Cuviosul Isaac Sirul



Sa trecem acum la marele povatuitor al linistirii si al rugaciunii celei desavârsite, Cuviosul Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, care a trait în secolul al saselea.



„Începutul vietii celei adevarate, din om, este frica de Dumnezeu“ (Cuvintele ascetice ale Sf. Isaac Sirul, Cuv. 1, pag. 3)1(Citatele sunt dupa cartea: Operele celui dintre Sf. Par. nostru Avva Isaac Sirul. „Cuvântari ascetice“, Ed. 3-a, Serghiei – Posad, 1911).

„Fii întelept, si-ti pune temelie a calatoriei tale teama de Dumnezeu si fara ocoluri în cale, peste putine zile vei fi la usile Împaratiei“ (Ibidem, Cuv. 1, pag. 5).

„Prigoneste-te pe tine însuti si vrajmasii tai alungati vor fi în apropierea ta. Împaca-te cu tine însuti si se va împaca cu tine cerul si pamântul. Staruieste-te sa intri în camara ta cea dinlauntru si vei vedea camara cea cereasca, pentru ca si una si alta e acelasi lucru si intrând în una le vezi pe amândoua. Scara împaratiei acelora e înlauntrul tau, e ascunsa în sufletul tau. Scufunda-te în tine însuti de pacat si vei gasi acolo ascunzisuri pe care vei fi în stare sa te ridici.“ (Ibidem, Cuv. 2, pag. 10, Ep. Teofan. Despre trezvie si rugaciune, Sf. Isaac, Q 14).

„Mereu osteneste-te pe tine cu rugaciuni înaintea lui Dumnezeu în inima, care poarta un cuget curat, plin de umilinta si Dumnezeu va pazi mintea ta de cugetele cele necurate si întinate, ca sa nu fie ocarâta pentru tine calea lui Dumnezeu“ (Cuv. 2, pag. 11, Ep. Teofan, Q 16).

„Începutul întunecarii mintii, mai întâi de toate în lenevirea fata de slujba lui Dumnezeu si de rugaciune. Caci daca sufletul nu va cadea dintâi din acestea, apoi alta cale spre înselarea sufletului nu e; iar când (pentru lenevirea în rugaciune) el se lipseste de ajutorul lui Dumnezeu, lesne cade în mâinile potrivnicilor“ (Ep. Teofan, Q 19).

„Una este curatia mintii si alta este curatia inimii. Caci mintea este unul din simturile sufletului, iar inima cuprinde în sine si tine în stapânirea sa toate simturile launtrice. Ea este radacina, iar daca radacina este sfânta, apoi si ramurile sunt sfinte, adica daca inima ajunge la curatie, apoi e clar ca se curata si celelalte simturi. Daca mintea îsi va adauga silinta la citirea dumnezeiestilor Scripturi, sau se va osteni câtva în posturi, linistiri, apoi va uita felul sau de a gândi de mai înainte si va ajunge la curatie de îndata ce se va departa de viata cea întinata; însa nu va avea curatie totdeauna, pentru ca, pe cât de degraba se curata, tot asa de degraba se si întineaza. Iar inima ajunge la curatie prin multe necazuri, lipsuri, departarea de la împartasire cu tot ce este lumesc în lume si prin omorârea sa, pentru toate acestea. Iar daca ea a ajuns la curatie, apoi curatia ei nu se întineaza de ceva mic, nu se teme de razboaie mari si vadite, înteleg razboaie înfricosate; pentru ca si-a câstigat un stomac tare care poate mistui orice hrana, care nu se poate mistui în oamenii cei neputinciosi. Astfel, orice curatie agonisita în graba, în scurt timp si cu putina osteneala în curând se pierde si se întineaza. Iar curatia agonisita prin multe necazuri si câstigata într-un timp îndelungat, nu se teme de vreun atac oarecare, care n-ar trece masura, în vreuna din partile sufletului, pentru ca Dumnezeu întareste sufletul. A Lui e slava în vecii vecilor Amin.“ (Cuv. 4, pag. 24, Ep. Teofan, Q 30).

„E curat cu mintea nu acel care nu cunoaste raul (caci unul ca acesta va fi asemenea unui dobitoc), nu acel care se afla în stare de pruncie, nu acel care-si ia asupra-si un chip de curatie. Ci iata curatia mintii – luminarea cu cele dumnezeiesti, dupa o îndeletnicire în lucrarea virtutilor. Si nu îndraznim sa spunem ca cineva si-ar fi agonisit-o pe aceasta fara sa fi fost ispitit de cugete, pentru ca altfel el ar fi fost ca unul care nu-i îmbracat în trup. Caci nu îndraznim sa spunem ca firea noastra pâna la moarte n-ar fi luptata si n-ar suferi vatamare. Iar ispita cugetelor eu numesc nu ca sa ne supunem lor, ci ca sa punem începutul unei lupte cu ele“ (Cuv. 4, pag. 23, Ep. Teofan, Q 27).

„Cine-si pazeste inima sa de patimi, acela în fiecare clipa Îl vede pe Domnul. La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela arunca demonii de la sine si dezradacineaza samânta rautatii lor. Cine în fiecare clipa îsi supravegheaza sufletul sau, inima aceluia se va veseli de descoperiri. Cine-si concentreaza privirea mintii sale înlauntrul sau, acela vede în sine zorile cele duhovnicesti. Cine uraste orice risipire a mintii, acela vede pe Stapânul înlauntrul inimii sale.“ (Ep. Teofan, Q 46).

„Patimile se dezradacineaza si se pun pe fuga, printr-o neîncetata adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoara pe ele. Cine doreste sa-L vada pe Domnul înlauntrul sau, acela adauga silinta ca sa-si curete inima sa, printr-o neîncetata aducere aminte de Dumnezeu. Si astfel, având ochii mintii sale luminati, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. Ce se petrece cu pestele iesit din apa, acelasi lucru se petrece si cu mintea, care a parasit aducerea aminte de Dumnezeu si se risipeste cu aducerea aminte de lume.“ (Ep. Teofan Q 51).

„Lucrarea de purtare a crucii e îndoita, fiindca firea e îndoita, apoi si ea se împarte în doua parti. Una se cuprinde în rabdarea necazurilor trupesti, care se nasc din lucrarea partii emotive a sufletului si este si se numeste lucrare. Iar cealalta e cuprinsa într-o lucrare subtire a mintii si în cugetarea despre cele dumnezeiesti, precum si în petrecerea în rugaciune s.a.m.d.; ea se savârseste prin partea poftitoare a sufletului si se numeste contemplare. Si una, adica lucrarea, curata pe masura râvnei partea cea patimasa a sufletului, iar a doua, puterea de lucrare a dragostei din suflet, adica dorinta fireasca care lumineaza partea cea întelegatoare a inimii. Pe orice om, care mai înainte de a învata cu desavârsire partea cea dintâi, trece la aceasta de a doua atras de dulceata ei, nu mai spun deja de lenevia sa, îl ajunge mânia lui Dumnezeu, pentru ca nu si-a omorât madularele sale cele de pe pamânt, (Col. 3, 5), adica nu si-a vindecat neputintele cugetelor, printr-o îndeletnicire plina de rabdare, în lucrarea ocarii crucii, dar a îndraznit, în mintea sa, sa viseze la slava crucii. La acest lucru îl îndeamna si cele spuse de Sfintii cei din vechime, ca daca mintea se va gândi sa se suie pe cruce mai înainte ca simturile ei, vindecându-se de neputinta, sa vina întru linistire, apoi o ajunge mânia lui Dumnezeu. Aceasta suire pe cruce, care atrage mânia, se petrece nu în prima parte a rabdarii necazurilor, adica a rastignirii trupului, ci când omul ajunge la contemplare; iar aceasta este a doua parte, care urmeaza dupa vindecarea sufletului. Iar la cine mintea e întinata de patimi rusinoase si cine se grabeste sa-si umple mintea sa de cugete visatoare, aceluia i se închide gura cu pedeapsa, pentru ca nu si-a curatat mai înainte mintea prin necazuri, nu a cucerit poftele trupesti, ci bizuindu-se pe ceea ce a auzit urechea si ce e scris cu cerneala, s-a aruncat drept înainte, ca sa mearga pe o cale plina de întuneric, pe când el singur e orb cu ochii. Caci si aceia care au vederea sanatoasa, fiind plini de lumina si câstigându-si îndrumatori de-ai harului, zi si noapte sunt în primejdie, cu toate ca ochii lor sunt plini de lacrimi si ei în rugaciune si în plâns îsi continua rugaciunea slujirii lor, toata ziua si chiar si noaptea, din pricina grozaviilor ce-i asteapta în cale si a prapastiilor ce le întâlnesc si a chipurilor adevarului, care sunt amestecate cu nalucirile cele înselatoare ale lucrurilor. Spun: „Ce e de la Dumnezeu, aceea vine singur prin sine, iar tu nici nu vei simti“. Aceasta-i drept, însa numai daca locul este curat si nu întinat. Iar daca lumina ochiului tau celui duhovnicesc nu e curata, apoi nu îndrazni sa-ti arunci ochiul la globul de soare, ca sa nu pierzi si aceasta mica raza, adica credinta simpla si smerenia si marturisirea din inima si faptele cele mici dupa puterea ta si sa nu fi aruncat de singura latura a fiintelor duhovnicesti, care e întunericul cel mai dinafara, caci ceea ce e în afara de Dumnezeu, este asemenea iadului, dupa cum a fost aruncat acela care nu s-a rusinat sa vina la nunta în haine necurate.“ (Cuv. 2, pag. 12).

