Monahism și erezie (I)(II)(III)


Monahul Moisi Aghioritul

După ce voi mulțumi cu căldură Sfintei Mănăstiri care m-a invitat și o voi felicita pentru călătoria ei progresivă de 20 de ani, voi începe expunerea mea cu cunoscuta, dar însemnata, povestire despre Avva Agaton:

„Auzind unii că are mare discernământ, au vrut să-l încerce să vadă dacă se va mânia. Și i-au zis:

– Tu ești Agaton? Am auzit despre tine că ești curvar și mândru.

Iar el a răspuns:

– Da, așa este.

Și i-au zis lui iarăși:

– Tu ești Agaton bârfitorul și clevetitorul?

– Eu sunt, a zis acela.

Și i-au zis iarăși:

– Tu ești Agaton ereticul?

Iar el a răspuns:

– Nu sunt eretic.

Și l-au rugat pe el, zicând:

– Spune-ne nouă: De ce atâtea câte ți-am spus le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai primit?

Și le-a zis lor:

– Cele dintâi asupra mea le iau, pentru că sunt spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta „eretic” este despărțire de Dumnezeu și eu nu vreau să mă despart de Dumnezeu.

Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și au plecat zidiți, adică folosiți.”
Nu ne vom referi aici la începutul evanghelic al monahismului în istorie, nici la rânduielile și prinosul adus de el. Nu vom combate polemica întreținută a multora împotriva lui, răstălmăcirea, necunoașterea scopului lui, chiar de către oamenii Bisericii, care vor să-i transforme pe monahi în niște simpli lucrători sociali, să-i folosească și să-i exploateze. Și astfel se naște ironia: în timp ce unii îi acuză pe monahi că fug de lume și de osteneală și nu contribuie la lucrarea variată a Bisericii, de pildă, împotriva ereziilor, alții sau chiar aceiași „cu aceeași acuitate și critică condamnă aparițiile monahilor în arena luptelor teologice sau, în general, a celor pentru apărarea sfintelor tradiții, ca lucrare îndelungată a misiunii lor, ca expresie a dispoziției plină de mândrie și a purtării lor iubitoare de tulburare”. Dar îndată vom spune că aceste critici descoperă o ignoranță grosolană a Evangheliei, a învățăturii patristice, a istoriei bisericești și a vieților Sfinților. Oare nu sunt valabile pentru monahi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes. 2, 15) și: „De vorbirile lumești ferește-te”( 2 Timotei 2, 16)?
Desigur va trebui să accentuăm unora dintre celor care ne critică că altceva este teologia, pe care părinții asceți n-o îngăduie oricărui monah, și altceva este păstrarea absolut necesară a dogmelor, adică a Credinței ortodoxe. Sensibilitatea cea bună a monahilor nu-i face dogmatologi, ci luptători smeriți pentru păstrarea celor pe care Sfinții Părinți, prin îndelungate lupte, corect le-au dogmatizat, și … Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: „Nici celui ce teologhisește nu i se potrivește pocăința, nici celui ce se pocăiește teologia. Căci precum sunt departe răsăriturile de apusuri, cu atât mai înaltă este teologia decât pocăința…”. La fel și Sfântul Ioan Scărarul:  „Nu vom fi învinuiți, ο, prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”.[1] De asemenea, un argument obișnuit și mai degrabă ipocrit îl constituie spusele cum că monahii trebuie să fie cu desăvârșire dăruiți îndatoririlor lor și mai ales celei a rugăciunii. Nimeni nu va contesta asta vreodată. Însă lucrarea cea mare, frumoasă și cu adevărat puternică a rugăciunii nu anulează mărturisirea cu fapta în lupta cea bună împotriva învățăturii greșite. Aceste obiecții abile aparent serioase dovedesc lipsa luminii discernământului și o vădită încălcare a ortopraxiei. Evanghelia și Sfinții Părinți ne obligă la o mărturisire fără tulburare și conștientă atunci când credința se primejduiește. Sunt pline sinaxarele de Cuvioși mărturisitori și este bogată lauda Bisericii mame pentru răbdătorii, silitorii, curajoșii, neînfricații și vitejii fii ai pustiului.
[1] Scara, Cuv. VII.

