Producătorul serialului pro-homosexual „O familie modernă” de la Pro TV insultă creștinii care sunt de acord cu politica anti-imigrație a lui Trump: Creștinismul vostru e de rahat! Fuck you!

Puțini români pot răspunde că au auzit de Danny Zucker, dacă ar fi întrebați. Cu toate acestea, probabil că sute de mii de români, prin intermediul Pro TV și al torrentelor, se lasă influențați de viziunea acestuia despre viață prin intermediul serialului „O familie modernă”.

Danny Zuker, ca și majoritatea actorilor și producătorilor de la Hollywood, se află într-un conflict deschis cu președintele SUA, Donald Trump, iar ultima sa ieșire în public s-a referit la decizia șefului de la Casa Albă de a anula programul DACA, prin care imigranții ilegali intrați în țară ca și copii primesc un permis de ședere, reînnoibil la doi ani, precum și eligibilitate de muncă.

Ieri, Zuker a reacționat în mod violent pe Twitter, cu următorul mesaj: „Dragi creștini, dacă susțineți decizia lui Donald Trump de a închide DACA, atunci creștinismul vostru e de rahat. Pe de altă parte, fuck you!”.

Mai târziu, Zuker a șters mesajul, dar a revenit cu un altul, informează Breitbart. „Cum sună asta? Se pare că despărțirea familiilor este în opoziție cu valorile iudeo-creștine ale unora dintre susținătorii deciziei de a opri DACA. E mai bine?”, sună noul tweet.

Comentatorul american conservator, John Nolte se întreabă că este „șocant de ușor să pari grațios și corect și virtuos când ești parte dintr-o elită care trăiește în spatele unor porți, lucrând în spatele unor ziduri mamut ale studiourilor și când niciodată nu intri în contact cu rezultatele stângismului de limuzină din lumea reală”.

Serialul „O familie modernă” este plăsmuirea fidelă a ideologiei marxismului cultural care-i animă mintea producătorului Danny Zuker. Filmul prezintă viața unei familii extinse, în care capul familiei este un bătrân alb, căsătorit pentru a doua oară cu o soție columbiană și viața copiilor și nepoților acestora. Unul dintre copiii „bătrânului” este homosexual și este căsătorit cu un alt bărbat, împreună adoptând o fetiță vietnameză.

activenews.ro

Evenimentele secolelor I-III. Evenimentele importante din Bisericile locale. Pretenţiile Papilor şi reacţiile Bisericii Soborniceşti

Şi în întreg secolul al III-lea, bisericile se arată a fi libere şi independente faţă de vreun centru de putere bisericească: toate chestiunile sunt rezolvate de fiecare dintre Bisericile în subordonarea cărora se aflau comunităţile. Pe la sfârşitul domniei lui Filip, s-a întrunit în Arabia un sinod împotriva unor erezii diverse. Căci Veryllos, episcopul Vostronului din Arabia, propovăduia multe credinţe mincinoase [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 33].
Învăţăturile lui false au fost respinse de Origen care, trimis fiind de Dionisie, episcopul Alexandriei, l-a şi readus pe acela la credinţa ortodoxă. Puţin după aceea, se iveşte o altă erezie, a celor care credeau că sufletul moare împreună cu trupul şi că urmează a învia împreună cu trupul la vremea învierii. Şi această erezie a fost condamnată în sinod de Biserica Alexandriei, sinod la care Origen „fiind chemat şi cuvântând în faţa lumii asupra chestiunii, l-a adus în situaţia de a-şi schimba gândurile cele greşite dinainte” [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 37]. Să audă aşadar şi contemporanii noştri, care spun despre suflet că este muritor, de faptul că învăţătura aceasta falsă a fost condamnată ca eretică de către Biserică.
De asemenea, erezia Elkesaitilor, de îndată ce s-a ivit, a fost stinsă prin acţiunile Bisericii alexandrine, care l-a mobilizat împotriva ei pe Origen [Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a 6-a, cap. 28]. [Elkesaiti = din informaţiile lăsate de Hippolit, Epifanie şi Origen, aflăm că această sectă iudaică, apărută în ţinuturile Iordanului de Jos, îşi ia numele de la „falsul profet” Elkesai, a cărui identitate rămâne totuşi necunoscută. Acesta ar fi scris prin „descoperire îngerească” cartea de căpătâi a Elkesaiţilor. În aceasta, Mântuitorul Hristos este descris ca o fiinţă creată, cea mai înaltă dintre creaturi, Domn peste îngeri şi peste orice lucru creat, fiind numit şi Marele Rege, iar Duhul Sfânt era reprezentat ca femeie. Formula folosită de ei la Botez era următoarea: „În numele Prea Înaltului Dumnezeu şi a Fiului Său, Marele Rege…”. Acesta din urmă nu era identificat, însă, cu Iisus din Nazaret, El venind în lume prin reîncarnări succesive dintre care cea dintâi a fost Adam. Foloseau botezul repetat ca practică de iertare a păcatelor, mergând până la folosirea lui ca practică de tămăduire a muşcăturilor de câine].
În acelaşi fel s-a întrunit în vremea aceasta, sau puţin mai înainte, un sinod în Africa, în colonia Lampesia din Numidia, la care au participat 93 de episcopi şi la care a fost condamnat ereticul Privat. La acest sinod, Papa Flavian şi episcopul Cartaginei, Donat, au trimis epistole prin care-l condamnau pe Privat şi erezia lui, acţiunea Papei nedeosebindu-se cu nimic de cea a lui Donat. Murind Donat, este succedat de Ciprian, bărbat genial, cu educaţie filozofică, excelent retor şi învăţător al poporului, cu o slujire îndelungată. Sub el a fost ales ca episcop canonic al Romei, de către Biserică şi de către popor, Corneliu, bărbat cu viaţă ireproşabilă, modest şi statornic în credinţă. Împotriva acestuia a fost declarat episcop preotul Novaţian, la o petrecere de dezmăţ, de către doi episcopi ai partidei adverse, bărbat care nu avea nici o virtute creştină, fiind cu totul dezinteresat de filozofie sau mai bine zis de creştinism. Prin proclamarea acestuia ca pseudo-episcop, s-a produs schismă în Biserică, prin uzurparea jurisdicţiei lui Corneliu. El susţinea despre cei ce s-au lepădat (în timpul prigoanelor) cum că nu trebuie reprimiţi pe viitor în Biserică. Printr-o enciclică, el face cunoscut acest lucru şi celorlalte Biserici care, însă, nu numai că nu au împărtăşit concepţiile greşite ale lui Novaţian, dar le-au şi respins ca necuviincioase. Episcopii Alexandriei şi Cartaginei, Dionisie şi Ciprian, l-au mustrat şi l-au condamnat pe Novaţian.


