Vezi Crucea, Il vezi pe Hristos


Crucea in Ortodoxie nu este vazuta niciodata ca un simplu obiect. Ea este personalizata, Il are tainic pe Hristos in ea. Asa ne putem explica de ce avem un acatist inchinat Crucii si de ce rostim in Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucura-te, cinstita Cruce, pazitoare a crestinilor!” E limpede ca nu-i poti spune unui obiect sa se bucure. Ci numai unei persoane. Insa ne adresam in Acatistul Sfintei Cruci in acest fel pentru ca este loc al prezentei lui Hristos.

Parintele Dumitru Staniloae spune ca e nenatural sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea. Ca nu putem gandi o cruce despartita de Hristos sau un Hristos despartit de cruce. Iar atunci cand graim „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!”
De mentionat e si faptul ca atunci cand se scoate din Sfantul Altar crucea, se face intr-o procesiune speciala, una care imita vohodul de la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, fiindca ea este asezata pe Sfantul Disc asemeni agnetului inainte-sfintit, dupa cum marturiseste parintele arhidiacon prof. dr. Ioan I. Ica jr. Iar cantarea de la aceasta procesiune este oarecum paralela sau simetrica cu cantarea de la vohodul Liturghiei mai inainte sfintite: „Acum puterile ceresti nevazut slujesc…” La scoatere Sfintei Cruci se spune „Acum puterile ceresti nevazut inconjoara cinstitul lemn al Sfintei Cruci care acum se aduce”.

Fac precizarea ca Agnetul (agnos – miel) este o bucata de paine taiata din prescura, care se transforma in cadrul Sfintei Liturghii, prin Duhul Sfant, in Trupul Domnului. Deci si prin asezare crucii pe Sfantul Disc se face trimitere la Hristos. Crucea, dusa in procesiune la fel ca si Darurile inainte sfintite (pe capul preotului), apare in biserica ca o adevarata teofanie.

Nu trebuie trecuta cu vedere nici aruncarea si recuperarea crucii din apa de la Boboteaza (sarbatoarea Botezului Domnului). Multi au vazut in acest act intrarea si iesirea lui Hristos din apa Iordanului. Iar intrecerea tinerilor in a scoate cat mai repede crucea din apa, are ca temei faptul ca Hristos a iesit de „indata” din apa (pentru ca El nu avea pacate, nu avea ce sa marturiseasca si de aceea nu trebuia sa ramana mai mult timp in Iordan).

E bine sa mentionam ca o cruce care nu este sfintita, este lipsita de puterea lui Hristos. Ea nu lucreaza magic. Asadar nu simpla impreunare a doua bucati de lemn face ca Hristos sa fie prezent in ea. In rugaciunea de sfintire a crucii se cere: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”.
In concluzie, crucea poate fi mantuitoare numai daca este sfintita si pentru oamenii care doresc sa aiba parte de o viata duhovniceasca. Crucea cheama la iubire jertfelnica. Cine nu cunoaste daruirea de sine, nu poate fi partas al puterii Sfintei Cruci.

Sursa

Crucea, adanc al desertarii si scara catre cer


Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17




Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Citim în cartea Facerii: „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Şi Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu!“ (Fac. 22, 1-2).
Sfânta Scriptură ne spune că Avraam a ascultat această poruncă şi a plecat să-l jertfească pe fiul său. Actul jertfirii n-a fost însă dus până la capăt, căci Dumnezeu a oprit mâna tatălui care era gata, într-o ascultare plină de încredere în Dumnezeu, să-l jertfească pe fiul său. Când însă, ca creştini, citim aceste cuvinte, înţelegem că, de fapt, în chip tainic şi încă învăluit, Dumnezeu vorbeşte aici nu numai despre Avraam, ci, mai ales, despre Sine Însuşi. Înţelegem că lui Avraam Dumnezeu i Se revelează acum, într-un chip cu totul înalt şi de negrăit; că îi descoperă atât taina Fiinţei Sale – că are pe Fiul Cel Unul Născut -, cât şi taina lucrării Sale de mântuire. Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam ca de la Tată la tată. Că, în Avraam, Dumnezeu Şi-a găsit partenerul de dialog. Patriarhul este un izbăvit de asuprirea duhului celui surd şi mut. El are „urechi de auzit“ pentru glasul lui Dumnezeu; şi are gură pentru urechea lui Dumnezeu. Astfel, el aude când Dumnezeu, într-un chip inefabil, îl cheamă pe nume. Şi îndată Îi răspunde: „Iată-mă!“ De aceea, Dumnezeu îi descoperă taina iubirii Sale. Şi „îl provoacă“ să-I arate că-L iubeşte la fel de mult. „Iată – îi zice Dumnezeu lui Avraam – aşa iubesc Eu! Aşa te iubesc pe tine şi pe toţi ai tăi! Aşa iubesc Eu făptura pe care am adus-o din nefiinţă la fiinţă! Poţi şi tu să faci la fel? Dovedeşte-ţi iubirea, printr-o jertfă asemănătoare cu a Mea. Adu-l jertfă pe fiul tău cel unul născut şi prea iubit!“