Μonahul Moisi Aghioritul
Sfântul Teodor Studitul spune nenumăraților săi monahi: 

„Lucrarea monahului este să nu se îngăduie cumva să se facă tâlcuiri la întâmplare la Evanghelie, pentru ca nu cumva, făcându-vă pildă mirenilor de erezie și de comuniune cu erezia, să deveniți pricină de pierzare pentru ei”.
În felul acesta monahii devin lumina mirenilor, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, și nu-L trădează pe Dumnezeu, stând liniștiți atunci când ceea ce se primejduiește este Credința ortodoxă, ci asceții pașnici și blânzi devin luptători, potrivit Sfântului Grigorie Teologul. Toți Cuvioșii mărturisitori au fost totdeauna și asceți și rugători, fii credincioși ai Bisericii, ascultători și râvnitori până la sânge. Luptători „pentru proprietatea de obște a comorii Credinței sănătoase”, după Sfântul Vasilie cel Mare, nu erau stăpâniți de un fanatism sec, de o alipire la formă lipsită de conținut, la un zelotism irațional, la o pizmă călugărească, la un fundamentalism bolnav. Cuvioșii mărturisitori și următorii lor nu au fost obraznici, neiubitori de frați, neiubitori de străini, pentru că, din păcate, și aceste numiri s-au auzit recent din buze oficiale. Stăruința Cuvioșilor este considerată intransigență de către raționaliști, tăcerea lor drept lipsă de dragoste, cuvântul lor reacționar, învechit, sclerozat, incompatibil cu zâmbetele politicoase ale ecumeniștilor contemporani.
De asemenea, considerăm absolut necesar să menționăm că în lupta antieretică a monahilor au existat și destule lipsuri, frecvente exagerări, râvniri întru necunoștință, samavolnicii, răstălmăciri și lipsă de evlavie, care, din păcate, se continuă până astăzi și constituie istorii întunecate ale monahismului. Deraierea, tocirea și denaturarea lui. Dumnezeu să ne păzească de multele înșelări, așa cum frumos se spune în Sfântul Munte: „Ușor este a te înșela, însă greu este a te îndrepta”. Dar cel mai dureros lucru este să suferim naufragii la liman. Fiind cu teamă și luptându-ne să le evităm, îi fericim și le suntem recunoscători Cuvioșilor care sunt Dascăli ai lumii, profesori ai pustiului, Cuvioși Mucenici mărturisitori, scriitori niptici dătători de lumină, adoratori ai Adevărului.
Erezia constituie denaturarea Adevărului, tălmăcirea subiectivă și egoistă a oamenilor lipsiți de smerenie, iubitori de slavă deșartă, bolnavi, confuzi și chinuiți. Sfântul Antonie cel Mare i-a văzut în vedenie pe arieni ca pe niște fiare care loveau Sfânta Masă. În minunata sa viață, pe care a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, este prezentat ca unul întocmai cu Apostolii și propovăduitor, care a lăsat liniștea pustiului și a coborât în Alexandria ca să întărească poporul lui Dumnezeu în lupta sa împotriva arianismului. Se arată că „ereticilor le-a vorbit prietenește, numai atât cât să-i sfătuiască să se întoarcă la dreapta cinstire de Dumnezeu, învățând și considerând prietenia și vorbirea cu ei drept vătămare și pierzare de suflet”. Acestea le-a spus ucenicilor săi cu puțin înainte de fericitul său sfârșit și aceasta era poziția tuturor monahilor din vremea sa față de eretici. Monahii îl urmau pe Sfântul Atanasie cel Mare și erau întăriți de el. Poziția pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare față de eretici, au avut-o și Sfinții Pahomie și Macarie Egipteanul împreună cu ucenicii lor.
Cuviosul Iulian, prin rugăciuni și învățături, i-a însuflețit pre ortodocși împotriva învățăturilor străine, Cuviosul Afraate și-a părăsit viața sa zăvorâtă pentru a propovădui credincioșilor învățăturile ortodoxe, pe care le răstălmăceau arienii, iar Cuviosul Isaac de la Mănăstirea Dalmaților nu a ezitat să-l mustre pe împăratul Valent pentru că a fost influențat de arianism. Sfântul Efrem Sirul a fost un ascet sever, care i-a mustrat pe ereticii Apolinarie, Manitos, Bardisani și Marcion.
Dintre primii care s-au împotrivit bolii eretice a nestorianismului a fost egumenul Mănăstirii lui Rufin din Constantinopol, Cuviosul Ipatie, care nu a șovăit să se opună violentelor amenințări și pedepse ale liderilor politici și bisericești. Monofizitismul a fost condamnat la momentul potrivit de către neînfricații Cuvioși: Eftimie cel Mare, Ghelasie, Simeon Stâlpnicul, Ioan al Coloniei, Sava cel Sfințit și Teodosie cel Mare, fără să se înfricoșeze de amenințări, făcând călătorii și discuții îndelungate cu cei responsabili, urmați fiind de mii de monahi.
Origenismul a fost condamnat de către Sfinții: Pahomie cel Mare, Sava cel Sfințit, Ioan al Coloniei, Chiriac Sihastrul, Avva Varsanufie și Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s-a arătat și un deosebit luptător împotriva monotelismului, însoțit fiind de mulți monahi, suferind multe rele pătimiri, chinuri și exiluri. Hristologia ortodoxă a depins de statornicia neînduplecată a unui monah, Cuviosul Maxim, căruia i-au tăiat limba și mâna, ca să nu mai vorbească și să nu mai scrie despre libertate, dragoste și sfințenie.


