Sfantul Dimitrie al Rostovului – Sfaturi intelepte despre moarte

[…] Asadar, sa ascultam ceea ce ne spun mortii. „O, oamenilor! Ceea ce sunteti voi acum, am fost si noi cândva; ceea ce suntem noi acum, veti fi si voi în curând. Voi acum traiti în îndestulare, mâncati, beti, va mângâiati cu bucuriile lumii acesteia; si noi am trait asa, dar acum, iata-ne în mormintele acestea strimte… Unde s-a ascuns mâncarea? Unde este bautura? Unde sunt veselia si toata desfatarea lumeasca? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Asa si voi le veti pierde în curând. Si noi am fost odata vii, asemenea voua; si voi veti fi morti, asemenea noua”.
Iar în cartea întelepciunii lui Solomon mortii ne spun: „Ce folos ne-a adus mândria si ce ne-au daruit bogatia împreuna cu slava desarta? Toate acestea au trecut ca o umbra si ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusa de valuri, dupa care nu ramâne nici o urma, sau ca o pasare ce zboara în vazduh si nu lasa nici un semn în drumul sau, sau ca o sageata trimisa la tinta; asa si noi: ne-am nascut si am murit”.
Iar atunci când mortii ne vorbesc asa, sa îi întrebam despre toate. Daca îi vine cuiva pofta pacatoasa a necuratiei trupesti, sa îi întrebe pe cei morti, dar mai ales pe sodomitii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Daca vrei sa vii în acest loc cu flacari si sa te chinuiesti împreuna cu noi pe veci, atunci mergi si fa ceea ce doresti”. Daca îi apare dorinta de a chefui din belsug în fiecare zi, de a bea si de a mânca mult, sa îi întrebe pe cei morti, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicându-si ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picatura de apa pe limba sa de pe degetul lui Lazar si nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei sa îi asupresti si sa îi osândesti pe cei nevinovati? întreaba-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovati ai lui Dumnezeu si s-a înecat în mare, iar acum înoata în gheena. Daca ai de gând sa te ridici împotriva conducatorilor tai si sa uneltesti împotriva lor, sfatuieste-te cu Datan si cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise si a lui Aaron, si i-a înghitit pamântul. Daca vrei sa îi invidiezi pe cei nelegiuiti, întreab-o pe sotia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma si s-a prefacut în stâlp de sare. Daca vrei sa rapesti lucrurile Bisericii, întreaba-l pe Eleodor, strajerul împaratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim sa jefuiasca templul si a fost pedepsit de mâinile îngerilor. Daca vrei sa te lauzi si sa te mândresti, întreba-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor ca s-a înaltat si cu mare trufie s-a asezat pe tron înaintea întregului popor „si îndata îngerul Domnului l-a lovit, pentru ca nu a dat slava lui Dumnezeu. Si mâncându-l viermii, a murit” (Fapte 12, 23). Daca îti vine gândul sa îti aduni bogatie: sfatuieste-te cu bogatul acela din Evanghelie care si-a spus sufletului sau: „Suflete, ai multe bunatati, strânse pentru multi ani; odihneste-te, manânca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi?” (Luca 12, 19-20). Daca vrei, în general, sa faci ceva pacatos, rau, care sa-L mânie pe Dumnezeu, întreaba-i pe pacatosii închisi în iad si osânditi la chinurile vesnice: te vor sfatui ei sa-L mânii pe Dumnezeu? Asadar, întreaba-i pe cei morti si fii istet, învata de la ei cumintenia si primeste lectii de întelepciune. […]
Si, într-adevar, minunata este aceasta îndelunga rabdare a lui Dumnezeu si faptul ca El, Cel Atotsfânt, îl rabda pe cel pacatos si nu îl pierde împreuna cu faradelegile lui chiar în ceasul acela, când pacatosul îsi savârseste ticalosul lui pacat! Slava îndelungii Lui rabdari si milostivirii Lui nesfârsite! Îndelung îl rabda Dumnezeu pe cel pacatos, însa, daca pacatosul nu se caieste, îl asteapta pedeapsa cea cumplita a lui Dumnezeu.
Înfricosator cuvânt i-a spus Domnul odinioara alesului Sau, Avraam, despre amorei! „Ei însa se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, caci nu s-a umplut înca masura nelegiuirilor Amoreilor” (Fac. 15, 16). Aceasta înseamna ca Dumnezeu le-a îngaduit sa cada în cele mai grele pacate, însa le-a si pregatit chinuri nesfârsite în iad… Care sunt acele pacate pentru care au pierit amoreii si cu trupurile si cu sufletele? Dupa marturia Sfântului Prooroc Moise acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pâna acolo încât îsi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea saracilor si varsarea de sânge si, în cele din urma, pacatele desfrâului lor, despre care nu numai a vorbi, ci si a ne aminti este rusinos… întocmai cu aceste pacate au umplut amoreii paharul mâniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad si îl vor bea în vecii vecilor…
Oare nu exista, fratilor, si printre noi, crestinii, pacate asemanatoare? E drept, noi nu avem idoli; însa patimile noastre pacatoase nu sunt aceiasi idoli carora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fara sa ne temem sa îl predam gheenei, pentru o desfatare pacatoasa de o clipa? Iar diferitele noastre nedreptati cine le va socoti? Iar în necuratiile desfrâului, despre care si a scrie este rusinos, nu se aseamana, oare, unii crestini de astazi cu pagânii aceia din trecut? Înca trebuie sa se mire de faptul ca nu îi loveste pe neasteptate pedeapsa cea cumplita a lui Dumnezeu asa cum a lovit în vechime Sodoma si Gomora! Însa Domnul mai rabda, rabda, asteptând ca pacatosii ori sa se întoarca spre pocainta ori sa umple masura pacatelor lor asa cum i-a spus îngerul Sfântului Apostol Ioan Teologul: „caci vremea este aproape. Cine e nedrept, sa nedreptateasca înainte. Cine e spurcat, sa se spurce înca” (Apoc. 22,10 – 11).

