Viata si  Acatistul Sfântul Cuvios Serghie de la Radonej -25 Septembrie


           

 

              VIATA   




Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie s-a născut în cetatea Rostovului, din părinți binecredincioși, pe nume Chiril și Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci, intrând oarecând mama lui după obiceiul său în Biserică, la Sfânta Liturghie, și având în pântece pe acest prunc, când au vrut să înceapă a citi Sf. Evanghelie pruncul a glăsuit, încât au auzit toți cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, în vremea cântării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul. Și când preotul a glăsuit „Sfintele sfinților”, a treia oară s-a auzit, glasul pruncului din pântecele mamei. Din aceasta au, înțeles toți că o să se arate mare luminător lumii și slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum Sfântul Ioan Botezătorul a săltat cu bucurie în pântece înaintea Maicii Domnului, așa și acesta a săltat înaintea Domnului în sfânta biserică. Deci s-a cuprins de frică și de spaimă mama lui de minunea aceea, și toți cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea s-au împlinit zilele nașterii și a născut fiu și i-a pus numele Vartolomeu. Și, de când s-a născut, nu sugea Miercurea și Vinerea niciodată și nici altceva nu gusta. Iar aceasta era începătura a înfrânării și a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vârsta cea desăvârșită. Iar fiind de șapte ani a fost dat la învățătura cărții, dar nu învăța lesne, căci era zăbavnic la minte. Și cu multă silință îl învăța pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înțelegerea cărții.
Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava – căci iubea din tinerețe liniștea și de multe ori se preumbla singur prin locuri liniștite – a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo și făcând rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a așteptat sfârșitul rugăciunii, și apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ți trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: „M-au dat, părinte, să învăț carte și nu pot să înțeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc și nu știu ce să fac. Mă rog sfinției tale, roagă-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înțelepțească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul, făcând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: „Iată, de acum, fiule, îți dăruiește Dumnezeu să înțelegi cele ce-ți trebuie, încât să poți și pe alții să-i ajuți!”
Din vremea aceea fericitul copil, precum pământul adăpat din destul de ploaie se face roditor, luând binecuvântare de la sfântul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învățătura a toată înțelepciunea cărții fără de osteneală. Pentru că, Dumnezeu i-a deschis lui mintea să înțeleagă scripturile”.
Și creștea copilul cu anii, cu înțelegerea și cu faptele bune, căci iubea postul și înfrânarea, fugea de jucăriile cele obișnuite copilărești; iar la citirea dumnezeieștilor cărți șezând, învăța acea înțelepciune, a cărei începătură este frica Domnului. Și așa, din treapta în treapta mergând, creștea spre bărbăția cea desăvârșită.
După aceasta, părinții lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu așa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe plăcutul său, despre care ne este nouă acum cuvântul. Drept aceea, mutându-se acolo părinții fericitului, nu după multă vreme s-au mutat și din viața aceasta la locurile cele luminoase și răcoroase, lăsându-și toată averea moștenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gândea întru sine la moartea părinților săi, zicând: „Și eu sunt muritor, și cu adevărat voi muri și eu ca și părinții mei”. Deci binecunoscătorul copil, socotind viața aceasta scurtă, a împărțit averea ce rămăsese după părinți, nelăsându-și lui nimic spre hrana cea de nevoie, căci nădăjduia spre Dumnezeu Cel ce dă hrană celor flămânzi.
Apoi s-a dus în pustie și, făcându-și o chiliuță, petrecea acolo nevoindu-se și rugându-se Lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dânsul un sfințit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugărească rânduială, având de la nașterea sa douăzeci și trei de ani, și l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfânt călugăr cu Serghie puține zile și după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mâinile Lui Dumnezeu”. Și a proorocit, zicând: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare și preamărită”. Și făcând rugăciune s-a dus.
Iar Sfântul Serghie a rămas la locul acela și se ostenea, zdrobindu-și trupul sau cu privegherea, cu postul și cu multe feluri de osteneli, în vreme de iarnă, crăpând pământul de ger, el răbda într-o haina, ca unul fără de trup arătându-se. Iar diavolii, nesuferind nevoințele lui, se sârguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în șerpi, înfricoșând pe sfântul și repezindu-se la dânsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei și înfierbântările lor le rupea ca păianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, într-o noapte, a năpădit aievea o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare și cu mânie mare striga: „Ieși din locul acesta, ieși, să mori ca un rău!”
Și acestea zicându-le, o văpaie mare ieșea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmându-se, îndată a alungat tabăra drăcească și fără de temere a rămas, cântând și lăudând pe Dumnezeu. Acestea făcându-se așa, a început a străbate pretutindeni slava despre dânsul și se adunau la el mulți din cetățile și ținuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Alții voiau să locuiască împreună cu dânsul și să fie povățuiți de el la calea mântuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Și a zidit mai întâi o biserică mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfințit în numele Preasfintei Treimi, apoi și mănăstire cinstită a ridicat, care este și astăzi cu darul lui Hristos.
Deci, rugat fiind de frați, a luat preoția, prin hirotonire de către episcopul Atanasie, și păștea binecuvântătoarea turmă cea încredințată lui, povățuind-o la pășunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gânditori îi alunga cu rugăciunea.
Dar după puțină vreme iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungați de sfântul. Și, închipuindu-se în șerpi, au intrat în chilia lui, încât era chilia plină de șerpi. Iar sfântul, degrabă s-a întors la rugăciune și îndată diavolii cu nălucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încât nici nu îndrăzneau a se mai apropia de dânsul. Iar ducându-se vestea despre dânsul pretutindeni și mulți din părțile dimprejur adunându-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine în supunere sfântului și multă avere aducând a dat-o în mâinile lui, ca să zidească o biserică mai mare.
Și ajutând Dumnezeu, Cuv. Serghie degrabă a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare și mănăstirea a lărgit-o și viețuia îngerește, ca în cer, cu ceata fraților săi, ziua și noaptea lăudând pe Dumnezeu. Deci s-a întâmplat oarecând în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană și erau frații în mâhnire mare, petrecând flămânzi fără de hrană trei zile. Iar rânduiala cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceara la mireni pâine, ci să-și pună nădejdea spre Dumnezeu Cel ce hrănește toată suflarea, și de la Acela cu credință sa-și ceară cele trebuincioase.
În timpul acela nu era viața de obște în mănăstirea cuviosului. Deci frații fiind strâmtorați de foamete, au început a cârti împotriva sfântului, zicând: „Până când ne oprești pe noi a merge la lume și a cere cele de trebuință? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineața vom ieși din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfântul îi mângâia pe ei, spunându-le din viețile sfinților părinți, cum au răbdat multe necazuri, foame și sete și lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul și le grăia lor cuvintele lui Hristos: „Căutați la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl Ceresc le hrănește pe ele. Și dacă hrănește păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrând a suferi puțină vreme ispita ce ni s-a întâmplat, pe care de am fi primit-o cu mulțumire, mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fără de lămurire aurul nu se săvârșește!” Și a proorocit, zicând: „Acum puțină vreme ni s-a întâmplat lipsa, iar dimineață va fi îndestulare de toate bunătățile.”
Și s-a împlinit proorocirea sfântului, căci a doua zi s-au adus în mănăstire mulțime de pâini proaspete și pește mult și alte feluri de bucate de curând gătite, de la un om neștiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie și fraților celor ce locuiesc cu dânsul?” Deci rugau frații pe aceia ce le aduseseră, ca să mănânce cu dânșii bucate, iar ei n-au vrut, spunând ca li s-a poruncit ca degrabă să se întoarcă și, grăbindu-se, au ieșit din mănăstire. Apoi frații văzând mulțimea de bucate, au înțeles că o cercetare cerească este, și făcură ospăț, mulțumind lui Dumnezeu.
Deci au fost acele bucate pentru multe zile fraților, și le-a zis cuviosul: „Vedeți, fraților, și vă minunați ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pană în sfârșit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfânt și pe robii Săi cei ce locuiesc într-însul și îi slujesc Lui ziua și noaptea.”
Încă se cade a pomeni și aceasta: „La începutul venirii sale în pustie, Cuviosul părinte Serghie s-a sălășluit la un loc fără de apă și aceasta spre adăugarea ostenelii; ca, de departe aducând apa, să-și ostenească trupul său mai mult. Iar când, cu voia lui Dumnezeu, s-au înmulțit frații și mănăstirea s-a așezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneala. Și pentru acea pricină cârteau unii împotriva sfântului, zicând: “Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc și s-au făcut atâtea zidiri, nefiind apă aproape?” Iar sfântul le răspundea: „Eu, fraților, singur am vrut să mă liniștesc în locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atâtea clădiri să fie ridicate, apoi puternic este ca să dea și apă nelipsită, numai să nu slăbiți de la datorie, ci rugați-vă cu credință. Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorât apa din piatră în pustie, cu atât mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiți Lui!” Iar odată, luând în taină pe un frate cu sine, s-a pogorât în valea de sub mănăstire și în valea aceea nu era apă curgătoare mai înainte, precum spuneau oamenii bătrâni. Deci sfântul, aflând într-o groapă puțină apă strânsă din ploaie, și-a plecat genunchii și s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Și îndată s-a arătat un izvor mare, care și până astăzi este văzut de toți; și se scoate dintr-însul apă pentru toată trebuința mănăstirească, și multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credința. Și făcea Cuviosul Serghie și alte feluri de minuni. Pentru că atâta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încât a înviat și un mort. Un om credincios din hotarele locașului lui, având un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Și se tânguia tatăl lui după el nemângâiat. Deci, văzând Cuv. Serghie tânguirea omului aceluia, i se făcu mila de el și, făcând rugăciune, a înviat copilul și l-a dat viu tatălui lui. Și s-a întors omul bucuros cu fiul viu și sănătos la casa sa. Încă veneau la dânsul și cei cuprinși de duhuri necurate și, înainte de a ajunge ei la sfântul, fugeau dintr-înșii necuratele duhuri. Și cei leproși se curățeau și orbii vedeau și, în scurt a zice, toți cei cuprinși de felurite neputințe și care mergeau la sfântul, cu credință, primeau nu numai sănătate trupului, ci și folos sufletului, și se întorceau cu îndoita tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit și slăvit de toți Cuviosul Serghie și mulți, dorind a vedea cinstita lui față și a se îndulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dânsul din nenumărate cetăți și ținuturi. Iar mulți din călugări, lăsându-și mănăstirile lor, veneau la dânsul, dorind să viețuiască și să fie povățuiți de el. Domnii, boierii și oamenii de rând alergau cu sârguință la acest fericit părinte, căci toți îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinții cei de demult, au ca pe unul din prooroci.
Un țăran oarecare, lucrător de pământ, din locuri îndepărtate, auzind de Sfântul Serghie a vrut să-l vadă. Mergând în mănăstirea cuviosului, întreba de dânsul. Se întâmplase însă că atunci cuviosul era în grădină și săpă, pământul. Spunându-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, și văzând pe sfântul în haină proastă, ruptă și mult cârpită, săpând pământul, i se părea că cei ce i-au spus au glumit, pentru că nădăjduia să-l vadă pe sfânt în mare slavă. Întorcându-se în mănăstire, iar a întrebat, zicând: „Unde este Sfântul Serghie? Arătați-mi, căci am venit de departe ca să-l văd!” Iar ei i-au zis:
„Cu adevărat acela este pe care l-ai văzut.” După aceea, ieșind sfântul din grădina, l-a văzut țăranul și, îngrețoșându-se de el, și-a întors fata și nu voia nici să caute la fericitul. Și se defăima în sinea lui, zicând: „O, câtă osteneală am suferit în deșert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, și nădăjduiam să-l văd în mare cinste și iată acum văd un sărac și necinstit stareț.”
Deci sfântul, înțelegându-i gândurile lui, era foarte mulțumit, căci, precum mândrul de laudă și de cinste se bucura, așa se bucura cel smerit cu gândul de necinstire și de defăimare. Și luând pe țăranul acela la sine, i-a pus masa și l-a ospătat cu dragoste. După aceasta i-a zis: „Să nu te mâhnești, omule, că pe acela pe care dorești să-l vezi, degrabă îl vei vedea.”
Iar când sfântul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunându-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Și sculându-se, sfântul a ieșit în întâmpinarea acelui domn, care venea cu mulțime de slugi. Și văzând acel domn pe sfântul sârguindu-se, a alergat la dânsul și, apucând înainte cu închinăciune până la pământ, a luat binecuvântare de la cuviosul, iar el, binecuvântându-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Și mergând amândoi împreună, starețul și domnul vorbeau, iar ceilalți toți mergeau înainte. Iar țăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, și pe starețul de care se îngrețoșa uitându-se la dânsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea. Deci a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicându-i: „Cine este, stăpâne, starețul cel ce șade cu voievodul?” Și i-a spus lui acela că este Sfântul Serghie. Apoi a început țăranul a se necăji și a se ocărî pe sine, zicând: „O, Doamne, cât m-ai orbit și n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfântul părinte și nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru țăran și prost. Cum mă voi arăta feței sfântului, cuprins fiind de rușine?”
După ce a plecat voievodul din mănăstire, țăranul a alergat la cuviosul și, rușinându-se a privi la fața lui, i-a căzut la picioare, cerându-i iertare, căci din neștiință a greșit. Sfântul l-a mângâiat cu dragoste, zicându-i: „Să nu te mâhnești, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicându-mi ca sunt nimic, iar toți ceilalți s-au amăgit, parându-le ca sunt mare”. De aici s-a arătat aievea în câtă smerenie era Cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pământ, ce se îngrețoșa de el, l-a iubit mai mult decât cinstea ce i se făcea de voievod.