Spun că „îl provoacă“ pe Avraam. Căci, într-adevăr, discernem în această istorisire sfântă nu numai intenţia revelării de către Dumnezeu, prin mijlocirea lui Avraam, a iubirii Sale celei negrăite; ci şi voinţa Sa de a ne înălţa la măsura acestei iubiri, de a ne face asemenea Lui, de a răspunde deplinătăţii iubirii Sale cu o iubire tot atât de întreagă. Căci, fără iubirea atotcuprinzătoare, nici nu suntem în stare să sesizăm revelarea propriei Sale iubiri. Atâta vreme cât nu ajungem la măsura credinţei lui Avraam, ne este cu neputinţă să sesizăm revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos.

Cu ce simţăminte mergea Avraam spre muntele unde avea să-l jertfească pe Isaac! Ce durere îi sfâşia inima atunci când a pus lemnele pentru jertfă pe umerii fiului său, iar el a luat în mâini focul şi cuţitul! „Tată – îi zice Isaac, mergând alături -, iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?“ O, cum îi tremura vocea lui Avraam atunci când i-a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale“? (Fac. 22, 6-8).

În Hristos ni se descoperă iubirea Părintelui ceresc pentru noi

Să trecem însă de la tip la antitip, de la preînchipuire şi prorocie la împlinirea hristică! Iată-L pe Iisus, noul Isaac, ducând în spate Lemnul Jertfei Sale! El este, cu adevărat, „oaia jertfei“ dumnezeieşti despre care grăia, prin Duhul Sfânt, Avraam. El merge spre jertfă, spre aceea unică şi mântuitoare Jertfă pentru care nu mai exista vreo „oaie“ ca să-I ia locul. „Şi s-au dus mai departe amândoi împreună“ – zice Scriptura despre Avraam şi despre fiul său (Fac. 22, 8). Şi în antitip (sau, mai degrabă, în prototipul divin), Tatăl şi Fiul merg împreună. Un dor Îi mână înainte, fără zăbavă şi fără întoarcere. E dorul, e iubirea de care dă seamă, în Evanghelia acestei duminici, cuvântul de foc al lui Hristos: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16).

În cuvintele „L-a dat“, Tatăl Însuşi este subiectul. El este Cel ce L-a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut şi Prea iubit. Dacă întrebăm Scriptura la ce „L-a dat“ Tatăl ceresc pe Fiul Său, ea ne răspunde: la cruce, care înseamnă deopotrivă moarte şi ocară. Şi una, şi cealaltă, cum nu se poate mai cumplite. „Summum supplicium“ şi „crudelissimum et teterimum supplicium“, zic cei vechi despre chinul fără de asemănare al morţii de cruce. Expresii care înseamnă: „culmea pedepsei (chinuirii)“ şi „pedeapsa cea mai crudă şi mai cumplită“. Şi totodată culmea ocării, a blestemului; conform prescripţiei mozaice, „blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn“, trupul unuia ca acesta trebuind să fie îngropat în grabă, pentru a nu spurca pământul Ţării Sfinte (Deut. 21, 23).