„Fiecare lucru are rânduiala sa si fiecare fel de viata are un anumit timp. Cine începe mai înainte de vreme ceva ce este peste masura lui, acela nu câstiga nimic, ci îsi pricinueste numai o vatamare îndoita.“ (Cuv. 11, pag. 51).

„Dupa cum din multe mii abia se afla unul care împlineste poruncile si prin aceasta a ajuns la curatia sufletului, asa dintr-o mie daca se va gasi unul, care s-a învrednicit cu mare staruinta si paza sa ajunga la rugaciunea cea curata; iar cel care a ajuns la acea taina care e deja dupa aceasta rugaciune, abia de se mai gaseste din neam în neam.“ (Ep. Teofan, Q 66).

„Care e semnul ca, curatia a început sa se salasluiasca în inima? Când se învredniceste cineva de darul lacrimilor, care curg fara nici o sila pentru ca lacrimile sunt puse, pentru minte, ca un hotar oarecare între cele trupesti si cele duhovnicesti, între starea patimasa si curatie. Pâna ce nu va primi omul acest dar, lucrarea lui se face înca numai în omul cel dinafara si el deloc n-a simtit înca puterea celor ascunse în omul cel dinlauntru.“ (Ep. Teofan, Q 82).

„Daca ceri ceva de la Dumnezeu si El zaboveste sa te asculte pe tine îndata, apoi nu te întrista, pentru ca tu nu esti mai întelept decât Dumnezeu. Iar acest lucru se petrece cu tine sau pentru ca nu esti vrednic sa primesti cele cerute, sau pentru ca, caile inimii tale nu corespund, ci sunt potrivnice cererilor tale; sau pentru ca înca n-ai ajuns la masura ca sa primesti darul pe care îl ceri. Sau ca nu ni se cuvine noua mai înainte de vreme sa ne atingem de masurile mari, ca darul lui Dumnezeu, fiind primit în graba, sa nu ajunga fara de nici un folos; pentru ca cele primite cu usurinta, degraba se si pierd; iar tot ce e agonisit cu îndurerare de inima, se si pazeste cu bagare de seama.“ (Cuv. 5, pag. 28). „În afara de ispite nu se vede Pronia lui Dumnezeu, e cu neputinta sa capeti îndrazneala înaintea lui Dumnezeu, e cu neputinta sa ne învatam întelepciunea Duhului, e cu neputinta de asemenea ca dragostea cea dumnezeieasca sa se întareasca în sufletul tau. Înainte de ispitire, omul se roaga lui Dumnezeu, ca un strain oarecare. Iar când intra în ispite din dragostea catre Dumnezeu si nu-si îngaduie nici o schimbare (ramâne neclintit), atunci se aseaza înaintea lui Dumnezeu de parca L-ar avea pe El datornic si ca un prieten sincer, pentru ca el spre a împlini voile lui Dumnezeu, a dus lupta cu vrajmasul lui Dumnezeu si l-a învins pe el.“ (Cuv. 5, pag. 30).

„Orice rugaciune în care nu se oboseste trupul si nu s-a îndurerat inima, e socotita drept un copil nascut înainte de vreme, pentru ca o astfel de rugaciune n-ar fi în suflet“ (Cuv. 11, pag. 52, Ep. Teofan, Q 62).

„Una e un cuvânt lucrator si alta e un cuvânt frumos. Întelepciunea stie sa-si împodobeasca cuvintele sale, chiar fara sa cunoasca lucrurile, sa vorbeasca adevarul, fara sa stie si sa discute despre virtute, desi însusi omul n-a cunoscut lucrarea ei prin încercare. Ce e un pictor care picteaza cu apa peretii si nu poate cu acea apa sa-si potoleasca setea sa si ce e omul care vede visuri frumoase, asa e si cuvântul care nu este dovedit prin lucrare. Cine vorbeste despre virtute, ceea ce el însusi a încercat cu fapta, acela transmite acest lucru celui ce-l asculta la fel cum da unul altuia banii câstigati prin osteneala sa. Si cine seamana agonisita din învatatura sa proprie, în auzul celor ce-l asculta, acela cu îndrazneala îsi deschide gura sa, zicând fiilor sai duhovnicesti, cum a spus batrânul Iacov lui Iosif cel cu întreaga întelepciune: „Iar eu îti dau tie o parte mai mare decât fratilor tai, pe care am luat-o de la Amorei, cu sabia mea si cu arcul meu.“ (Cen. 48, 22) (Cuv. 1, pag. 7).“

„Daca vei petrece în prea frumoasa virtute si nu vei simti ca gusti din dulceata ei, apoi nu te mira. Caci pâna când nu se va smeri omul, nu capata rasplata pentru lucrarea sa. Rasplata se da nu pentru lucrare, ci pentru smerenie: cine o dispretuieste pe cea din urma, acela o pierde pe cea dintâi.“ (Ep. Teofan, Q 110).

„Darul fara de ispite este pierzare pentru cei ce-l primesc pe acesta. Daca lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu si El îti va da darul, roaga-L sa te învete a te smeri sau sa-ti ia darul, ca el sa nu fie pentru tine pricina de pierzare.“ (Ep. Teofan, Q 111).

„Calea lui Dumnezeu este o cruce zi de zi. Nimeni nu s-a suit la cer petrecând la racoreala. Iar despre calea cea racoroasa, stii unde se sfârseste.“ (Ep. Teofan, Q 115).

„Omul cât timp traieste (petrece) în nepasare, se teme de ceasul mortii; iar când se va apropia de Dumnezeu, se teme sa întâmpine Judecata; iar când în întregime va pasi în cele de mai înainte, atunci si o frica si alta sunt înghitite de dragoste.“ (Ep. Teofan, Q 119).

„Lasa ca totdeauna sa precumpaneasca la tine milostenia. O inima aspra si lipsita de îndurare, niciodata nu se va curati. Omul cel îndurerat este un doctor pentru sufletul sau pentru ca, ca un vânt puternic izgoneste dinlauntrul sau întunecarea patimii.“ (Ep. Teofan, Q 135).

„Sufletul cel întelegator, fiind esentialmente unit si legat cu simturile si cu cugetele sale, fireste ca e târât, daca omul nu va veghea într-o rugaciune ascunsa.“ (Ep. Teofan, Q 140).

„Smerenia si fara de fapte face ca multe greseli sa fie iertate; si dimpotriva fara de smerenie si faptele sunt fara de folos. Ce este sarea pentru orice mâncare, aceasta e smerenia pentru orice virtute. Pentru a o câstiga, e nevoie sa te întristezi cu gândul neîncetat cu o umilinta si cu o întristare chibzuita.“ (Ep. Teofan, Q 155).

„Trebuie sa ne scufundam în omul nostru cel dinlauntru si sa petrecem acolo în însingurare, neîncetat lucrând via inimii noastre. Si poate ca, prin aceasta petrecere în apropierea omului dinlauntru, vom ajunge la unirea desavârsita cu cunoasterea nadejdii noastre, a lui Hristos celui ce petrece în noi.“ (Ep. Teofan, Q 176).

„Nu faptele deschid usa cea încuiata a inimii, ci inima înfrânta si smerenia sufletului, când vor fi biruite patimile prin smerenie.“ (Ep. Teofan, Q 179).

„Sta scris de catre unul dintre Sfinti: cine nu se socoate pacatos, rugaciunea aceluia nu e primita de Domnul.“ (Ep. Teofan, Q 180).

„Sa punem în rânduiala latura inimii prin fapte de pocainta si printr-o viata placuta lui Dumnezeu, iar ale Domnului vor veni singure de la sine, daca locul din inima va fi curat si neîntinat.“ (Ep. Teofan, Q 181).

„Lucrarea cea ascunsa si poruncile cele noua si duhovnicesti, pe care le pastreaza sufletul, având în vedere frica de Dumnnezeu, înnoiesc si lumineaza sufletul si în ascuns vindeca toate madularele lui.“ (Ep. Teofan, Q 182).

„Nimic nu poate sa ne apropie astfel inima de Dumnezeu ca milostenia si nimic nu ne aduce în sufletul nostru atâta liniste, ca saracia cea de buna voie.“ (Ep. Teofan, Q 195).

„Când omul închide portile cetatii, adica simturile, atunci lupta înlauntru si nu se teme de cei ce uneltesc în afara de cetate.“ (Ep. Teofan, Q 196).

„Prin ce ai pierdut pe cele bune, prin acelea le si câstigi. Ti-ai pierdut întreaga întelepciune (curatia), Dumnezeu nu va primi de la tine milostenie, daca petreci în curvie, pentru ca vrea de la tine sfintenia trupului.“ (Ep. Teofan, Q 200).

„Ostenelile trupului fara de curatia mintii sunt ca si pântecele sterp si sânurile uscate, pentru ca nu se pot apropia de cunoasterea lui Dumnezeu. Ei îsi chinuiesc trupul, însa nu se îngrijesc sa-si dezradacineze patimile din minte si de aceea nu culeg nimic.“ (Ep. Teofan, Q 209).

„Ca dar, peste dar – pentru oameni – dupa Botez s-a dat pocainta. Caci pocainta este a doua renastere de la Dumnezeu. Si acel dar, arvuna caruia am primit-o prin credinta, îl primim prin pocainta. Pocainta este usa milostivirii, deschisa celor ce o cauta cu staruinta. Prin aceasta usa patrundem la mila lui Dumnezeu caci toti, dupa cuvântul Scripturii dumnezeiesti, au pacatuit, fiind îndreptati în dar prin harul lui (Rom. 3, 23–24). Pocainta este harul al doilea si se naste în inima de la credinta si frica (de Dumnezeu)“ (Cuv. 83, pag. 397).