Monahul Moisi Aghioritul
Modernismul și secularismul au fost se pare cauzele îndelungatei tulburări a iconoclasmului. Printre reformele făcute menționăm scurtarea Dumnezeieștii Liturghii, desființarea privegherilor și a altor slujbe sfinte, a posturilor și sărbătorilor, simplificarea dietei monahilor, confiscarea proprietății monahale, limitarea tunderilor în monahism și hirotoniilor, alegerea episcopilor să fie validată de consiliul imperial. Iconomahii îi aveau drept adversari pe monahi, care devreme și cu curaj au înfierat inovația. Printre primii luptători au fost Cuvioșii, Ioan Damaschin și Teodor Studitul, care au suferit neînfricați chinuri înfricoșătoare.
Împăratul Constantin V Copronim cunoscând lucrarea mănăstirilor, a poruncit să fie desființate și alungați cei care locuiau permanent în ele, silindu-i să urmeze viața în căsătorie. Pe bună dreptate istoricii numesc aceasta perioadă monahomahia (lupta împotriva monahilor). În prima perioadă a iconomahiei, Cuvioșii Ștefan cel Nou, Ștefan Savaitul, Andrei din Krisi, Teofil, Procopie și Vasilie au susținut dreapta cinstire și închinare a sfintelor icoane cu multe peripeții și mari chinuri. În a doua perioadă a iconomahiei mulțime de egumeni și monahi au fost izgoniți și au murit mucenicește pentru dreapta Credință.
Al doilea mileniu al Creștinismului, după săvârșirea Schismei din 1054, este pentru monahismul ortodox cu desăvârșire anti-latin, datorită expansiunii suspecte și perfide a papismului. Occidentul falsifică continuu tradiția ortodoxă și cutreieră Răsăritul Ortodox prin cruciade. Dintre primii cuvioșii mucenici ai bestialității papale au fost cel 13 cuvioși din Mănăstirea Kantaras din Cipru. Papistașii menționează că în planurile lor pentru mincinoasa unire a Bisericilor și supunerea Ortodoxiei Papismului, în ultimele secole ale Bizanțului, au fost monahii, care au influențat puternic poporul. Cugetătorilor de cele latinești din Constantinopol, monahii athoniți le-au răspuns cu curaj, iar după Sinodul de la Lyon din 1274, unde s-au opus cu tărie doctrinelor latine și cu sângele lor și-au pecetluit credința monahii din Karyes, Iviron, Vatoped, Zografu și Xenofon. Un mare  adversar al mincinosului Sinod din Lyon a fost și Cuviosul Meletie din Muntele Galisiului, care și-a lăsat liniștea și a mers în Constantinopol să înfiereze noile dogme ale latinilor. Pentru acesta a fost exilat i-au tăiat limba. În temniță a scris însemnata sa lucrare anti-latină: „Alfavitalfavitos”.
În secolul XIV, un monah înșelat, Varlaam Calabrianul, s-a dovedit a fi un luptător împotriva isihasmului. Sfântul Grigorie Palama, în fața primejdiei, lasă liniștea Athonului și cu armamentul său duhovnicesc greu zdrobește învățătura cea rea a aceluia și-i astupă gura lui și următorilor lui, care ajung până în zilele noastre. Și ceea ce este mai rău, unii ca aceștia se află și înlăuntrul zidurilor Ortodoxiei, de vreme ce nu pot sau nu vor să înțeleagă că nevoitorul care se roagă participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu. Teologul athonit, văzător de Dumnezeu, Sfântul Grigorie Palama, formulând cu măiestrie tradiția athonită despre lumina necreată, i-a biruit definitiv pe cei cu cugetare apuseană, pe scolastici, umaniști și raționaliști, iar lucrarea sa constituie o prețioasă moștenire. Contribuția i-a surprins pe unii și nu a fost înțeleasă de către toți, astfel încât chiar și episcopii contemporani lui l-au băgat în temniță, influențați fiind de eretici. Încheiem acest paragraf spunând că de nu am fi avut pe Sfântul Grigorie, poate am fi fost astăzi toți uniți (greco-catolici). De aceea latinii îl urăsc atât de mult pe Sfânt. Toată mulțimea monahilor a fost palamistă.
În perioada stăpânirii turcești, monahii s-au ostenit din greu să susțină picioarele națiunii: limba și credința, și să-i înfrunte pe vătămătorii eretici, mai ales pe papistași. Mișcarea athonită de renaștere duhovnicească, a Colivazilor, dovedită a fi autentică, a lucrat pentru însuflețirea poporului și respingerea învățăturilor străine. Astăzi panerezia ecumenismului, după Sfântul Iustin Popovici, și valurile modernismului, care sunt numite secularizare, potrivit Starețului Gheorghie Kapsanis Grigoriatul, amenință Ortodoxia de la temelii. Numai monahismul consolidat pe vechile rânduieli monahale și monahul curat, neagonisitor,  ascultător și devotat neîncetatei lucrări a rugăciunii și ascezei, va avea panoplia Duhului, pentru a păstra monahismul curat și necălcat de obiceiuri străine, pentru a fi piatra neclintită a credinței în tradiția hrănitoare de Sfinți, mucenicească și mărturisitoare. Pentru că de vom fi atrași și noi de cuvinte plăcute, cedări, măguliri și sponsorizări, zâmbete, sincretisme, vinovății tolerate și plăsmuiri, primejdia va fi mare. Rezistența nu va trebui să fie împotrivire, cuvântul va trebui să fie pe cât de puternic, pe atât de temperat, tăcerea cu discernământ, neliniștea bună, iar nu stresantă, altfel ne vom închide într-un zelotism nervos, superficial, tulburător, neechilibrat, care va fi greșit, de vreme ce nu va avea elementele păcii și a binecuvântării celor credincioși și smeriți, chiar dacă sunt puțini cei disprețuiți, acuzați și neaplaudați. Monahismul va lupta din nou, chemat fiind să rabde în rugăciune și pregătindu-și cu bărbăție armele puternice ale Duhului. Ceea ce lipsește mai ales este sfințenia și tocmai aceasta va mântui lumea de pierzare. Rugați-vă pentru mine!