În acest timp, Ciprian întruneşte un sinod pentru a-l cerceta şi judeca pe diaconul Felicissimus şi pe alţi cinci preoţi care-l urmau şi care s-au despărţit de Biserică din cauza severităţii lui Ciprian, care nu-i primea pe cei ce s-au lepădat fără pocăinţă şi fără epitimie. Căci, în timpul în care Ciprian a lipsit din Cartagina, aceştia îi primeau pe cei lepădaţi doar cu condiţia prezentării de scrisori din partea celor ce mărturisiseră în timpul prigoanelor. La acest sinod au fost citite şi epistolele trimise de la Roma, care aduceau vestea alegerii lui Corneliu. Dar fiindcă Ciprian ştia de faptul că o partidă puternică s-a ridicat împotriva lui, s-a reţinut a se pronunţa. Şi a dorit ca, înainte de a-l recunoaşte şi a intra în părtăşie cu el, să cunoască mai întâi bine cele referitoare la el. În acest scop a trimis la Roma doi episcopi pentru ca prin ei să afle evenimentele legate de alegerea episcopului Romei. După puţin, Novaţian a trimis şi el doi soli la Cartagina, către Ciprian, pentru a fi recunoscut el ca episcop canonic al Romei. Ciprian, fiind informat cu precizie despre cele petrecute, l-a recunoscut şi l-a sprijinit pe Corneliu.
La sinodul acesta a fost examinată şi chestiunea celor ce s-au lepădat în timpul prigoanelor, hotărându-se ca ei să fie reprimiţi în Biserică, prin pocăinţă. Ciprian i-a trimis lui Corneliu canoanele acestui sinod, pentru a rândui pe baza lor chestiunea celor căzuţi, poruncindu-i comisionarului, Mettio, să citească scrisorile întâi Papei, iar acela să dea răspuns la ele, în cazul în care mărturiseşte că le aprobă. Corneliu nu numai că le-a acceptat cu tot sufletul, dar a şi întrunit un sinod din şaizeci de episcopi dimpreună cu un mare număr de preoţi şi diaconi, la care au fost citite epistolele şi canoanele sinodului de la Cartagina, pe care le-a acceptat în felul în care au fost formulate. Sprijinul acordat de Ciprian a întărit poziţia lui Corneliu pe scaunul episcopal, iar, prin respingerea lui Novaţian, Bisericii Romei i s-a făcut cuvenita dreptate. Considerăm că în acest caz Cartagina s-a arătat superioară Romei, iar Alexandria şi Antiohia l-au condamnat în acelaşi fel, în sinod, pe Novaţian.
Novațian şi Felicissimus au făcut recurs la Roma, la Corneliu, pentru a obţine revocarea hotărârii sinodului care i-a condamnat. Corneliu i-a scris de două ori lui Ciprian, justificând admiterea de către el a recursului celor condamnaţi de sinod. La prima scrisoare, Ciprian a păstrat tăcerea. La a doua, însă, a răspuns cu multă mărinimie şi dragoste frăţească, numindu-l pe Corneliu frate mult iubit (nu domn), dar fără a se reţine a-i face anumite observaţii îndreptăţite, prin care dezaproba fapta lui. După ce-i istoriseşte motivaţiile hotărârii sfântului sinod luate împotriva pârâşilor, adaugă: „În urma acestora îndrăznesc să străbată marea şi să ducă epistole din partea schismaticilor (către scaunul lui Petru şi către cea dintâi dintre Biserici, care este izvorul unităţii sacerdotale) [cele cuprinse între paranteze lipsesc în ediţiile critice, fiind cel mai probabil o adăugire ulterioară] fără să se gândească la faptul că aceia spre care ei se îndreaptă sunt romanii, cărora Apostolul atât de mult le-a lăudat credinţa şi de faţa cărora nu e cu putinţă să se apropie necredinţa.
Dar ce pricină au să se îndrepte spre ea (Roma) aducându-i ştiri de la un fals episcop, care s-a instalat pe sine împotriva adevăraţilor episcopi? Fiindcă fie sunt mulţumiţi de cele ce au săvârşit, rămânând în vina lor, fie sunt nemulţumiţi şi se pocăiesc, ei ştiu spre cine să se îndrepte. Căci s-a hotărât între noi toţi, după cuviinţă şi cu dreptate, ca orice vinovat să fie judecat în locul în care a fost săvârşită fapta vinovată. De asemenea, fiecărui păstor i s-a dat o parte a turmei, pe care fiecare este dator a o mâna şi a o cârmui şi pentru care el va da socoteală înaintea Domnului de cele săvârşite cu ea. De aceea, cei care se află sub jurisdicţia noastră sunt datori să nu umble prin lume şi să nu tulbure cu îndrăzneala cea vicleană şi amăgitoare buna înţelegere a episcopilor celor strâns legaţi între ei. Deci e nevoie ca toată pricina acelora să fie apărată acolo unde acuzatori şi martori pot dovedi vina lor, afară de cazul în care câtorva rătăciţi deznădăjduiţi li se pare că puterea episcopilor din Africa, care au judecat deja asuprafaptelor, este mai mică…”.
Scriindu-i Papei în felul acesta, Ciprian condamnă recursul către Papă şi nu-l consideră pe acesta judecător superior, aşa cum îl consideră astăzi pe Papă prelaţii din Apus. Credem că argumentele Sfântului Părinte sunt deosebit de grăitoare. Dar pentru că la fel de grăitoare pot fi considerate şi titlurile acordate episcopiei Romei: „scaunul lui Petru, cea dintâi dintre Biserici, izvorul unităţii sacerdotale”, să vedem cum le interpretează pe acestea Ciprian.
În opera lui despre unitatea Bisericii (De Unitate Ecclesiae), Sfântul Ciprian scrie despre Biserica lui Dumnezeu că este Una, aducând ca argumente cele spuse în Scripturi, adică din cuvintele Mântuitorului adresate Apostolului Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18-19), din cuvintele Apostolului Pavel „un trup şi un Duh” (Efeseni 4, 4) şi alte spuse ale Sfintei Scripturi, adăugând faptul că „slujirea episcopală este una, deşi membrii Bisericii au devenit numeroşi prin răspândirea credinţei”. Răspunzând unei întâmpinări prin a spune că cei imorali şi cei rău cugetători şi cei care nu umblă după duhul lui Hristos sunt despărţiţi de Biserică, după o seamă de alte poveţe, îndeamnă cu toată dragostea la păstrarea unităţii Bisericii şi la nedespărţirea de ea căci „în afara Bisericii nu este vreo mântuire” (extra Ecclesiam nulla salus). Din toată această scriere a Sfântului Ciprian se revarsă duhul ortodox curat şi neînduplecat al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu Hristos cea Una, Sobornicească şi Apostolească. Însă iubirea de stăpânire papală, prin denaturarea textului Sfântului Ciprian, a dedus interpretări care să se acorde cu duhul ei iubitor de stăpânire. Expresia „extra Ecclesiam nulla salus” a falsificat-o în „extra Ecclesiam Romanam nulla salus” (adică „în afara Bisericii romane nu este vreo mântuire”). De asemenea, a falsificat şi alte locuri relative la aceasta, spre a sprijini primatul lui Petru ca singur episcop, lucru pe care Sfântul Ciprian nu şi l-ar fi închipuit niciodată.