Dar nu e destul să întrebăm la ce „L-a dat“. Căci nu vom înţelege nimic dacă rămânem numai la această întrebare. Din veci, Tatăl şi Fiul merg „amândoi împreună“ spre Muntele Jertfei; din veci, privirea înduioşată, dar plină de hotărâre, a Tatălui Îi zice Fiului: Tu eşti „oaia jertfei“! Şoapta tainei dumnezeieşti a răsunat, prin insuflarea Duhului Sfânt, în urechile prorocilor. Astfel încât, din bună vreme, ei revelează taina mântuirii lumii prin jertfa Celui Care „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund“ (Is. 53, 7).

O, cât de mare este durerea Tatălui ceresc în faţa suferinţei Fiului! Profetul Isaia întrevede dumnezeiasca suferinţă a Tatălui şi dezvăluie cum El Îşi acoperă faţa de oroare: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa“ (Is. 53, 3). Profetul întrevede cum Tatăl Îşi întoarce faţa de la Fiul copleşit de păcatele lumii. Dar totodată i se descoperă taina Jertfei atotispăşitoare, anume că „Sluga Domnului“ (ebr. Ebed Iahve) suferă şi moare în locul nostru: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor“ (Is. 53, 4-6).

Trimis în lume pentru a o mântui, şi nu pentru judecată

Iată cât de adânc pătrunzătoare este privirea luminată de Duhul Sfânt a prorocului! Şi totuşi, mai rămâne adânc de descoperit. Chinul cumplit al Tatălui atotiubitor, oroarea Sa în faţa a ceea ce I se face Fiului Său Cel Unul-Născut nu sunt totul şi nu explică totul. În şi dincolo de acestea, Sfântul Ioan Teologul percepe adâncul iubirii lui Dumnezeu pentru făptura Sa cea căzută: „Căci Dumnezeu aşa (adică: atât de mult) a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat…“

Continuarea versetului arată că Dumnezeu „L-a dat“ (morţii) pe Fiul Său pentru ca lumea, prin această moarte a Fiului, să aibă viaţă: „… ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Iar versetul următor (17) adaugă o explicaţie: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“. „Viaţă veşnică“ şi „mântuire“ – iată două expresii practic sinonime care arată ce au adus lumii venirea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Contemplând taina iubirii lui Dumnezeu, Teologul – primul cu acest nume din istoria Bisericii – descoperă totodată că iubirea Fiului nu este cu nimic mai prejos sau în urma iubirii Tatălui. Sfinţii Părinţi spun că „Crucea este cel mai bun teolog“. Pe acest „cel mai bun teolog“ l-a avut dascăl ucenicul iubit atunci când, împreună cu Maica Prea Curată, au descoperit pe chipul Răstignitului de pe Golgota ce este, cu adevărat, iubirea. „În aceasta – va scrie el – am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi“ (I In. 3, 16).

De fapt, prin Fiul a avut „Apostolul iubirii“ revelaţia iubirii Tatălui. În orice caz, el nu înţelege să despartă pe Tatăl de Fiul şi pe Fiul de Tatăl în ce priveşte iubirea Lor mântuitoare faţă de noi. Aceeaşi unică, nemărginită şi negrăită iubire se manifestă în trimiterea Fiului de către Tatăl şi în Jertfa de ispăşire pe care, din voia Tatălui, o aduce Fiul: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre… Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi“ (I In. 4, 9-10.16).