Oarecând, într-o seară târziu, stând fericitul după obiceiul său la citirea rugăciunilor și rugându-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii săi, a auzit un glas, zicându-i: „Serghie!”
Iar el, mirându-se de neobișnuita chemare noaptea târziu, a făcut rugăciune și a deschis fereastra chiliei, vrând să vadă cine l-a chemat. Și iată a văzut o lumina mare din cer strălucind, încât s-a luminat noaptea aceea mai mult decât o zi luminoasă, apoi a venit la dânsul a doua oară glasul, zicând: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi și rugăciunea ta este primită. Căută și vezi numărul călugărilor celor adunați în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Și căutând, sfântul a văzut mulțime multă de pasări preafrumoase, nu numai în mănăstire, ci și împrejurul mănăstirii, șezând și cântând cântări îngerești cu nespusă dulceață. Și iar se auzea glasul, zicându-i: „În ce chip ai văzut pasările acestea, așa se va înmulți turma ucenicilor tăi, și după tine nu se va împuțina, și așa cu minune și în multe feluri vor fi împodobiți cu bunătățile lor, cei ce vor urma pașilor tăi”. Iar sfântul, văzând, se mira de acea minunată vedenie. Și vrând să aibă părtaș și martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirându-se de neobișnuita chemare a starețului, a alergat degrabă la dânsul, dar nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească. Însă sfântul i-a spus lui toate cele ce a văzut și s-au bucurat amândoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimiși la sfântul de Preasfințitul Patriarh Filotei, și i-au adus lui de la patriarh binecuvântare și daruri: „o cruce, un paraman, o schimă și o scrisoare care avea în sine scris așa: „Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului și a toată lumea patriarh, Domnul Filotei, celui întru Sfântul Duh fiu și împreună slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar și pace și a noastră binecuvântare să fie cu voi! Am auzit de viața voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătățită și am lăudat și am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rânduială încă vă mai trebuie, căci n-ați câștigat încă viața cea de obște. Căci știi, cuvioase, că și singur Sf. Prooroc și împărat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înțelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai a locui frații împreună. Iar după acela și noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiți viața de obște, și mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luând-o cuviosul, a mers la Preasfințitul Alexie, fericitul mitropolit a toată Rusia și, arătându-i scrisoarea, îl întrebă, zicându-i: „Tu, preasfințite stăpâne, cum poruncești?” Iar mitropolitul a răspuns starețului, zicând: „De vreme ce te-ai învrednicit de atâtea bunătăți, cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, încât și în țările cele depărtate a ajuns auzul numelui și al vieții tale, iar marele patriarh a toată lumea te sfătuiește spre folos, apoi și noi la aceeași te sfătuim și lăudăm o așa rânduială”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a așezat viața de obște în locașul său, poruncind să se păzească statornic rânduielile vieții de obște: “nimic să nu câștige cineva pentru sine, nici să numească ceva al sau, ci toate de obște să le aibă, după poruncile sfinților părinți. Iar după așezarea vieții de obște a vrut să fugă de mărirea omenească și să slujească lui Dumnezeu în loc neștiut, sălășluindu-se în liniște, la singurătate.
Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, și a plecat în pustie. Iar mergând ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplăcut lui, aproape de râul ce se numește Carjaci, și, acolo sălășluindu-se, viețuia. Apoi frații, văzându-se părăsiți de părintele lor, erau în mare necaz și tulburare, ca oile fără de păstor, și cu dinadinsul îl căutau pretutindeni. După câtăva vreme, au aflat frații locul și, mergând, rugau pe sfântul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu voia, iubind mai mult liniștea și singurătatea. Din această pricină, mulți din ucenicii lui, lăsând lavra, s-au așezat cu dânsul în pustia aceea și după o vreme oarecare au ridicat mănăstire și biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar frații din lavra cea mare, neputând a viețui fără de părintele lor și neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dânșii, au mers la Preasfințitul Mitropolit Alexie, rugându-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintâi. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriți, rugându-l să asculte și să mângâie pe frații săi prin întoarcerea sa la dânșii, ca nu cumva fiind fără de dânsul să se supere și, risipindu-se, locul sfânt să se pustiască. Apoi Cuv. Serghie, trebuind să asculte de arhiereu, s-a întors în lavra la petrecerea sa cea dintâi, unde s-au mângâiat frații foarte mult de venirea lui.
Episcopul Permului, Sfântul Ștefan, având mare dragoste către cuviosul, mergea oarecând pe cale, de la episcopia să către cetatea Moscovei, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grăbindu-se spre cetate, s-a gândit să nu meargă atunci la mănăstirea sfântului, ci să vadă pe cuviosul când se va întoarce către casă. Și când era el în dreptul mănăstirii, s-a sculat din căruța sa și, citind „Cuvine-se cu adevărat să te fericim” și făcând obișnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu fața spre mănăstirea Cuviosului Serghie, zicând așa: „Pace ție, duhovnicescule frate!”
Și s-a întâmplat ca atunci fericitul Serghie mânca la masă. Și înțelegând cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecât de la masă și, stând puțin și rugăciune făcând, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla, care viețuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci, slujind el Sf. Liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul și Macarie, bărbați vrednici de credință și desăvârșiți în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe îngerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie în altar și s-au spăimântat văzând podoaba lui negrăită: După acestea, fericitul mitropolit Alexie, slăbind de bătrânețe și văzând că se apropie de sfârșit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie și, luând crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur și cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinându-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpâne, căci din tinerețe n-am fost purtător de aur, iar la bătrânețe mai mult decât atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Știu, iubite, că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare și să primești de la noi binecuvântarea ce ți se dă”. Și așa a pus cu mâinile sale crucea pe pieptul sfântului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Sa știi, fericite, pentru ce te-am chemat și ce vreau să rânduiesc pentru tine. Iată eu am ținut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu încredințându-mi-o cât a vrut El. Iar acum mă văd apropiat de sfârșit, numai nu știu ziua sfârșitului meu, și doresc, în viață fiind să găsesc un bărbat ce ar putea să pască turma lui Hristos după mine. Și nu aflu altul așa după cum doresc eu, decât numai pe tine. Încă știi cu încredințare ca și marii stăpânitori, domni și toți oamenii laici și duhovnicești, până la cel de pe urmă, pe tine te vor iubi, și nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce ești vrednic. Deci acum, preacuvioase, primește rânduiala episcopiei. Iar după ieșirea mea din trup vei lua scaunul meu”.
Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mâhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rânduiala ca aceea. Și a răspuns către arhiereu: „Iartă-mă, stăpâne sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, și aceasta nu se poate întâmpla niciodată. Cine sunt eu, păcătosul și mai smeritul decât toți oamenii, ca să îndrăznesc a mă atinge de o rânduială ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte către Sfântul din dumnezeieștile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpâne sfinte, de nu vei vrea să alungi smerenia mea din hotarele acestea și de la auzul tău, apoi să nu mai adaugi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l lași să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, văzând pe sfântul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temându-se ca nu cumva, supărându-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părți și pustietăți și să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Și mângâindu-l cu cuvinte duhovnicești, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinți Alexie mitropolitul s-a dus din viața, și fericitul Serghie era silit prin rugăminte de domnii cei mari stăpânitori și de mulțimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfântul a rămas neînduplecat și tare ca un diamant.
Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfințire a se îmbrăca în veșminte arhierești și a-și pune camilafca alba. Încă începuse și asupra Sfântului Serghie și a locașului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala, căutându-și pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudându-se împotriva locașului acestuia, împotriva smereniei noastre, nu va câstiga ceea ce dorește și, de vreme ce este biruit de mândrie, nici cetatea împărățească nu va vedea”. Și s-a împlinit proorocia sfântului, căci, călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boala trupească și s-a sfârșit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.
În acei ani, prin voința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pământului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie întristându-se, Sfântul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea și i-a proorocit biruința, zicând: „Să ieși împotriva barbarilor, lepădându-ți toată îndoiala, și, Dumnezeu ajutându-ți, vei birui pe vrăjmașii tăi și te vei întoarce sănătos la scaunul tău”. Deci marele domn, nădăjduind spre ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunile sfântului, a mers, făcând război cu tătarii, și i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puțini tovarăși a scăpat Mamae. Iar cuviosul, fiind înaintevăzator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape și când era război între creștini și între tătari, stând cu frații la rugăciune în mănăstirea sa spunea ca în acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tătari. Mai spunea apoi și care anume din ostașii creștini au fost uciși în război și aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dânșii, pentru că toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, întorcându-se izbânditor de la război, a mers în mănăstire la cuviosul, mulțumind mult sfântului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.
Stând oarecând fericitul părinte noaptea la obișnuita sa pravilă înaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și adeseori privind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apărătoare și tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfântului Lui nume, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai câștigat multă îndrăzneală către Dânsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire”. Așa se ruga, și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei, cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezește-te și priveghează, de vreme ce cercetare minunată și înfricoșătoare o să ne fie noua în ceasul acesta”.
Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicând: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfântul, auzindu-l, a ieșit degrabă din chilie în tindă, și iată o lumină mare, mai mult decât Soarele strălucind, a luminat pe sfântul, și îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru și Ioan, strălucind într-o negrăită lumină. Când a văzut-o, sfântul a căzut cu fața la pământ, neputând suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfântul cu mâinile sale, zicându-i: „Nu te spăimânta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi și pentru locașul tău să nu te mai mâhnești, că de acum înainte vei fi îndestulat cu de toate, nu numai până ce vei fi în viața aceasta, ci și după ducerea ta către Domnul, nedepărtată voi fi de locașul tău, cele trebuitoare dându-i nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l”.
Acestea zicând, s-a făcut nevăzută. Iar sfântul, ca într-o uimire a minții, era cuprins de frică și de cutremur mare și, venindu-și în sine după puțin, a aflat pe ucenicul său zăcând de frica, ca mort, și l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: „Spune-mi, părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puțin de nu s-a despărțit de trupeasca-mi legătura, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfântul se bucura cu sufletul și fața lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputând să grăiască altceva nimic, fără numai atât: „Așteaptă, fiule, fiindcă duhul meu tremură în mine de acea minunată vedenie”. Și se afla tăcând și mirându-se. Apoi, după puțin timp, a zis ucenicului sau: „Fiule, cheamă la mine pe Isaac și pe Simon”. Și venind ei, le-a spus toate pe rând, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu apostolii și ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie și de veselie și toți împreuna au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfântul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stăpânei celei Preacurate.
Slujind oarecând cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit înainte, fiind desăvârșit cu viața, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblând pe jertfelnic, înconjurând altarul și pe Serghie când slujea. Și stătea sfântul în foc de la cap până la picioare. Iar sosind vremea împărtășirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc și, învăluindu-se ca o pânză curată, a intrat în sfântul potir, și cu acela s-a împărtășit vrednicul slujitor, Sfântul Serghie.
Viețuind cuviosul ani îndestulați în mare înfrânare și osteneli și făcând multe minuni, a ajuns la adânci bătrâneți. Acum îi erau anii lui de la naștere șaptezeci și opt. El și-a văzut mutarea să către Dumnezeu cu șapte luni mai înainte și a chemat frații, încredințând egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care deși era tânăr de ani, mintea lui înflorea cu căruntețele și în toată viața urma învățătorului și povățuitorului său Serghie. Punându-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se liniști, iar în luna lui septembrie, căzând în boala trupească și cunoscându-și cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat și a învățat pe frați îndestul, dându-le binecuvântare și iertare; iar în ceasul din urmă s-a împărtășit singur cu Preacuratele Taine, dându-și astfel sfântul sau suflet în mâinile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încredințat de luminarea lui cea sufletească și de răsplata dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locașul în care s-a nevoit. După trei ani de zile însă s-au aflat moaștele lui cele sfinte întregi și nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieșea mireasmă bună negrăită și multă tămăduire se dădea bolnavilor. Chiar și până acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tămăduiri tuturor celor ce aleargă cu credință. Căci, precum în viața sa, așa și după mutare, el face nenumărate minuni pentru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine cinstea și mulțumita în veci. Amin

