Sfantul Luca al Crimeei: CE INSEAMNA LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS? IN CE FEL SA NE URÂM SUFLETUL? “Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!” CE SERPI MISUNA PE INTUNERIC IN NOI?

IA-TI CRUCEA SI MERGI DUPA HRISTOS



de Sfantul Luca al Crimeei


Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul, trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem aceasta?
Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu in cuvintele lui Hristos. Trebuie sa le intelegem corect. Iata ce raspuns ne da Domnul la aceasta nedumerire:
Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi ur­meze Mie.
Daca vom implini aceasta, atunci ne vom mantui sufletul.
Ce ne trebuie ca sa putem implini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa ne luam crucea si sa mergem dupa Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie sa ne gandim cum sa implinim aceste trei conditii puse de Domnul.
Ce inseamna sa te lepezi de sine?
Lepadarea de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii, sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri, inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.
La razboi, voi stiti ca orice soldat este obligat sa se supuna intocmai  ordinelor conducerii superioare, dar si conducatorului inferior. El nu indrazneste sa judece si sa critice dispozitiile acelora, ci trebuie sa indeplineasca exact aceste ordine, trebuie sa fìe gata de orice, chiar si de moarte, si sa nu indrazneasca sa riposteze. Iata ce inseamna in viata obisnuita, in viata lumeasca, lepadarea de voia proprie!
O astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare: tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre. Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim. Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori pana la capat, ascultatori pana la moarte.
Trebuie sa ne uram sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum citim in Evanghelia lui Luca, a spus:
Daca vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)
Cum vine aceasta, de ce trebuie sa ne uram sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta. Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului, lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau, care este imbracat atat de rusinos.
Vedeti ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.
Trebuie sa-ti urasti mandria si indoiala care ne poruncesc sa construim viata noastra, sa ne punem propriile scopuri ale vietii in prim plan.
Trebuie sa indepartam aceasta, sa rupem acest paienjenis prafuit, pe care l-am impletit, construindu-ne planurile vietii noastre. Trebuie sa rupem toate acestea, sa ne luam ramas bun de la toate. Trebuie sa uram sufletul nostru, sa lepadam voia noastra, planurile noastre de viata, ratiunea noastra, si smerit sa plecam voia sub jugul usor al lui Hristos.
Sa-I intindem Domnului Iisus Hristos mana care freamata si Il cheama:

“Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!”

Numai atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare?
Daca ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.
Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori , smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam  pe El, Care s-a micsorat pe Sine Insusi:
Care, Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe cruce (Filipeni2, 6-8).
Cum El a fost ascultator Tatalui Sau, asa si noi trebuie sa-I fim ascultatori pana la capat. El ne duce la moarte, insa nu la una de care ar trebui sa ne temem. El cere de la noi sa indeplinim cuvintele lui Pavel:
Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24).
El cere ca trupul nostru, pacatele noastre sa le rastignim pe cruce si sa le omoram. Cere sa rastignim pe cruce pacatele noastre, asa cum El a pironit pacatele intregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi sa rastignim pe omul cel vechi, care nu traieste dupa poruncile Lui. Cere ca pe omul vechi, care se afla in stapanirea diavolului, sa-l dispretuim, sa-l aruncam ca o haina veche si murdara si sa incepem o viata noua, viata unui om renascut, care merge pe calea cea dreapta.
Acest lucru il cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie sa indeplinim, fìindca altfel, daca nu vom da la o parte toata necuratia sufletului nostru, nu vom uri aceasta necuratie, nu se poate vorbi ca inima noastra sa fìe curata, ca in ea sa  straluceasca lumina lui Hristos.
Ca sa straluceasca soarele, trebuie sa se imprastie intunericul noptii. Pentru a fi proaspat aerul in locuinta noastra, trebuie sa fìe curat.
La fel si cu sufletul nostru – daca nu ne vom lepada de toata necuratia, daca nu vom rastigni pe cruce trupul nostru, care putrezeste in pacate, cum vom putea merge dupa Hristos?
Dar trebuie sa stim ca, daca vom face aceasta fapta mare, vom avea de dat o lupta grea si lunga, fiindca omul cel vechi pe care l-am lepadat, pe care l-am rastignit pe cruce, este o fiara cumplita. Si cu cat mai mult il vom bate, cu cat mai mult il vom rastigni, cu atat mai manios el se va impotrivi. Nu ne va lasa  niciodata in pace. Si noi vom lupta cu aceasta fìara pana la sfarsitul vietii noastre.