„Este o cunoastere premergatoare credintei si este o cunoastere nascuta de credinta. Este o cunoastere fireasca, care osebeste binele de rau si ea se numeste socotinta fireasca, prin care, în chip firesc, fara învatatura, cunoastem binele si raul. Aceasta socotinta, Dumnezeu a sadit-o în firea cea întelegatoare, iar cu ajutorul învataturii ea capata o sporire si o împlinire. Nu e om care sa n-o aiba. Cei lipsiti de aceasta putere sunt mai prejos de firea cea întelegatoare si de cei ce au pierdut aceasta putere de cunoastere. Proorocul, pe buna dreptate, i-a asemanat cu dobitoacele cele neîntelegatoare. Prin aceasta chibzuinta noi putem afla calea lui Dumnezeu. Aceasta este cunoasterea cea fireasca; ea premerge credintei si este o cale spre Dumnezeu. Prin aceasta socotinta ne învatam sa deosebim binele de rau si sa primim credinta. Si puterea firii marturiseste ca omul trebuie sa creada în Acela, care le-a facut pe toate acestea, sa creada si în cuvintele poruncilor Lui si sa le împlineasca. Din credinta se naste frica de Dumnezeu si când ea va însoti faptele si va ajunge, treptat, la lucrare, atunci ea (frica) naste cunoasterea cea duhovniceasca, despre care am zis ca se naste din credinta. Deci credinta naste în noi frica, frica ne îndeamna la pocainta si la lucrare. Astfel se daruieste omului cunoasterea cea duhovniceasca, adica o simtire a tainelor, care naste credinta adevaratei contemplari. Astfel nu numai simplu de la credinta se naste cunoasterea cea duhovniceasca, ci credinta naste frica de Dumnezeu si când vom începe a lucra în frica de Dumnezeu, de la frica de Dumnezeu se naste cunoasterea cea duhovniceasca. Nu frica de Dumnezeu naste aceasta cunoastere duhovniceasca (caci nici nu se poate naste ceea ce nu e în natura), ci cunoasterea aceasta se daruieste ca un dar, fricii de Dumnezeu. Când vei cerceta cu luare aminte lucrarea fricii de Dumnezeu, atunci vei afla ca ea este pocainta. Si cunoasterea duhovniceasca, ce urmeaza dupa ea, este acelasi lucru despre care am spus, ca arvuna ei (a cunoasterii) noi am primit-o în Botez, iar daruirea ei o primim prin pocainta. Si daruirea aceasta, despre care am spus ca o primim prin pocainta, este cunoasterea cea duhovniceasca ce se da, ca un dar, lucrarii fricii. Iar cunoasterea cea duhovniceasca este simtirea celor ascunse. Si când va simti cineva aceasta nevazuta si cu mult mai bine, atunci capata ca de la acestea demnitatea de cunoastere duhovniceasca si în simtirea lui se naste o alta credinta, nu potrivnica celei dintâi, ci care o întareste pe credinta ceea. O numesc pe ea credinta contemplativa. Pâna acum a fost auzul (adica credinta cea din auz, Rom. 10, 17), iar acum e contemplare, iar contemplarea e mai fara de îndoiala decât auzul.“ (Cuv. 84, pag. 399).

„Toate felurile si chipurile de rugaciune, cu care se roaga oamenii lui Dumnezeu, au drept hotar rugaciunea cea curata. Caci si suspinarile si îngenunchierile si cererile inimii si strigatele cele dulci si toate felurile de rugaciune, dupa cum am spus, au drept hotar rugaciunea cea curata si au posibilitate sa ajunga numai pâna la ea. Curatia si necuratia rugaciunii depinde de urmatoarele: de îndata ce în timpul când mintea se pregateste sa aduca (rugaciune), se amesteca cu ea un gând oarecare strain, sau neliniste pentru ceva, atunci rugaciunea aceasta nu se numeste curata, pentru ca nu din animale curate a adus mintea pe altarul Domnului, adica pe inima – pe acest altar duhovnicesc al lui Dumnezeu. Dupa rugaciunea cea curata, alta rugaciune nu mai este. Pâna la acest hotar, orice miscare de rugaciune si toate felurile de rugaciune, duc mintea prin puterea libertatii. De aceea e si nevointa în rugaciune. Iar dincolo de acest hotar, va fi deja uimirea, dar nu rugaciunea; pentru ca toate ale rugaciunii se curma si în schimb, vine o contemplare oarecare si mintea se roaga nu cu rugaciune. Un lucru e rugaciunea si altul e contemplatia din rugaciune, desi rugaciunea si contemplarea îsi iau începutul una din alta. Rugaciunea este semanatul, iar contemplarea este adunarea manunchelor. Dupa cum din multe mii, abia se gaseste unul care a împlinit poruncile si toate cele ale legii, cu o mica lipsa si a ajuns la curatia sufletului, asa dintr-o mie daca se gasi unul care s-a învrednicit, cu mare bagare de seama, sa ajunga la rugaciunea cea curata; sa rupa acest hotar si sa primeasca taina aceea; pentru ca de rugaciunea cea curata nu s-au putut învrednici multi; s-au învrednicit însa foarte rari, iar cel ce a ajuns la taina aceea care e dincolo de aceasta rugaciune, abia de se afla, dupa harul lui Dumnezeu, din neam în neam. Si daca abia de se mai roaga cineva cu rugaciunea curata, apoi ce sa mai zicem de rugaciunea cea duhovniceasca? La Sfintii Parinti era obiceiul sa dea denumirea de rugaciune la toate miscarile cele bune si la lucrarile cele duhovnicesti. Si nu numai Parintii, ci si toti cei care sunt luminati de cunoastere obisnuiesc orice lucrare frumoasa s-o socoata aproape unul si acelasi lucru cu rugaciunea. Uneori pe aceasta rugaciune, asa zisa duhovniceasca, într-un loc o numesc cale, în altul cunoastere si înca undeva, vedere a mintii. Vezi, cum Parintii schimba denumirea lucrurilor duhovnicesti. Caci exactitatea denumirilor se statorniceste numai pentru lucrurile de aici, iar pentru lucrurile din veacul viitor nu e un nume autentic si adevarat despre ele; e numai o simpla cunoastere, care e mai presus de orice denumire si de orice principiu compus, de orice chip, culoare, descriere si de toate denumirile nascocite. De aceea, când cunoasterea sufletului se va înalta din lumea cea vazuta, atunci Parintii, spre a însemna aceea cunoastere, întrebuinteaza denumiri pe care le vor, fiindca denumirile exacte ale aceluia nu le cunoaste nimeni. Însa pentru ca sa întareasca gândurile sufletului pe aceasta cunoastere, ei întrebuinteaza denumiri si pilde, dupa cuvântul Sf. Dionisie care zice, ca pentru simturi întrebuintam pilde, silabe, numiri si expresii potrivite. Însa când prin lucrarea Duhului, sufletul va fi împins spre cele dumnezeiesti, atunci pentru noi sunt de prisos si simturile si lucrarea lor, precum de prisos sunt puterile sufletului celui înduhovnicit, când el, în urma unitatii de nepatruns se face asemanator cu Dumnezeirea si în miscarile sale e stralucit de raza luminii celei mai de sus. Deci, crede frate, ca mintea are putinta sa deosebeasca miscarile sale numai pâna la hotarul rugaciunii celei curate. De îndata ce a ajuns acolo si nu se întoarce înapoi, sau paraseste rugaciunea – rugaciunea devine atunci, parca o mijlocitoare între rugaciunea cea sufleteasca si cea duhovniceasca. Si când mintea e în miscare, atunci ea se afla în latura cea sufleteasca: însa deîndata ce paseste ea în acea latura se curma si rugaciunea. Caci Sfintii, în veacul viitor, când mintea lor e înghitita de Duhul, nu se roaga cu rugaciuni, ci cu uimire se salasluiesc în slava ce-i veseleste. Asa se petrece si cu noi. De îndata ce mintea se va învrednici sa simta fericirea cea viitoare, se va uita si pe sine însasi si toate cele de aici si nu va mai avea în sine nici o miscare fata de ceva. De aceea, cineva cu toata certitudinea îndrazneste sa spuna ca libertatea vointei îndrumeaza si pune în miscare prin mijlocirea simturilor, orice virtute ce se savârseste si orice rânduiala de rugaciune, de e în trup sau în gând si chiar mintea însasi – acest împarat al patimilor. Când însa ocârmuirea si purtarea de grija a Duhului va pune stapânire peste mine, acest arhitect al simturilor si cugetelor, atunci firii i se ia libertatea si mintea e calauzita, în loc sa calauzeasca. Si unde va fi atunci rugaciunea, când firea nu va fi în stare sa aibe stapânire asupra sa, ci e calauzita de alta putere, singura nu stie unde si nu poate sa faca miscarile de gând pe care le-ar fi vrut, ci e cuprinsa în acea clipa de puterea ce a robit-o si nu simte încotro e îndrumata de ea? Atunci omul nu va mai avea nici vrere chiar dupa marturisirea Scripturii, nu stie de e în trup el, sau în afara de trup (2 Cor. 12, 2). Si va mai fi rugaciune în acela care e atât de robit, încât nu e constient de sine? De aceea, nimeni sa nu graiasca hula si sa nu îndrazneasca sa afirme ca se roaga cu o rugaciune duhovniceasca. Într-o astfel de îndrazneala sunt lasati cei care se roaga cu îngâmfare, care sunt ignorati în cunoastere si mincinos vorbesc despre sine, cum ca ei când vor, se roaga cu o rugaciune duhovniceasca. Iar cei cu smerita cugetare si care pricep lucrarea se unesc ca sa învete de la Parinti si sa cunoasca hotarârile firii si nu-si îngaduie sa se dedea la astfel de gânduri îndraznete.“ (Cuvântul 16, pag. 61 si urm.).