Iar daca între noi se savârsesc asemenea faradelegi, atunci ce trebuie sa asteptam de la dreapta judecata a lui Dumnezeu? Oare nu aceeasi pedeapsa care i-a lovit pe Amorei si orasele sodomite? Insa mai bine le va fi pagânilor, mai bine îi va fi, dupa cuvântul Domnului Hristos Însusi, pamântului Sodomei si Gomorei în ziua judecatii decât noua, crestinilor! (Mt.10, 15). Caci aceia nici pe Dumnezeu nu ÎI cunosteau, nici pedeapsa pentru pacate, nici rasplata pentru virtuti nu asteptau; iar noi ne laudam ca si pe Dumnezeu îl cunoastem si despre chinurile vesnice care îi asteapta pe pacatosii nepocaiti am auzit, si în fericirea dreptilor credem si, cu toate acestea, fara frica îndraznim sa savârsim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au savârsit pagânii… Cum ne vom înfatisa dupa aceea înaintea înfricosatoarei judecati a lui Hristos? Ce sentinta vom auzi din gura Lui?[…]

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la Apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor. Iar fiii împaratiei vor fi aruncati în întunericul mai din afara; acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor. (Mt. 8, 11-12). […]

Fiii împaratiei sunt mai ales aceia dintre noi care, pentru viata lor cinstita si virtuoasa aratata înaintea oamenilor, se cred mari drepti si ceilalti îi cinstesc ca pe niste oameni sfinti. Insa, înaintea ochilor lui Dumnezeu ei sunt nimic, dupa cuvântul Apostolului: „Caci de se socoteste cineva ca este ceva, desi nu este nimic, se înseala pe sine însusi” (Gal. 6, 3). Pe scurt si mai clar se poate spune ca cine crede ca este ceva, acela nu este nimic. Acesti fii prefacuti ai împaratiei sunt izgoniti, într-adevar, afara. Cu privire la aceasta avem multe dovezi în Dumnezeiasca Scriptura; sa pomenim câteva dintre ele.

Nu este, oare, fecioria, mare si sfânta înaintea oamenilor si cei ce o pazesc nu sunt, oare, mostenitorii împaratiei Cerurilor? Cu toate acestea la usile Camarii Ceresti sunt respinse si fecioarele: „Nu va cunosc pe voi”. Iar în locul lor sunt aduse în împaratie desfrânatele care au facut pocainta dupa caderea în pacat, ca si cum ar fi fost aduse din apus; caci însusi Domnul spune în Evanghelie: „Adevarat graiesc voua ca vamesii si desfrânatele merg înaintea voastra în împaratia lui Dumnezeu” (Mt. 21,31).