Cităm în continuare textul scrierii Sfântului Ciprian, după ediţia cu interpolări a lui Manuţius şi Pamelius, marcând cu paranteze adăugirile la textul autentic. „Ego tibi dico, quia tu est Petrus, et super hanc petram aedificabo Ecclesiam meam, et porte inferorum non vincet eam. Et tibi dabo claves regni coelorum; et que licaveris super terram, erunt ligata et in coelis; et quequnque solveris super terram erunt soluta et in coelis”, adică „Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei 16, 18-19). „Et iterum eidem post resurrectionem suam dicit; pasce oveas meam (Ioan 21-15). Super illum unum aedificat Ecclesiam suam et illi pascendas mandat oves suas”, adică „şi iarăşi îi spune lui, după Înviere: paşte oile Mele. Pe acela singur îşi clădeşte Biserica Lui şi acestuia îi porunceşte să pască oile Sale”. „Et quamvis Apostolis omnibus post resurrectionem suam părem potestatem tribuat et dicat: Sicut misi me Pater… (Ioan 20, 21-23) tamen ut unitatem manifestaret (unam cathedram constituit), unitatis ejusdem originem ab uno incipiendam sua auctoritate disposuit. Hoc erant utique et caeteri Apostoli, quod fuit Petrus, pari consertio praediti et honoris et potestatis; sed exordium ab unitate proficiscitur, et primatus Petro datur, ut una Christi Ecclesia (et cathedram una) mostretur… Qui Ecclesiae remititur et resistit (qui cathedra Petri super quem fundata est Ecclesia deserit), in Ecclesiae esse confiditi…”, adică „şi atunci când le-a dat tuturor Apostolilor după Înviere aceeaşi putere, spunându-le: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Dar pentru ca să arate unitatea (un singur tron a instituit), şi pentru ca principiul acestei unităţi de la unul singur să-şi aibă începutul, într-însul a aşezat autoritatea Sa.
Şi toţi ceilalţi Apostoli erau ceea ce era şi Petru, primind moştenire egală de cinste şi putere; însă din unitate porneşte începătura lucrurilor şi de la ea a fost dat primatul lui Petru, pentru ca una (şi un singur tron) să se arate Biserica lui Hristos… Cel care se împotriveşte şi se opune Bisericii (cel care părăseşte scaunul lui Petru, pe care s-a clădit Biserica), crede că se află în credinţă?”. Sfântul Ciprian continuă, spunând următoarele: „Cel care stârneşte vrajbă şi se împotriveşte Bisericii, socoteşte oare că este în Biserică? De vreme ce şi fericitul Pavel tocmai aceasta învaţă şi taina unităţii o face cunoscută, zicând «un trup şi un Duh precum şi la o singură nădejde aţi fost chemaţi. Un Domn, o credinţă, un botez» (Efeseni 4, 4-6). Această unitate suntem datori a o ţine cu tărie şi a o apăra, şi aceasta mai ales episcopii, care au întâietatea în Biserică, pentru ca să arătăm că slujirea episcopală este una şi nedespărţită. Nimeni să nu înşele adunarea fraţilor prin minciună, nimeni să nu strice adevărul credinţei prin abaterile cele fără de credinţă. Una este slujirea episcopală, pe care fiecare parte o posedă pe de-a-ntregul. Una este şi Biserica, care prin rodire se întinde mai larg în popor” [Ciprian, Despre unitatea Bisericii, cap. 4-5]. Baluzius arată desluşit faptul că adăugirile cuprinse între paranteze au fost introduse în textul lui Ciprian de către o mână străină [vezi învăţătură istorică a părinţilor Bisericii, de Filaret, în traducerea greacă a lui Neofit Paghida, vol. I, pag. 212-213].
Cuvintele referitoare la scaunul şi la primatul lui Petru lipsesc nu numai în ediţiile premergătoare celei a lui Manuţius, ci şi în toate cele 34 de manuscrise, dintre care două au fost scrise acum mai bine de o mie de ani. Şapte dintre aceste manuscrise se află la Vatican şi în acestea a văzut Latinius adăugirile menţionate, însă nu în textul însuşi, ci în bordura textului, unde au fost scrise de diferite mâini, în timpuri diferite. Ca urmare, adăugirile au fost făcute una după alta şi nu în acelaşi timp [vezi Bulusii notae ad. h. librum in edit. op. Cypriani Venetiana 1728. Rigalti observationes ad S. Cyprianum perqn 162. Edm. Rucher, Defensio libri de Ecclesiastica potestate. Prudentius Maranus, editând lucrarea lui Baluzius, a continuat să introducă în mod inconştient unele dintre adăugiri pe care, însă, le-a considerat vrednice de respins], fapt care demonstrează în ce fel a fost creat tronul şi primatul lui Petru la Roma de către episcopii romani.
Ciprian scria că: „Biserica este una, şi puterea episcopală este una şi, cu toate că membrii ei au devenit numeroşi prin răspândirea credinţei, slujirea episcopală este una chiar dacă fiecareepiscop are parte în ea”. La Roma au început să creadă şi să scrie că Biserica lui Hristos este doar Biserica romană, iar episcopul suprem este doar cel al Romei. În viziunea latinilor, la Ciprian ordinea ideilor ar fi aceasta: puterea episcopală îşi are începutul, după cum spune el, de la unul, adică de la Petru. De aici ni se indică faptul că şi puterea episcopală trebuie să fie una, iar episcopii toţi sunt datori să fie una, după cum şi Biserica trebuie să fie una. Aşadar, ruptura introdusă de unii membri de rang inferior este lucru nelegiuit. Este important de observat faptul că acesta este un mod slab de a dovedi unitatea Bisericii. Însă, din această succesiune de idei reiese clar faptul că Ciprian nu s-a gândit deloc că este vorba aici despre primatul puterii lui Petru, fapt care era şi contrar tezei lui despre schismă. Se face referire directă doar la primatul lui Petru în sensul temporal, al timpului la care a primit puterea. În afară de asta, la Roma, primatul puterii nu i s-a acordat numai lui Petru, ci oricărui episcop al Romei; dar, pentru a i se da Romei o importanţă sporită, a fost construit din amândouă (Petru şi Roma) unul şi acelaşi tron.
Pihler spune următoarele: Teoria lui Ciprian, care, întorcându-se în anul 245 de la idolatrie la creştinism, a devenit în anul 248 episcop al Cartaginei, este expusă în lucrarea lui „Despre unitatea Bisericii”, în epistolele lui şi în cadrul sinodului de la Cartagina, după cum urmează: Este un Dumnezeu, o credinţă, un botez, o Biserică. Aceasta este cârmuită de către sinod (adunarea tuturor), care este colegiu al episcopilor, fiecare dintre aceştia având autoritatea şi fiind independent față de toţi ceilalţi şi având drept cap pe Hristos. În voinţa comună a episcopilor este vestit Duhul Sfânt şi fiecare este dator să se supună hotărârii lor comune. Fiecare episcop care se abate de la calea dreaptă trebuie readus de către ceilalţi înapoi la ea. Petru nu a fost preferat celorlalţi Apostoli, ci Domnul, întemeind pe el Biserica Sa, a voit doar să arate în mod figurat faptul că Biserica va fi în felul acesta unitară aşa cum omul, prin toate mădularele şi harismele pe care le are, constituie o personalitate unitară. Aceasta este teoria lui Ciprian folosită în lupta lui faţă de Papi. Se vede deci că Petru nu poseda nici un primat de stăpânire şi nici vreo putere sau autoritate mai mare decât ceilalţi Apostoli, aceştia din urmă nefiind lipsiţi de ele. De aceea, în zadar ar aduce adepţii Papei mărturia lui Ciprian pentru a susţine primatul şi stăpânirea Papei în Biserică. Şi totuşi, Pius al IX-lea, în propoziţia a treia şi a patra din Epistola sa Enciclică către Răsăriteni din 1848, a redat cele trei versete cunoscute ale Evangheliilor după Matei (18, 18), Luca 22, 32) şi Ioan (capitolul 15), trăgând concluzia „că întreaga Biserică aparţine arhiereului suprem al Romei”. Biserica Răsăriteană i-a dat însă răspunsul cuvenit. Şi pentru că acestea sunt repetate ca atare şi în capitolul despre infailibilitatea (perfecțiunea, desăvârșirea) Papei, ne propunem să examinăm acolo în ce măsură aceste trei versete ale Sfintei Evanghelii sprijină infailibilitatea Papilor.