Itinerarul iubirii: coborâre – înălţare

Pe revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos îşi întemeiază Sfântul Ioan Teologul îndemnul stăruitor adresat creştinilor de a împlini „porunca cea nouă“ (I In. 2, 8) a iubirii de fraţi. Astfel, în 1 In. 3, 16, după ce în prima parte a versetului prezintă Jertfa lui Hristos drept suprema revelaţie a iubirii, în partea a doua a aceluiaşi verset, el adaugă: „şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi“. La fel, mai departe, de fiecare dată când vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, adaugă exortaţia iubirii întreolaltă: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul“ (4, 11). Secţiunea din această epistolă care are ca un fel de titlu afirmaţia „Dumnezeu este iubire“ (4, 8) se încheie cu cuvintele: „Şi această poruncă avem de la El (adică de la Hristos): cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său“ (4, 21).
După Evanghelia acestei duminici, revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos implică itinerarul coborâre-suire: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“ (v. 13). În context – care este acela al convorbirii cu Nicodim despre taina naşterii de Sus -, aceste cuvinte Îl indică pe Hristos, „Cel ce S-a coborât din cer“, şi Care, ca Dumnezeu adevărat, „este în cer“, drept Singurul în stare să dezvăluie „cele cereşti“ (v. 12). Dacă însă ţinem seama de contextul posterior, adică de ceea ce ne spune Mântuitorul în continuare, că oricine va crede în El are viaţă veşnică (v. 15-17), înţelegem că „suirea la cer“ în urma „coborârii din cer“, prin Întrupare, ne priveşte şi pe noi.

Prin El, şi noi suntem chemaţi să ne suim în cer

Sfinţii Părinţi vor exprima acest adevăr-adevărat rezumat al soteriologiei creştine – în cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut Om, ca pe om să-l îndumnezeiască“.

Itinerarul coborâre-suire ne aduce aminte de scara din visul lui Iacov. Lui Iacov i s-a descoperit atunci taina coborârii la noi a Fiului lui Dumnezeu şi, prin El, a suirii noastre la Dumnezeu. Într-adevăr, Iacov a văzut nu numai o scară care unea cerul cu pământul, ci şi că pe această scară se circulă în ambele sensuri: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea“ (Fac. 28, 12). Jos, la picioarele scării, se află Iacov, omul căruia i se face descoperirea; iar în „capul scării“ stă Dumnezeu Însuşi. Nu este greu să ne dăm seama de ce în această scară Sfinţii Părinţi au văzut o preînchipuire a Maicii Domnului. „Bucură-te, scară dumnezeiască“, îi zicem Maicii Prea Curate. Căci, într-adevăr, ea a legat cerul cu pământul; prin ea S-a coborât la noi Fiul lui Dumnezeu.

În scurta pericopă evanghelică a acestei duminici, Mântuitorul ne descoperă şi calea înălţării la cer. O cale pe care suie El, mai întâi, dar pe care suntem chemaţi să suim şi noi, pe urmele Lui. Această cale, această scară spre cer, este Crucea. Într-adevăr, Domnul ne descoperă că şarpele cel de aramă, care, conform poruncii lui Dumnezeu, a fost înălţat pe lemn de către Moise (Num 21, 8-9), a fost o preînchipuire a lui Hristos şi a Crucii Sale: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului“ (v. 14). Toţi cei muşcaţi de şerpi în pustie priveau spre şarpele de aramă înălţat pe lemn şi erau izbăviţi. Tot astfel şi noi, privind ţintă spre Hristos Cel răstignit, suntem mântuiţi de otrava şarpelui celui de demult (cf. Apoc 12,9). În acest verset ioaneic apare o trăsătură importantă, pe care se cuvine s-o subliniem. Anume, faptul că Mântuitorul Hristos numeşte „înălţare“ răstignirea Sa pe Cruce. Încă în alte două locuri din Evanghelia de la Ioan, Mântuitorul se exprimă în acelaşi fel. În capitolul 8, 28, el zice iudeilor: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt…“ „Eu sunt“ este o aluzie clară la numele prea sfânt al Dumnezeului Celui adevărat, Iahveh (= „Eu sunt Cel ce sunt“, Ieş. 3, 14); Iisus anunţă astfel descoperirea dumnezeirii Sale prin Crucea biruitoare. Iar în capitolul 12, 32-33, la cuvântul Domnului: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine“, evanghelistul adaugă explicaţia: „Iar aceasta zicea, arătând cu ce moarte avea să moară“. Într-adevăr, moartea de cruce implica înălţarea de la pământ a victimei. Mântuitorul profeţeşte astfel „cu ce moarte avea să moară“, că, adică, va primi moartea din mâinile romanilor, care executau prin răstignire pe cei osândiţi ca împotrivitori ai stăpânirii lor. Totodată însă – şi acesta este lucrul cel mai important în toate aceste texte ioaneice – Crucea apare ea însăşi ca înălţare. Iisus Se înalţă la cer ca Om, la slava pe care, ca Dumnezeu, a avut-o la Tatăl „mai înainte de a fi lumea“ (In. 17, 5), pe această scară minunată care este Crucea răstignirii Sale.