 

Acatistul Sfântului Cuvios Serghie de la Radonej (25 ~ Septembrie)




Condac 1:

Alesu-te-a pe tine împăratul puterilor, ca să fii conducător al Rusiei, Cuvioase Părinte Serghie, iar noi ca unui mare făcător de minuni îți aducem cântare de mulțumire, căci cu rugăciunile tale pururea ne izbăvești de cei de alt neam și de scârbele ce ne înconjoară, pentru care îți strigăm ție: Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Icos 1:
Făcătorul îngerilor, înca din pîntecele maicii tale, prin întreita glasuire, te-a arătat lumii adevărat slujitor al Preasfintei Treimi, iar pentru voința cea tare și curația inimii tale, cu toții îți cîntăm așa:

Bucură-te, cel ce ai fost ales mai înainte de veci;

Bucură-te, căci în lăcașurile cerești petreci.

Bucură-te, că din pîntecele maicii tale ai fost chemat în slujba împăratului Ceresc;

Bucură-te, purtator al harului dumnezeiesc.

Bucură-te, căci în întreaga lume ești proslăvit;

Bucură-te, căci prin strigarea întreită din pântecele maicii tale pe toți i-ai uimit.

Bucură-te, căci de la naștere, prin post, viață călugărească ai arătat;

Bucură-te, căci de la sânii maicii tale tu te-ai înfrânat.

Bucură-te, căci miercurea și vinerea lapte nu ai gustat;

Bucură-te, cel ce ești al părinților rod binecuvântat.

Bucură-te, al scârbiților miluitor;

Bucură-te, al nostru apărător.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 2:
Toată lumea care vine și se închină cu credință la sfintele tale moaște, vede că ești grabnic ajutător, căci prin multele minuni pe care le săvârșești, ca o slugă credincioasă ce ești, te-am câștigat mijlocitor în fața Domnului pe care Il slăvim prin cântarea: Aliluia!

Icos 2:
Încă din pântecele maicii tale ai primit de la Dumnezeu înțelepciune ca să proslăvești pe Preasfânta Treime. Și întărit în credință și dragoste, ai ridicat un locaș minunat în numele ei, unde ai adunat o mulțime de călugări, pentru aceasta credincioșii ți se închină cântând:

Bucură-te, cel ce ești mare cinstitor al Sfintei Treimi;

Bucură-te, că turma ce ai adunat-o spre mântuire ai îndreptat-o.

Bucură-te, ca cel ce ești pastor și mielușel cu chip cinstit;

Bucură-te, cel ce ești îndreptătorul credinței și chip al blândeților duhovnicești.

Bucură-te, cel ce ești lăcaș curat și fără prihana a celor sfințite;

Bucură-te, că încă din viață te-ai învrednicit a vedea pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu însoțită de doi apostoli.

Bucură-te, cel ce te-ai învrednicit în timpul Sfintei Liturghii de a sluji cu îngerii;

Bucură-te cel ce-n timpul Sfintei Liturghii că-ntr-o pară de foc ai stat.

Bucură-te, cel ce te-ai împărtășit cu acel foc dumnezeiesc intrat în potir;

Bucură-te, că te-ai învrednicit cu îngerii a vorbi.

Bucură-te, cel ce ești plin de tot binele;

Bucură-te, cel ce ești păzitor al curăției sufletești și trupești.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 3:
Cunoscând cele viitoare, prin puterea ce ți-a fost dată, ai vestit marelui cneaz Dimitrie, biruința asupra mulțimii agarenilor, care voiau să pustiască Rusia prin foc și sabie. Și alegând doi călugări i-ai trimis în ajutor asupra potrivnicilor unde cu rugăciunile tale neîncetate, biruință au făcut, pentru care îi strigau lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:
Prin strigarea cea din pântecele maicii tale cu toții s-au înștiințat de nașterea ta cea minunată, iar noi aflând toate acestea cu bucurie îți aducem cântări de laudă așa:

Bucură-te, pruncule ce din copilărie suflet bun ai avut;

Bucură-te, copile ce de har dumnezeiesc te-ai umplut.

Bucură-te, cel ce din copilarie post aspru ai arătat;

Bucură-te, căci prin aceasta pe mulți tu i-ai mirat.

Bucură-te, căci cu tine darul lui Dumnezeu pururea a fost;

Bucură-te, cel ce din tinerețe L-ai iubit pe Domnul Hristos.

Bucură-te, cel ce în smerenie și priveghere ai petrecut;

Bucură-te, căci cele trecătoare pe toate le-ai urât.

Bucură-te, căci pentru Dumnezeu poftă trupească ai omorât;

Bucură-te, căci cu puterea cea de sus smintelile celui viclean le-ai năruit.

Bucură-te, căci mulți întorși spre Domnul s-au mântuit;

Bucură-te, de dulceți duhovnicești, îndestulătorule.

Bucură-te, Serghie, grabnic ajutătorule și de multe minuni făcătorule!

Bucură-te, că prin Darul lui Dumnezeu din loc pustiu apă ai izvorât;

Bucură-te, că în el bolnavii se tămăduiesc.

Bucură-te, adâncul minunilor dumnezeiești;

Bucură-te, dătătorule de bunătăți cerești.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 4:
Izbăvindu-te de furtunile vieții acesteia care cu răutate te învăluiau tulburându-te, ai ajuns la limanul ceresc, unde în slava dumnezeiească te veselești, împreună cu puterile cerești, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:
Vestea minunilor tale a cuprins întreaga lume, căci cu rugăciunile ce le înalți la tronul lui Dumnezeu, cei ce vin cu credință la tine sănătate dobândesc și pentru aceasta prin cântări de laudă îți mulțumesc așa:

Bucură-te, vas plin de mir, pentru toată boala tămăduitor;

Bucură-te, doctor fără de plată și grabnicule ajutător.

Bucură-te, a scârbiților comoară de milostiviri;

Bucură-te, cel ce cu stăruință pentru oameni te îngrijești.

Bucură-te, căci sufletul tău pentru ei îl jertfești;

Bucură-te, căci cei ce veneau la tine bucurie au gustat.

Bucură-te, căci cu rugaciunile tale pe cel mort ai înviat;

Bucură-te, cel ce lipsă de hrană din mănăstiri ai împlinit.

Bucură-te, că prin darul lui Dumnezeu din loc pustiu apă ai izvorât;

Bucură-te, adâncul minunilor dumnezeiești;

Bucură-te, dătătorule de bunătăți cerești;

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 5:
Ca o stea luminoasă te-ai arătat multora, îndreptând pe toți cei rătăciți către cereasca împărație ca împreună să slăvim pe Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

Icos 5:
Văzând că-n lumea aceasta toate sunt deșertăciune, ostenindu-te pentru cele nestricăcioase, ai plăcut Bunului Dumnezeu și te-ai învrednicit a sta în fața înfricoșătorului Său Prestol, pentru care noi îți strigăm așa:

Bucură-te, că-n lăcașul Cerescului Stăpân locuiești;

Bucură-te, căci ca-ntr-o oglindă în Domnul strălucești.

Bucură-te, căci pentru cei care-ți cer ajutor la El mijlocești;

Bucură-te, al creștinilor aflați în lupte biruitor.

Bucură-te, al Rusiei mare apărător;

Bucură-te, al necăjiților mângâietorule.

Bucură-te, tămăduitorule al bolilor sufletești și trupești;

Bucură-te, cel ce cu Darul Sfântului Duh multe minuni săvârșești.

Bucură-te, că orbilor vedere și șchiopilor umblare dăruiești;

Bucură-te, strugure care ne hrănești și ne veselești.