Un alt eveniment, care a avut loc puţin mai târziu, în epoca Papei Romei Ştefan, succesor al lui Corneliu, ne oferă mărturii suficiente pentru a respinge pretenţiile cele iubitoare de stăpânire asupra întregii Biserici ale Papilor Romei. Eresurile ivite şi întoarcerea adepţilor acestora de la ele în sânurile Bisericii Ortodoxe, au dat naştere problemei rebotezării.
În Africa, Ciprian a întrunit două sinoade la care s-a luat hotărârea ca ereticii să revină în Biserică prin rebotezare. Ştefan a respins această hotărâre a celor două sinoade şi i-a cerut lui Ciprian să-i primească fără rebotezare pe cei reveniţi dintre eretici. Epistola lui Ştefan nu se păstrează, însă din epistola lui Ciprian către episcopul Pompei aflăm că regulile invocate de Ştefan nu erau nimic altceva decât tradiţii omeneşti care trebuiau să cedeze în faţa Scripturii şi ale dumnezeieştilor porunci ale lui Iisus Hristos. Pe acestea din urmă urmându-le, suntem datori să fugim de erezie şi să ne alipim la unitatea Bisericii. Din acestea se vede că Ştefan caută să-şi sprijine pe tradiţii omeneşti opinia sa de a nu reboteza. Obiceiul fără adevăr, spune Ciprian, nu este decât vechea înşelare. În epistola sa, Ştefan îl ameninţă pe Ciprian, spunând că nu mai vrea să aibă părtăşie cu acei episcopi care i-au respins părerea pe care el, Papa, le-o impunea. Epistola Papei l-a înfuriat pe Ciprian într-atât, încât acesta l-a acuzat de orbire, duritate şi încăpăţânare, spunându-i că un episcop este dator să fie ascultător şi să nu înveţe doar el pe alţii, ci el însuşi să cerceteze şi să se lase învăţat în fiecare zi.
Vedem că, prin atitudinea lui, Ciprian îl consideră pe succesorul lui Petru ca fiind infailibil într-o foarte mică măsură. După primirea epistolei lui Ştefan, Ciprian întruneşte, pe la anul 256, un ultim sinod al celor trei eparhii, a Africii, a Numidiei şi a Mauritaniei. La el au participat 85 de episcopi împreună cu preoţi şi diaconi şi o mare mulţime de popor precum şi unii dintre mărturisitori şi dintre cei trecuţi prin chinuri muceniceşti. La acest sinod, Ciprian le-a cerut episcopilor un vot liber, spunându-le: „Rămâne ca fiecare să spună ceea ce gândeşte personal despre lucrul acesta, fără ca nimeni să fie judecat ori izgonit de la dreptul comuniunii dacă gândeşte în mod contrar. Fiindcă nimeni dintre noi nu a fost aşezat episcop peste episcopi, şi nici pentru a-i sili pe fraţii lui să i se supună ori cu frică tiranică a-i face să i se plece lui. Căci fiecare episcop are propria libertate deplină şi puterea neatârnată şi, de asemenea, nu poate fi judecat de altul, sau a-l judeca pe altul, ci aşteptăm cu toţii judecata Domnului nostru Iisus Hristos, care El singur are puterea şi de a ne ridica pe noi la cârmuirea Bisericii şi de a ne judeca pentru faptele noastre” [Istoria Patriarhilor Ierusalimului a lui Dositei, Biblioteca Greacă 1, cap. 16. Concr. Carth. Cyprin. L’ Abbé Fleury, Istoria bisericească, Paris, 1844, vol I, p. 285.
Şi în ediţia operelor lui Ciprian îngrijită de Hartel – Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. III, pars II, Vienna, 1871 – fragmentele menţionate în cap. 4 se află între paranteze, alături de multe altele, dovadă a intervenţiilor ulterioare în text]. Pe aceeaşi linie se pronunţă şi în Epistola 72 către Ştefan (ad Stephanum), precum şi în epistolele 55, 59, 71, 73. Iată ce gândea Sfântul Ciprian despre primatul lui Petru: „Iar Petru, cel pe care Domnul l-a ales cel dintâi, când s-a certat Pavel cu el despre tăierea împrejur, el n-a stat împotrivă mândru şi nelalocul lui, nu a zis că el are întâietatea şi că însoţitorii lui şi cei mai tineri sunt datori să asculte de el”. Argumentaţiile lui Ciprian, care au fost acceptate nu numai de sinodul întrunit atunci, ci şi de întreaga Biserică de pretutindeni, cu excepţia lui Ştefan, sunt destul de lămuritoare. Sinodul a respins opinia lui Ştefan, neţinând socoteală de ameninţările lui, scriindu-i o scrisoare prin care-i dădea acestuia de veste hotărârea sinodului. Aflând despre cele petrecute, Ştefan nu i-a primit să se înfăţişeze înaintea lui pe trimişii lui Ciprian. Ciprian a făcut cunoscute hotărârile sinodului şi celorlalte Biserici. Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, a întrunit un sinod la Iconiu, prin care a întărit hotărârea lui Ciprian. Hotărârea aceasta a sinodului l-a întărâtat pe Ştefan în aşa măsură, încât „i-a lepădat de la părtăşia bisericească pe episcopii Răsăritului şi pe cei ai Africii”. Să vedem cum a primit această faptă întreaga Biserică ortodoxă şi în ce măsură i-a recunoscut episcopului Romei acest drept.
Această faptă îndrăzneaţă şi samavolnică a lui Ştefan care, ipso jure, a rupt de la el Bisericile Răsăritului şi ale Africii, a adus tulburare în întreaga Biserică: episcopii Răsăritului şi cei ai Africii nu numai că nu s-au înspăimântat şi nu s-au supus, dar l-au mustrat aspru pe Papă pentru această faptă nelegiuită. Epistola lui Firmilian către Ciprian este plină de mustrări aspre prin care ceartă semeţia lui Ştefan, demonstrând faptul că anatema pronunţată de el nu a fost admisă ca act al unei puteri recunoscute, ci doar ca act al unuia asemănător şi egal în cinste împotriva unora asemănători şi egali în cinste, care au dreptul de a aduce acest act înaintea judecăţii de obşte bisericeşti împlinită cu participarea ambelor părţi.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Sursa