În acest loc Sfântul Isaac da înca o astfel de definitie pentru rugaciunea cea duhovniceasca:

„Miscarile sufletesti, pentru o neprihanire ireprosabila si curatie, se împartasesc de lucrarea Sf. Duh. De aceasta se învredniceste unul dintre multe mii de oameni, caci aceasta este taina starii si vietii viitoare. Caci el e înaltat si firea ramâne fara de lucrare, fara orice miscare si aducere aminte despre cele de aici. Sufletul nu se roaga cu rugaciune, ci cu simtirea simte (pipaie) lucrurile duhovnicesti ale veacului aceluia, care întrec orice pricepere omeneasca, întelegerea carora e cu putinta numai prin puterea Sfântului Duh. Iar aceasta e o contemplare a mintii, însa nu miscare si nu o cautare a rugaciunii, desi rugaciunii îi datoreste începutul.“ (Cuvântul 21, pag. 104).

Preotul. Ceea ce ati spus Dv. acum îmi aminteste foarte mult cuvintele Sf. Maxim Cavsocalivitul, spuse în a doua jumatate a convorbirii lui cu Cuviosul Grigorie Sinaitul, lucru pe care l-ati amintit la sfârsitul convorbirii noastre de data trecuta.

Monahul. Exact asa e. Si acolo si aici e vorba despre unul si acelasi lucru si anume despre acele stari de rugaciune, care încep, dupa cuvintele Sf. Isaac, dincolo de hotarele rugaciunii celei curate, care e sfârsitul rugaciunii ce se mai afla în stapânirea omului. Aceste stari de rugaciune, nici nu se mai numesc stari de rugaciune, ci poarta alte felurite numiri, pricina multimii carora, de asemenea o lamureste Sf. Isaac. Ele se numesc si vedere si contemplare si uimire; se numesc, afara de aceasta si rugaciune duhovniceasca. Cu putere de la sine omul nu poate sa intre în starile acestea, ci e introdus în ele de Duhul Sfânt, independent de vointa si eforturile omului. A tinde sa patrunzi acolo, cu de la sine putere, nu numai ca nu e evlavios si îndraznet, ci e si fara de socotinta, fara de puterea harica a Sf. Duh; omul, dupa cuvintele Sf. Grigorie Sinaitul, vede atunci nu vedenii sau contemplari, ci numai nalucirile sale proprii si astfel cade în înselare. Îmi pare bine parinte, ca ati observat aceasta asemanare întru cuvintele Sf. Isaac si cuvintele Sf. Maxim. Si unul si altul ne amintesc ca sa nu uitam de acele stari de rugaciune, înalte si de dincolo de constiinta omului, pentru care cel dintâi pas e rugaciunea smerita si lucratoare a lui Iisus, pentru învatarea careia noi am si închinat convorbirile noastre. Însa sa revenim din nou la gândurile si învataturile Sf. Isaac care sunt mult mai simple si mult mai apropiate de întelegerea noastra si de experienta noastra redusa.

„Cel care si-a simtit pacatele sale e mai bun decât acela care, prin rugaciunea sa, învie mortii. Cine s-a învrednicit sa se vada pe sine însusi, acela e mai bun decât cel ce s-a învrednicit sa vada pe îngeri.“ (Cuv. 41, pag. 175).

„Nu osândeste si nu judeca Dumnezeu pe om pentru o miscare fara voie, chiar daca ne-am învoi pentru un timp cu cugetul. Daca, în acelasi ceas, vom lepada în noi patimile si se va arata în noi zdrobirea, apoi Domnul nu ne cere socoteala pentru o astfel de nepasare; însa ne cere socoteala pentru nepasarea careia, într-adevar, mintea se deda într-atât încât priveste la acest lucru fara nici o simtire si-l socoate drept ceva ce trebuie sa fie si ceva folositor si nu se gândeste ca aceasta e o distractie primejdioasa pentru el. Sa ne rugam, deci, pururea Domnului astfel: Hristoase, plinatatea adevarului, sa straluceasca în inimile noastre, adevarul Tau si sa cunoastem cum sa umblam în caile Tale, dupa voia Ta!“ (Cuv. 40, pag. 170).

„Multi Parinti se îngrijorau mai mult de buna rânduiala a simturilor si de deprinderea trupului, decât de fapte; caci de aici vine si buna rânduiala a cugetelor. Multe pricini îi stau omului în cale, afara de voia lui care-l fac sa iasa din hotarele libertatii sale. Si daca el nu va fi pazit în simturile sale printr-o deprindere, fara de slabire, câstigata de mai înainte, apoi se poate întâmpla ca multa vreme el nu va intra în sine însusi si nu va afla starea sa de pace de la început.“ (Cuv. 41, pag. 179).

„Daca vrei sa cunosti de esti cu cugetare smerita, apoi încearca-te de nu te tulburi cumva când te obijduiesc.“ (Episc. Teofan, Q 215).

„Când se va întâmpla ca sufletul pe dinauntru e plin de întuneric si la fel cum razele soarelui sunt un timp oarecare acoperite pe pamânt de întunericul norilor, sufletul pe un timp oarecare se lipseste de mângâierea cea duhovniceasca si lumina harului, cea dinlauntru, se întuneca din pricina norului de patimi ce umbreste sufletul si pentru ca s-a împutinat în tine, puterea cea facatoare de bucurii si mintea e acoperita de o ceata neobisnuita, nu te tulbura cu gândul si nu da mâna cu slabanogirea cea din suflet, ci rabda, citeste cartile învatatilor, sileste-te spre rugaciune si asteapta ajutorul. El va veni în curând, lucru pe care nici nu-l vei cunoaste.“ (Ep. Teofan, Q 239).

„Daca pâna a nu intra în cetatea smereniei bagi de seama, în tine, ca te-ai linistit de tulburarea patimilor, apoi nu te crede. Vrajmasul ti-a pregatit vreo cursa si dupa aceasta odihna asteapta un mare zbucium si o mare tulburare.“ (Ep. Teofan, Q 261).

„Diavolul se sileste de la început sa faca sa fie parasita rugaciunea cea necurmata din inima, iar pe urma ne îndeamna la o nesocotire a timpurilor rânduite pentru rugaciune si pravila cea savârsita cu trupul. Si astfel, la început, cugetul cade în slabiciunea de a gusta vreun pic de mâncare înainte de vreme si ceva putin si din cele mai neînsemnate. Iar pe urma se ridica în el si celelalte, una dupa alta.“ (Ep. Teofan, Q 265).

„Vietuirea cea cu trupul dupa Dumnezeu o alcatuiesc faptele cele trupesti; iar faptele trupesti se numesc acelea care, pentru curatirea trupului într-o lucrare plina de virtuti, se savârsesc prin lucrari vadite, prin care omul se curata de întinaciunile trupului. Vietuirea mintii e o lucrare a inimii continuata neîncetat cu un gând grijuliu, cum sa placi în simturi lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea si pe toate le vede; de asemenea rugaciunea neîncetata a inimii si pazirea sa de patimile cele ascunse, ca sa nu se gaseasca nimic patimas în latura sa cea ascunsa si duhovniceasca. Toate acestea sunt lucrarea inimii, de aceea se si numesc vietuire a mintii.“ (Ep. Teofan, Q 276).

„Lucrarea inimii e legatura pentru simturile de dinafara si daca cineva cu buna socotinta se îndeletniceste cu aceasta, dupa pilda Parintilor ce au vietuit înaintea noastra, apoi acest lucru se vede dupa urmatoarele trei semne din el: nu e legat de nici un fel de câstiguri trupesti, nu iubeste lacomia pântecelui si e departe cu totul de el iutimea“ (Ep. Teofan, Q 286).

„Fericit e omul care si-a cunoscut neputinta sa; pentru ca cunoasterea aceasta devine pentru el o temelie, radacina si început de orice bunatate. Însa nimeni nu poate sa-si simta neputinta sa, daca nu va fi îngaduita asupra lui, o ispita cât de mica macar ca sa-i oboseasca sau trupul sau sufletul. Atunci, comparând neputinta sa cu ajutorul lui Dumnezeu, îndata-i va recunoaste maretia acestui ajutor. Însa cine a recunoscut ca are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, acela face o multime de rugaciuni. Si în masura în care le înmulteste, în aceeasi masura i se smereste si inima lui.“ (Ep. Teofan, Q 235).

„De cum omul se smereste, îndata e înconjurat de mila si atunci inima simte ajutorul cel dumnezeiesc; pentru ca afla ca în el se trezeste o putere oarecare a certitudinii. Iar când omul va simti ca ajutorul cel dumnezeiesc într-adevar îl sprijineste atunci, inima lui, într-o clipa se umple de credinta. Din aceasta el pricepe ca rugaciunea este scaparea celor ce cauta ajutor, izvor de mântuire, comoara de nadejde, lumina celor ce petrec întru întuneric, scut de izbavire în razboi, sageata ascutita asupra vrajmasilor. De acum el se îndulceste cu rugaciunea credintei, inima lui e luminata de nadejde, si din pricina veseliei chipul rugaciunii sale, el îl schimba în glasuri de multumire. Omul atunci se roaga nu cu osteneala si oboseala, cum e oricare alta rugaciune, cu care se roaga omul pâna a nu simti harul acesta; însa împreuna cu bucuria din inima si cu mirare, neîncetat izvorasc miscari de multumire, cu nenumarate îngenunchieri si din multa aprindere spre mirare, în fata harului lui Dumnezeu, pe neasteptate, îsi înalta glasul sau, laudând si proslavind pe Dumnezeu. Si de acum, el înceteaza a cugeta cele desarte, ca sa petreaca fara întrerupere în fata lui Dumnezeu într-o rugaciune neîncetata, cu teama si cu frica, ca sa nu se lipseasca de ajutorul cel mare al lui Dumnezeu.“ (Ep. Teofan, Q 236).