Nu a dobândit desfrânata cea pacatoasa, care a plâns la picioarele lui Hristos, Împaratia Cerurilor, primind iertarea pacatelor de la Domnul: „Iertate îti sunt pacatele” (Luca 7, 48)? Cine credea ca desfrânata va intra în Camara Împaratiei Ceresti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totusi, fecioarele nu au intrat, iar desfrânata a intrat. Acelea au fost urâte, iar aceasta a fost iubita de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a fost primita. Nu este lucru mare înaintea oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: „Postesc de doua ori pe saptamâna” (Luca 18, 12)?

Nu este lucru mare a fi înfrânat pâna acolo încât sa nu manânci peste în post si carne în zilele de dulce si sa nu bei vin deloc? Nu sunt, oare, acesti oameni înfrânati fiii Împaratiei Cerurilor? Totusi si pe acestia Domnul îi respinge cu mânie de la mostenirea Împaratiei Cerurilor: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îsi smereste sufletul sau? Sa-si plece capul ca o trestie, sa se culce pe sac si în cenusa, oare acestea se cheama post, zi placuta Domnului?” (Isaia 58, 5).

Nu este lucru mare sa faci milostenie asemenea fariseului pomenit mai înainte, care a spus despre sine: „dau zeciuiala din toate câte câstig” (Luca 18, 12)? Nu sunt, oare, acesti iubitori de saraci fiii Împaratiei Cerurilor dupa marturia Domnului însusi: „vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara în cer” (Mt. 19, 21)? Auziti, oare, cuvântul Domnului: cei ce fac milostenie îsi au locul în Ceruri? Totusi, uneori nici milostenia nu dobândeste Împaratia Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar vamesul cel iubitor de câstig socotit mai bun decât el: „Zic voua ca acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela” (Luca 18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: „Si de as împarti toata avutia mea .. .nimic nu-mi foloseste”.

Nu este lucru mare sa fii rugator înaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugator catre Dumnezeu mostenitorul Împaratiei Cerurilor? însa, dupa cuvântul Psalmistului, exista si rugaciune în pacat. Blestemata este rugaciunea aceea, care, în loc sa îndrepte pacatul, devine ea însasi un alt pacat si nu îl îndupleca, ci îl stârneste pe Dumnezeu la mânie!

Nu este lucru mare sa ai darul proorociei, sa vezi înainte si sa prezici viitorul? Oare nu îl cinstesc toti pe un asemenea om ca pe un sfânt si, prin urmare, ca pe un fiu si mostenitor al Împaratiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune în Evanghelie: „Multi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tau am proorocit…? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi” (Mt. 7, 22- 23). Si Apostolul spune: „Si , de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste …nimic nu sunt” (1 Cor. 13, 2).

Nu este lucru mare sa izgonesti demonii, sa muti muntii din loc si sa faci multe semne si minuni? Nu sunt, oare, acesti facatori de minuni, fara îndoiala, socotiti fiii Împaratiei Cerurilor? Totusi si despre ei se scrie în Evanghelie ca vor spune: „Doamne, Doamne, …nu în numele Tau am scos demoni si nu în numele Tau minuni multe am facut?”. Iar El le va grai: „Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea”. Si Apostolul spune: „de as avea atâta credinta încât sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (ICor. 13,2).

Nu stiu despre care oameni se spune acest lucru în Evanghelia Sfântului Luca: „Dupa ce se va scula stapânul casei si va încuia usa si veti începe sa stati afara si sa bateti la usa, zicând: „Doamne, deschide-ne! – si el, raspunzând, va va zice: Nu va stiu de unde sunteti. Atunci voi veti începe sa ziceti: Am mâncat înaintea Ta si am baut, si în pietele noastre ai învatat. Si el va va zice: Va spun: Nu stiu de unde sunteti. Departati-va de la mine toti lucratorii nedreptatii” (Luca 13, 25- 27). Dupa parerea mea, acesti oameni ar trebui sa fie în Împaratia Cerurilor, deoarece ei au fost apropiati de Hristos pe pamânt, „au mâncat si au baut” împreuna cu El si au ascultat învataturile Lui. Insa judecata lui Hristos nu este asa: „Nu stiu de unde sunteti -le graieste El – departati-va de la Mine, nu va cunosc pe voi”.