„Donaţia lui Constantin” şi „Decretalele”


Aşa cum am arătat, Papa Nicolae nu primise nici o scrisoare de la Patriarhul Fotie până în 860. Astfel, Nicolae nu ştia ceea ce se petrecuse la Constantinopol în momentul depunerii  lui  Ignatie  şi  alegerii  lui  Fotie.  El  ştia  numai  că  profesorul  Fotie  era  laic  în momentul alegerii sale. Deşi canoanele din Apus opreau hirotoniile pripite, aceste canoane nu erau primite în Răsărit. De-a lungul istoriei, chiar şi în Apus s-a trecut câteodată pe deasupra canoanelor, în favoarea unor oameni de un merit deosebit şi în împrejurări de mare nevoie, precum s-a întâmplat cu Ambrozie al Mediolanului (339-397). De fapt, hirotonia lui Fotie nu era fără precedente dintre cele mai venerabile. Însă Nicolae voia să fie arbitrul suprem în aceste lucruri. În uneltirile sale împotriva domnitorilor apuseni papalitatea a folosit un document fals, alcătuit în cancelaria papală, aşa-numita Donaţie a lui Constantin, în care Sfântul Constantin împăratul  (307-337),  Cel  întocmai  cu  Apostolii,  ar  fi  donat,  chipurile,  cetatea  Romei şi întregul imperiu apusean Episcopului Romei, Silvestru I (314-335).

Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele Pseudo-Isidoriene (57), care erau în cea mai mare măsură nişte falsuri, au fost făcute spre a întări autoritatea papală. Se susţinea că Donaţia lui Constantin, scrisă probabil pe la mijlocul veacului al VIII-lea, ar fi de la începutul veacului al IV-lea. Lucrarea descrie convertirea lui Constantin, botezul şi minunata tămăduire de lepră făcută de Papa Silvestru I. Se spune că, în semn de recunoştinţă, Constantin i-a dat Papei şi urmaşilor lui palatul împărătesc din Roma şi „cetatea Romei cu toate provinciile, districtele şi cetăţile Italiei şi ale ţinuturilor apusene (58).”
fwtios2
Cam prin anii 847-852, în regiunea din jurul oraşului Rheims au apărut Decretalele lui Isidor din Sevilla (cunoscute şi ca Decretalele Pseudo-Isidoriene) (59),  în care se afirma că ar fi compilate de către un oarecare Isidor Mercator. Se spunea că documentul ar fi, chipurile, o culegere de hotărâri ale sinoadelor şi ale Papilor, de la Sfântul Clement Romanul (88-97) până în veacul al optulea. El acorda întreaga autoritate lumească şi bisericească Papilor Romei. Unele materiale erau autentice, dar cea mai mare parte erau contrafăcute. Decretalele îi arată pe Papi pretinzând autoritatea supremă încă de la început, îngăduind tuturor episcopilor să facă apel direct la Roma. Se limita autoritatea arhiepiscopilor, iar episcopii şi papii erau socotiţi liberi de orice control din partea stăpânirii lumeşti. Atât Donaţia lui Constantin cât şi Decretalele au fost folosite spre a întări pretenţiile papale. Se pretindea că fără Papa Romei nu se putea lua nici o hotărâre în Biserică.
Prin urmare, conform Papei Nicolae, fără Roma Creştinismul nici nu ar fi putut să existe.
Astfel, sprijinindu-se pe aceste documente, Papa Nicolae căuta să ia de la împăratul bizantin întreaga Italie de Sud, Sicilia şi întreaga Peninsulă Balcanică, dimpreună cu toate ţinuturile slave care abia începuseră a primi credinţa creştină de la Constantinopol.
Însă Nicolae avea să afle că, chiar dacă izbutise a supune un Apus neştiutor de carte, răsăritenii priveau cu dispreţ încercarea lui de a dobândi supremaţia asupra lor.
Note

57.  Falsitatea acestor documente este recunoscută până şi de istoricii catolici. Vezi la Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 273. (n. Apologeticum)