„Pâna ce nu vei ajunge la lacrimi, sa stii ca cele ascunse ale tale slujesc înca lumii si lucrul lui Dumnezeu tu îl faci cu omul cel de dinafara, iar omul tau cel dinlauntru e înca fara rod, pentru ca rodul lui începe cu lacrimile. Când vei ajunge în domeniul lacrimilor, atunci sa stii ca mintea ta a iesit din temnita lumii acesteia, ca a pus piciorul sau pe cararea veacului celui nou si a început sa respire mireasma unui aer minunat si nou. Lacrimile au început sa izvorasca pentru ca s-a apropiat nasterea pruncului celui duhovnicesc. Maica obsteasca a tuturor harul, doreste tainic în suflet sa nasca în lumea veacului viitor chipul cel dumnezeiesc. Si fiecare, care petrece cu Dumnezeu, are din când în când, aceasta mângâiere, adica lacrimi, ba când el e într-o contemplare cu mintea, ba când e preocupat de cuvintele Scripturilor, ba când petrece într-o convorbire de rugaciune. Însa eu vorbesc nu despre aceasta rânduiala a lacrimilor, ci despre aceea care e la cel ce plânge neîncetat zi si noapte. La unul ca acesta, ochii se aseamana cu un izvor de apa, cam pâna la doi si chiar mai multi ani; iar pe urma el vine la domolirea cugetelor; dupa domolirea cugetelor, el intra în acea odihna despre care a spus Apostolul Pavel (Evr. 4, 3): „dupa aceasta odihnire în pace, mintea începe sa contemple tainele. Atunci Dumnezeu începe sa-i descopere si cele ceresti si în ea se salaslueste Dumnezeu si omul începe sa simta în sine, desi neclar si în ghicire, acea schimbare pe care o va primi firea dinlauntru la înnoirea tuturor.“ (Ep. Teofan, Q 240).“

Însa despre aceste lucruri nu ne este dat noua sa judecam.

sursa

SFANTUL ISAAC SIRUL. “Sa nu treaca o zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac!”

Parintele Ieronim din Eghina despre Sfantul Isaac Sirul si cartile sale



“Oriundea se ducea, crea un nou centru duhovnicesc. Traind el insusi inlauntrul experientei tainice a Ortodoxiei, se straduia sa le transmita si crestinilor traditia apostolica si patristica a rugaciunii inimii. Mereu ii sfatuia sa studieze scrierele patristice, fiindca, prin intermediul lor, s-a transmis pana in vremurile noastre cugetarea patristica. Aceasta era tinta parintelui Vasilis (Parintele Ieronim): sa dobandim toti cuget ca acela al parintilor bisericii. El insusi era – asa cum multi l-au caracterizat – un  parinte contemporan, un al doilea avva Isaac. […]
Mai tarziu, cand a plecat, inainte de razboi, de la spitalul din Egina unde a stat prima data, si a venit la sihastria Bunei Vestiri unde a ramas pana la sfarsitul zilelor, si-a asumat saracia de bunavoie. Tot atunci a fagaduit sa nu mai poarte niciodata haine noi. Foarte aspru era si in ce priveste mancarea. In toate aplica felurite cuvinte de invatatura si povete ale avvei Isaac Sirul, la care tinea din cale-afara.
S-ar fi putut spune pe drept cuvant ca parintele Ieronim din Egina, era o intrupare a cuvintelor avvei Isaac, atat de bine cunoastea invatatura acestui mare Sfant Parinte al isihiei. Ori de cate ori spunea ceva, parintele Ieronim neaparat pomenea, direct sau indirect, invatatura si cuvintele sfantului avva Isaac. Sfantul Isaac Sirul era totul pentru parintele Ieronim. De aceea, cine se ducea sa-i vorbeasca parintelui Ieronim, lesne putea crede ca avea inaintea sa pe unul dintre acei fericiti parinti ai pustiei, din primele secole ale monahismului.”
[…]
O parte insemnata a putinului timp care ii ramanea, dupa ce-si indeplinea numeroasele si feluritele indatoriri, il dedica studierii Sfintei Scripturi si a textelor patristice, mai cu seama a celor ascetice. Era foarte atras mai ales de cuvintele ascetice ale avvei Isaac Sirul, citindu-le in fiece zi. Nu trecea zi sa nu citeasca macar o pagina, lucru pe care il recomanda si fiilor sai duhovnicesti:

Sa nu treaca zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac.

Eu il indragesc foarte mult, socotindu-l parintele meu duhovnicesc. Si, la fiece cuvant citit, sa te opresti, intrebandu-te in sinea ta: oare fac eu aceasta? Astfel vei fi impins sa treci de la lectura la punerea in practica a celor citite.

– Parinte, eu citesc cuvintele avvei Isaac, dar nu vad cum m-as indrepta, i-am spus odata.

– Asculta-ma, paharul, pe ce-l speli, devine tot mai curat. Sa citesti scrierile avvei! Nu uita sa faci aceasta! Si neindoios te vei folosi! Cu cat scufunzi paharul de mai multe ori in apa, cu atat se curata mai bine, chiar de nu ramane deloc apa intr-insul”.

[…] Odata parintele Th., pe atunci diacon, care il vizita adesea, i-a spus:

– Parinte, spune-mi ce carti duhovnicesti sa citesc spre a ma folosi cat mai mult.

– Avva Isaac, veni raspunsul parintelui Ieronim.

– Bine, bine, despre avva Isaac mi-ati mai spus si am citit. Dar ce alte carti sa mai citesc?

– Avva Isaac, starui parintele.

– Da, dar alta carte in afara de cuvintele avvei Isaac.

– Avva Isaac. Eu, daca pot sa lucrez fie si numai o parte mica din cuvintele avvei Isaac, nu-mi mai doresc nimic altceva. Asa si tu, citeste macar o pagina pe zi, cu atentie mare, si vei vedea ca mult te vei folosi. Numai citeste-o cu mare atentie. Sa o socotesti ca pe-un soi de oglinda in care sa-ti privesti neputintele.
Intr-atat tinea la avva Isaac si atat de mult ii patrunsese noima cuvintelor duhovnicesti, incat el insusi era marcat de ele. Viata, cuvintele si povetele sale ne aminteau de acest mare ascet care a fost avva Isaac Sirul. De aceea, multi oameni duhovnicesti, cand apucau a-l cunoaste bine, spuneau: “Am cunoscut un om intru totul asemenea avvei Isaac Sirul”.
Nu citea pur si simplu scrierile avvei Isaac ci, asa cum ii sfatuia pe toti, incerca sa lucreze nesmintit tot lucrul folositor gasit in cuvintele avvei care ii erau ca o oglinda. Astfel, toata viata  s-a luptat sa se curete pe sine, sa se sfinteasca, sa se lepede si de cele mai mici cugete lumesti, tintind lumina cereasca.”
(din: Petros Botsis, “Parintele Ieronim, Sihastrul din Insula Egina”, Ed. Bunavestire, Galati, 2003, pag. 79, 129-130, 308)
***

Parintele Paisie Aghioritul despre folosul citirii Sfantului Isaac Sirul

“- Parinte, care carti duhovnicesti ajuta mai mult?

– Mult ajuta diferitele carti ale Sfintilor Parinti care, in zilele noastre, slava lui Dumnezeu, circula cu miile. In acestea afla oricine orice ii trebuie. Ele sunt o hrana curata duhovniceasca si ne conduc in siguranta pe calea cea dreapta. Dar pentru ca sa ajute, ele trebuie citite cu smerenie si rugaciune. Textele patristice seamana cu cliseele (folosite in medicina), caci precum in acestea se fotografiaza starea trupeasca a omului, asa si in acelea se fotografiaza starea lui duhovniceasca. Fiecare propozitie din textele patristice nu ascunde doar unul, ci mai multe sensuri si fiecare le intelege potrivit cu starea lui duhovniceasca. Este bine ca sa se citeasca textul original si nu traducerea, pentru ca uneori traducatorul explica prototipul potrivit cu propria lui stare duhovniceasca. Asadar, ca sa inteleaga cineva pe Sfintii Parinti trebuie sa se stranga putin, sa-si concentreze mintea si sa traiasca duhovniceste, pentru ca duhul Parintilor se percepe numai cu duhul.
Mai ales Cuvintele Ascetice ale Sfantului Isaac Sirul ajuta foarte mult, dar trebuie studiate cate putin, astfel ca hrana pe care ele o ofera sa fie asimilata. Everghetinosul [6] este o mare binefacere pentru ca putem cunoaste pe deplin duhul Sfintilor Parinti. Ajuta pentru ca descrie nevointele Sfintilor Parinti impotriva tuturor patimilor, pe rand, si sufletul cunoaste cum au lucrat aceia si se foloseste. Vietile Sfintilor constituie o istorie sfanta, de aceea ajuta foarte mult – mai ales pe copii – dar sa nu le citim ca pe niste istorii.
Nu este nevoie sa avem multa stiinta de carte ca sa dobandim evlavia. Daca vom cugeta la cele putine pe care le stim, inima se va imboldi. Unul sare in aer dintr-un tropar, iar altul le stie pe toate pe de rost si nu simte nimic, deoarece se misca in afara realitatii duhovnicesti. Cititi asadar pe Sfintii Parinti, fie si numai un rand-doua pe zi. Sunt vitamine foarte intaritoare”.
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)
***
“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii”.
*
“- Parinte, ce sa studiez ca sa ma ajute sa ma eliberez de logica lumeasca?