Stim din Vietile Sfintilor ca toti au dus pana la capatul vietii o lupta neostenita cu acest om vechi, pe care l-au rastignit pe cruce. Stim ca multi ani  a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, dupa ce si-a parasit viata cea desfranata, plina de lux, goliciune si mangaieri si a plecat in pustie. Stim cum o chinuiau permanent imaginile vietii de mai inainte. I se aratau bucate dulci si gustoase, cu care era obisnuita, inseta dupa vinurile scumpe pe care le avea inainte, inseta dupa mangaierile dragostei si dupa stralucirea vietii in Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul vechi, care nu voia s-o lase in pace. I-au trebuit multi ani de lupta, ca la sfarsitul vietii sa poata dobandi linistea sufletului pe care o dorea.
O astfel de lupta au dus toti sfìntii si o asemenea lupta ii revine fiecaruia dintre cei care au hotarat sa urmeze cuvintele lui Hristos – sa se lepede de sine pana la dispretuirea sufletului propriu, sa-l rastigneasca pe cruce pe omul vechi si sa mearga dupa Hristos. El va trebui sa parcurga un drum lung, spinos. Si nu trebuie sa se opreasca niciodata pe aceasta cale, fiindca a te opri in viata duhovniceasca inseamna sa te intorci inapoi, inseamna sa pierzi tot ce ai acumulat, bun si sfant. Trebuie sa te grabesti, trebuie sa mergi neclatinat, sa mergi neobosit inainte, inainte si tot inainte.
Cine a fost mai mare ca Sfantul Apostol Pavel, care a fost ridicat pana la al treilea cer si a vazut fericirea dreptilor? Cine se poate compara cu el in hotararea de a-si rastigni trupul? Cine indrazneste sa spuna ca si dansul:
Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine, pentru mine toata lumea este rastignita pe cruce?
Si iata acest om mare priviti ce spune: Fratilor, eu inca nu socotesc sa fi cucerit (indreptarea), dar una fac: uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta (Filipeni 3, 13). El tinde inainte, fiindca tinta pusa in fata lui este mare, sfanta si extrem de greu de atins. El se grabeste, fuge.  Si noi, oare, sa nu ne grabim, sa nu fugim, daca vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel si care ne-a fost aratata de Domnul Iisus Hristos?
Iata ce inseamna sa te lepezi de sine si sa mergi in urma lui Hristos!
Dar ce inseamna sa-ti iei crucea?
Domnul spune ca fiecare dintre noi trebuie sa-si ia crucea. Ce inseamna aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindca Dumnezeu a pregatit pentru fiecare o cruce a sa. Este foarte important sa intelegem care este crucea noastra, pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos sa ne inventam noi singuri cruci, cu toate ca acest lucru se intampla foarte des. Crucea vietii pamantesti este pregatita de Dumnezeu pentru fìecare dintre noi – cea a vietii de familie, a celei sociale. Si omul, chiar luand hotararea sa mearga dupa Hristos si sa-si duca crucea, chiar lepadandu-se de sine, nu va putea face nimic daca isi va inventa siesi o cruce care i se pare mai potrivita. De exemplu, cand cineva a hotarat de unul singur ca trebuie sa mearga in manastire sau in pustie si acolo sa se mantuiasca.
Aceasta cale, aceasta cruce este pregatita de Dumnezeu nu pentru multi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregatite alte cruci, pe care oamenii nu sunt inclinati sa le numeasca cruci.
Ce fel de cruci sunt pregatite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau ascetii in pustie pana la sfarsitul vietii. Noua ne sunt pregatite alte cruci. Viata noastra, viata tuturor oamenilor este plina de amar, de tristete si suferinta si toate aceste amaraciuni, intristari si suferinte sufletesti – sociale si de familie – constituie crucea noastra. O casatorie nereusita, o alegere nereusita a profesiei, oare provoaca putine suferinte? Putin trebuie sa rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soti, defaimarea – tot ce-i rau, nu este oare aceasta crucea noastra?

Anume aceasta este crucea noastra, crucea majoritatii oamenilor. Asemenea suferinte indura si sunt obligati sa duca toti oamenii, desi ei nu vor asta. Oamenii care Il urasc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos oricum isi duc crucea suferintelor lor.

In ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea? Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul, poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea  si toate dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.
Pentru ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in Imparatia cerurilor.
Iar noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia. Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.
Cand vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe aceasta cale, atuncicu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si, mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia cerurilor.
Iata ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.
Cine isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu Hristos.
Sa va invredniceasca pe voi pe toti Domnul nostru Iisus Hristos de vesnica, slavita si nesfarsita cu El, cu Tatal Lui Cel Sfant si cu toate cetele sfintilor ingeri!

30 septembrie 1945

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

SURSA

Sfantul Ioan Gura de Aur despre LEPADAREA DE SINE, LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS

Redam inca o omilie a Sf. Ioan Gura de Aur, Marele si inegalabilul nostru Dascal si Parinte, de la a carui plecare la ceruri s-au implinit zilele trecute, (tocmai de ziua Inaltarii Crucii) 1600 de ani! Este o omilie care ne aduce mai aproape intelesurile duhovnicesti ale pericopei evanghelice din Duminica de ieri, cea de dupa Inaltarea Sfintei Cruci.

                               *

Retinem din ea intai de toate ca Mantuitorul Iisus Hristos nu obliga, nu constrange pe nimeni sa Ii urmeze, luand Crucea. Dar, odata ce vom accepta, in deplina libertate, ca putem trai aceasta viata pentru Hristos, atunci cand vom accepta ca cea mai mare rasplata este sa suferi pentru Hristos, atunci vom si deveni liberi cu adevarat. Liberi intru si prin Crucea lui Hristos. Numai cine este pregatit de moarte si numai cine se leapada de sine va fi liber intru Hristos. Sfantul Ioan ne arata si cum putem ajunge aici, propunandu-ne chiar noua, celor din lume, ca model, vietuirea monastica. Aviz celor care cred ca in lume nu poti sa fii altfel decat “lumesc” si ca numai in manastire trebuie si poti sa fii “sfant”…

OMILIA LV


Atunci Iisus a spus ucenicilor Săi: «Dacă cineva voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie» (Matei 16, 24)”

” – Cînd “Atunci” ?

– Cînd Petru a spus: „Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta (Matei, 16, 22)” şi cînd a auzit: „Mergi înapoia Mea, satano! (Matei, 16, 23)”.

Domnul nu S-a mulţumit numai să-l mustre pe Petru, ci, voind să arate cu prisosinţă nechibzuinţa cuvintelor sale şi cîştigul patimii Lui, a spus: „Tu, Petre, îmi spui: «Milostiv fii Ţie! Să nu-Ţi fie Ţie aceasta!» Eu însă îţi spun: Nu numai că îţi este vătămător şi pierzător să împiedici şi să opreşti patimile Mele, dar nici tu nu vei putea să te mîntui dacă nu eşti pregătit totdeauna de moarte”. Hristos îi învaţă pe ucenici cîştigul mare al patimilor Sale, nu numai prin cuvintele spuse mai înainte, ci şi prin cele de mai tîrziu, ca nu cumva să socotească ei că patimile Sale sînt nevrednice de El.