58. Kenneth Scott Latourette, A History of Christianity, vol. I: to A.D. 1500, Harper and Row Pub., NY, 1975, p.

341

59.  Abatele Guettée, în cartea sa, Papalitatea schismatică, dă mai multe amănunte asupra Falselor Decretale:

„Din actele Sinodului de la Calcedon, din 451, se vede că Biserica avea deja un Codex canonum, o colecţie de legi ale Bisericii Universale. Mai multe din aceste legi sunt privite ca emanând de la înşişi apostolii. Sinoadele continuară  opera  apostolilor,  iar  când  Biserica  s-a  bucurat  de  oarecare  linişte,  s-au  adunat  aceste  legi respectabile, care formară baza disciplinei bisericeşti; şi fiindcă ele erau în greceşte în cea mai mare parte, se traduseră în latineşte, pentru uzul Bisericilor Apusene. La începutul secolului al VI-lea, Dionisie, supranumit cel Mic, călugăr la Roma, găsind această veche traducere defectuoasă, făcu o alta, după rugăminţile lui Iulian, administrator la [biserica] Sfânta Anastasia din Roma şi ucenic al papei Ghelasie. Dionisie colecţiona scrisorile papilor pe care le-a putut găsi în arhive şi publică în colecţia sa pe cele ale papilor Sirikie, Innokentie, Zosima, Bonifatie, Celestin, Leon, Ghelasie şi Anastasie, sub care trăia. Arhivele Romei nu posedau atunci nimic care să fi fost anterior lui Sirikie, adică sfârşitul secolului al patrulea. Isidor din Sevilla, la începutul secolului al şaptelea, porni a completa colecţia lui Dionisie cel Mic. El adăugă în ea canoanele câtorva sinoade naţionale sau provinciale, din Africa, Spania şi Frankia, ca şi scrisorile câtorva papi, fără a se urca mai sus de Damasie, care a murit în 384 şi care a fost predecesorul lui Sirikie. Colecţia lui Isidor din Sevilla începe prin canoanele sinodului de la Niceea. El s-a slujit de vechea traducere, iar nu de acea a lui Dionisie cel Mic, pentru canoanele greceşti. Colecţia sa a fost puţin cunoscută, şi nu se întâlneşte în istorie decât în 785, însă desfigurată şi adăugată cu fraze intercalate de către un falsificator necunoscut, dându-şi titlul de Isidor Mercator. Această colecţie conţinea, pe lângă piesele colecţiei lui Isidor din Sevilla, nişte Decretale pe care le atribuia papilor celor dintâi trei secole. Mai mulţi erudiţi au vrut a face din Isidor Mercator un scriitor deosebit de Isidor din Sevilla. Alţii pretind că acesta din urmă adăugase la numele său, din smerenie, pe acela de Peccator, de unde s-ar fi făcut Mercator. Oricum ar fi, cei mai buni critici ultramontani [iezuiţi], precum şi galicani, convin că Decretatele, atribuite papilor celor dintâi secole în colecţia lui Isidor Mercator, sunt false. (…) Ultramontanii nu pot susţine făţiş aceste Decretale ca adevărate, căci s-a demonstrat până la evidenţă că ele au fost fabricate în parte din vechi canoane, amestecate cu câteva extrase din scrisorile papilor din secolele al patrulea şi al cincilea, în ele s-au regăsit pasaje întregi, mai ales din Sfântul Leon şi din Sfântul Grigorie cel Mare. Totul este inserat într-o limbă latină proastă, care chiar pentru cel mai slab erudit are toate caracterele stilului secolelor al optulea şi al nouălea. Colecţia lui Isidor Mercator a fost mai cu seamă răspândită de Riculf, arhiepiscop de Maienţa, care s-a suit pe acest scaun în 787; din cauza aceasta mai mulţi critici au pretins că colecţia apăruse mai întâi la Maienţa, şi chiar că Riculf i-ar fi autorul. Fost-au Falsele Decretale fabricate în Spania, în Germania, sau la Roma? Nu sunt decât probabilităţi în privinţa aceasta. Cele mai vechi copii ne spun că Ingelramn din Metz a fost acela care a adus colecţia la Roma cu ocazia unui proces susţinut acolo în 785; însă alte copii ne spun că papa Adrian a fost cel care, cu această ocazie, remise lui Ingelramn colecţia, la 19 Septembrie 785. Sigur este că la Roma se găseşte cea dintâi menţiune despre dânsa. Cu toate acestea, Adrian ştia că ele erau false, fiindcă cu zece ani mai înainte el dăduse lui Carol cel Mare o colecţie de canoane, care nu era alta decât cea a lui Dionisie cel Mic. Falsele Decretate fură atât de bine răspândite în Apus, încât ele fură primite pretutindeni, şi cu deosebire la Roma, ca autentice. (…) Toţi ştiu că de la căderea Imperiului Roman cea mai mare parte din popoarele occidentale fură esenţial modificate prin invazia unor noi popoare; că Biserica s-a resimţit profund de această schimbare; că studiile fură părăsite şi că din secolul al şaptelea cea mai de plâns ignoranţă a domnit în Bisericile Apusene. Episcopii Romei începură de pe atunci a se amesteca direct în guvernământul Bisericilor particulare, ce se găseau adeseori în mâinile unor cuceritori de abia creştini. Ei trimiseră misionari pentru a lucra la convertirea popoarelor cotropitoare; şi aceşti misionari, ca sfântul Bonifatie din Maienţa, păstrau papilor carii îi trimiseseră simţămintele unor discipoli către învăţătorii lor. Bisericile nou întemeiate de ei rămâneau credincioase acestor simţăminte. N-ar fi deci nicidecum de mirare ca fabricatorul Falselor Decretate să se fi găsit la Maienţa sau în împrejurimi: el a compus această operă cu nişte fragmente din Sinoade şi din Părinţi, şi a adăugat dispoziţii care se găsesc în perfectă armonie cu uzul scaunului Romei la finele secolului al optulea şi pe care i le-a inspirat Roma. Această coincidenţă, unită cu ignoranţa ce domnea atunci, explică deja îndeajuns felul cum Falsele Decretale putură fi admise fără reclamaţie- scaunul Romei uzând de toată influenţa sa pentru a le răspândi. Fiindcă cea mai mare parte din Biserici erau obişnuite de două secole a simţi autoritatea episcopilor Romei, ele primiră fără a le controla nişte documente ce păreau a nu fi decât consacrarea acestei autorităţi. Falsele Decretale nu creară deci nicidecum un drept nou pentru Bisericile Apusene; ele veniră numai a sprijini regimul care, graţie dezordinilor sociale, fu creat de papii înşişi. (Papalitatea schismatică, traducere de Iosif Gheorghian, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, pp.