Bucură-te, mlădița lui Hristos cea mult roditoare;

Bucură-te, că-n via lui Hristos ai săvârșit mare lucrare.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni, făcător.

Condac 6:
În întreaga lume se vestesc nevoințele tale, căci cu postul și privegherea, ți-ai plinit mântuirea sufletului, și urând toate cele ale lumii acesteia în locașurile cerești te-ai sălășluit, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6:
Ca unui luminator al Rusiei care a strălucit în biserica lui Hristos prin faptele sale și ca unui fierbinte rugător, noi cu bucurie îți cântăm așa:

Bucură-te, cel ce viețuirea îngerească ne-ai arătat;

Bucură-te, cel ce poftele păcatului le-ai lepădat.

Bucură-te, chip de smerenie adevărat;

Bucură-te, cel ce a răbda ne-ai învățat.

Bucură-te, mare învățător al mântuirii;

Bucură-te, îndreptătorul păcătoșilor.

Bucură-te, cel ce poruncile lui Hristos cu bucurie ai lucrat;

Bucură-te, tămăduitorul neputințelor sufletești.

Bucură-te, îndestulătorul celor săraci;

Bucură-te, pustnice ce deșertăciunea lumii ai urât.

Bucură-te, cel ce slujire prin post și răbdare ai săvârșit.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!
Condac 7:
Făcutu-te-ai lăcaș al Duhului Sfânt căci luând crucea lui Hristos, ai urmat calea cea strâmtă și prin scârbe ai ajuns în lăcașurile de sus, de unde cu mulțumire cânți lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:
Arătatu-te-a pe tine Ziditorul tuturor ca un mijlocitor al celor necajiți, iar pentru minunile pe care le săvârșești cu toții strigă către tine acestea:

Bucură-te, cel ce trupul și sufletul în feciorie le-ai păstrat;

Bucură-te, îndrumătorul călugărilor.

Bucură-te, bucuria sufletelor noastre;

Bucură-te, al săracilor grabnic ajutător.

Bucură-te, al scârbiților mijlocitor;

Bucură-te, păzitorul curăției noastre.

Bucură-te, nădejdea noastră cea tare;

Bucură-te, al Rusiei ocrotitor.

Bucură-te, pomul Raiului de minuni izvorâtor;

Bucură-te, crin înflorit în grădina Raiului.

Bucură-te, mirul lui Hristos cu bună mireasmă;

Bucură-te, că prin tine se aduce bucurie tuturor.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!
Condac 8:
Ca o minune te-ai arătat multora, căci cu darul ce l-ai primit de la Dumnezeu îi izbavești de primejdii pe cei ce vin cu credință și se roagă ție, iar cererile de folos tuturor le-mplinești îndemnându-i să strige lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:
Ca un locuitor al Raiului celui de sus, dar nedespărțit de noi, cei de jos, roagă-te împăratului Hristos și pentru sufletele noastre, care cu umilință-ți strigăm acestea:

Bucură-te, căci sărăcia lui Hristos ai iubit;

Bucură-te, căci bogăția nestricăcioasă ai dobândit.

Bucură-te, al harului (Duhului Sfânt) închinător smerit;

Bucură-te, al lui Hristos ostaș nebiruit.

Bucură-te, căci cu sfânta cugetarea sfântă, cursele vrajmașului ai sfărâmat;

Bucură-te, căci prin smerenie la cer te-ai înălțat.

Bucură-te, că de Duhul Sfânt ești luminat;

Bucură-te, că patimile pierzătoare de suflet ai zdrobit.

Bucură-te, priveghetor neostenit;

Bucură-te, cel ce te-ai făcut părtaș al împărăției Cerești.

Bucură-te, căci de hrana înțelepciunii te îndulcești;

Bucură-te, al fericirii veșnice moștenitor.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!
Condac 9:
Toată firea îngerească s-a mirat de darul dat ție de sus, căci prin curația trupului tău, viață nematerialnică ai arătat și prin aceasta darul facerii de minuni dobândind, te-ai înălțat la ceruri, de unde îi cânți lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 9:
Ritorii cei mult vorbitori, nu se pricep cu vrednicie a te lauda pe tine căci și dupa moartea ta, cu darul lui Dumnezeu, celor ce vin cu dragoste la tine, cele de folos dăruiești, pentru care îți cântăm așa:

Bucură-te, înger pământesc și om ceresc;

Bucură-te, că pe pămănt viață duhovnicească ai trait.

Bucură-te, cel ce cu ochii sufletești pe Dumnezeu ai contemplat;

Bucură-te, robule credincios ce la cer ai urcat.

Bucură-te, că înaintea Domnului smerit ai pășit;

Bucură-te, ostaș adevărat ce poruncile stăpânului ai împlinit.

Bucură-te, povățuitor bun al obștilor monahicești;

Bucură-te, că de arătarea Domnului te-ai învrednicit.

Bucură-te, cel ce pe Dumnezeu cu râvnă L-ai iubit;

Bucură-te, că din toată ființa în El ai nădăjduit.

Bucură-te, al mântuirii mare doritor.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!
Condac 10:
Supunându-te în toate voii lui Dumnezeu și având dorința tare să te mântuiești, chipul îngeresc l-ai îmbrâcat, și pe toate îndurându-le cu multumire ca o sluga credincioasă ce ai fost, te-ai învrednicit să stai înaintea împăratului Hristos Căruia acum strigi: Aliluia!

Icos 10:
Ca un zid de apărare multora te-ai arătat, căci celor ce alergau la tine în nevoi te-ai făcut adăpostire tare, iar noi cei ce suntem primejduiți de ispitele acestei vieți și găsim la tine alinare îți strigăm așa:

Bucură-te, cel ce ai adus slujire Domnului cu adevărat;

Bucură-te, că din tinerețe, împotriva celor trei dușmani te-ai înarmat.

Bucură-te, căci cu privegherea și cu rugăciunea împotriva trupului tu ai luptat;

Bucură-te, că izvorul patimilor l-ai secat.

Bucură-te, cel ce dulceața pământească n-ai gustat;

Bucură-te, că limba ta cu clevetire nu s-a întinat.

Bucură-te, că de urechile tale vorbele deșarte nu s-au lipit;

Bucură-te, că mâinile tale fapte rele nu au săvârșit.

Bucură-te, că de pântecele tău mâncarea și beția fără de saț nu s-au lipit;

Bucură-te, căci trupul tău prin osteneală în curăție l-ai păzit.

Bucură-te, cel ce-n căile fărădelegii n-ai pășit.

Bucură-te, Serghie grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!
Condac 11:
Făcătorului de bine Dumnezeu, Celui ce te-a proslăvit pe tine cu darul facerii de minuni, cântare de laudă îi aducem, iar tu, ca cel ce cu al Său dar de chinuri ne slobozești neîncetat, îi aduci mulțumire strigându-l: Aliluia!

Icos 11:
Făclie purtătoare de lumină, întregii lumi te-ai arătat, căci o luminezi cu raza Soarelui neîncetat și împreună cu cetele cele fără de trup acum tu locuiești unde de lumina Sfintei Treimi te îndulcești, strălucindu-ne și nouă celor ce-ți strigăm unele ca acestea:

Bucură-te, cel ce ai ajuns la înalțimea virtuților dumnezeiești;

Bucură-te, că acum în cer tu locuiești.

Bucură-te, că din sălașurile pământești tu te-ai mutat;

Bucură-te, căci ca o mângâiere, moaștele tale ne-ai lăsat.

Bucură-te, că la ele toată boala vindecare a găsit;

Bucură-te, că de ele diavolii sunt izgoniți.

Bucură-te, că bucurie aduc celor scârbiți;

Bucură-te, că sufletul la împăratul ceresc s-a suit.

Bucură-te, căci rugător fierbinte cu toții noi ne-am dobândit;

Bucură-te, cel ce cererile de folos le împlinești.

Bucură-te, căci cu puterea ta, pe cei potrivnici biruiești.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 12:
Văzând darul ce ți-a fost dat de la Dumnezeu, cu osârdie cădem înaintea ta și te rugăm să înalți acum la tronul Cerescului Stăpân rugăciune fierbinte ca să treacă cu vederea toate greșelile noastre, Sfânta Sa Biserică să o întărească și pe toți ortodocșii creștini să-i mântuiască ca pururea să-l cânte: Aliluia!

Icos 12:
Lăudăm pe Cel ce te-a proslăvit pe tine cu sfinții Săi și te-a dăruit nouă grabnic ajutător în toate nevoile, de a cărui lucrare minunându-ne îți strigăm acestea:

Bucură-te, părinte Serghie al Rusiei, mare folositor;

Bucură-te, cela ce în virtute strălucești.

Bucură-te, urmaș al Tatălui Ceresc;

Bucură-te, căci pe călugări îi povățuiești.

Bucură-te, întemeietorul vieții de obște;

Bucură-te, al creștinilor apărător.

Bucură-te, al împăratului Hristos, miluitor;

Bucură-te, căci tuturor le vii în ajutor.

Bucură-te, acoperământul tuturor;

Bucură-te, cel ce-n fapta bună ești mare râvnitor.

Bucură-te, al Evangheliei luminător;

Bucură-te, vas ales al Sfintei Treimi.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 13:
O, preaslăvite făcătorule de minuni, părinte Serghie, primește darul nostru de acum și cu solirile tale, roagă pe bunul Dumnezeu să ne dăruiască putere de sus și prin harul Său, să ne curețe de toată întinăciunea, ca izbăvindu-ne de focul cel veșnic, să-i cântăm pururea: Aliluia!(de trei ori)

Apoi din nou Icosul I și Condacul I.

Icos 1:
Făcătorul îngerilor, înca din pîntecele maicii tale, prin întreita glasuire, te-a arătat lumii adevărat slujitor al Preasfintei Treimi, iar pentru voința cea tare și curația inimii tale, cu toții îți cîntăm așa:

Bucură-te, cel ce ai fost ales mai înainte de veci;

Bucură-te, căci în lăcașurile cerești petreci.

Bucură-te, că din pîntecele maicii tale ai fost chemat în slujba împăratului Ceresc;

Bucură-te, purtator al harului dumnezeiesc.

Bucură-te, căci în întreaga lume ești proslăvit;

Bucură-te, căci prin strigarea întreită din pântecele maicii tale pe toți i-ai uimit.

Bucură-te, căci de la naștere, prin post, viață călugărească ai arătat;

Bucură-te, căci de la sânii maicii tale tu te-ai înfrânat.

Bucură-te, căci miercurea și vinerea lapte nu ai gustat;

Bucură-te, cel ce ești al părinților rod binecuvântat.

Bucură-te, al scârbiților miluitor;

Bucură-te, al nostru apărător.

Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Condac 1:
Alesu-te-a pe tine împăratul puterilor, ca să fii conducător al Rusiei, Cuvioase Părinte Serghie, iar noi ca unui mare făcător de minuni îți aducem cântare de mulțumire, căci cu rugăciunile tale pururea ne izbăvești de cei de alt neam și de scârbele ce ne înconjoară, pentru care îți strigăm ție: Bucură-te, Serghie, grabnicule ajutător și de multe minuni făcător!