Sursa

Ce e cu tine femeie crestina ORTODOXA?


Lumea se află într-o cădere permanentă… Păcatul îşi face loc în sufletele noastre din greu, dar, ceea ce doare cel mai mult, e că, astăzi se pierde chipul mamei, chipul femeii creştine ortodoxe! Ori anume mama, este cea care zideşte viitorul copiilor săi, prin învăţăturile sale, prin chipul şi portul său!  Mă gândesc că problema este mai actuală şi mai acută ca oricând! Mă gândesc că într-adevăr, se pierde chipul smerit al mamelor noastre! Vă spun sincer, nu îmi imaginez să o văd pe mămica mea în pantaloni, nu îmi imaginez, să văd în pantaloni (Doamne fereşte să nu zic vre-o blasfemie) pe cele care astăzi sunt Sfinte, înaintea lui Dumnezeu, pe ceea pe care o numim Maica Domnului – Împărăteasa Cerului şi a Pământului! Şi dacă conştiinţa mea îmi şopteşte că doar gândul la aşa ceva poate fi calificat drept blasfemie, cu cât mai mult, păcatul acesta – ca femeile să se vopsească şi să poarte haine bărbăteşti omoară sufletul? Eu zic, dacă în femeile noastre mai există frică de Dumnezeu, cât de puţină înţelepciune, să nu atragă atenţie la cuvintele mele! Şi eu sunt om pătimaş, care trăiesc aici în mijlocul ispitelor, iar cuvântul meu, nu neapărat trebuie calificat ca adevăr, fără cercetări adăugătoare! Dar totuşi, dacă mai cred în Dumnezeu, le rog, din tot sufletul, pe toate femeile şi mai ales pe cele care sunt preotese, să cerceteze cu atenţie şi să-şi facă concluziile de riguare, din Înţelepciunea Sfintei Scripturi!

Aşadar, dacă răsfoim Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, aflăm foarte clar următoarele cuvinte: „Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronom cap. 22, vers.5). Aşadar, prima întrebare! De ce femeie porţi pantaloni? Ori această haină face totuşi parte din garderoba bărbătească? De ce faci urâciune înainea lui Dumnezeu?

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel sfătuie şi el: Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire. Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.” (I Timotei cap. II, vers. 8-15). Unde este dragă şi iubită femeie îmbrăcămintea cuviincioasă despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel? Chiar ai ajuns ca deja şi în Biserică, în Casa Dumnezeului celui viu, care categoric îţi interzice să te fardezi, să-ţi faci împletituri de păr şi să porţi haine necuviincioase, chiar ai ajuns ca şi înaintea Lui să îndrăzneşti să te arăţi aşa? Chiar doreşti să-L ispiteşti pe Dumnezeu? Nu te temi? Se vede totuşi că nu, pentru că dacă te-ai teme, nu ai îndrăzni într-atât de mult să-l superi prin ceea ce faci! Urâciune este înaintea lui Dumnezeu purtarea pantalonului, urâciune este înaintea lui Dumnezeu purtarea hainelor necuviincioase (chiar dacă sunt şi femeieşti)! Urâciune este înaintea lui Dumnezeu şi diferitele împletituri de păr, după cum Spune Sfântul Apostol, din aur şi mărgăritare sau şi mai mult, diferitele machiajuri, prin care omul nu face decât să pună la îndoială capacitatea de Creator a Bunului nostru Dumnezeu! Ori purtând machiaje, anume aceasta şi facem! Arătăm lui Dumnezeu că nu ne place modul în care acesta nea creat şi considerăm că prin machiaje, operaţii plastice s-au rujări ne putem face mai frumoşi decât ia reuşit lui Dumnezeu! Iartă-ne Doamne şi pe noi şi pe femeile noastre!

Tot Sfântul Apostol Pavel, îşi continuă învăţăturile sale cu referire la chipul femeii şi în Epistola sa către Corinteni: „Orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea şi femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri. Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu. Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung? Şi că pentru o femeie, dacă îşi lasă părul lung, este cinste? Căci părul i-a fost dat ca acoperământ. Iar dacă se pare cuiva că aici poate să ne găsească pricină, un astfel de obicei (ca femeile să se roage cu capul descoperit) noi nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu. (I Corinteni, cap. XI, vers. 5-16).

„Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl.” Care ruşine Sfinte Apostole? Aceasta nu mai e ruşine astăzi! Acest păcat Sfinte Apostole la femeile noastre a devenit normă… Roagă-te Sfinte Apostole ca Dumenzeul nostru să ne ierte şi să ne miluiască şi să ne întărească! Iar pe femeile noastre să le întoarcă de la păcat!

Astăzi, mergem şi mai departe! Mergem la legiferarea prostituţiei! Mergem la avorturi! Mergem la aceea că, corpul femeii, corpul celor care mâine trebuie să fie mame, a devenit marfă, carne vie care se vinde şi se cumpără! Totdeauna mi-am pus întrebarea: Cum aceste femei se vor uita în ochişorii copilaşilor săi? Ce o să le spună, atunci când copilaşii să-i vor privi filme, în care mamele lor se dedau desfrâului, se dedau plăcerilor trupeşti, batjocorind creaţia lui Dumnezeu! De fapt, mă tem tare mult că şi copilaşii născuţi de astfel de femei vor fi copii ai păcatului, care nu vor şti nimic decât de desfrâu şi de industria plăcerii! Sărmanii! Nişte copilaşi ai morţii…

Fetelor, mamelor, femeilor, bunicelor! Poate e timpul să ne trezim, ce ziceţi? Poate e timpul să ne gândim la Hristos? Sfârşitul se apropie! Nu vă distrugeţi pe Dvs. Nu vă distrugeţi soţii, copilaşii, familiile! Fiţi vă rog mult – lumină, de care atât de mult are nevoie astăzi pământul.

Sursa