Oare nu trebuie ca si noi, crestinii ortodocsi, sa ne temem de acest lucru, noi, care suntem atât de apropiati de Hristos în viata aceasta, caci în numele Lui cel sfânt am fost botezati, numele Lui cel sfânt îl purtam, „bem si mâncam” din Preacuratele si Dumnezeiestile Taine, Trupul si Sângele Lui, si învatatura Lui din carti si de la învatatori o ascultam? Cu adevarat se cuvine sa ne temem ca sa nu ne spuna si noua: „Nu va cunosc pe voi, nu stiu de unde sunteti: departati-va de la Mine”. Un exemplu al acestei lepadari a existat în istorie atunci când Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mâniat pe Acesta cu pacatele sale, si El i-a spus cu mânie: „voi nu sunteti poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul vostru” (Osea 1, 9). Mai înainte El îi spusese: „Asculta, Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamântul Egiptului si voi sunteti poporul Meu”. Iar apoi, fiind suparat, le spune alt lucru: „Voi nu sunteti poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul vostru!” Ce sa credem noi, crestinii, care întotdeauna ÎI mâniem cu pacatele noastre? Oare nu ne va spune si noua la fel: „Voi nu sunteti poporul Meu, iar Eu nu sunt Dumnezeul vostru”? Dupa ce am pomenit despre atâtia fii ai împaratiei care vor pierde mostenirea cereasca si vor fi izgoniti din împaratia lui Hristos, sa cercetam acum:

Nu ar fi de mirare daca ar fi izgoniti pentru viata lor rea si nelegiuita asemenea celor despre care se spune în Apocalipsa Sfântului Ioan: „Afara câinii si vrajitorii si desfrânatii si ucigasii si închinatorii de idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna” (Apoc. 22, 15). Nu ar fi de mirare daca ar fi izgoniti pentru viata lor de câine, pentru vrajitorie, pentru desfrânare si celelalte; ceea ce este de mirare, ceea ce este îngrozitor si vrednic de multe lacrimi si tânguieli este faptul ca vor fi alungati cei cu viata virtuoasa. De ce? Pentru ca virtutea lor au savârsit-o ori în chip fatarnic, ori pentru slava desarta.

Pentru fatarnicie sunt izgoniti aceia care înfaptuiesc binele pentru a se arata virtuosi înaintea oamenilor. Caci ar trebui ca noi, prin virtutea noastra, sa fim lumina lumii, sa fim modele pentru ceilalti, si sa se preamareasca în noi Tatal Ceresc; ar trebui sa facem binele nu cu intentia de a ne scoate în evidenta, de a ne lauda oamenii, asa cum se purtau fariseii fatarnici, ci numai din iubire pentru Dumnezeu si pentru mântuirea sufletelor noastre si, daca Dumnezeu însusi va vrea sa arate virtutea noastra celorlalti. oameni, atunci aceasta sa fie spre slava Preasfântului Sau Nume si spre folosul celorlalti, iar nu spre slava noastra. „Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau se cuvine slava” (Ps. 11). Caci fara Tine noi nu putem sa facem nimic bun. Pentru îngâmfare sunt izgoniti aceia care, desi fac binele nu pentru a se arata virtuosi înaintea oamenilor, desi savârsesc virtutea lor în taina, numai în fata lui Dumnezeu, totusi în sufletul lor se mândresc, socotindu-se sfinti si desavârsiti, fii adevarati ai Împaratiei Cerurilor, iar pe ceilalti îi osândesc pentru neputinta lor.

Astfel sunt izgoniti din Împaratia Cerurilor acei oameni curati care pe lânga curatia trupeasca nu au dobândit curatia sufleteasca, si-au pazit trupul curat, iar sufletul l-au întinat cu gânduri necurate, ori s-au trufit cu curatia lor, iar pe ceilalti i-au osândit, nestiind cu adevarat cum este viata acelora si socotindu-i, numai dupa parerea lor, oameni pacatosi. Curatia unor astfel de oameni se va dovedi în ziua judecatii necuratie, fiind nevrednica de Împaratia Cerurilor. Bine spune fericitul Ieronim: „O, cum se va rusina în ziua judecatii curatia prefacuta a multor feciorelnici!” Si, dimpotriva, cum va fi încununata de Dumnezeu, Dreptul Judecator necuratia falsa a multor oameni!