În Evanghelia după Ioan, spune: „Dacă bobul de grîu, care cade în pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, multă roadă aduce (Ioan 12, 24)”. Prin aceste cuvinte vrea să arate cu mai multă putere de expresie acelaşi lucru; nu spune numai despre El că trebuie să moară, ci şi despre apostoli. „Atît de mare cîştig are lucrul acesta, le spune Hristos ucenicilor Săi, încît şi pentru voi este cumplit lucru dacă nu vreţi să muriţi şi bun lucru, dacă sînteţi gata de moarte”. Toate acestea însă le va spune mai tîrziu; deocamdată îi pregăteşte de moarte numai într-o singură privinţă. Uită-te cît de neconstrîngător este cuvîntul Lui! N-a spus: „De vreţi sau de nu vreţi, trebuie să pătimiţi asta!”

– Dar ce a spus?

– „Dacă vrea cineva să vină după Mine”. Nu silesc, nu constrîng, ci las pe fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva“. “Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osîndă, ca sa constring. Însăşi natura lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă“. Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-l lasă pe ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult. Cuvîntul bun e mai puternic decît constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea: „Daca vrea cineva“. „Mari sînt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos. Sunt atît de mari încît voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!” Dacă cineva ţi-ar da aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuinţeze sila ca să te cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă, apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din ceruri. Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne îndeamnă, avînd grijă de noi.
Deoarece cuvintele lui Hristos despre patimile Sale păreau că pricinuiseră multă frămîntare şi tulburare în sufletele apostolilor, Hristos le spune: „Nu-i nevoie să vă frămîntaţi şi să vă tulburaţi! Dacă socotiţi că spusele Mele nu sînt pricinuitoare de nenumărate bunătăţi, dacă socotiţi că nu veţi avea parte de bine de veţi suferi şi voi, nu vă silesc, nici nu vă constrîng; ci, dacă cineva vrea să Mă urmeze, pe acela îl chem. Să nu socotiţi că a Mă urma înseamnă a face numai ceea ce faceţi voi acum! Nu! Trebuie să vă osteniţi mult, să înfruntaţi primejdii dacă voiţi să mergeţi după Mine! Nu, Petre! Să nu te aştepţi să meriţi cununi numai pentru că ai mărturisit că sînt Fiul lui Dumnezeu şi să socoteşti că îţi este de ajuns aceasta pentru mîntuire! Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi cum ai fi făcut totul! Pot, pentru că sînt Fiul lui Dumnezeu, să fac să nu vină peste tine nici necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau; vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat”. Un organizator de jocuri atletice publice, dacă ar avea un prieten printre atleţi, n-ar voi să-l încununeze numai pentru că este prieten cu el, ci şi pentru ostenelile sale, pentru vrednicia lui; şi aceasta mai cu seamă pentru că îl iubeşte. Tot aşa şi Hristos; pe aceia pe care-i iubeşte, pe aceia mai ales vrea săi vadă biruitori şi prin propriile lor puteri, nu numai prin ajutorul Lui.
Vezi cit de uşor de suportat îşi face Hristos cuvîntul Lui! Nu-i împresoară pe ucenicii Săi numai cu necazuri şi suferinţe, ci dă întregii lumi dogmă de obşte, spunînd: „Daca vrea cineva!” Fie femeie, fie bărbat, fie conducător, fie supus, sa meargă pe această cale!
Cele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind , întâi – sa se lepede de sine, apoi în al doilea rând –să îşi ia crucea şi al treilea – să Îmi urmeze Mie.
Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te lepăda de tine.

– Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul?

– Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-l ajută, nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!”, ci ceva mai mult: „Să te lepezi de tine însuţi!”, adică: „Să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!”. Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască”, ci: „Să se lepede”. Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.
„Şi să-şi ia crucea lui“. Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte”, ci: „Să-şi ia crucea lui”, arătînd moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea, ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la junghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se bucure de această moarte“.
„Şi să-mi urmezi Mie!”. Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-L urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El – că şi tîlharii, jefuitorii de morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina pentru care să înduri suferinţele.

-Care este pricina aceasta?

–Să urmezi lui Hristos făcînd şi suferind acestea; să suferi toate pentru Hristos şi să ai şi celelalte virtuţi; că şi aceasta vor să spună cuvintele: „Să-mi urmeze Mie”; nu trebuie să araţi bărbaţie numai in suferinţe ci să arăţi şi castitate şi blîndeţe şi toată filozofia. Asta înseamnă a-L urma cum trebuie; înseamnă a săvîrşi şi celelalte virtuţi şi a suferi toate pentru Hristos. Sînt oameni care urmează diavolului şi suferă chinuri şi-şi dau pentru el sufletele lor; noi însă suferim pentru Hristos; dar, mai bine spus, pentru noi înşine; aceia, ca să se vatăme pe ei, şi aici şi dincolo; noi însă, ca să cîştigăm şi viaţa aceasta şi pe cealaltă. Nu-i, oare, cea mai mare ticăloşie ca noi să nu arătăm acelaşi curaj ca şi cei care suferă chinuri spre pieirea lor, cînd avem să culegem atîtea cununi? Şi doar în ajutorul nostru stă Hristos, pe cînd în ajutorul acelora nimeni!
Porunca aceasta a mai dat-o Hristos apostolilor Săi (Matei,10, 38) cînd i-a trimis la propovăduire, zicîndu-le: „în calea paginilor să nu mergeţi (Matei, 10, 5)”6; şi: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor (Matei 10, 16)”; şi: „La dregători şi împăraţi veţi fi duşi (Matei 10, 18)”; acum însă este mai tare şi mai aspru. Atunci le vorbise numai de moarte; acum însă le vorbeşte şi de cruce, şi de o cruce continuă. Că spune: „Să-şi ia crucea lui”, adică să o ia şi să o poarte mereu. Aşa obişnuieşte să facă totdeauna Hristos. Poruncile cele mari nu le dă la început, ci treptat, încetul cu încetul, ca să nu descurajeze pe ascultătorii Săi.
Apoi, pentru că spusele Sale păreau greu de îndeplinit, vezi cum uşurează greutatea lor prin cuvintele ce le spune în urmă. Dă răsplăţi care depăşesc cu mult mai mult sudorile; şi nu numai răsplăţi, ci şi pedepse celor ce săvîrşesc răul. Şi stăruie mai mult asupra pedepselor decît asupra răsplăţilor, pentru că de obicei pe oameni îi înţelepţeşte nu atît darea bunătăţilor, cît ameninţarea cu pedepse. Uită-te că şi acum începe cu pedepsele şi tot cu pedepsele sfîrşeşte!
„Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde; iar cel care-şi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Căci ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său (Matei 16, 25-26) ?”
Ceea ce spune Hristos are acest înţeles: „Nu vă dau această poruncă pentru că nu vreau să vă cruţ, ci pentru că vreau foarte mult să vă cruţ”. Tatăl care cruţă pe copilul lui îl pierde; dar dacă nu-l cruţă îl scapă. Lucrul acesta îl spunea şi un bărbat înţelept: „Dacă-l vei bate cu nuiaua pe fiul tău nu va muri; vei izbăvi sufletul lui de moarte (Prov 23, 13)”; şi iarăşi: „Cel ce este moale cu fiul lui va lega rănile lui (Înţ. Sir 30, 7)”. Aşa se întîmplă şi cu ostaşii. Dacă generalul îşi cruţă ostaşii şi-i lasă să stea mereu în cetate, îi pierde şi pe ei şi pe cei din cetate. „Ca să nu vi se întîmple şi vouă lucrul acesta, spune Hristos, trebuie să fiţi pregătiţi necontenit de moarte. Ca şi acum are să izbucnească un cumplit război. Nu sta, dar, înăuntru, ci ieşi afară şi luptă; atunci trăieşti, cînd cazi pe cîmpul de bătaie!” Dacă în războaiele acestea de pe pămînt ostaşul, care este pregătit totdeauna să fie ucis, caută să fie mai viteaz şi mai de neînvins, caută să fie înfricoşător pentru duşmani, deşi, dacă moare împăratul lui, pentru care a pus mîna pe armă, nu are putere să-l învie, cu mult mai mult în războaiele acestea duhovniceşti, unde sînt atîtea nădejdi de înviere, cel care-şi va da sufletul său spre moarte îl va găsi. În primul rînd, pentru că nu va fi biruit iute; în al doilea rînd, pentru că dacă moare va fi călăuzit spre o viaţă mai bună.
Apoi Hristos a spus: „Cel care vrea să-şi mîntuie sufletul îl va pierde, iar cel care-şi va pierde sufletul îl va afla“. Şi într-un caz e vorba de mîntuire şi de pierdere şi în celălalt caz e vorba tot de mîntuire şi de pierdere. A grăit aşa ca să nu socoteşti că e vorba de aceeaşi pierdere şi de aceeaşi mîntuire în primul caz ca în al doilea caz, ci ca să cunoşti bine că este tot atît de mare deosebire între o mîntuire şi alta cîtă deosebire este între pierdere şi mîntuire. Hristos argumentează prin contrarii. Şi continuă: „Ce va folosi omul dacă va dobîndi lumea toată, dar îşi va pierde sufletul său?” Ai văzut că o mîntuire dobîndită cum nu trebuie este o pierdere mai rea decît orice pierdere, pentru că nu se mai poate răscumpăra cu nici un chip? „Să nu-Mi spui, ne grăieşte Domnul, că cel care fuge de astfel de primejdii şi-a mîntuit sufletul său!” Nu şi l-a mîntuit! Hristos pune pe fiecare faţă în faţă cu sufletul lui. Ce folos va avea de-ar dobîndi toată lumea, dar şi-ar pierde sufletul? Spune-mi, ce ai cîştiga din faptul că eşti stăpîn, dar ai vedea pe slugile tale desfătîndu-se, iar tu suferind cumplit? Nimic! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi de sufletul tău! Cînd trupul se desfătează şi se îmbogăţeşte, sufletul îşi aşteaptă pieirea.
„Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” Hristos stăruie iarăşi asupra aceluiaşi lucru. „Ai, oare, alt suflet, îţi spune Domnul, ca să-l dai în schimbul sufletului tău?” Nu ai! Dacă pierzi bani, paguba o poţi repara tot cu bani; aşa e şi dacă pierzi case, robi sau orice altceva din averile tale; dar dacă-ţi pierzi sufletul, nu mai poţi da în schimbul lui alt suflet. De-ai avea lumea toată, de-ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cumperi un singur suflet, chiar de-ai da pentru el toate bogăţiile lumii, cu lumea la un loc! Şi ce e de mirare dacă se întîmplă aceasta cu sufletul, cînd şi cu trupul se întîmplă la fel? De-ai purta nenumărate coroane pe cap, dar dacă îţi este bolnav trupul de o boală de nevindecat, nu-ţi vei putea însănătoşi trupul de-ai da toată împărăţia ta, de-ai adăuga nenumărate trupuri, oraşe şi bani! Acelaşi lucru gîndeşte-l şi despre suflet; dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mult despre suflet. Lasă, dar, totul la o parte şi cheltuieşte-ţi toată rîvna numai pentru suflet!
Nu te îngriji de lucruri străine! Ingrijeşte-te de tine şi de cele ale tale! Noi cei de astăzi ne asemănăm, în ceea ce facem, cu muncitorii din mine. De pe urma muncii lor n-au nici folos şi nici nu se îmbogăţesc, ci se vatămă mult, că-şi pun viaţa în primejdie pentru alţii, se primejduiesc în zadar şi nu cîştigă nimic de pe urma sudorii şi morţii lor. Şi astăzi sînt mulţi care imită pe aceştia, care robesc în mine pentru îmbogăţirea altora; dar, mai bine spus, sînt chiar mai nenorociţi decît aceştia, cu atît mai mult cu cît pe noi ne aşteaptă şi iadul după aceste munci. Sudorilor muncitorilor din mine le pune capăt moartea; pentru noi însă moartea este început de nenumărate munci. Iar dacă ai spune că îmbogăţindu-te te desfătezi de ostenelile tale, arată-mi că îţi este fericit sufletul şi atunci te voi crede! Că sufletul este bunul cel mai de seamă pe care îl avem. Dacă trupul se îngraşă, iar sufletul se ofileşte nu îţi este de vreun folos buna stare a trupului, după cum cînd slujnica e veselă, bunăstarea slujnicei nu-i de nici un folos stăpînei ei pe moarte şi nici frumuseţea îmbrăcămintei, de vreun folos pentru un trup bolnav. Dar Hristos îţi va spune iarăşi: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” Mereu şi mereu îţi porunceşte să te ocupi numai de suflet şi numai de el să te îngrijeşti.
După ce i-a înfricoşat pe ucenici cu aceste cuvinte, Hristos îi mîngîie cu bunătăţile Lui.
„Că are să vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27)”.
Ai văzut că slava Tatălui şi a Fiului este una? Iar dacă slava este una, atunci e clar că şi fiinţa Lor e una. Dacă în cele de o singură fiinţă este cu putinţă să fie deosebire de slavă, că spune Pavel: “Alta e slava soarelui şi alta slava lunii şi alta slava stelelor, că stea de stea se deosebeşte în slavă (I Cor 15, 41)”, deşi toate sînt de o singură fiinţă, cum ar putea să se creadă că sînt de fiinţe diferite aceia care au o singură slavă? Hristos n-a spus că va veni cu o slavă asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi Fiul, ci a arătat precis că va veni „întru slava Tatălui Său“, ca să credem că au una şi aceeaşi fiinţă.
„Pentru ce te temi, dar, Petre, îi spune Hristos, cînd auzi de moarte? Atunci Mă vei vedea întru slava Tatălui. Iar dacă Eu sînt în slavă, veţi fi şi voi. Cele ale voastre nu se mărginesc la viaţa aceasta de pe pămînt, ci vă aşteaptă o altă soartă mai bună!”
Cînd Hristos a vorbit de bunătăţi, nu s-a oprit la ele, ci a amestecat cu ele şi pedepsele cele înfricoşătoare: a vorbit de scaunul acela de judecată, de răspunderile de care nu vom putea scăpa, de hotărîrea cea dreaptă a lui Dumnezeu, de judecata cea neînşelată. Cu toate acestea n-a lăsat să fie împovărător cuvîntul Său, ci a strecurat în el şi bune nădejdi. Că n-a spus: „Atunci va pedepsi pe cei păcătoşi“, ci: „Va răsplăti fiecăruia după faptele lui“. A spus aceste cuvinte nu numai ca să amintească păcătoşilor de pedeapsă, ci să amintească şi celor buni de premii şi cununi.

 

luarea_crucii12

De aici începe partea morală: Despre monahi, că sînt vrednici de laudă, dacă socotesc timpul de acum timp de jale:


Hristos a spus aceste cuvinte ca să dea curaj bărbaţilor virtuoşi; eu însă totdeauna mă cutremur cînd aud aceste cuvinte, pentru că nu sînt printre cei încununaţi. Socot că şi alţii împărtăşesc împreună cu mine teama şi neliniştea. Pe care om, care-şi cercetează conştiinţa, nu-l pot înspăimînta cuvintele acestea, nu-l pot face să se cutremure şi să-l convingă că avem nevoie de sac şi de un post mai aspru decît ninivitenii? Că nu e vorba acum de distrugerea oraşului şi de pieirea tuturora, ci de pedeapsa cea veşnică şi de focul cel nestins.
De aceea îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai bine spus, după masa de seară – ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că ştiu că timpul de acum este timp de jale şi de post -, deci după masa de seară înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi de aceste cuvinte ale lui Hristos. Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi si voi mereu, vă voi spune rugăciunea aceea sfîntă. Cuvintele acestei rugăciuni sînt aşa:
„Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel Ce dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă Ţie, Sfinte; slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie. Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.
Merită laudă tot imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de obicei masa şi mîncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele acestea ca un frîu sufletului, aducîndu-i aminte în timpul odihnei de timpul judecăţii. Au aflat ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese luxoase şi îmbelşugate. „A mincat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azvîrlit din picioare cel iubit (Deut 32, 15)”. De aceea şi Moise spunea: „Cind mănînci, cind bei şi te saturi adu-ti aminte de Domnul Dumnezeu tău (Deut 6, 11-12)”. Că poporul lui Israel, după ce a mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite. Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de piatră şi de aur, dar caută să nu jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti mîntuirea ta desfrînării şi nici celorlalte patimi! De aceea şi monahii, temîndu-se de aceste prăpăstii de păcate, după masă, dar, mai bine spus, după post, că post este masa lor, fac pomenire de înfricoşătoarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă monahii aceia, care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin posturi, prin culcatul pe pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac şi prin alte nevoinţe călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua cînd Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune, oare, noi că trăim cum trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră mii şi mii de naufragii, cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la sfîrşitul mesei?
De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica rugăciunea de care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem totdeauna la masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele noastre felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar trebui să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste roade; dar, pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia aceasta duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte, începînd aşa:
„Binecuvântat eşti, Dumnezeule“. Cu acest început de rugăciune monahii împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice facem cu cuvîntul şi cu fapta să o facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui prin El (Col 3, 17)”. Mulţumirea pe care o aduc monahii aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci pentru toată viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele“. Învăţătură plină de filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să ne îngrijim de hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţi-ar făgădui că-ţi dă din vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Care-ţi varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste cuvinte ca să se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să lepede orice grijă lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea aceasta numai pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul“, mulţumind pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi, aşa înalţă laudă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin aceasta spre o dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia pentru care mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele de mai înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu, sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească?
Dacă Dumnezeu dă hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au închinat Lui viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult mai mult celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură spunea: „Sînteţi mai de preţ decît păsările (Luca, 12, 7)!”. Spunea acestea ca să ne înveţe să nu ne încredem în bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că nu ne hrănesc acestea, ci cuvîntul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte ale rugăciunii monahii aceia închid gura maniheilor, valentinienilor1 şi tuturor celor care bolesc de ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care dă tuturora bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El.
Urmează apoi cererea: „Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre“.
– Dar de care bucurie e vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîntească?
– Doamne fereşte! Dacă monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula culmile munţilor şi pustia, nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de bucuria aceea care n-are nimic comun cu viaţa aceasta, de bucuria îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa de mîntuială, ci cu multă stăruinţă. Nu spun: „Dă“, ci: „Umple!“. Şi apoi nu spun: „Pe noi“, ci: „Inimile noastre!“. Bucuria aceasta este bucuria inimii, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea (Gal. 5, 22)”. Pentru că păcatul aduce întristare, de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în sufletele lor dreptatea; altfel nici nu poate fi bucurie.
„Ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun”. Iată că împlinesc cuvintele acelea evanghelice care spun: „Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi (Matei 6, 11)“. Şi aceasta o cer tot pentru cele duhovniceşti: „ca să prisosim spre tot lucrul bun“, spun ei.
N-au spus: „Ca să facem numai ceea ce ni s-a poruncit“, ci: „Ca să facem mai mult decît ni s-a poruncit“. Acest înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim“. Îi cere lui Dumnezeu să-i îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu vor să I se supună Lui numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate. Aceasta e faptă de robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna şi în toate cu prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria lor neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, adaugă: „întru Hristos Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin”. Începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie.
Apoi par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune. Aşa face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie, spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin (Gal. 1, 4-5)”, dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci, Amin (Rom 1, 25)”, nu-şi termină cuvîntul, ci continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi pe aceşti îngeri că fac ceva nepotrivit cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor cîntări. Urmează unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîrşesc cu doxologie. Iar după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea spun: „Slavă Ţie, Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie“. Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii mulţumesc deci lui Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia maniheilor şi pe toţi care spun că viaţa aceasta pămîntească e rea. Şi pentru ca nu cumva, din pricina înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să bănuieşti despre ei că socotesc spurcate mîncărurile, de pildă acelea de la care se abţin, prin rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte multe nu pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că pun în practică filozofia lor.
Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele primite, cer daruri şi mai mari; nu rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt“. Căci nici nu este cu putinţă să trăieşti cum trebuie dacă nu eşti plin de harul Sfîntului Duh, după cum nu este cu putinţă să faci o faptă bună sau mare dacă nu te bucuri de ajutorul lui Hristos.
După cum atunci cînd au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, au adăugat: „întru Hristos Iisus“, tot aşa şi acum spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta“. Ai văzut că pentru cele lumeşti nu se roagă, ci numai mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi mulţumesc şi se roagă? Hristos spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33)”. Uită-mi-te şi la o altă filozofie a acestor monahi! Că spun: „Ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi“. „Nu ne pasă că sîntem luaţi în rîs, că mulţimea ne batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am apucat, orice ar spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne; toată lupta noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a judecăţii!” Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel de foc, dar şi răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi“, ci: „Ca să nu fim ruşinaţi“. „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e mai groaznic decît a fi aruncaţi în iad“. Dar pentru că pe majoritatea oamenilor nu-i înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au adăugat în rugăciunea lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.
Ai văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei, dimpotrivă.
După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu ochii plini de multe lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se odihnească puţin. Şi iarăşi fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cîntări de psalmi. Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în practică această filozofie, învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor. Să ne ruşinăm, dar, noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne mai da în vînt după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri, după fum. Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire; copilăria ne este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea; vîrsta de la mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne bucure în chip conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură curat de viaţă, că e pîngărită de nenumărate griji şi de osteneli. De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată.
Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic nu le-a vătămat virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţenie sufletească şi trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”.

icon_top4.thumbnail

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic)

1 Valentinienii, adepţii gonsitcului Valentin. Acesta era eretic gnostic din sec. II născut probabil în Alexandria. A răspândit învăţătura sa în Egipt şi în Asia, iar între anii 136 şi 165 în Roma. Descoperit aici ca eretic, a fost izgonit din Biserică şi a fugit în Cipru.

Credeați că numai LIDL elimină crucile? Iată că și PS GURIE distribuie ICOANE de pe care a fost eliminată CRUCEA chiar de… ZIUA CRUCII!

Victor Dogaru: ”Au apărut iconițe fără sfânta cruce. De ziua cruci a avut loc un pelerinaj la închisoarea Aiud – parohul bisericii închisorii a oferit vizitatorilor câte o iconița. De pe turla biserici lipsea Sf. Cruce.”
Iată cum arată icoana în varianta originală:

E adevărat, crucea este reprezentată foarte mică, dar ESTE pe icoană.
La postarea lui Victor Dogaru se pot citi și următoarele comentarii:
Victor Dogaru: ”nu este doar pe o iconita ci pe toate cele care au fost date la vizitatori, apoi preotul a fost intrebat de ce nu e cruce si ar fi raspuns ca probabil cei care au tiparit iconitele au considerat ca nu este importanta.”
Mircea Mihulet ”Noa acum, dacă vă uitați mai bine, vedeți că fondul din spate este înlocuit. Cei de la tipografie nu au fost atenți la detalii, omul care prelucrează imaginile o fi fost obosit, o fi avut mult de muncă și a făcut „pe repede înainte” o decupare a fondului în photoshop. Doar că acolo e foarte ușor să greșești.”
Laurentiu Iordache ”Parinte, de la mine a pornit povestea…;

intradevar, intorcandu-ma dupa 5 minute sa-l intreb pe parintele de la care am primit „icoana” de ce nu e Crucea, am primit raspunsul socant:”poate cei care au facut-o au considerat ca nu e un element prea important!!!”; era ora 11.15, de ziua Sfintei Cruci, in Biserica, folosita la ora aceea pt a da explicatii vizitatorilor, deloc pt Sfanta Liturghie!!!; da, in acea Biserica nu s-a facut Sfanta Liturghie de ziua Sfintei Cruci desi sunt convins ca zeci de detinuti si-ar fi dorit sa participe;
nu, Parinte, nu e o simpla greseala de tipar!stiu de icoana originala;faceti singur deosebirea cum face fetita mea de 3 ani si veti vedea si alte diferente:doar una mai amintesc pe langa anularea grafica a unei f f mici suprafete, tintita bine(Sf Cruce): numele Sfintilor;dupa cum vedeti, sunt sterse si scrise in centrul acestei imagini, scrise de mantuiala, fara gust, mediocru si comun!!!

intrebare: de ce s-a pierdut vremea cu modificarile acestei Icoane cand se putea f bine copia?asa cum au facut-o alte episcopii?

fiti atent la fundalul schimbat, la culorile inlocuite!intentionat facute sa iasa un kitsch!

o bataie de joc tintita si bine cantarita, Parinte!
suntem din Biserica, de aceea chiar nu ne jucam…”
Mircea Mihulet ”1. Nu am distribuit eu icoana 2. Nu eu am făcut prelucrarea sau tiparul. 3. Am încercat să vă explic politicos ce cred că s-a întâmplat. 4. Nu știu cum a ajuns o astfel de icoană de la noi din Episcopie tocmai în Aiud. 5. Răspunsul preotului care a distribuit astfel de iconițe mi se pare neinspirat. 6. Fiecare își face pastorația cum crede. 7. Oare cel care a distribuit nu a văzut ce distribuie??? 8. Asemenea icoane poate face orice tipografie sau oricine are o imprimantă mai răsărită și să strecoare, intenționat sau neintenționat, greșeli pentru a provoca discuții. 9. Discuțiile sunt bune și este bine ca problemele să fie semnalate.”
Vasile Georgiță ”Mircea Mihulet Parinte, nu aveti dreptate, indiferent cate argumente „In favoarea icoanei photoshopate” ati aduce. Adevarul este cel prezentat de d-l Laurentiu Iordache. Din punctul meu e vedere, este exclus ca un preot ortodox sa raspandeasca asemeneaiconite si sa nu sesizeze esentialul: De ziua Inaltarii Sfintei Cruci, pe iconitele distribuite credinciosilor lipseste Sfanta Cruce de pe turla bisericii din imagine. La fel, staff-ul episcopiei, cand au aplicat stampila,ce au facut ? Sau i-au dat-o celui ce vinde lumanari spunandu-i: pune si tu stampila asta pe iconite sa vada lumea ca-s din partea episcopului. Sunt neglijente de netolerat. Stiti cum pot sa interpretez acest lucru ? Ca tot se bate moneda pe ecumenism si sinodul din Creta le-a legalizat sectarilor „bisericile”, iaca…intram…”in rand cu lumea”….nu-i mai suparam pe sectari….Jos Crucea de pe bisericile ortodoxe si credinciosii pot intra unde vor….ca toate sunt „biserici”. Am dreptate ? Nu s-a spus la sinod….”ca toti sa fim una”…????. A sterge Sfanta Cruce de pe biserica este echivalent cu a-i scoate creierul din cap unui om. Ca imagine, el tot om ramane doar ca…ii lipsete esentialul…..la fel si biserica…..ii lipeste Sfanta Cruce…!’

Sursa

RASPANDITI: Nou PROTEST ANTI VACCINARE OBLIGATORIE – Duminica 17 septembrie 2017, Bucureşti – PARCUL IZVOR, alveola din fata Parlamentului, între 15:00 – 18:00

Iata ce putem citi la https://ro-ro.facebook.com/ProDeciziiInformate/.

Pro Decizii Informate a adăugat un eveniment.

VREI SĂ DECIZI SINGUR DACĂ, CÂND ŞI CU CE TE VACCINEZI?

Ştii că proiectul legii vaccinării prevede vaccinarea obligatorie a TUTUROR COPIILOR ŞI ADULŢILOR?

Știi că schema de vaccinare pentru întreaga populație a României este stabilită de niște vremelnici funcționari, FĂRĂ ACCEPTUL SAU CONSULTAREA TA?

Dacă ești medic, știi că vei fi obligat să efectuezi un ACT MEDICAL FORȚAT, încălcând drepturile pacientului și deontologia profesională?

Ştii că proiectul legii vaccinării prevede că, dacă refuzi vaccinarea, starea ta mentală va fi analizată de o comisie din care face parte și un psiholog? Iar dacă continui să refuzi, ești decăzut din drepturile părintești și ȚI SE VA LUA COPILUL?

Știi că proiectul legii vaccinării nu prevede NICIUN FEL DE RESPONSABILITATE pentru producătorii de vaccinuri?

Știi că persoanele vătămate de vaccinuri vor fi despăgubite (DACĂ se va admite cauzalitatea) din bani publici, adică DIN BUZUNARUL TĂU?

Știi că proiectul legii vaccinării prevede că achiziția de vaccinuri se face FĂRĂ RESPECTAREA LEGII achizițiilor publice?

VINO PE 17 SEPTEMBRIE SĂ NE APĂRĂM DREPTUL DE A DECIDE ASUPRA PROPRIULUI CORP!

VINO PE 17 SEPTEMBRIE SĂ NE APĂRĂM DREPTUL DE A DECIDE ÎN PRIVINȚA COPIILOR NOȘTRI!

UNDE EXISTĂ RISC, TREBUIE SĂ EXISTE ALEGERE!

Sursa

VIDEO – Zbânțuială RAP într-o biserică din SANTORINI: Rapperul american RIK ROS a turnat noul său videoclip folosind ca fundal icoanele și altarul

*


Cunoscutul cântăreţ american de rap Rik Ros a hotărât, în mod provocator, să toarne videoclipul noului său cântec într-o biserică din Santorini, în faţa – Sfântului Altar [n.tr.. – care altar numai “sfânt” nu se mai poate numi, acesta fiind siluit în mod continuu de la Sinodul din Creta încoace, din moment ce în respectiva biserică oficiază preoţi neîngrădiţi de erezia ecumenistă].

Cu al cui permis s-a realizat filmarea în biserica Sfântului Elefterie, rămâne o necunoscută.

Sursa

Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” – 16 septembrie


wp-image--784547234

Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” este prăznuită pe 16 septembrie.

Icoana Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” a apărut în anul 1420, în apropierea lacului Stonii din ținutul Pskovului.
Icoana a plâns cu lacrimi de sânge în septembrie 1426, fapt corelat cu evenimente ulterioare, precum: foamete, incendiu de proporții și invazia unui prinț lituanian aliat cu tătarii, toate din zona Pskovului. La 16 septembrie 1426 a avut loc mutarea icoanei în catedrala din Pskov, fapt comemorat până astăzi în Biserica Rusă.
În icoană, Maica Domnului e zugrăvită şezând. Capul îi este încununat de o coroană. În mâna dreaptă ţine sceptrul, iar cu stânga Îl ţine pe Dumnezeiescul Prunc. Pruncul este zugrăvit cum stă în picioare pe genunchii Maicii. Cu mâna dreaptă se atinge de obrazul ei, iar în stânga ţine globul pământesc ‒ simbol al stăpânirii asupra lumii. Această minunată icoană s-a aflat o perioadă îndelungată în catedrala din Pskov, dar în anul 1917 icoana a dispărut.
Una dintre copiile acestei icoane „care plânge pentru lume” se află la Kiev. Această copie a icoanei Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți” datează din secolul al XIX-lea.

În toamna anului 1992, această icoană a fost dăruită Mănăstirii Vvedensky (Intrarea Maicii Domnului în Biserică) din Kiev, de către monahia Teodora (†1994).

Icoana a atras imediat atenția credincioșilor, încă dinainte de a face minuni cărora să li se ducă vestea, nu doar prin frumusețea exterioară și strălucirea deosebită a culorilor, dar și fiindcă toți cei ajunși înaintea ei se simțeau îndemnați a se ruga vreme îndelungată acolo, spunând Maicii Domnului toate durerile lor.
Într-o zi a anului 1993, starețul Damian a observat că icoana Maicii Domnului, care era așezată într-un baldachin de lemn prevăzut cu geam de sticlă, devenise mai întunecată. Îndepărtând geamul, starețul a observat din nou culorile luminoase ale icoanei. Pe sticla situată în fața icoanei apăruse imprimată o copie identică a icoanei Maicii Domnului, argintată, care în urma cercetărilor științifice s-a dovedit ca fiind „nefăcută de mână omenească”. Sticla cu oglindirea argintată a icoanei a fost așezată lângă icoană, spre închinare.
Minunea vizibilă a fost doar începutul. Au urmat multe vindecări, prima minune consemnată este cea a tămăduirii minunate a unei femei însărcinate, care era în pericol să piardă sarcina, din cauza unei hepatite confirmate prin analize medicale.
Icoana a fost purtată în pelerinaj prin diferite locuri ale lumii, printre care și la Mănăstirea Danilovsky din Moscova. Aici, în Catedrala „Sfânta Treime”, preoții au săvârșit înaintea icoanei făcătoare de minuni paraclisul icoanei Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriți”.

Sărbătoarea din 16 septembrie a fost stabilită în Rusia, cinstindu-se astfel mutarea în catedrala din Pskov a icoanei originale a Maicii Domnului „Prizni na smirenie”.