Rugăciune către Sfântul Cuvios Serghie de la Radonej

O, Sfinte al nostru părinte Serghie, nu uita pe sărmanii tăi până în sfârșit și ca cel ce ai îndrăznire către împăratul Ceresc, nu trece cu vederea pe cei ce vin cu credință și se închină ție căci ca unul ce ești de minuni făcător poți să ne ajuți nouă.
Roagă-te, Sfinte Serghie și pentru noi, cei împovărați de multe și grele păcate, cerând vreme de pocăință, ca să trecem nevătămați de diavolii cei înfricoșători, care caută să ia sufletul nostru și astfel izbăvindu-ne de chinurile cele veșnice să ne facem moștenitori ai împărăției Cerești, împreună cu toți sfinții, care din veac au bineplăcut Domnului, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Despre ceea ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea sa

Punând o astfel de pregătire drept temelie tare şi neclintită a acestei rugăciuni dumnezeieşti, adică fericita ascultare, e vremea deja să arătăm din învăţătura sfinţilor părinţi, ce este această sfinţită rugăciune după calitatea şi lucrarea sa. Şi acest lucru pentru ca cel care doreşte să deprindă lucrarea ei cea duhovnicească, să vadă la ce sporire mare şi negrăită îl ridică ea pe nevoitor, întru toate virtuţile şi prin aceasta să fie îndemnat în dorinţa de a se lipi de sfinţita lucrare a acestei rugăciuni de gând cu o mai mare stăruinţă şi cu o râvnă dumnezeiască.

1Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul 28 despre rugăciunea aceasta, la început, zice: „rugăciunea, după calitatea sa, este părtăşia şi unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare – întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maică şi iarăşi fiică a lacrimilor, curăţirea păcatelor, podul care ne trece prin ispite, zid de apărare împotriva necazurilor, nimicirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fără de trupuri, veselia cea viitoare, lucrarea cea fără de sfârşit, izvorul virtuţilor, pricina darurilor, sporirea cea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, secure împotriva deznădejdii, dovedirea nădejdii, încetarea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, împuţinarea iuţimii, oglinda propăşirii, arătarea măsurii, descoperirea stării, arătarea celor viitoare, însemnarea cu slavă. Rugăciunea pentru cel care se roagă cu adevărat este judecătoria, judecata şi tronul Domnului însă înainte de judecata cea viitoare“.

Sfântul Grigorie Sinaitul, în capitolul 113, zice: „Rugăciunea, în cei începători, este ca1 un foc de veselie slobozit de inimă; iar în cei desăvârşiţi, ca o lumină curată, binemirositoare“. Sau iarăşi: rugăciunea este propovăduirea Apostolilor, lucrarea credinţei, sau mai bine zis – credinţa cea nemijlocită, încredinţarea celor nădăjduite, dragostea cea pusă în lucrare, mişcarea Îngerilor, puterea celor fără de trupuri, lucrarea şi veselia lor, binevestirea lui Dumnezeu, încredinţarea inimii, nădejdea mântuirii, semnul sfinţirii, alcătuirea sfinţeniei, cunoaşterea lui Dumnezeu, arătarea botezului, curăţirea scăldătorii, logodirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împăcării, pecetea lui Hristos, raza soarelui celui de gând, luceafărul inimilor, întărirea creştinătăţii, arătarea împăcării lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu, sau mai bine – începutul înţelepciunii de sine, arătarea lui Dumnezeu, lucrarea monahilor, vieţuirea celor ce se liniştesc, pricină de liniştire, semn de vieţuire îngerească“.

1Fericitul Macarie cel Mare zice: „Capul oricărei stăruinţe bune şi culmea tuturor îndreptărilor (isprăvilor)este ca noi să răbdăm în rugăciune, lucru prin care noi putem agonisi, cerând de la Dumnezeu şi toate celelalte virtuţi. Prin rugăciune cei vrednici se împărtăşesc de sfinţenia lui Dumnezeu şi cu lucrarea cea duhovnicească şi de unirea minţii cu Domnul, printr-o dragoste negrăită. Cine mereu se sileşte pe sine să rabde în rugăciune, acela printr-o dragoste duhovnicească, se aprinde într-o râvnă dumnezeiască şi într-o înflăcărată dorinţă de Dumnezeu şi primeşte într-o anumită măsură, harul desăvârşirii duhovniceşti celei sfinţitoare“ (Omilia 40, Cap.2).

Sfanţul Isichie, presbiterul Ierusalimului, zice: „Paza minţii e potrivit să se numească cu acelaşi nume de născătoare de lumină şi de fulger, iradiatoare de lumină şi purtătoare de foc“. Ea întrece, ca să spunem adevărul, toată mulţimea nenumărată a virtuţilor trupeşti. Deci, această virtute trebuie denumită cu numirile cele mai de cinste, din pricina luminii ce se naşte din ea cu strălucire. Iubind-o cei păcătoşi, netrebnici, scârboşi, nepricepuţi, neînţelegători şi nedrepţi pot ajunge drepţi, de bună treabă, curaţi, sfinţi şi pricepuţi în Hristos Iisus. Şi nu numai aceasta, ci şi a vedea tainele cele dumnezeieşti şi ale teologiei. Şi devenind văzători, se apropie de această lumină preacurată şi fără de sfârşit şi o ating pe ea prin atingeri negrăite şi vieţuiesc şi petrec cu ea. Fiindcă ei au gustat, că bun este Domnul (Ps. 33, 2), apoi se şi împlineşte lămurit în aceşti protoîngeri acest cuvânt dumnezeiesc al lui David: Însă drepţii se vor mărturisi numelui Tău şi vor locui drepţii în faţa Ta (Ps. 139, 14).

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre această sfântă rugăciune, zice: 1„Această dumnezeiască rugăciune, această chemare a Mântuitorului nostru: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă, este şi rugăciune, şi cerere, şi mărturisire de credinţă, dătătoarea Sfântului Duh, şi dăruitoarea darurilor celor dumnezeieşti, şi curăţirea inimii, şi izgonirea dracilor, şi sălăşluirea lui Iisus Hristos, şi izvorul gândurilor celor duhovniceşti, şi a cugetelor celor dumnezeieşti, şi izbăvirea de păcate, şi vindecarea sufletelor şi trupurilor, şi dătătoarea luminii celei dumnezeieşti, şi izvorul milei lui Dumnezeu, şi dăruitoarea descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi însăşi mântuirea; pentru că este purtarea numelui celui mântuitor al Dumnezeului nostru. Acest lucru anume şi este chemarea asupra noastră a numelui lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumenezeu.“ (Cap. 296).

La fel şi ceilalţi părinţi purtători de Dumnezeu, scriind despre această sfinţită rugăciune, prin învăţătura lor cea plină de înţelepciunea lui Dumnezeu, vorbesc despre lucrarea ei, despre folosul cel negrăit ce vine de la ea şi despre sporirea darurilor dumnezeieşti ale Sfântului Duh, ce vine prin ea.
Deci, cine văzând că această sfinţită rugăciune îl aduce pe nevoitor la o astfel de comoară cerească a feluritelor virtuţi, nu se va aprinde cu râvna lui Dumnezeu spre o neîncetată lucrare a rugăciunii, ca prin ea mereu să ţină în suflet şi în inimă pe întrutot dulcele Iisus, pomenind în sine neîncetat numele lui cel întrutot scump şi prin aceasta să se înflăcăreze spre dragostea Lui cea negrăită? Decât numai acela, care, stăruind în cugetele cele lumeşti, s-a legat cu lanţul grijilor trupeşti, care îi îndepărtează pe mulţi şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu, ce se află înlăuntrul nostru. Doar numai acela nu va stărui.

Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

wp-image--1567310027

Cum trebuie să ne mântuim? Această întrebare a evlaviei creştine se naşte în chip firesc în mintea fiecăruia, ca urmare a stricării şi slăbirii firii omeneşti şi a năzuinţei către adevăr şi dreptate, rămasă într-însa dintru început. Fiecare om care crede măcar câtuşi de puţin în nemurire şi în răsplata vieţii veşnice, se întâlneşte nevrând cu gândul care îl întreabă cum trebuie să se mântuiască, atunci când îşi întoarce privirea către cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei probleme, el întreabă privitor la acest subiect pe oamenii bine pricepuţi şi informaţi, apoi după arătările lor citeşte cărţile de îndrumare scrise de scriitorii duhovniceşti cu privire la această temă, stăruindu-se să urmeze în chip neabătut adevărurile şi rânduielile, atât cele auzite cât şi cele citite. În toate aceste îndrumări el găseşte, el întâlneşte ca pe nişte condiţii necesare pentru mântuire, care îi sunt puse la arătare, următoarele fapte bune: o viaţă plină de evlavie, nevoinţele şi ostenelile asupra noastră înşine, pentru o hotărâtă lepădare de sine, care ne conduce spre înfăptuirea faptelor bune, spre necurmata îndeplinire a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, care mărturisesc o credinţă nezdruncinată şi tare. Mai departe i se predică, cum că toate aceste condiţii ce duc spre mântuire, trebuie să fie îndeplinite în chip necesar cu cea mai adâncă smerenie şi toate laolaltă, fiindcă întrucât toate faptele bune atârnă una de alta, ele trebuie să se sprijine una de alta şi să se însufleţească asemenea razelor soarelui, care numai atunci îşi arată puterea şi produc flacără când se concentrează într-un punct. Iar altminteri, „cel ce este nedrept pentru puţin, este nedrept şi întru mult“.

Ca un adaus la toate acestea, pentru o mai mare convingere despre necesitatea acestei activităţi multiple şi într-una adunată, el aude o înaltă laudă pentru frumuseţile faptelor bune şi o osârdie hotărâtă pentru josnicia şi sărăcia viciilor. Toate acestea sunt pecetluite cu o nemincinoasă făgăduinţă sau cu o măreaţă răsplată, sau cu o pedeapsă plină de chinuri şi de nevoi în viaţa veşnică.

Acesta este îndeosebi caracterul predicii din timpurile mai noi!