273-276.) [Vezi şi ediţia electronică disponibilă în colecţia Apologeticum, http://apologeticum.net ]
Extras din VIAŢA ŞI NEVOINŢELE CELUI ÎNTRE SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU FOTIE CEL MARE – Patriarhul Constantinopolei, Ediţie electronică – APOLOGETICUM, 2006.sursa

Curtea Supremă: Căsătoria de același sex nu este un drept

Curtea Supremă a Israelului sursa

Curtea respinge argumentul că persoanele LGBT au parte de un drept protejat la căsătorii de același sex, hotărând că legea care refuză recuonoașterea căsătoriilor gay este legală.
Judecătorii Curții Supreme Elyakim Rubinstein, Neal Handel, și Anat Baron au respins unanim marți dimineață cererea asociației israeliene a persoanelor gay, lesbiene, bisexuale și transgender ca statul evreu să recunoască căsătoriile de același sex.

Potrivit asociației, Legea Fundamentală a Libertății și Demnității Umane ar trebui să fie interpretată ca permițând căsătoria de același sex. Cel puțin, conform petiționarilor, legea care nu permite căsătoria de același sex ar trebui să fie neconstituțională.

“În toate circumstanțele codul civil israelian nu recunoaște căsătoria de același sex”, a declarat curtea supremă. “Prin urmare, cererea petiționarilor ca curtea civilă să reglementeze ceva sub jurisdicția curților rabinice, ceea ce se aplică în anumite condiții, nu este aplicabil aici. În schimb, cererea se bazează pe stabilirea ca o precondiție esențială că căsătoria între două persoane de același sex există în legislația israeliană, ceea ce nu este cazul”, a scris Rubenstein în hotărârea sa.

“În esență, petiționarii cer ca curtea să recunoască căsătoria de același sex printr-o hotărâre judecătorească în ciuda faptului ca legislația israeliană nu o recunoaște. În privința posibilității recunoașterii căsătoriilor ce nu sunt încheiate sub auspiciile religioase, inclusiv căsătoria de același sex, există deja o hotărâre are atribuie o astfel de recunoaștere sub competența corpului legislativ.”

În Israel, printr-o lege neschimbată din zilele Mandatului Britanic, nu există căsătorie civilă și toate căsătoriile sunt încheiate sub auspicii iudaice, creștine sau musulmane.
Rubenstein a atras atenția că secțiunea de “protecția legii” din Legea Fundamentală a Libertății și Demnității Umane este prevăzută în mod specific pentru aspectele de statut personal. Așadar, nu se poate recurge la această lege pentru a asista petiționarii.

“Secțiunea de protecția legii a fost destinată de la început pentru a proteja, printre altele, dreptul de reglementare a curților rabinice. Vederea petiționarilor asupra sprijinului acordat ca un comentariu și nu ca o respingere parțială constituie o încercare de eludare a reglementării esențiale a legii în secțiunea 10, și de a obține sprijin constituțional tocmai pentru ceea ce cei care au conceput legile fundamentale nu intenționau să permită.”
În 2014, Israel a extins Legea Reîntoarcerii, care permitea celor considerați evrei să devină cetățeni până la includerea partenerilor de același sex ne-everei..

Cum se dobândește răbdarea?

Gheronda, cum se dobândeşte răbdarea?

– Răbdarea are ca temelie dragostea. „Dragostea pe toate le rabdă” (I Corinteni 13:7), spune Apostolul. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să-l iubeşti, să te doară pentru el. Dacă nu te doare pentru el, îl simţi ca pe o povară.

– Gheronda, să vorbesc despre o greutate pe care o întâmpin sau să tac?

– Dacă nu vorbeşti despre greutatea ta din dragoste, pentru a nu-i îngreuia pe ceilalţi, îţi vei păstra pacea lăuntrică. Această greutate îţi va aduce bine cuvântarea lui Dumnezeu. Mai bine să te împovărezi tu, decât să fie împovărat celălalt din pricina ta. Odată m-am întors seara târziu de la procesiunea de la Mănăstirea Cutlumuş. Eram foarte obosit şi aveam nişte dureri puternice, pentru că aveam probleme cu mijlocul. Când am ajuns la Colibă, am văzut că mă aştepta afară un bătrânel de optzeci şi cinci de ani, care voia să rămână peste noapte la Colibă. Îşi lăsase valiza puţin mai departe, fiindcă nu putea să o ridice. După ce i-am explicat că nu putea să înnopteze la mine, i-am luat valiza pe umăr şi l-am dus la casa de oaspeţi, aflată la o distanţă de o jumătate de oră de urcat. I-am dat şi 500 de drahme de cheltuială. Am răbdat puţin, dar apoi am simţit odihnă, pentru că şi celălalt îşi găsise odihna.

– Gheronda, când maica cu care lucrez este agitată, o compătimesc şi am răbdare cu ea. Această purtare are în ea dragoste?

– Şi de unde ştii că nu eşti tu pricina pentru care ea este agitată şi că nu te rabdă ea pe tine? Dacă tu crezi că eşti într-o stare duhovnicească mai bună şi că o rabzi pe ea, atunci trebuie să te compătimeşti pe tine însuţi. Când există dragoste adevărată şi răbdare, atunci îl îndreptăţeşti pe celălalt şi te acuzi doar pe tine însăţi. „Dumnezeul meu, eu sunt vino vată! Nu mă lua în seamă pe mine! Aruncă-mă la o parte şi ajută-l pe celălalt!”. Aceasta este atitudinea corectă, cea plină de smerenie, şi în urma căreia omul primeşte din belşug Harul lui Dumnezeu. Mă voi ruga să devii duhovniceşte ca un pui de leu, ca leii de bronz, care sprijină cu spinarea lor sfeşnicele bisericii şi care nici nu se tulbură, nici nu aud, nici nu vorbesc, ci ridică greutatea pe spinarea lor. Amin.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, p. 291-292.sursa

Înfruntarea unui deznădăjduit


În vremea în care trăia ieromonahul Codrat la Sfânta Mănăstire Karakalu, a vizitat Sfântul Munte un  închinător mirean care voia să spovedească marile lui păcate. A mers la Karyes, la Părintele Averchie, care făcea metaniere, și i-a cerut cu stăruință să-i recomande un duhovnic. Părintele Averchie a considerat că este bine să-l trimită la Sfânta Mănăstire Cutlumuș, care este aproape de Karyes, la un duhovnic de acolo. Acel duhovnic era bun, însă era aspru în canoane, pe care le dădea fără nici un pogorământ.

