FOTO Osama bin Laden este pictat printre sfinţi, călare pe un avion, într-o biserică din Timişoara. Vezi cum au fost sfidate canoanele pentru a-l păstra în capelă 

Sursa
Pictură şocantă într-una din cele mai mici biserici Timişorene. O imagine care îl ilustrează pe teroristul Osama bin Laden pe un avion şi cu o furcă în mână simbolizează întruchiparea răului. În timp ce credincioşii sunt revoltaţi, reprezentanţii mitropoliei spun că este o simplă idee inedită.

Pictura de pe peretele Capelei Militare din Piaţa 700 datează de aproape zece ani şi este situată deasupra Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Teroristul omorât recent, Osama bin Laden este ilustrat călare pe un avion, cu o furcă în mână, în timp ce atacă turnurile gemene de la World Trade Center.

Fără terorişti în biserică

Credincioşii sunt revoltaţi şi spun că imaginea unui terorist nu are ce căuta într-un lăcaş sfânt. „Nu e voie să fie aşa ceva în biserică, mai ales că e sub picioarele lui Domnul Isus. Eu vin în fiecare duminică să mă rog aici şi am aflat abia acum. Nu ştiu cum pot să lase aşa ceva în biserică. Nu cred că o să vin aici, să mă închin la Satana”, a declarat Elena Olariu, o credincioasă ortodoxă.

Osama, interzis de Canoane

Reprezentanţii Mitropoliei Banatului recunosc că pictura nu este permisă de Canoane, însă susţin că reprezintă o simplă idee inedită a pictorilor, pentru a întruchipa răul. „În jurul anului 2001, când pictorii Ion şi Ana Bădilă pictau biserica din Piaţa 700, au avut loc evenimentele din 11 septembrie. Lor le-a venit ideea să îl picteze şi pe Osama bin Laden. Îl găsim acolo şi acum, a fost păstrată ideea originală şi nu vom modifica nimic. Chiar dacă nu am avea voie să introducem noi personaje pe pereţii bisericilor, este o simplă idee inedită şi nu se va schimba. Într-adevăr, Canoanele interzic pictura unor asemenea personaje în biserici, pentru că trebuie respectat un anumit tipar. Nu consider însă că asta ar fi vreun motiv de îngrijorare”, a declarat Marius Florescu, purtător de cuvânt al Mitropoliei Banatul.

EXCLUSIV Luptă înverșunată pentru interesele imobiliare ale Bisericii Ortodoxe

„Eu nu am nicio părere despre pictură, întrucât eu nu eram în parohie la data în care s-a pictat biserica. Credincioşii îşi dau cu părerea. Treaba lor”, a declarat Marcel Vlaicu, paroh al Bisericii din Piaţa 700.

Icoana Maicii Domnului „Novonichita” – 15 septembrie

wp-image--784547234
La 15 septembrie, a doua zi după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, sărbătorim o veche icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Hristos Care ține în mână o cruce cu care binecuvântează credincioșii. Această icoană poartă numele sfântului prin care ea a venit în lume: Sfântul Mare Mucenic Nichita Gotul.

Atât de mare este cinstea acordată acestui sfânt, încât numele său a devenit foarte comun ca nume de botez pentru creștinii ortodocși.
Sfântul Nichita s-a născut și a crescut pe malurile Dunării, pe actualul teritoriu al României. El era de neam got (un trib germanic) și ucenic al episcopului got Teofil, luminător al goților, care a participat la Sinodul I Ecumenic (din anul 325), și înaintea căruia Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a descoperit Sfânta Cruce a Domnului la Ierusalim.

Sfântul Nichita, al cărui nume provine de la cuvântul grecesc care se tâlcuiește „biruință”, a primit Botezul de la Teofil, după ce o tânără creștină, Iuliana, l-a auzit cum povestește un vis misterios pe care-l avusese, în care un copil cu o cruce i-a zis să își privească pieptul. Când s-a trezit și a făcut acest lucru, a descoperit icoana pe care o pomenim astăzi, împreună cu Sfântul Nichita.

Sfântul Nichita a avut o lucrare importantă de răspândire a creştinismului printre discipolii săi goţi. Prin propriul exemplu şi prin cuvintele sale pline de duh, a adus mulţi păgâni la credinţa creştină.

Sfântul Nichita a devenit liderul spiritual al goților creștini, devenind chiar episcop. El l-a mustrat pe Atanaric, regele păgân al goților, pentru cruzimea sa și pentru faptul că persecuta creștinii.

Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc, la 15 septembrie 372. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunată strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita se găsesc la Mănăstirea Vsokie Decani în Serbia.

Crucea pe care Copilul Hristos o ține în icoană ne amintește de biruința Domnului nostru, care nu a fost câștigată prin mijloace militare. El le-a interzis celor care Îl urmau ca să-L apere cu sabia. În schimb, El a îmbrățișat de bună voie Pătimirile Sale și Crucea, încrezându-Se în Tatăl Ceresc, de a folosi acest lucru pentru binecuvântarea lumii pe care a venit să o salveze datorită iubirii Sale nemăsurate. Murind pe Cruce, El a biruit moartea pentru totdeauna și dăruiește această biruință tuturor celor care-L slujesc. El i-a arătat soldatului Nichita că adevărata izbândă nu vine din faptele sale eroice de pe câmpul de luptă, ci din urmarea lui Dumnezeu, a vieții și a pătimirilor Sale.

Sfântul Nichita a câștigat într-adevăr o victorie de durată. Creștinii ortodocși consideră această victorie finală, sărbătorindu-l pe Sfântul Nichita și prin icoana sa, precum și prin însemnarea prescurilor folosite pentru Euharistie cu „IC XC NI KA” care înseamnă „Iisus Hristos, Biruitorul”.
Doamne, ajută-ne să trăim zilnic acestă biruință, să ne întoarcem către Domnul, să-I mulțumim, să-L ascultăm cu umilință și să ne pocăim pentru greșelile și păcatele noastre.

Scrisoarea Ieromonahului Lavrentie Carp de la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi catre Mitropolitul Teofan. Un alt marturisitor al Dreptei Credinte.

Înaltpreasfințite Părinte Mitropolit,

Poziția mea cu privire la Sinodul din Creta v-am făcut-o cunoscută de la început. Am avut încredere că doriți lămurirea situației și v-am expus obiecțiile mele teologice. Am trecut cu vederea atitudinea clară publică pe care o aveți de a susține necondiționat deciziile semnate și am încercat să vă arăt și eu personal unele aspecte greșite. Totuși constat că susțineți atât de ferm că nu există greșeli dogmatice, încât nici nu acceptați măcar exprimarea unei opinii contrare sau o dezbatere onestă. În această situație, de impunere în Biserică a unei dogme străine de ortodoxie „cu capul descoperit”, nu pot reacționa decât prin dezicere categorică, adică prin întreruperea pomenirii la slujbe.
Pentru a-mi face mai bine înțeleasă poziția, voi dezvolta în scrisoarea de față motivele care mă îndeamnă la această decizie.
Dorința mea este de a-mi păstra credința dreaptă și de a avea posibilitatea să mi-o exprim. Atâta vreme cât ați semnat unele hotărâri sinodale cu caracter dogmatic neortodox, ele devin normative și pentru mine. Pe lângă aceasta, nu aduceți argumente pertinente, prin glasul întregului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române (BOR) sau personal, în privința ortodoxiei deciziilor din Creta și nici nu lăsați posibilitatea unei dezbateri sincere pe această temă, pentru a fi lămurită. Drept dovadă, singurele articole publicate pe site-ul „Doxologia” și în general în mass-media oficială bisericească sunt doar cele pro-Sinod. În aceste condiții, mă văd nevoit să mă dezic de o astfel de manifestare a unei credințe greșite pentru a putea trăi și susține pe cea autentică a Bisericii.
Scopul meu este de a-mi exprima delimitarea față de asumarea tacită sau activă a ecumenismului în Biserică.
Concret, poziția Înaltpreasfinției Voastre pe tema Sinodului din Creta este publică și o consider greșită. Mi-aș fi dorit să aveți dreptate teologic și să răspundeți eventualelor critici sau măcar să permiteți expunerea tot publică a obiecțiilor pe acest subiect ca dovadă că păstoriți apostolește turma credincioșilor, nu prin îndoctrinare. Dar nici măcar în particular nu mi-ați răspuns mulțumitor la obiecțiile pe care vi le-am adus. Aceasta când am primit o audiență după 6 luni de așteptare. Iar astăzi, după mai bine de 3 luni de zile de când v-am trimis printr-o scrisoare punctele pe care le consider greșite, nu ați binevoit să-mi mai acordați vreo explicație, cum mi-ați trinsmis dinainte prin Părintele Stareț, Arhim. Nichifor. Practic înțeleg că aveți aceeași poziție neschimbată, cea exprimată oficial în diferite ocazii, nefundamentată pe credința ortodoxă. Așadar, nu-mi mai rămâne vreo nădejde că ați avea de gând să revizuiți în vreun fel mărturisirea de credință pe care o dați.
În această situație, nu doar că mă pot prevala de canoanele 15 I-II și 31 apostolic, care permit și chiar recomandă întreruperea pomenirii, dar nici nu-mi rămâne altă opțiune. Ba chiar înțeleg că în toată țara este aceeași interdicție a vreunei critici la adresa Sinodului din Creta. Câtă vreme este vorba de o erezie încă necondamnată sinodal, aș fi folosit orice alt mijloc de împotrivire față de ea, dar nu mi-a mai rămas nici unul la îndemână.

Canoanele menționate prevăd posibilitatea întreruperii pomenirii a) înainte de o cercetare sinodală a episcopului care b) susține o erezie condamnată de Sfintele Sinoade sau de Sfinții Părinți c) în mod deschis și fără rezerve („cu capul descoperit”) d) cu scopul îngrădirii de erezie și izbăvirii Bisericii de erezie sau schisme. e) Aceasta nu este o atitudine schismatică, ci izbăvitoare de schismă și de întărire a unității Bisericii. Deci cel ce aplică aceste canoane nu iese în afara Bisericii, ci în afara unui mediu bisericesc dominat de erezie. Aceasta înseamnă că este vizat nu doar episcopul, ci și toți cei care au o cugetare la fel cu a lui. Trebuie făcută și precizarea că ruperea comuniunii cu episcopul nu presupune ruperea de Biserică pentru că Biserica îl investește pe episcop, nu episcopul instituie Biserica, deși el întrunește plinătatea harului preoțesc. Episcopul depinde de Biserică și ea îl poate revoca, nu Biserica depinde de episcop. Așadar:

a) Nu este necesar să aștept o condamnare sinodală a ecumenismului legiferat în Creta. Chiar și Cuviosul Paisie Aghioritul a întrerupt pomenirea Patriarhului Atenagora, alături de aproape întreg Sfântul Munte, între anii 1969-1973 tot pe motivul unor declarații de natură ecumenistă.

b) În scrisoarea anterioară v-am prezentat pe larg, cu argumente de la Sfinții Părinți și din Sfânta Scriptură, greșelile dogmatice cuprinse mai ales în documentul 6. Reiau aici pe scurt doar câteva aspecte mai importante:

– aderarea la Consiliul Mondial al Bisericilor, for ce are la bază o concepție dogmatică neortodoxă și care este astfel validată;

– pe lângă renumitul paragraf 6, mai există o serie de afirmații în documentul legat de ecumenism, care induc o ecleziologie eretică, „teoria ramurilor”, sub diferite forme: unitatea pierdută a Bisericii, existența mai multor Biserici, recunoașterea unor elemente ecleziale în celelalte Confesiuni, Biserica văzută și nevăzută. Pe lângă numeroase (vreo 15) expresii teologice confuze, neclaritatea fiind și ea semnul unei învățături greșite, se remarcă existența a 5 teorii evident eretice.                                                                   Amintesc aici teoria unității nedepline din paragraful 1, în care se afirmă că Biserica Ortodoxă, deși ea este cea una, sfântă, este pusă în slujba unei „unități creștine” la nivel dogmatic. În paragraful 18 se face referire la „unitatea Bisericii” „urmărită în cadrul CMB”, fiind vorba de Biserica nevăzută, care este „interconfesională”. Aceeași idee se regăsește în următorul paragraf (19), care menționează un principiu din cadrul CMB, de a „pune Bisericile într-o legătură vie” „cu privire la unitatea Bisericii”. Dacă se mai adaugă interpretarea eronată a unor pasaje scripturistice în ultimul paragraf și în al 8-lea, se întregește tabloul unei concepții neortodoxe despre Biserică;

– paragraful 22 legiferează o viziune episcopocentristă prin concentrarea deciziilor exclusiv, discreționar și represiv în mâinile ierarhilor;

– utilizarea unor concepte ce țin de teologia persoanei, îndeosebi în Enciclica Sinodului și în documentul despre Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană;

– prezența unei viziuni despre Împărtășanie care ține de „ecleziologia euharistică”;

– alterarea unor prescripții canonice mai vechi prin permiterea unor derogări fără temei de la post și a oficierii cununiilor mixte cu eterodocșii.

c) Cu toate că în particular nu acceptați teoriile ecumeniste, adeziunea neschimbată la cele semnate în Creta reprezintă adevărata mărturisire de credință pe care o dați „cu capul descoperit”. Așteptarea exprimată de Sinodul BOR de a fi convocat un alt Sinod, ce va clarifica confuziile din documentele cretane, nu este una de natură să scuze eventualele greșeli dogmatice, ci prin aceasta se auto-condamnă. Nu a mai existat și nu poate exista o astfel de situație, ca un Sinod tâlhăresc să fie trecut cu vederea. Ba chiar refuzul ierarhilor de a oferi explicații pe marginea textelor pentru că aceasta ar fi doar de competența unui alt Sinod cu adevărat Panortodox sporește confuzia în materie de credință. Ca și cum nu-și cunosc credința, este secretă sau aceasta mai necesită clarificări.

d) Prin acest gest nu intenționez să mă despart de Biserică sau să produc în sânul ei schisme, ci dimpotrivă, să rămân fidel Bisericii și să atrag atenția asupra devierilor eretice care se împământenesc periculos de tare, chiar prin decizii sinodale.

e) Întreruperea pomenirii în condițiile date nu constituie schismă și, deci, nu poate fi sancționată ca atare. Chiar canonul 15 I-II prevede că cel ce-l aplică „nu este supus certărilor canonice”, adică, dacă se întâmplă să fie sancționat, nu cade sub incidența acestor sancțiuni. Lucrul acesta este întărit de canonul 3 al Sinodului III Ecumenic, care prevedea readucerea la locurile lor pe cei caterisiți pe nedrept pentru opoziția lor față de erezii. Mai mult, în cazul în care veți renunța public la a mai susține deciziile luate la Sinodul din Creta înainte de vreo condamnare sinodală, sunt gata să reiau comuniunea deplină.

Menționez totodată că în istoria Bisericii practica întreruperii pomenirii nu este una nouă, ci apostolică. Comuniunea de credință era observată pe criterii mult mai riguroase, chiar la nivelul trăirii, pe când astăzi s-a ajuns să fie considerată ca fiind o formalitate, deși de multe ori clericii nici măcar nu-și cunosc bine credința, darmite să o și manifeste în viața și slujirea lor. Canonul apostolic 8 dă mărturie de faptul că refuzul unui cleric de a se împărtăși la Liturghia săvârșită de altul poate fi semn de nerecunoaștere a slujbei săvârșită de acela, lucru ce putea produce tulburare. Există, de asemenea, în istoria Bisericii numeroase relatări despre Sfinți Părinți care au întrerupt comuniunea cu ierarhul lor. Dintre ei sunt: Sf. Vasile cel Mare (cf. Epistola 51), Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu Eugenicul și Sf. Paisie Aghioritul. Cum, de altfel există cazuri de episcopi care și-au retras semnătura de la Sinoade care s-au dovedit a fi tâlhărești, de exemplu tatăl Sf. Grigorie Teologul, Grigorie cel Bătrân.
Închei această scrisoare menționând atitudinea cerută de Însuși Mântuitorul față de eretici și învățătorii mincinoși. El cerea vigilență: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16:6), „feriți-vă de proorocii mincinoși” (Mt. 7:15), „vedeți să nu vă amăgească cineva, … căci se vor ridica hristoși mincinoși și prooroci mincinoși” (Mt.24:4,24). Biserica dintotdeauna și-a păzit unitatea prin condamnarea acestora și a învățăturilor lor, nu urmărind unitatea cu ei. Dialogul și deschiderea Ortodoxiei față de cei din afara ei este o necesitate, dar trebuie făcut cu prudență, de reprezentanți capabili, pe baze temeinice și sincere, în acord cu tradiția canonică și patristică. Pentru că Biserica nu este o simplă instituție, iar credincioșii nu formează un corp social prin coeziunea întreolaltă, ci formează
Trupul lui Hristos prin credința în El. Ceea ce ne unește trebuie să fie înrudirea noastră cu Domnul prin credința curată, nu supunerea omenească față de ierarhie.
Episcopul trebuie să fie garantul acestei credințe pentru a păstra unitatea Bisericii în jurul lui Hristos, nu în jurul său prin idealuri umane de pace și liniște. Toleranța și corectitudinea politică se pot transforma și chiar devin apostazie dacă sunt aplicate în mediul bisericesc.

Data: 08 august 2017
Cu smerenie,
Ierom. Lavrentie Carp

s.o.

Când te rogi la miezul nopţii, primești Duh Sfânt

wp-image--784547234

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Sursa: http://www.pemptousia.ro.

Patriarhul Bartolomeu – Slujba Sf. Liturghii impreuna cu ereticii in Catedrala Sf. Petru din Bologna, 14 septembrie 2017


OMELIA
DI SUA SANTITA’
K.K. BARTOLOMEO
ARCIVESCOVO DI COSTANTINOPOLI – NUOVA ROMA
E PATRIARCA ECUMENICO
DURANTE LA DIVINA LITURGIA PER LA
ESALTAZIONE DELLA SANTA CROCE
NELLA CATTEDRALE DI SAN PIETRO
(Bologna, Cattedrale di San Pietro, 14 Settembre 2017)

***

Ιερώτατε Μητροπολίτα Ιταλίας και Μελίτης, K. Γεννάδιε,
Vostra Eccellenza Mons. Matteo Maria Zuppi, Arcivescovo Metropolita di Bologna,
Eminenze, Eccellenze, Reverendissimi Padri,
Figli amati nel Signore,

Ringraziamo il Signore misericordioso e buono che ci ha concesso quest’anno di festeggiare con voi amatissimo Fratello Arcivescovo Metropolita di Bologna Matteo, col vostro clero e con il vostro e nostro popolo la antichissima Festa della Esaltazione della Santa e Vivificante Croce. La nostra gioia tuttavia non può essere completa, perché non possiamo ancora partecipare all’unico Calice e all’unico Corpo del Signore, che è stato offerto e che si è offerto oggi in questa magnifica Chiesa di San Pietro, la Chiesa della Vostra Cattedra. Ma come dice il Salmo: “Davanti a te è tutto il mio desiderio e il mio gemito non ti è rimasto nascosto” (Sal. 37,9).
Abbiamo invece la possibilità di pregare assieme, di sentirci in comunione tra noi e di essere testimoni dell’amore relazionale della Santissima Trinità. Festeggiamo insieme infatti questa antichissima festa cristologica.
Questa festa probabilmente nasce a Gerusalemme, dopo il ritrovamento della Croce da parte della Beata Elena, madre di Costantino. Secondo la tradizione la Beata Elena fu guidata al luogo del ritrovamento della Croce dal forte aroma di una pianta, il basilico. Infatti durante la festa della Santa Croce, essa viene rivestita completamente con basilico.
Alcuni storici ecclesiastici, come Nicéforo e Filostòrge, affermano che la Croce, appena ritrovata, fu posta su una donna da poco deceduta e ebbe il potere di riportarla in vita. Per questo Sant’Elena portò il 14 settembre dell’anno 355 la Croce al vescovo di Gerusalemme Macario, il quale la innalzò lo stesso giorno sul Gòlgota, sul Calvario e da lì la portò nella nuova chiesa dell’Anàstasis, della Resurrezione, sulla tomba del Signore, al Santo Sepolcro.
La Croce fu rubata in seguito dai Persiani in quanto questi la ritenevano magica, uno strumento magico, ma la storia racconta che l’imperatore Eraclio la riportò a Gerusalemme. Era il 14 settembre nell’anno 626. Più propriamente alcuni storici pensano che questa data sia invece da collegarsi a un trasferimento della Croce a Costantinopoli. La chiesa di Gerusalemme tuttavia ritenne che essa dovesse appartenere a tutta la Cristianità e quindi, probabilmente per evitare ulteriori furti, la Croce fu suddivisa in piccoli pezzi che furono consegnati a tutte le chiese locali del tempo dell’oriente e dell’occidente: uno dei motivi per cui si riscontrano, soprattutto nei monasteri e soprattutto in grandi centri ecclesiastici piccole parti della Santa Croce. Secondo un’antica profezia, tutte queste parti della Croce si riuniranno a comporre l’unica e sola Croce alla fine dei tempi.
La festa della Esaltazione della Santa Croce, giunge dall’oriente in occidente grazie a Papa Sergio, che era di origine bizantina nel VII secolo.
La Chiesa nascente, la Chiesa apostolica identificava i cristiani con il simbolo del pesce, in quanto la parola “pesce”, ΙΚΘΥΣ in greco, era l’acronimo di “Gesù Cristo Figlio di Dio Salvatore”, tuttavia dobbiamo porre particolare accento a tutta la prefigurazione vetero-testamentaria della Crocifissione di Cristo. Il primo e più antico esempio della venerata Croce è riscontrabile nel “legno della vita”: la traduzione dei Settanta usa il vocabolo ξύλο per indicare quello che alle volte viene tradotto in Genesi come “albero della vita”. Il Libro della Genesi afferma: “Poi il Signore piantò un giardino in Eden, a oriente, e vi collocò l’uomo che aveva plasmato. Il Signore Dio fece germogliare dal suolo ogni sorta di alberi graditi alla vista e buoni da mangiare, tra cui l’albero della vita (il legno della vita) in mezzo al giardino, e l’albero della conoscenza del bene e del male.” (Gen. 2,8-9)
Tre tipi di alberi, cioè: accanto all’albero della vita Dio aggiunge l’albero del bene, del bello, della conoscenza e dall’altra parte l’albero che avrebbe fatto conoscere il male. Dice Severiano: “Affinché non potesse mischiarsi il bene con il male”.
Molti Padri della Chiesa hanno visto in questo il prototipo della Santa Croce. San Giovanni Damasceno vede nella Croce lo stesso segno: “Il legno della vita che nel paradiso ha condotto verso la morte, attraverso lo stesso legno di vita deve essere ora donata la resurrezione” (De fide Orthodoxa)
Un altro Padre, Filoteo di Costantinopoli, sottolinea che la morte di Adamo, e quindi dell’umanità, in essa la morte aveva avuto il meglio, cioè governava, ma la morte di Cristo e di quelli che muoiono con lui, porta alla resurrezione, alla vita, a una via di grazia e di salvezza per tutti gli uomini.
Riprendendo ancora San Giovanni Crisostomo, Padre della Chiesa, Arcivescovo di Costantinopoli, egli vede in tutto ciò tre simboli della debolezza: innanzitutto Eva, il legno e la morte. Questo in Adamo, come debolezza. Ma questi tre stessi simboli sono simboli di vittoria in Cristo. Al posto di Eva: Maria. Al posto del legno della conoscenza: il legno della Croce. Al posto della morte di Adamo: la morte di Cristo. Il legno della vita è quindi essenzialmente e fondamentalmente il legno della Croce di Cristo. Tra il primo tipo di legno e il secondo vi è una correlazione teologica: infatti entrambi portano ad uno stesso scopo, che è quello della vita eterna.
E per questo molti Padri della Chiesa caratterizzano, non solo in modo retorico, cioè con grandi parole, ma in modo teologico il legno della Venerata Croce come “legno di salvezza”, “legno di incorruttibilità”, “legno di vita eterna”, “pianta di immortalità”, e su tutte queste caratterizzazioni hanno dato molte spiegazioni e immagini.
Un’altra prefigurazione della Croce, si riscontra per i Padri nel sacrificio di Isacco: “Prendi il tuo figlio Isacco – dice Dio ad Abramo – figlio che tu ami molto e lo offrirai a me in sacrificio” (Gen. 22,2). Questo racconto, nella sua semplicità è sconvolgente: Abramo obbedisce con un atto di fede totale: era il suo unico figlio, così tanto atteso, così tanto amato; ma allo stesso tempo Isacco ha una fiducia illimitata nel padre e Isacco non si ribella. San Gregorio Pàlamas, Arcivescovo di Tessalonica nel XIV secolo, interpreta tutto questo dicendo che: “la fede non è una pazzia, ma una conoscenza che va oltre ogni ragionamento”.
Prefigurazioni le troviamo ancora in Esodo, nell’uscita del popolo dall’Egitto, nell’agnello pasquale della tradizione biblica, nel libro di Giona: tutte prefigurazioni della Crocifissione e Resurrezione di Cristo.
Mosè nel deserto alza il serpente di bronzo su un palo (Num. 21, 8-9). “Così sarà innalzato il Figlio dell’Uomo”. E a proposito di questa correlazione sant’Antonio, il padre dei monaci, invitava a contemplare Cristo in croce come Mosè invitava gli Ebrei a guardare il serpente sulla pertica. Mosè alzava le mani a forma di croce e metteva in fuga Amaléch (cfr. Es. 17,8-13). I Padri della Chiesa hanno visto nel Salmo 63 le braccia della Croce, quando noi leggiamo: “Al riparo delle tue ali posso cantare la mia gioia”. Ancora il Patriarca Giacobbe benediceva i nipoti con mani incrociate e Mosè è raffigurato, mentre traccia il segno della croce col suo bastone davanti al Mar Rosso (cfr. Es.14,16),
Cosa rivela allora la Croce, partendo dall’insegnamento biblico e patristico? Rivela i pilastri portanti della fede, assieme alla Resurrezione.
Per questo la Croce è strumento e simbolo, (simbolo inteso nell’accezione greca di σύν-βολος, qualcosa che unisce, al contrario di διά-βολος, qualcosa che divide), della redenzione del genere umano: non come simbolo idolatrico, ma come fondamento. Senza la Croce non potremmo pensare ad una Chiesa del Cristo Crocifisso.
L’Apostolo Paolo, nelle sue lettere, definisce la Croce per sé e per la Chiesa come un vanto: “Quanto a me, invece, non ci sia altro vanto che nella Croce del Signore nostro Gesù Cristo” (Gal. 16,13), “perché la parola della Croce è stoltezza per quelli che vanno in perdizione, ma per quelli che si salvano è potenza di Dio” (1 Cor. 18), appunto in quanto “Gesù Cristo è divenuto, per opera di Dio per noi, sapienza, giustizia, santificazione e redenzione in quanto crocifisso”. (1 Cor. 23,30)
Sappiamo bene che la croce, prima del sacrificio di Cristo, era uno strumento di condanna dei malfattori e che chi veniva crocifisso era considerato “maledetto” (επικατάρατος in greco). Gli ebrei non potevano pensare a un Dio-Uomo, al Messia, che morisse da “maledetto”: essi attendevano una guida, un combattente che li liberasse. I greci d’altra parte, lo sa bene San Paolo nella sua predicazione, non potevano tollerare un dio che moriva e, soprattutto, un dio che soffriva per la sua creatura, abituati agli dei dell’Olimpo che, pur essendo umanizzati, non passavano mai attraverso la sofferenza e la morte.
Il Dio Incarnato invece muore come un malfattore, su questo legno ignobile e di esso fa una fonte di redenzione.
La Croce, secondo la Innografia, rivela quattro verità: 1) La Croce è la più grande rivelazione della sommità dell’amore di Cristo, rivelazione che è stata realizzata nel mondo a favore dell’uomo. 2) La Croce è l’Amore che si rivela dal fatto di considerare il mondo come una realtà per trovare, vedere e conoscere Dio. 3) La Croce, è la rivelazione dell’amore ineffabile di Cristo come Dio-Uomo verso la sua creatura: l’uomo. 4) Nella Croce abbiamo la più potente rivelazione del Dio Trino.
“Sulla Croce si è manifestato l’amore del Padre che crocifigge, del Figlio che viene crocifisso, l’Amore dello Spirito Santo che trionfa per la forza della Croce. Tanto Dio ha amato il mondo: ecco l’inizio, il mezzo e il termine della Croce di Cristo. Tutto e solo l’amore di Dio” (S. Filarete di Mosca, Meditazioni)
Questo amore si manifesta, nella liturgia. “E’ veramente incomprensibile la crocifissione e inesplicabile la resurrezione: noi fedeli teologizziamo ciò che è segreto mistero. Questo mistero è segreto da secoli, è sconosciuto agli angeli, però per mezzo di Te, Madre di Dio, si è rivelato agli abitanti della terra. Dio si è incarnato in unione non confusa e volontariamente ha portato per noi la Croce, con la quale è risorto il Primo creato e ha salvato dalla morte le nostre anime”. (Sabato sera, paraklitikì)
La Croce, dunque, è diventata strumento di santificazione e grazia, con le sue braccia aperte Cristo abbraccia l’intero cosmo. Il nuovo legno non è più il legno dell’Eden, per il sacrificio di Cristo che porta forza, comunione all’intero genere umano, fratellanza, giustizia, pace. La venerazione della Santa Croce, quindi, non è idolatria, perché questa venerazione significa venerazione e adorazione allo stesso Cristo, che è il segno e il soggetto di questo sacrificio di redenzione. Questa nuova comunione umana in Cristo è assai diversa da ogni altro tipo di comunione, perché fondata sull’amore totale di Dio al punto che Dio ha dato il suo Figlio.
Nell’Exapostillario del Mattutino della Croce, l’Innografo dichiara: “La Croce, quindi, è custode di tutto l’universo. Croce bellezza della Chiesa, Croce fortezza dei re, Croce conferma dei fedeli, Croce gloria degli angeli e disfatta dei demoni”.
“Croce di Cristo, speranza dei cristiani, guida degli sviati, porto per chi è nella tempesta, vittoria nelle guerre, sicurezza di tutta la terra, medico dei malati, risurrezione dei morti, abbi pietà di noi” (Mattutino, Idiomelon). E il popolo risponde cantando il tropario proprio della festa: “Salva Signore il tuo popolo e benedici la tua eredità, donando vittoria ai re contro i barbari e proteggendo con la tua Croce la tua città”. A questo proposito scrive un illustre teologo del secolo scorso, p. Alexander Schmemann, che “non possiamo prendere la nostra croce e seguire Cristo se non abbiamo la sua Croce: è la sua Croce che ci salva, non la nostra”.
Allo stesso tempo la iconografia ha reso ciò che la Scrittura ha annunciato e la Chiesa vive.
Nelle rappresentazioni iconografiche bizantine il Crocifisso non viene mai rappresentato nel suo realismo della carne spossata e morta, né nell’agonia: non è mai un Dio sofferente. Giovanni Crisostomo a tale proposito dice: “Io lo vedo crocifisso e lo chiamo Re”. Il Salvatore in croce non è solo il Cristo morto, ma è il KΥΡΙΟΣ, il Signore della propria morte e della propria vita, resta il Logos della vita eterna che si consegna alla morte e la vince.
Per questo motivo nelle icone bizantine della Crocifissione non si riproduce di solito nell’iscrizione quanto datoci dagli Evangelisti (Gesù Nazareno Re dei Giudei), bensì la dicitura: ”Ο Βασιλεύς της δόξης, il Re della gloria”, perché all’Ade egli fu annunciato come “il Re della gloria”.
Un altro aspetto comune all’icona della Croce è che essa appare piantata sempre su un piccolo monte, il Golgota, il Calvario, nelle cui viscere si vedono un cranio e delle ossa. Il cranio è quello di Adamo, che costituisce l’uomo vecchio, il seme che è morto da cui è nato l’Uomo Nuovo, l’albero della vita. Una tradizione dice che la Croce fu piantata, dove era stato sepolto il primo uomo e su quell’uomo caduto si innalza l’Uomo Nuovo che è Cristo.

Fratelli e Sorelle, Figli amati nel Signore,
La Croce è il simbolo cristiano per eccellenza. I misteri della Chiesa si tengono per azione dello Spirito Santo con il Segno della Croce, non si tengono azioni liturgiche senza di essa. Le benedizioni sono col Segno della Croce, i sacri tempi innalzano la Croce. Paramenti, vasi sacri si segnano con la Croce. Il cristiano porta su di sé la Croce dalla nascita fino alla morte. La Croce sta nelle case, nei posti di lavoro, in macchina. La madre segna il proprio figlio con la Croce quando è ammalato, quando esce di casa: in ogni momento, bello o brutto, ci segniamo col Segno della Croce per la nostra tranquillità spirituale. Il cristiano inizia e termina il giorno con la Croce. La Santa Croce è il più grande custode dei fedeli: in ogni azione liturgica di santificazione la Chiesa segna i fedeli con la Croce.
Certamente questo avviene solo col libero concorso del fedele alla partecipazione della forza di redenzione alla sua intima unione di Cristo, non certo per un aspetto “magico” della Croce.
La Croce santifica e dà salvezza: con Essa l’uomo crocifigge il proprio egoismo e le passioni. Le croci possono anche essere molte per l’uomo: ad esempio citiamo la croce parlando di povertà, di malattia, di vedovanza, di crisi economica, di drammi familiari, di ateismo, di lotta spirituale del cristiano di fronte alla carne, al mondo, al diavolo, alla morte, a una cattiva morte, fino agli ultimi istanti della vita. Ma perché una croce? Per poter dire anche noi col ladrone: “Ricordati di me, Signore, quando sarai nel tuo Regno”.
Come portare la croce, allora? Così come Cristo ha fatto: portare la croce con fiducia nella resurrezione. Croce e Resurrezione, lo abbiamo detto all’inizio e lo diciamo anche alla fine, sono il fondamento della nostra fede e le colonne della nostra vita. Amen.

s.o.