De asemenea, sunt izgoniti acei postitori care au postit în chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar daca nu au postit ca fariseii, totusi s-au mândrit în sufletul lor, ca si cum ei ar fi fost deja desavârsiti în virtute. Despre acesti postitori Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Cine nu bea vin si carne nu manânca, sa nu se mândreasca, caci nu a facut nimic mai mult fata de ceea ce face un animal; caci nici unul dintre animalele domestice nu manânca nici carne si nu bea nici vin…”. Un altul, desi nu posteste ca fariseii si nici în suflet nu se mândreste cu postul sau, totusi face multe alte fapte neplacute lui Dumnezeu, si pe acestea Dumnezeu le divulga prin Proorocul Isaia: „în zi de post, voi va vedeti de treburile voastre si asupriti pe toti lucratorii vostri. Voi postiti ca sa va certati si sa va sfaditi si sa bateti furiosi cu pumnul; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sa se auda sus. Este oare acesta un post care îmi place?” – graieste Domnul Atottiitorul. Iar Sfântul Ioan Gura de Aur cugeta despre aceasta astfel: „Daca eu ma înfrânez de la pâine, însa nu ma abtin de la mânie, nu mai sunt om, ci fiara; caci fiara nu manânca pâine, ci carne”. Si iarasi: „Nu sa nu manânci carne si sa nu bei vin este bine si vrednic de lauda, ci sa nu ai dusmanie pe cei apropiati”.

Izgoniti vor fi si unii dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc si împodobesc sfintele biserici, însa fac aceste lucruri pentru slava desarta sau, dând unora milostenie, îi asupresc si îi jefuiesc pe altii si zidesc si împodobesc bisericile lui Dumnezeu din câstiguri necinstite, din lacrimile si sângele oamenilor, iar nu din munca lor cinstita. Voi însa, ascultatorilor, luând aminte la cuvintele mele, sa întelegeti ca toate acestea au fost zise spre mângâierea voastra ca, aflându-va în multe pacate, sa nu deznadajduiti cu privire la mântuirea voastra, ci sa va treziti din pacatele voastre ca din somn si, caindu-va sincer, sa va învredniciti de Împaratia Cerurilor, pe care sa ne îngaduie Domnul tuturor sa o dobândim. Amin! […]

Ce este nesimtirea sufleteasca! Nesimtirea sufleteasca este împietrirea inimii, care provine din deprinderea îndelungata cu pacatul. Asa cum piatra nu simte nici o durere când o lovesti, asa nici pacatosul, împietrit la inima, fiind bolnav sufleteste, nu simte acest lucru, pentru ca are constiinta rea si nu îl doare acest lucru, nu îsi cunoaste necazurile, nu îsi vede pieirea, nici nu se teme de osânda vesnica. Are pacate grele, însa nu sufera din pricina constiintei si nu se mustra pe sine, ca si cum aceasta nu ajunge pâna la el, ca si cum nu va fi osândit la chinuri pentru faradelegile lui, ca si cum înfricosatoarea judecata, nenorocirea cumplita, focul cel nestins, viermele cel nesatul si pieirea vesnica vor trece pe lânga el.

Aceasta este cea mai cumplita împietrire, amortire, nesimtire: sa ai rana cea mai mare, mortala, iar durerea sa nu o simti. Aceasta este cea mai mare nebunie: sa cazi în iad, în prapastie, si sa nu stii, sa nu simti, sa nu te temi de caderea ta. In aceasta stare, omul este asemenea celui ce a baut fara masura si nu mai stie ce s-a întâmplat cu el: l-au batut altii sau a cazut singur si s-a lovit? A fost necinstit, însa a doua zi dimineata nu-si mai aminteste deloc despre aceasta, ceea ce arata si Înteleptul Solomon, vorbind în numele celui neînfrânat, cu urmatoarele cuvinte: „M-au lovit… Nu m-a durut! M-au batut… Nu stiu nimic! Când ma voi destepta din somn, voi cere iarasi vin” (Pilde 23,35).

Într-adevar, asa este: pacatosul împietrit la inima, îmbatându-se cu placerile trupesti ca si cu o bautura dulce, însa purtatoare de moarte, este deseori ranit de pacat ca de sabie sau de sulita sau de sageata vrajmasului sau, a obiceiului sau rau, a patimilor sale trupesti. Este ranit greu, însa nu simte durerea din sufletul sau, din constiinta sa: „M-au lovit… Nu m-a durut!” Diavolii îsi bat joc de el în chip nevazut, iar el nu vrea nici sa stie, nici sa se gândeasca la aceasta: „M-au batut… Nu stiu nimic!”