Îndreptat spre calea cea bună, creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie în chipul acesta cu bucurie de împlinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar vai! Chiar la început, la cel dintâi pas, făcut în avântul său, el nu-şi găseşte putinţa să-şi atingă scopul, prevăzând şi chiar experimentând că firea lui vătămată şi slăbită va birui convingerile lui raţionale, că libera lui voinţă este legată, înclinările sunt corupte, iar puterea duhului este neputincioasă. În timpul când îşi dă seama prin propria experienţă de neputinţa lui, el trece în chip firesc la ideea, dacă nu s-ar găsi unele mijloace, care să uşureze împlinirea celor prescrise de legea Domnului, celor cerute de cucernicia creştină şi a celor ce au fost împlinite de toţi cei ce s-au învrednicit să dobândească mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare, cu neputinţa puterilor de îndeplinire el se îndreaptă din nou către cei ce predică mântuirea, cu întrebarea: cum trebuie să mă mântuiesc? Ce răspuns voi da, pentru că nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare acei ce practică aceste lucruri sunt în stare ei înşişi să împlinească fără nici o abatere tot ce-i învaţă pe alţii? „Cere de la Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi ajute!“ şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, ceva mai de cu vreme sau întotdeauna sau în orice stare am fi, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una ce este pricinuitoare tuturor faptelor care trebuiesc împlinite, prin care se dobândeşte mântuirea şi pe care le cere o viaţă trăită în evlavie? Astfel îşi încheie vorba cel ce se întreabă şi odată cu aceasta se apucă să înveţe rugăciunea să citească, să mediteze, să judece învăţătura celor ce au scris pe această temă. Şi într-adevăr, găseşte acolo multe idei luminoase, cunoştinţe adânci şi expresii puternice. Unul de pildă, vorbeşte minunat despre necesitatea rugăciunii; altul despre puterea ei, despre lucrarea ei binefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea aminte, despre căldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, smerenia, înfrângerea inimii şi alte stări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie în fond să ne rugăm? Întrucât la aceste întrebări, care deşi sunt cele dintâi şi cele mai de trebuinţă, totuşi, numai rareori se pot găsi lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor, atunci cel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă, din nou rămâne sub acoperământul tainei. Din citirea făcută în linii generale, i se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii care, deşi e plină de evlavie, totuşi nu este decât pe dinafară şi atunci el va ajunge la următoarea încheiere sau concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţi faci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele.
Această concepţie generală despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntrică şi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce caută găseşte cartea ce se numeşte „Filocalia“ în care cei 25 Sfinţi Părinţi au arătat ştiinţa rugăciunii adevărate şi esenţiale, care este rugăciunea inimii, într-un chip cât se poate de limpede. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii noastre începe – pentru el – să-şi ridice vălul că, pentru a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria spre o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu, să umbli în prezenţa Lui prin mijlocirea cugetării de Dumnezeu şi să-ţi uneşti numele Domnului cu respiraţia şi cu bătăile inimii, conducându-te spre toate acestea la chemarea, făcută mai întâi cu gura, a Prea Sfinţitului nume al lui Iisus Hristos sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi loc, indiferent de ocupaţia pe care o ai. Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare luminând conştiinţa celui ce caută rugăciunea şi deschizându-i calea spre învăţarea şi însuşirea ei, îl vor convinge să treacă îndată la împlinirea acestor îndrumări înţelepte, totuşi în timpul experienţelor lui, lucrând în răstimpuri periodice, nu va rămâne lipsit cu totul de greutăţi, pe când un îndrumător încercat nu-i va descoperi (din aceiaşi carte „Filocalia“) întreaga taină şi anume că numai repetarea deasă şi neîncetată a rugăciunii (oricui s-ar rosti la început) este singurul mijloc puternic atât pentru desăvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deci, o aşa repetare a rugăciunii este temelia sau fundamentul, care ţine tot cercul lucrării de mântuire, aşa cum confirmă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a întrunit aici, într-un singur mănunchi, toate faptele bune“.

Şi atunci îndrumătorul, ca să expună adevărul asupra acestei descoperiri în plinătatea lui, îl dezvoltă în chipul de mai jos: pentru mântuirea sufletului e necesară mai întâi adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi de Dumnezeu“ (Evr. 11, 7); „Cel ce nu va crede, se va osândi“ (Marcu 16, 16).

Din aceeaşi Sfânta Scriptură, se vede că omul singur nu poate da naştere în sinea lui unei credinţe măcar de mărimea unui grăunte de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu şi că, credinţa – ca un dar duhovnicesc – se dă de către Duhul Sfânt.
În asemenea caz ce este de făcut? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa omului de a o naşte în sinea lui? În aceeaşi carte sfântă este descoperit mijlocul în această privinţă şi sunt arătate câteva pilde: „Cereţi şi vi se va da vouă“ (Luca 11, 9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa“. Iată un exemplu în care se arată cum trebuie căutată credinţa. De aici se vede că credinţa se dobândeşte prin rugăciune.
Pentru mântuirea sufletului, într-o credinţă adevărată sunt necesare şi faptele bune, căci „credinţa fără de fapte este moartă“, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă şi „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să-l cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei, 17–19). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile“. Aşa învaţă Sfântul Apostol Iacov (2, 10).
Iar Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească zice: „din faptele legii nici un om nu se va îndrepta“ (Rom. 3, 20). Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt de trupesc vândut, sub păcat. Fiindcă de voit, voiesc, dar de lucrat binele, nu-l lucrez: ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob al legii păcatului (Rom. 7, 14–23). În ce chip, am putea prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea lui Dumnezeu, când omul e neputincios, nu are putinţa să înmănuncheze în sine poruncile?
Nu are putinţa numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi poruncă, nu cereţi“ (Iac. 4, 2), ne arată pricina Apostolul. Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „Fără Mine nu veţi putea face nimic“ (Ioan 15, 5). Şi cum trebuie să facem, împreună cu Hristos, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“, „Că, cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela va aduce roadă multă“. Iar să rămâi întru El, înseamnă să simţi neîncetat prezenţa Lui, neîncetat să te rogi întru numele Lui: „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da vouă întru numele Meu“. Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune: pilda o vedem în însuşi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui Ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric, şi în sfârşit, poruncind fraţilor ca, mai înainte de toate să se roage şi să se roage neîncetat, chiar pentru orice. Din tot ce s-a zis mai sus, urmează că întrega mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea, ne este cea dintâi necesară înaintea oricărei fapte, fiindcă mulţumită ei prinde viaţă credinţa, prin ea se împlinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii toate sunt încununate de succes, fără ea nici o faptă creştinească de pietate nu se poate săvârşi.
Iată pentru ce numai rugăciunii, se cerea ca un ce de nelipsit; să fie neîntreruptă, de-a pururea; celelalte fapte îşi au timpul lor, iar când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să ne îndeletnicim fără întrerupere: „neîncetat vă rugaţi“. Se cuvine prin urmare, să ne rugăm întotdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc. Adevărat, rugăciunea îşi are condiţiile ei: ea trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu gândurile şi cu inima curată, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie. Dar, dacă se găseşte cineva, care nu e împăcat cu conştiinţa lui curată, care vede că departe de condiţiile adevăratei rugăciuni înfăţişate mai sus, că îşi îndreaptă rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult de silă, decât de bunăvoie, când sufletul este atras dintr-o plăcere, dintr-o dragoste spre rugăciune? Chiar însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte: că omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri necuviincioase: „Omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţea lui“, că singur Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip, 2, 13) tot de la Dumnezeu este. Şi însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul meu) e în rugăciune, dar mintea mea e neroditoare“ (1 Cor. 14, 14). „Căci să ne rugăm cum trebuie, nu ştim“ (Rom. 8, 26), confirmă tot el. Din toate acestea urmează, că în rugăciunea noastră noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei esenţiale!

Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el din partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi putea dobândi credinţa, fără rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar la urma urmei, nu este nici în stare să se roage cu adevărat. Ce a mai rămas deci de partea lui? Ce mai poate face el, din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?
Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul şi-a rezervat-o aceasta voinţei şi darului Său. Şi pentru ca să arate mai limpede atârnarea omului de voia lui Dumnezeu şi ca să-l afunde şi mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat voii şi puterilor omeneşti decât cantitatea rugăciunii, poruncind să se rostească neîncetat şi în orice loc. Şi tocmai prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni, iar odată cu ea vine şi credinţa şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea. De aceea, rostirea rugăciunii este dată şi lăsată la voia lui. Tocmai despre aceasta învaţă şi Părinţii Bisericii. Sfântul Macarie cel Mare spune: „să te rogi oricum (dar des) atârnă de voinţa noastră, iar ca să te rogi cu adevărat, este lucrarea darului“. Prea Cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea care mai târziu se face una cu natura şi că fără deasa chemare a lui Iisus este cu neputinţă să-ţi cureţi inima.
Prea cuvioşii Calist şi Ignatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, să începem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă însăşi rugăciunea cea necurată. Fericitul Diadoh confirmă, că dacă omul ar chema numele Domnului cât se poate mai des, adică s-ar ruga, n-ar cădea în greşeală. Ce plină de experienţă, de înţelepciune şi ce aproape de inima noastră sunt aceste îndrumări practice ale Părinţilor!
În simplitatea lor plină de experienţă, el aruncă o lumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire sufletească. Ce înaltă contradicţie se află între ei şi îndrumările morale ale raţiunii teoretice! Mintea caută să ne convingă: fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţie, întrebuinţează puterea voinţei, convinge-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul cu meditaţii pline de învăţătură, fă binele şi vei fi respectat şi liniştit, trăieşte aşa cum cere raţiunea şi conştiinţa. Dar vai, în ciuda tuturor stăruinţelor, toate acestea nu-şi ating scopul fără o deasă rugăciune, fără ca să se atragă printr-însa puterea lui Dumnezeu. După aceasta, vom mai deschide învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce vorbesc ei despre curăţirea sufletului, de pildă.
Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul cu gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnicii tăi cu numele lui Iisus, repetându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer nici pe pământ“.

Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile puteri şi de aceea, când te năpădesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus cât mai des şi de cât mai multe ori şi atunci gândurile se vor linişti de la sine“. Cât de simplu şi de îndemânatec, în acelaşi timp şi plin de experienţă este acest mijloc, care stă în contradicţie cu sfatul raţiunii teoretice, ce caută să dobândească o curăţenie sufletească printr-o înaltă părere de sine şi printr-o raţiune proprie! Cumpănind aceste îndrumări – întemeiate pe experienţă – ale Sfinţilor Părinţi, ajungem la următoarea sinceră încheiere şi anume: că mijlocul cel mai important pentru dobândirea faptelor ce ţin de mântuire şi de desăvârşirea duhovnicească, este repetarea deasă, neîncetată a rugăciunii, oricât ar fi de neputincioasă.

Iubite suflet de creştin! Dacă tu nu găseşti în tine puterea de a te închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, dacă inima ta nu simte încă gustul dulce şi căldura în timpul rugăciunii mintale şi lăuntrice, atunci jertfeşte pe altarul rugăciunii ceea ce poţi, ceea ce atârnă de voinţa ta, ceea ce este pe măsura puterilor tale. Însă mai întâi să se înrudească gura cu chemarea deasă şi neabătută din calea rugăciunii; lasă acest organ grosolan să cheme neîncetat şi cât mai des puternicul nume al lui Iisus Hristos. Aceasta nu constituie o muncă grea şi stă în puterile fiecăruia. Pe deasupra, aceasta o cere porunca plină de experienţă a Sfântului Apostol: „să aducem întotdeauna jertfă lui Dumnezeu rodul gurii, care mărturiseşte numele Lui“.

Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea şi se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea şi inima în starea cuvenită. Închipuieşte-ţi odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârşi necontenit rugăciunea, în orice vreme şi în orice ocupaţii sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească şi fără osârdie, ci numai de silă, totuşi în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simţite şi păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deşartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă şi zadarnică şi orice faptă s-ar curăţi îndată de puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre o esenţială cunoaştere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îţi dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate şi adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune şi cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce prin rugăciune la mântuire!

