamne, miluieste!” si: „Stapîne, iarta-ne noua faradelegile noastre!” – dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi le alungam de la noi. Cum anume? Iata cum: cînd vine asupra noastra vreo scîrba sau ispita, cu care Dumnezeu vrea sa ne dea mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi n-o primim si nu suferim cu bucurie acea scîrba, sau ispita, ci ne tulburam si ne necajim. De aceea, sîntem datori ca, pe lînga durerile si ostenelile cele de voie si fara de sila ale pocaintei noastre, sa suferim si durerile cele fara de voie si de sila ce ne vin noua dinafara; caci cele de voie, fiind mai usoare, se binecuvînteaza de cele fara de voie, care sînt mai grele, dupa cum zice Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin rabdarea durerilor celor de voie si fara de voie, orice nevoitor se face desavîrsit. Dar, fara primirea si suferirea durerilor celor fara de voie ce vin asupra noastra, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare” (Cuvînt catre Xenia). […]

            Sa lasam întîlnirile unora cu altii si vorbirile împreuna, caci ele alunga de la noi pocainta, dupa Sfîntul Isaac, care zice: „Pocainta împreuna cu vorbirile este chip gaurit” (Cuvîntul 58). Sa iubim linistea si fuga de oameni, fiindca ele ajuta foarte mult la cîstigarea pocaintei, dupa cum zice acelasi Sfînt Isaac: „De iubesti pocainta, iubeste si linistea. Si, daca cineva ar grai împotriva despre acestea, sa nu te certi cu el” (Cuvîntul 34). La acestea se adauga si porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain dupa ce a pacatuit, caci i-a zis: „Ai pacatuit! Taci!” (Facere 4:7) – adica: Cunoaste ce ai lucrat întru tine si, dupa cunostinta dobîndita, pocaieste-te pentru cele ce ai pacatuit! Iar în înainte-cuvîntarea Cuvîntului pentru tacere si liniste al Sfîntului Isaac Sirul, tot asa se tîlcuieste, si se mai adauga: „Cel care nu a putut sa se linisteasca si nici sa se pocaiasca nu a putut cunoaste ce este pocainta.” Iar de nu putem sa ne linistim [mai mult], cel putin sa avem negresit unul sau doua ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Si atunci, retragîndu-ne într-un loc deosebit si linistit si adîncindu-ne simtirile si mintea în inima, sa ne aducem aminte de toate pacatele noastre – atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu învoirea gîndurilor, cît si de pacatele pe care le-am facut în ziua aceea – si sa ne pocaim cu amar, cu întristare si cu durerea inimii noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru ca Duhul Sfînt ne porunceste sa facem asa, dupa cum zice Proorocul David: „De cele ce ziceti în inimile voastre, în asternuturile voastre va caiti!” (Psalmul 4:4). Tot asa a zis si Însusi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfîntului Simeon Noul Teolog: „Socoteste sa nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunatatile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobîndi. Iar de vei si gresi cîndva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijeste-te a nu lasa pocainta. Caci pocainta împreuna cu iubirea Mea de oameni, pierd si pacatele cele trecute, si cele de fata.” Sa nu lasam sa treaca nici o zi fara sa facem mîntuitoarea cugetare si aceasta lucrare dumnezeiasca. Caci zice Sfîntul Ioan Scararul: „Nu te amagi, lucratorule fara de minte, ca poti înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Caci nu va ajunge ziua sa împlinesti datoria fata de Stapînul” (Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greseala nu fi nebagator de seama, macar de ar fi mai mica decît boldul. Ci sîrguieste-te mai vîrtos catre întoarcere prin pocainta. Pocainta este mîntuire, iar neîntelegerea ei este moarte” (Cu­vînt pustnicesc pentru lepadarea de lume).

            Dar de ce sa graiesc multe? Dumnezeu, iubitii mei, nu ne va învinui si osîndi în ziua mortii si a judecatii ca nu am teologhisit, sau ca nu am facut minuni, sau ca nu am ajuns mai înainte vazatori. Nu! – ci fiindca nu ne-am pocait si nu ne-am întristat de pacatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan Scararul: „Nu vom fi învinuiti – o prieteni! – nu vom fi învinuiti, la iesirea sufletului, ca nu am facut minuni, nici ca nu am teologhisit, nici ca nu ne-am facut înainte-vazatori. Ci vom da seama negresit lui Dumnezeu pentru ca n-am plîns necontenit” (Cuvîntul 7). Pentru aceasta noi, pacatosii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca sa nu zic în fiecare ceas) sa ne cercetam pe noi însine de ne aflam în pocainta cea adevarata. Si daca – sa zicem – în ziua aceea am facut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, asa se cuvine sa ne aducem aminte de fapta cea buna a pocaintei si niciodata, niciodata sa n-­o uitam. Iar ziua în care nu ne vom pocai si nu ne vom întrista pentru pacatele noastre sa o socotim pierduta, cu toate ca poate am lucrat alte bunatati în ea. De aceea zice Sfîntul Ioan: „Cel ce se pocaieste întru adevar sa ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns sa o socoteasca pierduta, desi poate a facut în ea alte bunatati” (Cuvîntul 5).

            Pun sfîrsit si zic, cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, ca este de neaparata trebuinta ca noi toti sa ne tamaduim de patimi si de ranile pacatelor si apoi sa pazim toate poruncile Domnului si sa lucram toata fapta buna. Si, desi nu vom ajunge sa împlinim toate poruncile Domnului si toate faptele bune, cel putin este de neaparata nevoie sa ne aflam sanatosi, întregi, din partea ranilor si neputintelor pacatelor, prin porunca si fapta buna a pocaintei. Si, de vom muri sanatosi, vindecati de patimi si de pacat prin pocainta, ne vom duce în împaratia cerurilor. Iar daca vom muri nevindecati, neputinciosi, urîti si nepocaiti, ne vom duce în iad. Fiindca împaratia cerurilor nu este pentru pacatosii cei bolnavi, care nu s-au pocait, ci este lacas si palat, care primeste pe cei ce s-au îndreptat prin pocainta, adica pe bine-cinstitorii cei vrednici si drepti. De aceea, cei pacatosi, ca si mine, sa strigam totdeauna catre Dumnezeu cu acele rugaciuni obstesti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau! Si pe noi ne primeste întru pocainta si marturisire, ca un bun si iubitor de oameni!” Amin!
Sfîntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvînt pentru Pocainta”, Editura Credinta Stramoseasca, 1999.

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s