Dumnezeu Cel îndelung-rabdator, Care nu îl pierde pe cel pacatos cu faradelegile lui, îl pedepseste uneori parinteste: prin foc, foamete, razboaie, boli trupesti sau alte nenorociri pe care le îngaduie ca el sa constientizeze pacatul sau si sa-si revina. Însa el, netinând cont de acest lucru, ramâne în nepasare si nesimtire: „M-au lovit … Nu m-a durut!”. Oamenii, vecinii îsi bat joc de el, luând seama la viata lui nelegiuita, plina de ispite, si îl osândesc, râd de el si asa mai departe; însa lui nici de acestea nu îi pasa: „M-au batut… Nu stiu nimic!” Moartea merge în urma lui, vrând sa îl ia pe neasteptat; diavolul merge în urma lui, ca un leu, cautând sa-l înghita dintr-odata; focul iadului îsi deschide gura sa, gata sa îl mistuie; însa pacatosului înversunat, care a ajuns la culmea rautatilor, nici de acestea nu îi pasa, sufletul lui nimic nu simte, de nimic nu se teme… Aceasta este femeia care are un duh de neputinta, nu care sufera de o boala. […]

Aude omul cuvintele lui Dumnezeu în biserica, acasa sau în orice alt loc, si sunt precum un ciocan care loveste în inima, dupa cuvântul Domnului însusi din proorocia lui Ieremia: „Caci cuvintele Mele sunt ca focul – care arde si ca ciocanul care sfarma piatra”. Dar inima nu raspunde la aceste lovituri. Îl vede omul pe mortul care este dus la groapa sau, trecând pe lânga biserica, priveste mormintele mortilor, si acestea sunt ca un ciocan care loveste în inima si prin sunetul sau spune: „Adu-ti aminte de moartea ta, caci si tu vei ajunge curând în mormânt si vei putrezi si te vei preface în scrum”. Cu toate acestea, inima tot nu se înduioseaza.

Spune sfânta credinta ca va avea loc învierea mortilor, Înfricosatoarea Judecata, rasplata dupa fapte, iar chinurile pacatosilor vor fi acolo unde este diavolul, în focul care nu se va stinge în veci. Acestea sunt, de asemenea, un ciocan, care loveste în inima si prin sunetul sau îndeamna: „Teme-te sa nu fii si tu osândit la chinuri”. Cu toate acestea, inima nu se frânge de frica. Cu voia lui Dumnezeu si pentru pacatele sale, omul este împresurat si chinuit de atâtea necazuri si nenorociri, de atâtea lipsuri si neplaceri – si acestea sunt tot un ciocan care loveste în inima, spunându-i: „Revino-ti, împaca-te cu Dumnezeu, îndupleca mânia Lui care cu dreptate vine asupra ta!” însa inima se învârtoseaza si mai mult din cauza aceasta si în durerea ei îl uita pe Dumnezeu. Cade cineva într-o boala grea si aceasta este iarasi precum un ciocan care loveste în inima si îndeamna: „Pocaieste-te, caci cine stie daca te vei mai ridica din patul de boala!”. Cu toate acestea, inima nici acum nu se frânge pe deplin, ci numai putin; ea înca mai asteapta sa se ridice din patul de boala si sa se desfete iarasi cu bunatatile lumesti.

Aceasta este întocmai cruzimea noastra care nu se lasa zdrobita de nici un ciocan! Sfântul Ioan Scararul înfatiseaza împietrirea inimii nesimtitoare ca pe o persoana vie care vorbeste despre sine astfel: „Supusii mei, când îi vad pe cei morti, râd, si la rugaciune stau împietriti, fara suflet, întunecati; stând în fata sfintei mese, nu simt nimic; se împartasesc cu sfintele daruri ca si cum ar gusta pâine simpla: eu, vazându-i pe cei ce plâng, râd de ei; toate cele nascute din dragoste de Dumnezeu m-am obisnuit sa le omor; eu sunt mama batjocurii, eu sunt hrana somnului, eu sunt prietenul lacomiei, eu urzesc postul prefacut; iar daca sunt mustrat, nu ma doare”.

O, iubiti ascultatori! Sa ne pazim de o asemenea împietrire si sa nu ne învârtosam inimile cu lenea, nepasarea si obraznicia. Sfântul David ne îndeamna: „O, de I-ati auzi glasul (glasul cuvântului lui Dumnezeu) care zice: Sa nu va învârtosati inimile voastre” (Ps. 94, 8); nu va învârtosati, ci înmuiati-va si zdrobiti-va cu înduiosarea, cu frica de Dumnezeu si cu pocainta. […]

Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s