– Mai intai sa citesti Patericul, Istoria iubitoare de Dumnezeu, Everghetinosul, adica nu carti de teorie, ci de practica, ca sa-ti plece logica lumeasca prin acest duh simplu patristic al sfinteniei. Dupa aceea sa incepi pe Avva Isaac, dar sa nu-l privesti pe Avva Isaac ca pe un filozof, ci ca pe un om luminat de Dumnezeu”.
(in: Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003)
***

Gheron Iosif Isihastul si avva Isaac

“Staretul spunea ca Vietile Sfintilor sunt o oglinda in care fiecare poate sa-si vada lipsurile sale. Ucenicii sai isi amintesc cum in orice situatie el stia sa le spuna intodeauna o povestire folositoare din Vietile Sfintilor pentru a aduce lumina in vreo nedumerire sau in vreo problema a lor.
Studia foarte mult pe Avva Dorotei, Scara si Everghetinosul. Citise de mai multe ori si Filocalia. Uneori citea Istoria Bisericeasca si foarte rar Pidalionul Sf. Nicodim Aghioritul. Fireste, avea marea binecuvantare de a-l avea povatuitor in studiul duhovnicesc pe staretul Daniil.
I-a placut de asemenea Pelerinul rus. Mai tarziu, cand el insusi a devenit staret, ii sfatuia fierbinte pe toti nu numai sa citeasca aceasta carte, ci si sa o daruiasca si altora.
Foarte mult l-au ajutat scrierile si epistolele Sfantului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei. Auzise de el pentru prima oara de la staretul Daniil, care il cunoastea personal. Dar cu siguranta ca a aflat multe lucruri si de la staretul Ieronim, atunci cand a vizitat mai demult Eghina. Cu adevarat, avea multa evlavie la Sfantul Nectarie.
Dar cartea care i-a fost Staretului Iosif insotitoare nedespartita de-a lungul intregii sale vieti a fost Cuvinte ascetice a Sfantului Isaac Sirul. Adeseori tinea cartea sub perna sa, astfel incat sa fie primul lucru pe care sa-l vada de indata ce se trezeste. Si atat de mult a pus in lucrare invataturile lui, incat intreaga viata a Staretului Iosif a fost o carte vie a Sfantului Isaac Sirul.”
(in: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul”, Ed.Evanghelismos, Bucuresti, 2010, pag. 78–79).