Pentru o cât mai bună încredinţare despre necesitatea şi rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des şi mai tare, observă:

1. că fiecare trezire, fiecare gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt şi glasul Îngerului tău păzitor;
2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare şi de aceea,
3. nu te tulbura din pricina necurăţeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare aşteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experienţă şi de sens ale unei lumi deşarte care caută să ne încredinţeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruinţa, însă cu răceală, rămâne o polologhie nefolositoare. Nu! Puterea numelui lui Dumnezeu şi deasa lui chemare îşi vor aduce roadele la timpul lor!

Un scriitor duhovnicesc vorbeşte despre acest lucru într-un chip foarte frumos: „ştiu, spune el, că pentru mulţi filosofi care îşi închipuie că sunt duhovniceşti prin mincinoasa lor înţelepciune, care caută peste tot o mărime înşelătoare şi – s-ar părea – exerciţii nobile în ochii raţiunii şi mândriei, ştiu prin urmare, că pentru ei exerciţiul des, dar simplu, oral şi singuratec, nu are decât o mică însemnătate, şi nu este decât o ocupaţie josnică sau un lucru de nimic. Dar ei se înşeală, nenorociţii, şi uită cuvântul de îndrumare al lui Iisus Hristos. „De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 18, 3). Ei alcătuiesc pentru ei înşişi un fel de ştiinţă în jurul rugăciunii ridicată pe firavele temelii ale raţiunii naturale. Dar oare e nevoie de multă învăţătură, de minte sau de conştiinţă ca să spui cu o inimă curată: „Iisuse Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“? Oare nu astfel de rugăciuni dese au fost lăudate de însuşi Dumnezeiescul nostru Învăţător? Oare nu prin aceste rugăciuni rostite în scurte cuvinte, dar repetate adesea, au fost dobândite şi săvârşite minunile? Ah! Iubite suflet de creştin! Veghează şi nu tăcea, când e vorba de chemarea neîncetată în rugăciunea Domnului! Şi dacă strigătul tău ar ieşi dintr-o inimă încă răspândită şi pe jumătate plină de lume, n-ai nevoie! Trebuie numai s-o continui, să nu taci şi să nu te nelinişteşti, strigătul se va curăţi prin el însuşi de părtăşia lui cu cele lumeşti. Nu uita niciodată că, „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume“… (1 Ioan, 4, 4). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate“, zice Apostolul.
Aşadar după toate aceste încredinţări, că repetarea deasă a rugăciunii, în ciuda tuturor slăbiciunilor, este atât de puternică, că este fără nici o discuţie accesibilă omului şi stă în deplina lui voie liberă; hotărăşte-te să încerci măcar o zi, de prima dată, în vegherea asupra ta însuţi, într-o repetare deasă a rugăciunii tale în aşa fel ca la chemarea lui Iisus Hristos, făcută în rugăciune, să fie întrebuinţată mult mai multă vreme din zilele tale decât la alte ocupaţiuni. Şi această întâietate a rugăciunii faţă de lucrurile vieţii îţi va arăta negreşit la timp, că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că în cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti rugăciunea deasă ridică în sus scândura slăbiciunilor şi faptelor tale, ştergând păcatele acelei zile din cartea amintirilor sădite în conştiinţă, aşezându-te pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină în viaţa veşnică.

Despre moarte

Sa cercetam cimitirele

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre.
Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face.
Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit.
Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare; iar cine a luat la sine aceasta încredintare, nu se va lasa prins lesne în mrejele pacatului.

Pentru aceasta, un întelept dadea sfatul urmator: „în tot ce veti spune, cugetati la clipele cele de pe urma, si niciodata nu veti pacatui”.

Alaturi de acesta, altul zicea: „Asezati-va treburile pentru plecare – si pregatiti-va de drum!…” Si aici nu-i vorba de un drum din cele vazute, ci-i vorba de plecarea noastra de pe pamânt.
Daca mereu, în fiecare zi, avem constiinta ca moartea oricând poate veni, nu vom mai fi grabnici la pacat; nici stralucirile vietii nu vor putea sa ne trufeasca, nici tristetile sa ne doboare sau sa ne tulbure – si unele si altele având a se ispravi acum sau mai târziu.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Pacatosul si starea lui

În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.

1.Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca l0, 41).

2.Grija şi silinţa pentru multe

Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care s-a ivit în suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte gnja şi silinţa pentru multa învăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a voinţei care a fost lipsită de stăpânirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de multe lucruri, înşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie în mâinile noastre, în stăpânirea noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfârşit şir de obiecte prin care năzuim a afla plăcere pentru simţuri – atât în afară, cât şi înăuntru. Astfel, păcătosul se frământă din pricina multei învăţături, a stăpânirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune, iscodeşte. Se învârte în jurul acestor cozi toată viaţa lui. Iscodirea îi face cu ochiul, inima speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate încredinţa de aceasta dacă stă să îi urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile.

Dacă rămâne singur, păcătosul va continua să se învârtă în acest cerc vicios, pentru că aşa ajunge firea noastră atunci când e robită păcatului. Totuşi, atunci când se află în prezenţa altora, rotocoalele lui se înmulţesc de mii de ori şi devin din ce în ce mai întortocheate. Lumea întreagă e plină de oameni care fac neîncetat tot felul de lucruri, întreabă, se distrează şi se perindă de ici-colo, ale căror mişcări în toate acestea au format un sistem care i-a supus pe toţi sub legile sale, făcând din ele o Lege pentru toţi cei aflaţi în sfera lui de influenţă, în această adunare de obşte, fiecare intră fără să vrea în legătură cu celălalt, interacţionează unii cu alţii, iar prin interacţiunea lor îşi sporesc iscodirile, egoismul şi goana după plăceri de zeci, sute şi mii de ori, punându-şi toată fericirea, bucuria şi viaţa în această vâltoare nebună. E lumea deşertăciunii, în care îndeletnicirile, cărările, legea, legăturile, limba, plăcerile, distracţiile, ideile – totul, de la cel mai mic lucru până la cel mai mare – sunt pătrunse de lucrarea acestor trei duhuri rele ai grijii şi silinţei pentru multe pomenite mai sus. E ceea ce pricinuieşte jalnica învârtire a sufletelor oamenilor lumeşti.

Trăind în strânsă unire cu această lume, fiecare păcătos e prins în înmiitele ei mreji şi e atât de încâlcit încât nici nu le mai vede. O asemenea povară apasă asupra oricărui om lumesc şi a fiecăruia dintre părţile lui, astfel încât nu mai are tăria de a se lăsa clintit nici un pas, cât de mic, de nimic din cele ce nu sunt lumeşti, căci aceasta ar fi ca şi cum ar trebui să ridice o jumătate de tonă. Aşa că, nimeni nu mai purcede la o lucrare atât de anevoioasă şi nici măcar nu se mai gândeşte la ea; în schimb, toţi o duc tot aşa, forfotind neîncetat prin şanţurile în care au căzut.

3.Momelile prinţului acestei lumi

Încă mai rău este prinţul acestei lumi, care nu are pereche în viclenie, ranchiună şi priceperea de a amăgi. El poate pătrunde nestingherit în sufletul omului prin trup şi prin toată acea materialitate în care se cufundă omul prin cădere. Venind, el stârneşte pe mai multe căi iscodirea, egoismul şi tihna iubitoare de plăceri. Cu tot felul de ademeniri şi momeli, ţine sufletul în acestea fără putinţă de scăpare; cu şoapte şi îndemnuri insuflate minţii, îi dă idei prin care să le poată dobândi şi apoi fie ajută la împlinirea acestora, fie li se împotriveşte cu alte dorinţe, încă mai aprinse. Toate acestea le face cu un singur scop: ca să prelungească şi să adâncească încâlcirea omului în ele. Este tocmai ceea ce se numeşte schimbarea de noroc lumesc şi nenoroc, lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Prinţul acestei lumi are o întreagă hoardă de slugi, duhuri ale răutăţii ce i se supun. Clipă de clipă, ele gonesc în marginile lumii locuite pentru a-şi semăna seminţele lor otrăvite prin diferite locuri, adâncesc marea încâlceală în mrejele păcatului, refac cursele slăbite sau stricate şi mai ales pentru a împiedica pe oricine ar putea să-şi pună în gând să se desfacă din legăturile acestea şi să iasă la libertate, în ultimul caz, se strâng iute în jurul îndărătnicului. Mai întâi vin unul câte unul, apoi în cete şi legiuni, până când soseşte toată hoarda. Aceasta se petrece pe mai multe căi şi în diferite chipuri, astfel încât să astupe orice ieşire şi să refacă lanţurile şi mrejele, apoi – folosind cealaltă imagine – să îmbrâncească înapoi în prăpastie pe oricine a început să se strecoare de-a lungul pantelor ei abrupte.

4.Ţinutul nevăzut al duhurilor în care s-a înglodat păcătosul

Acest regat nevăzut al duhurilor are locuri aparte. Sunt mai întâi sălile de tron, acolo unde se întocmesc planurile, sosesc poruncile şi se primesc dările de seamă, cu laudele sau ocările cuvenite din partea mai-marilor. Acestea sunt sanctuarele cele mai dinăuntru ale Satanei, cum le-a numit Sfântul Ioan Teologul. Pe pământ, în împărăţia din mijloc al oamenilor, se află cetele răufăcătorilor, desfrânaţii şi mai ales necredincioşii şi hulitorii ale căror fapte, cuvinte şi scrieri răspândesc întunericul păcatului pretutindeni şi împiedică dumnezeiasca lumină. Mulţimea căilor lumeşti, împânzite de stihiile păcatului, care năucesc omul târându-l departe de Dumnezeu, acesta e mijlocul prin care îşi vădesc voinţa şi puterea lor aici.

Aceasta este întinderea împărăţiei păcatului! Fiecare păcătos îi este căzut pradă, dar rămâne ţinut acolo mai ales din pricina unui anumit lucru. Probabil că aceste lucruri sunt în aparenţă, îngăduite – ba chiar vrednic de laudă. Satana are o singură grijă; şi aceea este ca, atunci când un om se preocupă în întregime cu mintea, atenţia şi inima sa de ceva, acel ceva să nu fie numai Dumnezeu, ci şi un alt lucru din afara Lui să i se lipească de minte, de voinţă şi de inimă, astfel încât omul să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva ca să poarte grijă numai de ceea ce ştie, de ceea ce-i place şi de ceea ce are. Aici nu e vorba doar de patimi sufleteşti şi trupeşti, ci şi de lucrurile amăgitoare, precum multa învăţătură, măiestriile artei şi toată secularizarea aceasta care poate sluji ca legătură a satanei prin care să îi ţină pe cei orbiţi de păcat în puterea sa, fără a le da prilejul de a-şi mai veni în fire.