Mireanul s-a dus la Mănăstirea Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă ca o „trestie strivită”, fără nici o dispoziție, plin de mâhnire și descurajare.

–    Ce ai făcut? Te-ai spovedit?, l-a întrebat Părintele Averchie.

–    Da, Părinte, însă…

Părintele Averchie l-a privit și l-a văzut mâhnit, palid, cuprins de o întristare, care nu era de la Dumnezeu, ci pe care o aduce diavolul ca să ducă la deznădejde sufletele.

–    Ce ai? Ce s-a întâmplat? Spune-mi!, l-a întrebat din nou Părintele Averchie.

–    Părinte, pentru mine nu mai există viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Mai bine ar fi să mă arunc în mare, a spus acela cu o durere profundă.

–    Dar, de ce? Nu te-ai spovedit?

–    M-am spovedit, însă duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu… Cum să-ți spun?  Duhovnicul m-a aruncat în deznădejde.

Când a auzit acestea și a văzut duhul mâhnirii și al deznădejdii cum se întinde ca un voal peste sufletul acelui om chinuit, Părintele Averchie a scris o scrisoare mitropolitului Ierotei de Melitopolis, care se nevoia atunci la Milopotamos. Acela putea să-l ajute, să găsească o scăpare pentru acest suflet. I-a dat scrisoarea acelui închinător, i-a spus două cuvinte întăritoare și i-a arătat cărarea care ducea la chilia mitropolitului.

Mitropolitul era în grădină când a ajuns închinătorul la el. Purta niște haine proaste și săpa. De îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:

–    Ce dorești, frate?

–    Vreau să mă spovedesc, Înaltpreasfințite, a spus omul întinzându-i scrisoarea.

–    Ascultă, fiule! Eu nu spovedesc, însă te voi trimite la un duhovnic ales de la Sfânta Mănăstire Karakalu. Se numește Părintele Codrat.

Ia hârtie și creion, scrie o epistolă Părintelui Codrat, și-l trimite pe acel închinător cu ea la Mănăstirea Karakalu, la acel doctor experimentat al sufletelor. Sărmanul închinător a luat scrisoarea și, urcând pe cărarea ce ducea la mănăstire, după puțin a ajuns.

Părinții l-au ospătat cu multă dragoste și bucurie, așa cum făceau cu fiecare vizitator. Apoi l-au înștiințat pe egumen.

–    Să vine la egumenie, a poruncit acela.

Acolo l-a primit ca și cum l-ar fi cunoscut de mulți ani. I-a vorbit cu dragoste, ca un părinte, în timp ce închinătorul se grăbea să-și scoată greutatea apăsătoare ce-l strivea, însă cu frică, pricinuită poate de prima sa spovedanie nereușită. Semăna cu pasărea urmărită de vânător care avea răni mari, însă și mai mare agonie. Diavolul îl legase, însă nu avea să se bucure, căci sufletul aceluia se afla acum în mâinile lui Hristos, în mâinile Părintelui Codrat, care depunea toată priceperea și puterea pentru a rupe legăturile păcatelor și ale deznădejdii. Era în mâinile doctorului care avea să facă operația și să vindece rănile cu Harul și luminarea Duhului Sfânt.

Închinătorul a văzut în persoana duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de bucurie.

„E o însușire a firii – scrie Sfântul Ioan Scărarul – făcută și ea de Bunul nostru Domn, ca, văzând pe doftor, bolnavul să se bucure chiar dacă nu se va folosi poate cu nimic de la el. Să ai și tu, o, minunate, plasturi, băuturi, bisturie, picături, briciuri, burete, lame de tăiat vinele, fierul de ars rana, alifii, doftorii de somn, cuțit, feșe și neîngrețoșarea. Căci de ne lipsesc acestea, cum ne vom arăta știința?” (Cuvânt către Păstor).

Părintele Codrat era înarmat cu toate aceste unelte duhovnicești care constituie adevărata știință a păstorului.

Închinătorul bolnav dorea să se facă degrab intervenția, însă Părintele Codrat nu se grăbea. S-a așezat lângă el și încerca să creeze o atmosferă de prietenie și încredere cu cel ce se spovedea, cu toate că acela se grăbea și-i spunea:

–    Părinte, sunt un păcătos.

–    Bine. Dar eu te văd ca pe un Înger al lui Dumnezeu. Spune-mi! Ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?

Au discutat astfel destulă vreme până când s-a făcut  pregătirea dorită. După aceea, rostind: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…” , Părintele Codrat i-a spus:

–    Hai, fiul meu. Vezi această Icoană a lui Hristos? Nu ascunde nimic, căci Domnul, pe toate le știe, pe toate le vede, pe toate le aude. Și eu sunt om pătimaș ca și tine. Așadar, curaj!

Fără grabă și în chip firesc a golit și vărsat toată otrava și toată durerea din inima acelui om. Și s-a mărturisit curat, cu zdrobire de inimă, fără să se îndoiască deloc de mila lui Dumnezeu, pe Care Îl vedea viu în chipul și în epitrahilul duhovnicului. S-a căit cu sinceritate, a plâns. Sufletul său, vorba sa, mișcările sale, toate vorbeau ca și cum ar rosti Psalmul 50 al lui David, Psalmul pocăinței: „Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”.

Ce altceva cere iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință. Întoarcere. Aceasta este singura cale către Rai. Calea pe care au călătorit vameșul, desfrânata, tâlharul. Această cale a deschis-o Domnul și acestui suflet rănit, prin dragostea părintească a înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a iertării păcatelor.

Era Săptămâna Mare. Părintele Codrat, după ce a ascultat spovedania acelui pelerin, a lăcrimat, ca de obicei, și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste rănile aceluia cu milostivire, i-a spus:

–    Fiul meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Astăzi este Joia Mare și toți părinții postesc ca să se împărtășească. Rămâi și tu aici aceste zile. În mediul curat și sfânt al Mănăstirii te vei putea cerceta mai bine pe tine însuți. Te vei ruga împreună cu noi, vei posti și te vei împărtăși. Voi liturghisi eu și te voi împărtăși. „Iertate îți sunt păcatele tale, de acum să nu mai păcătuiești”.

Bucuria omului era de nedescris. În jurul său toate străluceau cu lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Se mântuise. Și bucuria Părintelui Codrat, care se făcuse pentru încă odată „colac de salvare” în naufragiul vieții, era asemenea cu bucuria lui Hristos când află oaia cea pierdută, asemenea cu cea a prăznuirii ce se face în Cer „pentru un păcătos ce se pocăiește”.
Extras din: Codrat Karakalinul – Chipuri contemporane de Părinți athoniți.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

http://marturieathonita.ro/