Sf. Isaac Sirul: Despre deosebitele virtuti si sfarsitul oricarei alergari

“Toata alergarea se sfarseste prin acestea trei: prin pocainta, prin curatie, prin desavarsire. Dar ce este pocainta? Parasirea celor dinainte si mahnirea din pricina lor. Si ce este, pe scurt curatenia? Inima milostiva, catre intreaga fire zidita. Si ce este desavarsirea? Un adanc de smerenie, adica parasirea tuturor vazutelor si nevazutelor (lepadarea de toate cele vazute si nevazute). Vazutele insemneaza cele sensibile; nevazutele insemneaza cele logice, si cele ce sunt, fara a ne ingriji de ele.
Intrebat a fost (batranul) iarasi in alta vreme (alta data), „Ce este pocainta?” si a zis: „Inima zdrobita si smerita; indoita moarte si buna voie fata de toate”… „Si ce este inima milostiva?” Si a zis: „O inima, care arde pentru intreaga zidire, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru orice faptura. Si cand isi aduce aminte de ele, sau cand le vede pe ele, lacrimi izvorasc din ochii (celui milostiv). Din mila cea multa si mare, care-i stapaneste inima, si din suferinta cea multa, inima omului se manie si nu poate rabda, sau auzi, sau vedea ca vreo faptura este pagubita sau mahnita. Si din pricina aceasta, el inalta rugaciune cu lacrimi, si pentru dobitoace si pentru vrajmasii adevarului, si pentru cei ce-l necajesc in tot ceasul, asemenea si pentru fapturile cele taratoare, se roaga el, din mare si nemasurata mila, a lui, care curge din inima sa, dupa asemanarea lui Dumnezeu. El se roaga sa fie pazita toata firea si iertata”.
Si a mai fost intrebat: „Ce este rugaciunea?” si a glasuit: “Un indemn si o indeletnicire a mintii, ca sa iasa din toate cele de aici, si intoarcerea desavarsita a inimii cu contemplatia ei spre acel dor al nadejdii viitoare. Iar de nu le are cineva pe acestea, atunci seamana samanta amestecata, asemenea cu unul care a injugat boul si magarul in acelasi jug.”
Si iarasi a mai fost intrebat: „Cum poate cineva sa dobandeasca smerenia?” Si a raspuns: „Prin neincetate aduceri aminte de greseli si prin nadejdea apropierii de moarte, prin inbracaminte proasta, prin alegerea locului celui din urma, prin implinirea, in orice lucrare, a faptelor celor mai mici si mai de nimic, prin ascultare, prin tacerea necurmata, prin neiubirea adunarilor, prin vointa de a ramane necunoscut si nebagat in seama, si prin tinerea tuturor lucrurilor cu o desavarsita randuiala, prin ura fata de convorbirea cu multi, si prin neiubirea de castig. Si apoi prin ridicarea mintii mai presus de ocara si defaimare din partea oamenilor, si mai presus de pizma. Si prin aceea ca nu tu stapanesti pe toti ceilalti, nici toti ceilalti nu te stapanesc pe tine, ci tu te-ai insingurat si nu ai grija de nimeni pe lume, ci numai de tine. Si pe scurt: instrainarea, singuratatea si saracia, acestea nasc smerenia si curatesc inima. Iara semnul din care cunoastem ca a ajuns cineva la desavarsire, este acesta: cei desavarsiti, chiar daca de zece ori pe zi ar fi dati prada focului pentru iubirea de oameni, nu se pot satura de oameni. Precum si Moise graia catre Dumnezeu: “Daca le treci lor pacatul, trece-l; iar daca nu, atunci sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris“ (Ex. 32, 31). Precum a zis si fericitul Pavel: „Ma rugam sa fiu anatema lui Hristos pentru fratii mei“ (Rom. 9, 3). Si mai zice: „Acum ma bucur in necazuri, pentru voi, noroade!” La fel si ceilalti Apostoli, din dorul de a da viata oamenilor, au primit sa moara in multe feluri.
Iara ca incununare a tuturor acestora, Domnul si Dumnezeul nostru, din dragoste fata de zidirea Sa, pe insusi Fiul Sau pe Cruce la moarte L-a dat (Ioan 3, 16): „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat la moarte pentru ea“. Nu doara ca n-ar fi putut sa ne mantuiasca in alt chip, dar fiindca a vrut sa ne invete in acest fel, dragostea Sa covarsitoare. Si prin moartea Unuia nascut Fiul Sau, a vrut sa ne apropie de El. Si daca ar fi avut ceva mai cinstit (de pret) decit Fiul, si aceea ne-ar fi dat-o, pentru ca prin aceea neamul nostru sa fie al Sau. Si din multa iubirea Lui, nu I-a bineplacut sa sileasca libertatea noastra, desi ar fi putut s-o faca; ci ne-a lasat sa ne apropiem de El prin dragostea cugetului nostru. Si Hristos Insusi, din dragoste catre noi, a dat ascultare Parintelui Sau, ca sa primeasca cu bucurie asupra Sa ocara si mahnirea, cum zice Scriptura: „In locul bucuriei, pe care o avea, El a rabdat Crucea, fara sa-i pese de rusine“ (Evr. 12, 2). De aceea a si zis Domnul, in noaptea in care a fost tradat: „Acesta este trupul Meu, care se da pentru lume, ca sa aiba viata; Acesta este sangele Meu, care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor” (Mat. 26, 26). Si iarasi a zis pentru noi: „Eu ma sfintesc pe Mine” (Ioan 17, 18). Asa toti sfintii ajung la aceasta desavarsire, cand se desavarsesc si se aseamana cu Dumnezeu, prin dragostea si iubirea de oameni, care izvoraste din ei si se revarsa spre toti.
Si acesta este semnul, pe care il cauta in ei Sfintii: sa se asemene cu Dumnezeu prin dragostea de aproape. Asa faceau si Parintii nostri calugari, cand primeau desavarsirea si asemanarea cea plina de viata Domnului nostru Iisus Hristos. Fericitul Antonie, se zice, ca nu s-a hotarat niciodata sa faca un lucru, care sa-l foloseasca mai mult pe el, decat pe aproapele sau, fiindca nadajduia ca i se va socoti lui o mare virtute castigul aproapelui. Si se mai zice despre Avva Agathon, ca spunea: „Mult as fi vrut sa gasesc vreun lepros ca, luandu-i trupul, sa i-l dau pe al meu“. Vezi dragostea desavarsita? Si pana ce iarasi era in starea de rapire, el nu lasa pe aproapele sau neodihnit; si avea o sapa; un frate, cand a venit la el, a dorit s-o aiba; si nu l-a lasat Avva sa plece din chilie fara ea. Mai sunt si altele scrise despre Sfinti. Si ce sa mai zic? Multi si-au dat trupurile lor fiarelor, si sabiei, si focului, din dragoste pentru aproapele. Nimeni nu poate ajunge la treapta acestei iubiri, de nu va simti in taina nadejdea Lui. Si iubitorii de lume nu pot dobandi dragostea de oameni. Cand cineva dobandeste dragostea, se imbraca in Insusi Dumnezeu, impreuna cu ea. Si trebuie ca cel ce a dobandit pe Dumnezeu, sa nu caute sa mai dobandeasca nimic din cele ale veacului de acum, ci si de trupul lui sa se lepede, (sa se dezbrace). Ca daca se imbraca cu lumea aceasta si cu viata aceasta, fiindca le doreste, nu se va mai putea imbraca cu Dumnezeu, pana nu se va dezbraca de acestea. Aceasta a marturisit-o Insusi Domnul zicand: „Oricine nu se va lepada de toate, si nu-si va uri sufletul sau, nu poate sa-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14, 27). Si nu zice numai sa se lepede de ele, ci chiar sa le urasca. Si daca nu-I poate fi cineva ucenic, atunci, cum va locui in el Domnul?
Intrebare: De ce nadejdea este asa de dulce, pentru ce si trairea cu nadejde si faptele facute cu nadejde sunt usoare? Si faptele nadejdii se implinesc in suflet repede?
Raspuns: Pentru ca s-a desteptat in suflet o dorire fireasca si l-a adapat din paharul acesta si i-a imbatat pe ei, incepand din ceasul aceia. Si ei nu mai simt oboseala si se fac nesimtitori fata de necazuri, si in tot drumul calatoriei lor, ei socotesc ca merg prin vazduh, si nu cu pasi omenesti, fiindca asprimea caii nu este vazuta de ei si in calea lor nu sunt dealuri si vai: „Si pentru ei cele aspre vor fi drumuri netede” si celelalte. Si fiindca mereu privesc spre sanul Parintelui lor. Si nadejdea insasi le arata lor ca si cu degetul, in fiecare clipa, cele indepartate si nevazute, ca sa le vada intr-insii, cu ochiul cel ascuns al credintei, ca prin inchipuire; si fiindca partile sufletului lor ard, ca in foc, de dorul de cele indepartate, si fiindca ei cred, ca cele indepartate sunt de fata. Spre acolo isi intind ei gandurile lor cele lungi. Si mereu se grabesc sa ajunga. Si cand se apropie de o virtute, ca s-o faca, nu o fac numai pe ea, in parte, ci pe toate le fac in acelasi timp. Caci ei nu calatoresc ca toti ceilalti, pe calea cea imparateasca, ci-si aleg carari mici, ca sa scurteze drumul, uriasii acestia. Pe aceste carari calatoresc unii, scurtand drumul catre locasurile lor. Ca ii arde nadejdea ca un foc, si nu pot sa se aline din alergarea cea apriga si neincetata catre bucuria lor. Si li se intampla lor, precum s-a zis la Fericitul Ieremia: „Caci am zis: nu-mi voi aduce aminte de El si nici Numele Sau nu-l voi grai; si s-a facut in inima mea ca un foc aprins si a razbit oasele mele“. Asa se face aducerea aminte de Dumnezeu in inima lor, a celor ce se imbata de nadejdea in fagaduintele Sale. Cararile cele prescurtate ale virtutilor sunt: virtutile generale, pentru ca ele nu fac ocol prea mare prin potecile multe ale vietuirii (trairii), de la una la alta, si nu pretind nici loc, nici vreme, nici risipire, ci se fac indata si singure se inmultesc.
Intrebare: Ce este nepatimirea cea omeneasca?
Raspuns: Nepatimirea nu este starea in care nu simti patimile, ci starea, in care nu le primesti pe ele, din pricina virtutilor cele multe si de multe feluri pe care le au, pe fata si in ascuns si au slabit in ei patimile si cu greu se mai pot rascula asupra sufletului. Si mintea nu trebuie sa fie atintita mereu asupra patimilor. Caci gandurile ei sunt pline in tot ceasul de indeletnicirea si vorbirea modurilor celor bune, pornite in minte prin intelegere. Iar cand incepe vreo pornire a patimilor, gandul este deodata rapit din apropierea lor prin vreo idee, care s-a ivit in minte. Si patimile sunt lasate in nelucrare (sunt zadarnicite), precum a zis fericitul Marcu. Mintea, care prin Harul lui Dumnezeu implineste lucrarea virtutilor si se apropie de cunoastere, prea putin simte din partea rea si neintelegatoare a sufletului. Ca rapita ii este cunoasterea, catre inaltimi, si se instraineaza de toate ale lumii. Si din pricina curatiei, a subtilitatii, a repeziciunii, si a ascutimii mintii lor, din pricina nevointii lor, mintea lor se curateste si se face luminoasa fiindca trupul lor s-a uscat. Si prin viata cea linstita si prin staruinta in ea, usor si repede contemplatia cea launtrica se aseaza in ei si ii calauzeste spre extazul (uimirea) care este vecina cu contemplatia. Si prin uimire li se inmultesc clipele de contemplatie, si mintea lor nu are niciodata nevoie de materie perceptibila, si niciodata nu ies din acele stari, pe care i le pricinuieste roada Duhului. Si prin indelungata obisnuinta, amintirile, cele care atata patimile, precum si puterea stapanirii dracilor se sterg din inima lor. Caci, atunci cand sufletul nu se imprieteneste cu patimile si nu cugeta la ele, fiindca este stapanit de alte griji, necontenit, atunci puterea de gheara a patimilor nu poate rapune simtul duhovnicesc al sufletului.
Intrebare: Care sunt caracteristicile smereniei?
Raspuns: Precum mandria este risipirea sufletului prin inchipuirea lui, care-l raspandeste si nu-l impiedica de a se inalta in zbor pana la nourii gandurilor ei, ca sa se invarteasca in toata zidirea, tot asa smerenia aduna sufletul prin isihie (viata linistita), asa ca sufletul se concentreaza in sine. Si precum sufletul e imperceptibil si nevazut de ochii trupului, asa cel smerit este necunoscut printre oameni. Si precum sufletul in launtrul trupului este ascuns de privirile tuturor oamenilor si de amestecul cu ei, asa si cel intr-adevar smerit, nu numai ca nu vrea sa fie vazut si cunoscut de catre oameni, fiindca el se deosebeste si se departeaza de toti, ba chiar doreste, daca se poate, sa se cufunde in sine insusi, sa-si faca salasul in mijlocul linistii, intrand in ea, si sa-si paraseasca gandurile cele vechi, impreuna cu toate simturile, cu tot, purtandu-se ca unul, care nu-i in lumea cea zidita si nici nu-si are fiinta, si nu-i cunoscut nici propriului sau suflet. Si cu cat este cel smerit mai ascuns, mai inchis ca intr-o visterie, — mai despartit de lume, cu atat el se apropie de Stapanul lui. Nu se simte bine cel smerit, sa vada (cand vede) adunatura si amestec de oameni, miscare si zgomot, raspandire si grija si desfatare, din care vine desfraul, nu se simte bine nici in mijlocul cuvantarilor, al intalnirilor, al zgomotelor si al raspandirii simturilor; ci isi alege in primul rand viata in liniste si singuratate, deosebita, la mare departare de fapturi, ca sa-si duca numai grija sa, tot intr-un loc linistit. Si el doreste mai mult micimea, neagoniseala, lipsa, saracia, decat sa fie deasupra celorlalti, prin avere si prin fapte. Si doreste sa fie mereu ocupat si fara griji, ca gandurile sa nu iasa afara din el. Caci e dovedit, ca cineva nu poate ramane cu gandurile neturburate, daca va cadea in multiplicitate (in cele multe) fiindca multe lucruri insemneaza griji multe si adunatura de ganduri felurite si compuse. Si iese astfel din starea lui de superioritate fata de grijile pamantesti, cea castigata prin pacea gandurilor, ramanandu-i numai micile nevoi firesti, precum si gandul cel prea bun, in care se naste o singura grija. Iara daca trebuintele firii nu-l lasa, pana nu-l impiedica de gandurile cele bune, atunci cel smerit ajunge sa vatame si sa fie el insusi vatamat. Asa se deschide usa patimilor, se duce linistea dreptei socoteli, fuge smerenia si usa pacii se inchide. Din pricina tuturor acestora deci, cel smerit se pazeste necontenit de multiplicitate, in toata vremea sta linistit si odihnit, in pace, cu blandete, si cu buna cucernicie.
Cel smerit niciodata nu se aprinde, nu se iuteste, nu se tulbura, nici ganduri aprinse si usuratice nu are, ci intotdeauna sta in odihna, ca intr-un popas. Chiar daca cerul s-ar prabusi pe pamant, cel smerit nu s-ar speria. Nu orice sihastru este si smerit; dar cine e smerit, acela e sihastru. Orice smerit este si sfios; dar multi sunt sfiosi, fara sa fie smeriti. Iata de ce a zis Domnul cel Bland si Smerit: „Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre“. (Mat. 11, 21). Cel smerit se bucura in orice clipa de odihna, fiindca nimic nu-i misca si nu-i tulbura mintea. Si mintea lui nu se ingrozeste, precum nu poti ingrozi un munte. Si daca se poate spune aceasta, si poate ca nu-i la nelocul ei s-o zicem — cel smerit nu-i din lumea aceasta  fiindca nici in necazuri nu se ingrozeste si (nici) nu se schimba, nici in bucurii nu se mira si (nici) nu se rasfata, ci el se bucura si se veseleste in adevar numai de acelea, care il bucura si pe Stapanul lui. Smerenia este insotita de blandete si de concentrare; iar aceasta insemneaza cumpatarea simturilor, glas lin, vorbire scurta, nepretul fiintei proprii, imbracaminte simpla, mers linistit, privire plecata in jos, milostenie covarsitoare, lacrimi care curg usor, singuratate sufleteasca, inima zdrobita, fire potolita, simturi concentrate, lucruri de putina insemnatate, nevoile micsorate, suferinta, rabdare, neinfricosare, tarie de inima, care se naste din ura fata de viata cea vremelnica, rabdare in ispite, gandire grava si nu usuratica, stingerea gandurilor, paza tainelor intelepciunii, sfiala si cucernicie, dar, mai mult decat toate, linistea de toata clipa, adica necontenita chemare la sine a necunoasterii (pretextarea necunoasterii).
Smeritului niciodata nu-i ies in cale nevoia, care sa-l (faca sa se) turbure si sa-i aduca confuzie. Smeritul cand e singur, se rusineaza de sinesi. Tare ma mir, ca smeritul intr-adevar smerit, nici sa se roage lui Dumnezeu nu indrazneste, cand e sa se roage, si n-are indrazneala nici sa ceara altceva, nici sa stie pentru ce se roaga; ci numai tace, cu toate gandurile lui, si asteapta numai mila. Si asteapta sa vada ce hotarare ia in privinta lui Fata Maririi celei inchinate, pe cand fata si-o pleaca la pamant, si contemplatia inimii si-o ridica spre Inalta si Sfanta Poarta a Sfintilor. Caci acolo este Acela, care locuieste in nori, si orbeste ochii Serafimilor, si a Caruia bunatate face pe Ingeri sa dantuiasca, dar poate sa-i faca sa si taca. Si nu indrazneste sa zica sa se roage mai mult decat: (Rugaciunea celui smerit) …: “Faca-se voia Ta, Doamne, si in mine“. Aceasta s-o zicem si noi pentru noi!
AMIN!”
(din: Sfantul Isaac Sirul – „Cuvinte despre nevointa”, Ed. Bunavestire, Bacau, 1994

Sursa

Imblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei, credinţa dreptului în Dumnezeu

Nici demonii, nici fiarele nu-l pot vătăma pe om, nici oamenii răi nu-şi pot împlini voia lor cea rea de a-i distruge pe ceilalţi, dacă Dumnezeu, Care cârmuieşte toată lumea, nu va îngădui aceasta. Iar dacă în­găduie, El va hotărî cât de mare va fi vătămarea.

Căci Dumnezeu nu îngăduie ca ei să acţioneze în deplină libertate, pentru că altfel nu ar fi supravieţuit nici o făptură. El nu lasă ca puterea demonilor şi a oa­menilor răi să se apropie de făpturile Sale şi să le vatăme potrivit voinţei lor. De aceea să-ţi spui întotdeauna: „Îl am pe Dumnezeu Care mă păzeşte şi nici o făptură nu poate să mă vatăme, dacă nu are îngăduinţă de la Dumnezeu. Cred încă şi aceasta că nici măcar înaintea ochilor mei nu vor îndrăzni să se arate şi nici să-i aud ameninţările. Căci dacă ar fi avut îngăduinţă de la Dumnezeu să facă rău cât de mult vor, nu ar fi fost nevoie de cuvintele lor ca să mă înfricoşeze, ci ar fi făcut cu mine ce ar fi vrut.”

Şi iarăşi să-ţi spui: „Dacă este voia Dom­nului meu ca făpturile Sale să fie stăpânite de demoni şi de oamenii vicleni, primesc aceasta cu bucurie ca să nu zădărnicesc voia Domnului meu” şi astfel, în vremea ispitelor te vei umple de bucurie, fiind în­credinţat că mâna Domnului te povăţuieşte prin ispite. Întăreşte, aşadar, inima ta, având încredere în Domnul şi nu te teme nici de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua. Căci credinţa dreptului în Dumnezeu, ne spune Sfânta Scriptură, îmblânzeşte fiarele sălbatice şi le face ca nişte mieluşei.

Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu insuflat, Despre ispite, întristări, dureri și răbdare, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 11-12

Priviti insemnele masonice ce se ascund in buletine, se vad la lumina ultravioleta

Priviti insemnele masonice ce se ascund in buletinele noastre se vad la lumina ultravioleta. Priviti ce ne pregatesc masonii prin scoaterea banilor cash. Pericolul vaccinurilor si ce contin ele cu adevarat.Problema din Biserica dupa Sinodul din Creta. Fratilor traim vremurile de pe urma si noi nu realizam asta.

Ce se întâmplă cu femeile care poartă pantaloni?

Fetele ar trebui să poarte fuste tot timpul, în orice ocazii? De ce?
Pentru că sunt fete. O fată care poartă pantaloni nu se bucură că este fată și nu-i dă slavă lui Dumnezeu pentru acest dar. Cunosc această dramă din propria experiență. Nu cred că purtarea pantalonilor este un mare păcat, dar cred că e un semn că sufletul meu nu e vindecat, că încă nu a intrat în sfânta rânduială.
Dacă Dumnezeu a rânduit să fiu fată și mi-a dat crucea de a purta fustă, cel puțin în civilizația mea, în Biserica mea, în locul meu, atunci fusta mă îmbracă, mă împodobește în frumusețea duhovnicească. Să învățăm să fim femei! Feminitatea este un dar, feminitatea este o floare care înfrumusețează lumea! Să învățăm să fim femei! Cu rugăciune, răbdare și bunăvoință vom crește duhovnicește și vom cunoaște bucuria sfintei ascultări de voia lui Dumnezeu și de toată porunca și rânduiala.
Monahia Siluana Vlad
Extras din ”Meştesugul bucuriei. Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi”, Ed. Agaton, 2007

wp-image--280505722

SCANDAL la VATICAN. PAPA FRANCISC primeşte ACUZAŢII din toate părţile


Sursa

Mai mult de 60 de teologi, preoți și cadre universitare romano-catolice l-au acuzat în mod oficial pe Papa Francisc de răspândire a ereziei. Într-o scrisoare de 25 de pagini livrată către Papa Francisc luna trecută și oferită sâmbătă către The Associated Press, cei 62 de semnatari au emis o „corecție filială” către papă – o măsură pe care ei au spus că nu a mai fost folosită încă din secolul al XIV-lea.

Scrisoarea îl acuza pe Francisc că a propagat șapte poziții eretice privind căsătoria şi viața morală cu documentul său din 2016 „Bucuria iubirii” și „acte, cuvinte și omisiuni” ulterioare. Inițiativa vone în urma unui alt act oficial făcut de patru cardinali tradiționaliști care i-au scris lui Francis anul trecut, cerându-i să clarifice o serie de întrebări pe care le-au avut despre textul său din 2016. Francisc nu a răspuns nici unei inițiative. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului nu a răspuns imediat la solicitare. Nici unul dintre semnatarii noii scrisori nu este cardinal, iar cel mai înalt rang al bisericii care se regăseşte pe listă este de fapt cineva a cărui organizație nu are statut juridic în Biserica Catolică: Episcopul Bernard Fellay, superior al Societății divizionare a Sfântului Pius al zecelea. Semnatarii sunt bine-cunoscuți admiratori ai vechii Liturghii pe care adepții lui Fellay o celebrează, scrie FoxNews.

Proloagele din 25 septembrie



Luna septembrie în 25 de zile: pomenirea cuvioasei maicii noastre Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul



  Sfânta Eufrosina a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mic (408-450) şi era singurul copil al unui om puternic, slăvit, credincios şi milostiv, Pafnutie cu numele, din cetatea Alexandrei. La 18 ani de la naşterea ei, tatăl său îi găsise un mire, după măsura rangului său. Eufrosina, însă, iubea viaţa monahicească. Drept aceea, pe orice călugăr primit în casă şi ospătat de tatăl ei, ea îl întreba despre viaţa fraţilor din mânăstire. Deci, odată, pe când tatăl ei nu era acasă, Eufrosina a părăsit lumea şi deşertăciunile ei şi a fugit, pe ascuns, din casa părintească, schimbându-şi portul, adică îmbrăcând haine bărbăteşti şi numindu-se Smarald, în loc de Eufrosina. Tunzându-şi, apoi, părul capului său şi dându-se drept un famen împărătesc, a intrat într-o mânăstire bărbătească, în tot chipul silindu-se să se ascundă, ca să nu o afle Pafnutie, tatăl ei. Aşadar, după ce-şi îndeplini dorinţa de a intra în mânăstire, fratele Smarald se nevoia cu tot felul de osteneli şi cu rugăciuni neîncetate, până când s-a uscat cu tot trupul ei cel firav femeiesc şi foarte mult se minunau fraţii încât văzând  greaua pătimire a Sfintei. În vremea aceasta, tatăl ei îndurerat o căuta prin munţi, prin peşteri şi prin tot locul, fără să o poată afla şi fără mângâiere. Şi era un lucru cu adevărat de mirare să vezi o femeie preafrumoasă, locuind în mijlocul monahilor şi ascunzându-se pe sine atât de tatăl ei, cât şi de monahii cu care împreună vieţuia. Şi strălucea în mijlocul bărbaţilor, precum şi piatra scumpă, ce se cheamă smarald, străluceşte în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat, smarald s-a arătat fericita Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de 38 de ani, adică până la sfârşitul vieţii sale, că numai atunci, la sfârşit, s-a arătat că era femeie şi nu bărbat. Deci, a petrecut Smarald în mănăstirea aceea treizeci şi opt de ani, asemenea cu îngerii, şi a căzut într-o boală, din care s-a şi mutat din cele de aici. Iar, din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci în mânăstire, şi tatăl ei, Pafnutie, pentru cercetarea fraţilor, după obiceiul său. Deci, pe acesta văzându-l la acel ceas acolo, chemându-l, Eufrosina şi-a mărturisit nemângâiatului tată taina ei, zicându-i: „O, tată, eu sunt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu”. Şi acestea zicând, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar tatăl ei, auzind cuvântul acesta, s-a înspăimântat de o bucurie peste măsură ca aceasta şi a căzut la pământ ca un mort. Deci, venindu-şi în sine, a mulţumit Domnului că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa vie, şi împărţind averea sa săracilor, a lăsat lumea şi cele din lume, şi luând asupra lui asprimea nevoinţelor pustniceşti, s-a făcut şi el monah. Şi s-a arătat vrednic urmaş şi moştenitor atât al chiliei şi al rogojinei pe care se odihnea cuvioasa Eufrosina, cât şi al râvnei şi bunătăţilor fiicei sale. Şi s-a mutat la Domnul, bucurându-se.