5. Felul lăuntric de a fi al păcătosului

Dacă luăm aminte la felul lăuntric de a fi al păcătosului, putem descoperi că uneori este cultivat dar cu desăvârşire orb în ceea ce priveşte lucrurile dumnezeieşti şi problema propriei sale mântuiri. Chiar dacă se frământă şi se sileşte neîncetat în tot felul de treburi, în schimb e leneş şi nepăsător în ceea ce priveşte rânduiala propriei -lui mântuiri; deşi încearcă permanent când scârbele, când plăcerile inimii, el este cu desăvârşire nesimţitor la cele duhovniceşti, în acest sens, toate puterile lui de a fi sunt vătămate de păcat; iar în păcătos rămân doar orbirea, nepăsarea şi nesimţirea. Nu vede starea în care se află, aşa că nu simte nici primejdia care îl paşte. Nu simte primejdia, şi de aceea nici nu se sileşte nici nu se îngrijeşte ca să se izbăvească de ea. Nevoia de a se schimba şi de a fi mântuit nici măcar nu-i trece prin minte. Are convingerea fermă şi de nezdruncinat că aşezarea vieţii lui este cea mai nimerită, nu-i trebuie nimic mai mult, deci totul trebuie să rămână aşa cum este. Prin urmare, socoteşte orice i-ar aminti de o altă viaţă de prisos pentru el; nu ascultă şi nici măcar nu poate pricepe la ce ar folosi. Fuge şi se fereşte de aşa ceva.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Despre un păcat ruşinos

Un tânăr mi-a povestit odată următoarele: în adolescenţă era pasionat de sport, în special de lupte. Pe la cincisprezece ani, un coleg de echipă l-a iniţiat în „păcatul” onaniei. De ruşine, nu a mărturisit asta la spovedanie. Într-o zi, o lună mai târziu, era acasă şi se lupta pe podeaua camerei de zi cu fratele său. Pe neaşteptate, fratele său, care era foarte voinic, a căzut pe burtă peste el cu atâta forţă, încât nu a mai putut respira şi a murit. În această stare, şi-a observat propriul trup, şocul fratelui şi al mamei sale care năvălise în cameră să îl ajute şi şi-a mai văzut sufletul, însoţit de îngerul păzitor, cum s-a ridicat deasupra casei, deasupra oraşului în care locuia, ajungând în cele din urmă în ceruri. Acolo s-a regăsit într-un tunel lung şi întunecat, la capătul căruia se afla o lumină şi Raiul. Când a intrat în această lumină, a văzut-o pe Maica Domnului, care l-a întrebat pe îngerul său păzitor de ce se află acolo. Îngerul i-a povestit amănuntele morţii băiatului. Atunci, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el şi i-a spus: „Mama ta s-a rugat fierbinte să i te dau înapoi, iar Fiul meu a acceptat să îi îndeplinească dorinţa”.

Băiatul, copleşit de frumuseţea Raiului, a implorat-o să rămână. Dar Maica lui Dumnezeu i-a răspuns: „Nu. De dragul mamei tale trebuie să te întorci. Dar ia aminte la cele ce îţi spun: trebuie să îţi mărturiseşti păcatul pe care l-ai comis acum o lună. Acesta este un păcat înfricoşător, iar dacă nu îl vei mărturisi unui preot, iată ce te aşteaptă”.

La aceste cuvinte, Maica Domnului l-a rugat pe Arhanghelul Mihail să îl ducă până la prăpastia care dădea spre chinurile Iadului. Priveliştea era atât de înfricoşătoare încât băiatul aproape a leşinat. După aceea, băiatul a făcut drumul înapoi prin tunelul întunecat, prin ceruri, deasupra oraşului în care locuia, deasupra casei, apoi în camera sa, unde familia se adunase în jurul trupului său neînsufleţit. Apoi, simţind o forţă imensă asupra trupului său, sufletul său şi-a reluat locul, iar băiatul a deschis ochii. El a povestit apoi familiei sale cele întâmplate. Auzind toate acestea, mama sa i-a mulţumit Maicii Domnului pentru că a mijlocit acestea la Fiul său şi, plângând fără încetare, şi-a îmbrăţişat fiul, sărutându-l cu căldură.

„Noi minuni ale Sfântului Ioan Maximovici”, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, pag. 98-99

Icoana Maicii Domnului si pazitorul ei


Bătrânul Haralambie a trăit ultimii ani ai vieții sale cu nostalgia patriei sale pierdute. Se gândea mereu la frumosul său sat de lângă Prusa, iar ochii săi lăcrimau. Cu această durere a plecat din această viață. Îl lua adeseori în brațe pe nepoțelul său, Haralambie, și-i vorbea despre satul său. Îi descria cum era biserica, școala unde a învățat primele litere, piața satului unde se juca. Apoi, cu multe amănunte îi descria casa în care se născuse, se căsătorise și-și dobândise copiii.

Micul Haralambie a crescut și apoi a studiat în Atena. Însă totdeauna își aducea aminte de bunicul său. Într-o zi înștiințându-se că o agenție de turism a organizat o excursie în părțile Prusei, a considerat de datoria sa să viziteze acel loc, în amintirea bunicului său.

O nespusă emoție a încercat Haralambie când a ajuns în satul bunicului său. Mai întâi a văzut biserica, numai că acum era geamie. S-a apropiat de cafeneaua bunicului său, dar era închisă. Și piața era cu desăvârșire lăsată în părăsire. A ajuns în fața casei. Cu o mână tremurândă a deschis poarta de la curte. Pe trepte stătea un bătrânel. De îndată ce l-a văzut pe tânăr l-a întrebat în turcește:

– Fiule, ce vrei?

Cu puținele cuvinte turcești, pe care Haralambie le învățase de la bunicul său, a încercat să-i dea să înțeleagă că venise din Grecia ca să cunoască satul bunicului său. De îndată ce bătrânul a auzit aceste cuvinte, a sărit în sus, și-a întins mâinile și l-a strâns pe Haralambie la pieptul său.

– Bine ai venit!, i-a spus bătrânul în grecește. Știam că vei veni și de aceea te așteptam.

Haralambie îl privea buimac. Apoi bătrânul l-a luat de mână pe tânăr și l-a condus într-o cameră mică în interiorul casei. L-a pus să se așeze pe singurul scaun ce era acolo, după care i-a spus:

– Eu m-am născut într-un frumos sătuleț din Macedonia. Părinții mei au fost mahomedani și se ocupau cu agricultura. Eram cel mai mic copil al familiei. Când ceilalți lipseau toată ziua la câmp, eu stăteam la casa prietenului meu Nicolae. De multe ori chiar dormeam acolo. Părinții lui mă iubeau și nu mă deosebeau de copiii lor. Erau oameni buni și creștini credincioși. Se aduna la rugăciune toată familia, mai ales noaptea, îngenuncheau și se rugau înaintea icoanei Maicii Domnului, la care ardea permanent o candelă, iar alături era o cădelniță, care împrăștia o bună mireasmă în toată casa.

Toate acestea mă făceau să simt teamă. De multe ori îngenuncheam și eu împreună cu ei și vorbeam cu Maica Domnului, ca și cum aș vorbi cu mama mea. Sufletul se umplea atunci de pace.

Într-o zi, familia lui Nicolae a mers la o bisericuță din afara satului care avea hramul. M-au luat și pe mine cu ei. Am urmărit Dumnezeiasca Liturghie și când i-am văzut pe credincioși că merg spre Sfântul Altar să se împărtășească, am mers și eu. Dar tatăl prietenului meu m-a oprit, spunându-mi în șoaptă:

– Tu nu, copilul meu! Nu te poți împărtăși, pentru că nu ești botezat.

L-am privit cu reproș și i-am spus:

– Atunci, să mă botez și eu.

Mai târziu kir Dimitrie, tatăl lui Nicolae, mi-a explicat că aparținem de religii diferite și că părinții mei nu mi-ar fi îngăduit să mă botez. Aș putea-o face însă atunci când avea să devin major. Treceau anii și eu continuam să am aceeași dorință.
Așteptam cu multă nerăbdare acea zi mult dorită și continuam să mă rog Maicii Domnului. Din nefericire nu am apucat să-mi înfăptuiesc marea mea dorință, căci, înainte de majorat, s-a făcut schimbul de populații. Părinții mei m-au luat și m-au adus în acest sat.

Era noapte și nu am putut să-mi iau rămas bun de la prietenul meu și de la acea iubită familie. Și asta m-a costat mult. De vreo două ori am voit să fug de acasă și de aceea părinții mei au fost nevoiți să mă încuie în această cameră, unde am rămas până acum.

Într-o noapte, cuprins fiind de deznădejde, am îngenuncheat, așa cum făcea familia lui Nicolae, și cu lacrimi în ochi am rugat-o pe Maica Domnului să mă ajute să mă întorc înapoi. Deodată am simțit o nespusă mireasmă, care mi-a umplut camera. Am considerat aceasta ca un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunea mea. Această mireasmă o simt până astăzi, atunci când mă rog noaptea.
Mai târziu am început să aud niște lovituri ușoare sub patul în care dormeam. Vreme de un an întreg nu am putut înțelege ce se întâmplă, dar nici nu îndrăzneam s-o spun cuiva. Într-o zi, când toată familia mea a plecat la o nuntă în satul vecin, am avut ocazia să caut cu multă atenție la locul acela. Am văzut că o scândură nu se îmbina bine și am ridicat-o cu un obiect ascuțit. Sub scândură am văzut o cutie metalică. „Cu siguranță aici este ascunsă o comoară”, m-am gândit. M-au cuprins fiorii când am deschis-o. Înlăuntru era o icoană întreagă a Maicii Domnului, o candelă și o cădelniță. M-am gândit că oamenii care au plecat din această casă au ascuns neprețuita lor comoară ca să nu cadă în mâini profanatoare. La fel m-am gândit să fac și eu. Să păstrez icoana până când se afla cineva din acea familie, căruia să i-o pot da. Și aceasta era cererea mea, atunci când mă rugam în fiecare noapte Maicii Domnului.
Au trecut mulți ani de atunci. Părinții mei au plecat din această viață. Frații mei s-au căsătorit și și-a făcut fiecare casa sa. Eu am rămas singur aici. Păzeam icoana Maicii Domnului. Nu am vrut să mă căsătoresc, pentru că nu voiam să intre femeie în casa mea. Rudele și consătenii mă considerau dezechilibrat mintal și nu se apropiau de mine. Asta îmi convenea, pentru că nu mă deranjau. Aveam totdeauna pe Maica Domnului care mă ocrotea.
În ultima vreme puterile au început să mă părăsească. „Maica Domnului, nu mă lăsa să mor mai înainte de a da în mâini sigure icoana ta”, mă rugam continuu. Iar ieri seara am primit răspunsul ei. Mireasma se oprise. O adiere răcoroasă mi-a cuprins sufletul. Am scos icoana din cutie și mi s-a părut că Maica Domnului mi-a zâmbit. „Va trimite pe cineva astăzi s-o ia”, m-am gândit, și de dimineață stau pe trepte și aștept. Acum pot închide ochii liniștit.
Emoționat, Haralambie a luat în mâini sfânta icoană. S-a plecat apoi și a sărutat mâna bătrânului, ca și cum ar fi sărutat mâna bunicului său. I-a mulțumit din toată inima și și-au luat rămas bun cu ochii înlăcrimați. Înainte de a pleca, bătrânul i-a dat lui Haralambie un săculeț, spunându-i:

– Ia-l, fiule! Este pământ din grădina bunicului tău. Pune-i-l în mormânt, ca să i se odihnească sufletul.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu