Evenimentele secolelor I-III. Evenimentele importante din Bisericile locale. Pretenţiile Papilor şi reacţiile Bisericii Soborniceşti

Şi în întreg secolul al III-lea, bisericile se arată a fi libere şi independente faţă de vreun centru de putere bisericească: toate chestiunile sunt rezolvate de fiecare dintre Bisericile în subordonarea cărora se aflau comunităţile. Pe la sfârşitul domniei lui Filip, s-a întrunit în Arabia un sinod împotriva unor erezii diverse. Căci Veryllos, episcopul Vostronului din Arabia, propovăduia multe credinţe mincinoase [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 33].
Învăţăturile lui false au fost respinse de Origen care, trimis fiind de Dionisie, episcopul Alexandriei, l-a şi readus pe acela la credinţa ortodoxă. Puţin după aceea, se iveşte o altă erezie, a celor care credeau că sufletul moare împreună cu trupul şi că urmează a învia împreună cu trupul la vremea învierii. Şi această erezie a fost condamnată în sinod de Biserica Alexandriei, sinod la care Origen „fiind chemat şi cuvântând în faţa lumii asupra chestiunii, l-a adus în situaţia de a-şi schimba gândurile cele greşite dinainte” [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 37]. Să audă aşadar şi contemporanii noştri, care spun despre suflet că este muritor, de faptul că învăţătura aceasta falsă a fost condamnată ca eretică de către Biserică.
De asemenea, erezia Elkesaitilor, de îndată ce s-a ivit, a fost stinsă prin acţiunile Bisericii alexandrine, care l-a mobilizat împotriva ei pe Origen [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 28]. [Elkesaiti = din informaţiile lăsate de Hippolit, Epifanie şi Origen, aflăm că această sectă iudaică, apărută în ţinuturile Iordanului de Jos, îşi ia numele de la „falsul profet” Elkesai, a cărui identitate rămâne totuşi necunoscută. Acesta ar fi scris prin „descoperire îngerească” cartea de căpătâi a Elkesaiţilor. În aceasta, Mântuitorul Hristos este descris ca o fiinţă creată, cea mai înaltă dintre creaturi, Domn peste îngeri şi peste orice lucru creat, fiind numit şi Marele Rege, iar Duhul Sfânt era reprezentat ca femeie. Formula folosită de ei la Botez era următoarea: „În numele Prea Înaltului Dumnezeu şi a Fiului Său, Marele Rege…”. Acesta din urmă nu era identificat, însă, cu Iisus din Nazaret, El venind în lume prin reîncarnări succesive dintre care cea dintâi a fost Adam. Foloseau botezul repetat ca practică de iertare a păcatelor, mergând până la folosirea lui ca practică de tămăduire a muşcăturilor de câine].
În acelaşi fel s-a întrunit în vremea aceasta, sau puţin mai înainte, un sinod în Africa, în colonia Lampesia din Numidia, la care au participat 93 de episcopi şi la care a fost condamnat ereticul Privat. La acest sinod, Papa Flavian şi episcopul Cartaginei, Donat, au trimis epistole prin care-l condamnau pe Privat şi erezia lui, acţiunea Papei nedeosebindu-se cu nimic de cea a lui Donat. Murind Donat, este succedat de Ciprian, bărbat genial, cu educaţie filozofică, excelent retor şi învăţător al poporului, cu o slujire îndelungată. Sub el a fost ales ca episcop canonic al Romei, de către Biserică şi de către popor, Corneliu, bărbat cu viaţă ireproşabilă, modest şi statornic în credinţă. Împotriva acestuia a fost declarat episcop preotul Novaţian, la o petrecere de dezmăţ, de către doi episcopi ai partidei adverse, bărbat care nu avea nici o virtute creştină, fiind cu totul dezinteresat de filozofie sau mai bine zis de creştinism. Prin proclamarea acestuia ca pseudo-episcop, s-a produs schismă în Biserică, prin uzurparea jurisdicţiei lui Corneliu. El susţinea despre cei ce s-au lepădat (în timpul prigoanelor) cum că nu trebuie reprimiţi pe viitor în Biserică. Printr-o enciclică, el face cunoscut acest lucru şi celorlalte Biserici care, însă, nu numai că nu au împărtăşit concepţiile greşite ale lui Novaţian, dar le-au şi respins ca necuviincioase. Episcopii Alexandriei şi Cartaginei, Dionisie şi Ciprian, l-au mustrat şi l-au condamnat pe Novaţian.


În acest timp, Ciprian întruneşte un sinod pentru a-l cerceta şi judeca pe diaconul Felicissimus şi pe alţi cinci preoţi care-l urmau şi care s-au despărţit de Biserică din cauza severităţii lui Ciprian, care nu-i primea pe cei ce s-au lepădat fără pocăinţă şi fără epitimie. Căci, în timpul în care Ciprian a lipsit din Cartagina, aceştia îi primeau pe cei lepădaţi doar cu condiţia prezentării de scrisori din partea celor ce mărturisiseră în timpul prigoanelor. La acest sinod au fost citite şi epistolele trimise de la Roma, care aduceau vestea alegerii lui Corneliu. Dar fiindcă Ciprian ştia de faptul că o partidă puternică s-a ridicat împotriva lui, s-a reţinut a se pronunţa. Şi a dorit ca, înainte de a-l recunoaşte şi a intra în părtăşie cu el, să cunoască mai întâi bine cele referitoare la el. În acest scop a trimis la Roma doi episcopi pentru ca prin ei să afle evenimentele legate de alegerea episcopului Romei. După puţin, Novaţian a trimis şi el doi soli la Cartagina, către Ciprian, pentru a fi recunoscut el ca episcop canonic al Romei. Ciprian, fiind informat cu precizie despre cele petrecute, l-a recunoscut şi l-a sprijinit pe Corneliu.
La sinodul acesta a fost examinată şi chestiunea celor ce s-au lepădat în timpul prigoanelor, hotărându-se ca ei să fie reprimiţi în Biserică, prin pocăinţă. Ciprian i-a trimis lui Corneliu canoanele acestui sinod, pentru a rândui pe baza lor chestiunea celor căzuţi, poruncindu-i comisionarului, Mettio, să citească scrisorile întâi Papei, iar acela să dea răspuns la ele, în cazul în care mărturiseşte că le aprobă. Corneliu nu numai că le-a acceptat cu tot sufletul, dar a şi întrunit un sinod din şaizeci de episcopi dimpreună cu un mare număr de preoţi şi diaconi, la care au fost citite epistolele şi canoanele sinodului de la Cartagina, pe care le-a acceptat în felul în care au fost formulate. Sprijinul acordat de Ciprian a întărit poziţia lui Corneliu pe scaunul episcopal, iar, prin respingerea lui Novaţian, Bisericii Romei i s-a făcut cuvenita dreptate. Considerăm că în acest caz Cartagina s-a arătat superioară Romei, iar Alexandria şi Antiohia l-au condamnat în acelaşi fel, în sinod, pe Novaţian.
Novațian şi Felicissimus au făcut recurs la Roma, la Corneliu, pentru a obţine revocarea hotărârii sinodului care i-a condamnat. Corneliu i-a scris de două ori lui Ciprian, justificând admiterea de către el a recursului celor condamnaţi de sinod. La prima scrisoare, Ciprian a păstrat tăcerea. La a doua, însă, a răspuns cu multă mărinimie şi dragoste frăţească, numindu-l pe Corneliu frate mult iubit (nu domn), dar fără a se reţine a-i face anumite observaţii îndreptăţite, prin care dezaproba fapta lui. După ce-i istoriseşte motivaţiile hotărârii sfântului sinod luate împotriva pârâşilor, adaugă: „În urma acestora îndrăznesc să străbată marea şi să ducă epistole din partea schismaticilor (către scaunul lui Petru şi către cea dintâi dintre Biserici, care este izvorul unităţii sacerdotale) [cele cuprinse între paranteze lipsesc în ediţiile critice, fiind cel mai probabil o adăugire ulterioară] fără să se gândească la faptul că aceia spre care ei se îndreaptă sunt romanii, cărora Apostolul atât de mult le-a lăudat credinţa şi de faţa cărora nu e cu putinţă să se apropie necredinţa.
Dar ce pricină au să se îndrepte spre ea (Roma) aducându-i ştiri de la un fals episcop, care s-a instalat pe sine împotriva adevăraţilor episcopi? Fiindcă fie sunt mulţumiţi de cele ce au săvârşit, rămânând în vina lor, fie sunt nemulţumiţi şi se pocăiesc, ei ştiu spre cine să se îndrepte. Căci s-a hotărât între noi toţi, după cuviinţă şi cu dreptate, ca orice vinovat să fie judecat în locul în care a fost săvârşită fapta vinovată. De asemenea, fiecărui păstor i s-a dat o parte a turmei, pe care fiecare este dator a o mâna şi a o cârmui şi pentru care el va da socoteală înaintea Domnului de cele săvârşite cu ea. De aceea, cei care se află sub jurisdicţia noastră sunt datori să nu umble prin lume şi să nu tulbure cu îndrăzneala cea vicleană şi amăgitoare buna înţelegere a episcopilor celor strâns legaţi între ei. Deci e nevoie ca toată pricina acelora să fie apărată acolo unde acuzatori şi martori pot dovedi vina lor, afară de cazul în care câtorva rătăciţi deznădăjduiţi li se pare că puterea episcopilor din Africa, care au judecat deja asuprafaptelor, este mai mică…”.
Scriindu-i Papei în felul acesta, Ciprian condamnă recursul către Papă şi nu-l consideră pe acesta judecător superior, aşa cum îl consideră astăzi pe Papă prelaţii din Apus. Credem că argumentele Sfântului Părinte sunt deosebit de grăitoare. Dar pentru că la fel de grăitoare pot fi considerate şi titlurile acordate episcopiei Romei: „scaunul lui Petru, cea dintâi dintre Biserici, izvorul unităţii sacerdotale”, să vedem cum le interpretează pe acestea Ciprian.
În opera lui despre unitatea Bisericii (De Unitate Ecclesiae), Sfântul Ciprian scrie despre Biserica lui Dumnezeu că este Una, aducând ca argumente cele spuse în Scripturi, adică din cuvintele Mântuitorului adresate Apostolului Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18-19), din cuvintele Apostolului Pavel „un trup şi un Duh” (Efeseni 4, 4) şi alte spuse ale Sfintei Scripturi, adăugând faptul că „slujirea episcopală este una, deşi membrii Bisericii au devenit numeroşi prin răspândirea credinţei”. Răspunzând unei întâmpinări prin a spune că cei imorali şi cei rău cugetători şi cei care nu umblă după duhul lui Hristos sunt despărţiţi de Biserică, după o seamă de alte poveţe, îndeamnă cu toată dragostea la păstrarea unităţii Bisericii şi la nedespărţirea de ea căci „în afara Bisericii nu este vreo mântuire” (extra Ecclesiam nulla salus). Din toată această scriere a Sfântului Ciprian se revarsă duhul ortodox curat şi neînduplecat al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu Hristos cea Una, Sobornicească şi Apostolească. Însă iubirea de stăpânire papală, prin denaturarea textului Sfântului Ciprian, a dedus interpretări care să se acorde cu duhul ei iubitor de stăpânire. Expresia „extra Ecclesiam nulla salus” a falsificat-o în „extra Ecclesiam Romanam nulla salus” (adică „în afara Bisericii romane nu este vreo mântuire”). De asemenea, a falsificat şi alte locuri relative la aceasta, spre a sprijini primatul lui Petru ca singur episcop, lucru pe care Sfântul Ciprian nu şi l-ar fi închipuit niciodată.
Cităm în continuare textul scrierii Sfântului Ciprian, după ediţia cu interpolări a lui Manuţius şi Pamelius, marcând cu paranteze adăugirile la textul autentic. „Ego tibi dico, quia tu est Petrus, et super hanc petram aedificabo Ecclesiam meam, et porte inferorum non vincet eam. Et tibi dabo claves regni coelorum; et que licaveris super terram, erunt ligata et in coelis; et quequnque solveris super terram erunt soluta et in coelis”, adică „Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 18-19). „Et iterum eidem post resurrectionem suam dicit; pasce oveas meam (Ioan 21-15). Super illum unum aedificat Ecclesiam suam et illi pascendas mandat oves suas”, adică „şi iarăşi îi spune lui, după Înviere: paşte oile Mele. Pe acela singur îşi clădeşte Biserica Lui şi acestuia îi porunceşte să pască oile Sale”. „Et quamvis Apostolis omnibus post resurrectionem suam părem potestatem tribuat et dicat: Sicut misi me Pater… (Ioan 20, 21-23) tamen ut unitatem manifestaret (unam cathedram constituit), unitatis ejusdem originem ab uno incipiendam sua auctoritate disposuit. Hoc erant utique et caeteri Apostoli, quod fuit Petrus, pari consertio praediti et honoris et potestatis; sed exordium ab unitate proficiscitur, et primatus Petro datur, ut una Christi Ecclesia (et cathedram una) mostretur… Qui Ecclesiae remititur et resistit (qui cathedra Petri super quem fundata est Ecclesia deserit), in Ecclesiae esse confiditi…”, adică „şi atunci când le-a dat tuturor Apostolilor după Înviere aceeaşi putere, spunându-le: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Dar pentru ca să arate unitatea (un singur tron a instituit), şi pentru ca principiul acestei unităţi de la unul singur să-şi aibă începutul, într-însul a aşezat autoritatea Sa.
Şi toţi ceilalţi Apostoli erau ceea ce era şi Petru, primind moştenire egală de cinste şi putere; însă din unitate porneşte începătura lucrurilor şi de la ea a fost dat primatul lui Petru, pentru ca una (şi un singur tron) să se arate Biserica lui Hristos… Cel care se împotriveşte şi se opune Bisericii (cel care părăseşte scaunul lui Petru, pe care s-a clădit Biserica), crede că se află în credinţă?”. Sfântul Ciprian continuă, spunând următoarele: „Cel care stârneşte vrajbă şi se împotriveşte Bisericii, socoteşte oare că este în Biserică? De vreme ce şi fericitul Pavel tocmai aceasta învaţă şi taina unităţii o face cunoscută, zicând «un trup şi un Duh precum şi la o singură nădejde aţi fost chemaţi. Un Domn, o credinţă, un botez» (Efeseni 4, 4-6). Această unitate suntem datori a o ţine cu tărie şi a o apăra, şi aceasta mai ales episcopii, care au întâietatea în Biserică, pentru ca să arătăm că slujirea episcopală este una şi nedespărţită. Nimeni să nu înşele adunarea fraţilor prin minciună, nimeni să nu strice adevărul credinţei prin abaterile cele fără de credinţă. Una este slujirea episcopală, pe care fiecare parte o posedă pe de-a-ntregul. Una este şi Biserica, care prin rodire se întinde mai larg în popor” [Ciprian, Despre unitatea Bisericii, cap. 4-5]. Baluzius arată desluşit faptul că adăugirile cuprinse între paranteze au fost introduse în textul lui Ciprian de către o mână străină [vezi învăţătură istorică a părinţilor Bisericii, de Filaret, în traducerea greacă a lui Neofit Paghida, vol. I, pag. 212-213].
Cuvintele referitoare la scaunul şi la primatul lui Petru lipsesc nu numai în ediţiile premergătoare celei a lui Manuţius, ci şi în toate cele 34 de manuscrise, dintre care două au fost scrise acum mai bine de o mie de ani. Şapte dintre aceste manuscrise se află la Vatican şi în acestea a văzut Latinius adăugirile menţionate, însă nu în textul însuşi, ci în bordura textului, unde au fost scrise de diferite mâini, în timpuri diferite. Ca urmare, adăugirile au fost făcute una după alta şi nu în acelaşi timp [vezi Bulusii notae ad. h. librum in edit. op. Cypriani Venetiana 1728. Rigalti observationes ad S. Cyprianum perqn 162. Edm. Rucher, Defensio libri de Ecclesiastica potestate. Prudentius Maranus, editând lucrarea lui Baluzius, a continuat să introducă în mod inconştient unele dintre adăugiri pe care, însă, le-a considerat vrednice de respins], fapt care demonstrează în ce fel a fost creat tronul şi primatul lui Petru la Roma de către episcopii romani.
Ciprian scria că: „Biserica este una, şi puterea episcopală este una şi, cu toate că membrii ei au devenit numeroşi prin răspândirea credinţei, slujirea episcopală este una chiar dacă fiecareepiscop are parte în ea”. La Roma au început să creadă şi să scrie că Biserica lui Hristos este doar Biserica romană, iar episcopul suprem este doar cel al Romei. În viziunea latinilor, la Ciprian ordinea ideilor ar fi aceasta: puterea episcopală îşi are începutul, după cum spune el, de la unul, adică de la Petru. De aici ni se indică faptul că şi puterea episcopală trebuie să fie una, iar episcopii toţi sunt datori să fie una, după cum şi Biserica trebuie să fie una. Aşadar, ruptura introdusă de unii membri de rang inferior este lucru nelegiuit. Este important de observat faptul că acesta este un mod slab de a dovedi unitatea Bisericii. Însă, din această succesiune de idei reiese clar faptul că Ciprian nu s-a gândit deloc că este vorba aici despre primatul puterii lui Petru, fapt care era şi contrar tezei lui despre schismă. Se face referire directă doar la primatul lui Petru în sensul temporal, al timpului la care a primit puterea. În afară de asta, la Roma, primatul puterii nu i s-a acordat numai lui Petru, ci oricărui episcop al Romei; dar, pentru a i se da Romei o importanţă sporită, a fost construit din amândouă (Petru şi Roma) unul şi acelaşi tron.
Pihler spune următoarele: Teoria lui Ciprian, care, întorcându-se în anul 245 de la idolatrie la creştinism, a devenit în anul 248 episcop al Cartaginei, este expusă în lucrarea lui „Despre unitatea Bisericii”, în epistolele lui şi în cadrul sinodului de la Cartagina, după cum urmează: Este un Dumnezeu, o credinţă, un botez, o Biserică. Aceasta este cârmuită de către sinod (adunarea tuturor), care este colegiu al episcopilor, fiecare dintre aceştia având autoritatea şi fiind independent față de toţi ceilalţi şi având drept cap pe Hristos. În voinţa comună a episcopilor este vestit Duhul Sfânt şi fiecare este dator să se supună hotărârii lor comune. Fiecare episcop care se abate de la calea dreaptă trebuie readus de către ceilalţi înapoi la ea. Petru nu a fost preferat celorlalţi Apostoli, ci Domnul, întemeind pe el Biserica Sa, a voit doar să arate în mod figurat faptul că Biserica va fi în felul acesta unitară aşa cum omul, prin toate mădularele şi harismele pe care le are, constituie o personalitate unitară. Aceasta este teoria lui Ciprian folosită în lupta lui faţă de Papi. Se vede deci că Petru nu poseda nici un primat de stăpânire şi nici vreo putere sau autoritate mai mare decât ceilalţi Apostoli, aceştia din urmă nefiind lipsiţi de ele. De aceea, în zadar ar aduce adepţii Papei mărturia lui Ciprian pentru a susţine primatul şi stăpânirea Papei în Biserică. Şi totuşi, Pius al IX-lea, în propoziţia a treia şi a patra din Epistola sa Enciclică către Răsăriteni din 1848, a redat cele trei versete cunoscute ale Evangheliilor după Matei (18, 18), Luca 22, 32) şi Ioan (capitolul 15), trăgând concluzia „că întreaga Biserică aparţine arhiereului suprem al Romei”. Biserica Răsăriteană i-a dat însă răspunsul cuvenit. Şi pentru că acestea sunt repetate ca atare şi în capitolul despre infailibilitatea (perfecțiunea, desăvârșirea) Papei, ne propunem să examinăm acolo în ce măsură aceste trei versete ale Sfintei Evanghelii sprijină infailibilitatea Papilor.


Un alt eveniment, care a avut loc puţin mai târziu, în epoca Papei Romei Ştefan, succesor al lui Corneliu, ne oferă mărturii suficiente pentru a respinge pretenţiile cele iubitoare de stăpânire asupra întregii Biserici ale Papilor Romei. Eresurile ivite şi întoarcerea adepţilor acestora de la ele în sânurile Bisericii Ortodoxe, au dat naştere problemei rebotezării.
În Africa, Ciprian a întrunit două sinoade la care s-a luat hotărârea ca ereticii să revină în Biserică prin rebotezare. Ştefan a respins această hotărâre a celor două sinoade şi i-a cerut lui Ciprian să-i primească fără rebotezare pe cei reveniţi dintre eretici. Epistola lui Ştefan nu se păstrează, însă din epistola lui Ciprian către episcopul Pompei aflăm că regulile invocate de Ştefan nu erau nimic altceva decât tradiţii omeneşti care trebuiau să cedeze în faţa Scripturii şi ale dumnezeieştilor porunci ale lui Iisus Hristos. Pe acestea din urmă urmându-le, suntem datori să fugim de erezie şi să ne alipim la unitatea Bisericii. Din acestea se vede că Ştefan caută să-şi sprijine pe tradiţii omeneşti opinia sa de a nu reboteza. Obiceiul fără adevăr, spune Ciprian, nu este decât vechea înşelare. În epistola sa, Ştefan îl ameninţă pe Ciprian, spunând că nu mai vrea să aibă părtăşie cu acei episcopi care i-au respins părerea pe care el, Papa, le-o impunea. Epistola Papei l-a înfuriat pe Ciprian într-atât, încât acesta l-a acuzat de orbire, duritate şi încăpăţânare, spunându-i că un episcop este dator să fie ascultător şi să nu înveţe doar el pe alţii, ci el însuşi să cerceteze şi să se lase învăţat în fiecare zi.
Vedem că, prin atitudinea lui, Ciprian îl consideră pe succesorul lui Petru ca fiind infailibil într-o foarte mică măsură. După primirea epistolei lui Ştefan, Ciprian întruneşte, pe la anul 256, un ultim sinod al celor trei eparhii, a Africii, a Numidiei şi a Mauritaniei. La el au participat 85 de episcopi împreună cu preoţi şi diaconi şi o mare mulţime de popor precum şi unii dintre mărturisitori şi dintre cei trecuţi prin chinuri muceniceşti. La acest sinod, Ciprian le-a cerut episcopilor un vot liber, spunându-le: „Rămâne ca fiecare să spună ceea ce gândeşte personal despre lucrul acesta, fără ca nimeni să fie judecat ori izgonit de la dreptul comuniunii dacă gândeşte în mod contrar. Fiindcă nimeni dintre noi nu a fost aşezat episcop peste episcopi, şi nici pentru a-i sili pe fraţii lui să i se supună ori cu frică tiranică a-i face să i se plece lui. Căci fiecare episcop are propria libertate deplină şi puterea neatârnată şi, de asemenea, nu poate fi judecat de altul, sau a-l judeca pe altul, ci aşteptăm cu toţii judecata Domnului nostru Iisus Hristos, care El singur are puterea şi de a ne ridica pe noi la cârmuirea Bisericii şi de a ne judeca pentru faptele noastre” [Istoria Patriarhilor Ierusalimului a lui Dositei, Biblioteca Greacă 1, cap. 16. Concr. Carth. Cyprin. L’ Abbé Fleury, Istoria bisericească, Paris, 1844, vol I, p. 285.
Şi în ediţia operelor lui Ciprian îngrijită de Hartel – Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, pars II, Vienna, 1871 – fragmentele menţionate în cap. 4 se află între paranteze, alături de multe altele, dovadă a intervenţiilor ulterioare în text]. Pe aceeaşi linie se pronunţă şi în Epistola 72 către Ştefan (ad Stephanum), precum şi în epistolele 55, 59, 71, 73. Iată ce gândea Sfântul Ciprian despre primatul lui Petru: „Iar Petru, cel pe care Domnul l-a ales cel dintâi, când s-a certat Pavel cu el despre tăierea împrejur, el n-a stat împotrivă mândru şi nelalocul lui, nu a zis că el are întâietatea şi că însoţitorii lui şi cei mai tineri sunt datori să asculte de el”. Argumentaţiile lui Ciprian, care au fost acceptate nu numai de sinodul întrunit atunci, ci şi de întreaga Biserică de pretutindeni, cu excepţia lui Ştefan, sunt destul de lămuritoare. Sinodul a respins opinia lui Ştefan, neţinând socoteală de ameninţările lui, scriindu-i o scrisoare prin care-i dădea acestuia de veste hotărârea sinodului. Aflând despre cele petrecute, Ştefan nu i-a primit să se înfăţişeze înaintea lui pe trimişii lui Ciprian. Ciprian a făcut cunoscute hotărârile sinodului şi celorlalte Biserici. Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, a întrunit un sinod la Iconiu, prin care a întărit hotărârea lui Ciprian. Hotărârea aceasta a sinodului l-a întărâtat pe Ştefan în aşa măsură, încât „i-a lepădat de la părtăşia bisericească pe episcopii Răsăritului şi pe cei ai Africii”. Să vedem cum a primit această faptă întreaga Biserică ortodoxă şi în ce măsură i-a recunoscut episcopului Romei acest drept.
Această faptă îndrăzneaţă şi samavolnică a lui Ştefan care, ipso jure, a rupt de la el Bisericile Răsăritului şi ale Africii, a adus tulburare în întreaga Biserică: episcopii Răsăritului şi cei ai Africii nu numai că nu s-au înspăimântat şi nu s-au supus, dar l-au mustrat aspru pe Papă pentru această faptă nelegiuită. Epistola lui Firmilian către Ciprian este plină de mustrări aspre prin care ceartă semeţia lui Ştefan, demonstrând faptul că anatema pronunţată de el nu a fost admisă ca act al unei puteri recunoscute, ci doar ca act al unuia asemănător şi egal în cinste împotriva unora asemănători şi egali în cinste, care au dreptul de a aduce acest act înaintea judecăţii de obşte bisericeşti împlinită cu participarea ambelor părţi.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s