Ni se descoperă astfel caracterul paradoxal al Crucii şi al Jertfei de pe Cruce. Ea reprezintă adâncul cel mai adânc al coborârii, al umilirii, al „deşertării“ (kenosis, kenoză) lui Hristos de slava Sa dumnezeiască. Aşa o şi prezintă importantul text „kenotic“ din Fil. 2, 7-8: „… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“. Dar ea este totodată înălţare. Ca şi scara din visul lui Iacov, Crucea este şi ea o scară a ambelor sensuri, scara pe care, când cobori, te înalţi. Este scara lui Hristos şi scara noastră deopotrivă. Sau, mai precis, este scara pe care Hristos, prin trupul Jertfei şi al Învierii Sale, a întins-o între cer şi pământ şi între pământ şi cer, este „calea cea nouă şi vie“ (Evrei 10, 20) pe care El a deschis-o pentru noi.

Maica Domnului, „scară“ către Dumnezeu

Acest al doilea înţeles tipologic al scării, Crucea, nu-l contrazice pe cel dintâi. Născătoarea de Dumnezeu este şi ea scară cu ambele sensuri. Căci, dacă Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, făcându-Se Om, prin Maica Domnului, El S-a suit la cer cu umanitatea pe care a luat-o din sânul ei. Însăşi această coborâre s-a făcut pricină a suirii Sale. În continuarea textului hristologic din Filipeni, capitolul 2 – considerat, pe drept, un adevărat „imn“ hristologic – se arată clar acest lucru: „Pentru aceasta (adică pentru că S-a coborât, prin Întrupare şi prin „moartea de Cruce“), şi Dumnezeu L-a preaînălţat…“ Astfel, itinerarul coborâre-suire este complet şi cu referire la „scara“ care este Născătoarea de Dumnezeu.

Dar Maica Domnului este nu numai „scară pentru Dumnezeu“, ci şi scară pentru noi, cei care voim să ne suim la Dumnezeu. Este „scară“ şi pentru noi, în primul rând, prin faptul că ne-a precedat şi că ne este model pe calea înălţării la cer; s-a spus, pe drept cuvânt, că Născătoarea de Dumnezeu este, prin excelenţă, chipul creştinului realizat. Dar ne este „scară“ şi datorită necurmatei ei mijlociri în rugăciunea cea pentru noi, astfel încât, treaptă cu treaptă, ea ne susţine în suişul nostru spre slava şi bucuria Împărăţiei cerurilor.

Lucruri adânci şi cu totul dumnezeieşti ne descoperă această Sfântă Evanghelie, acum, în preajma sărbătorii împărăteşti a Înălţării Sfintei Cruci! Ni se revelează taina iubirii lui Dumnezeu în circuitul ei complet. Cu chemarea pe care această revelaţie ne-o adresează: pentru iubire, singurul răspuns adecvat este iubirea. Dumnezeu voieşte să ne ridice la un răspuns de iubire adevărată, spre înălţarea noastră la comuniunea cu Cel ce „atât de mult ne-a iubit“.

Prof. Vasile Mihoc

Sursa:ziarullumina.ro

Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci

Cuvant la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci

Duminica dinaintea Inălţării Sfintei Cruci (Ioan 3,13-17)

a) Dialogul lui Hristos cu Nicodim
Această pericopă evanghelică este desprinsă din discuţia avută de Hristos, la două luni după botezul Său, cu Nicodim, un fariseu bine intenţionat, membru al Marelui Sinedriu.

Hristos Se găsea în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui în primul an al vieţii Sale publice. Lumea cunoscuse deja minunile Sale şi mulţi credeau în El (v. Ioan 2,23).

Nicodim voia să-L vadă de aproape pe acest vestit Iisus. Insă duşmanii Lui, fariseii şi ceilalţi, dăduseră poruncă ca oricine crede în El sau vorbeşte public despre El să fie exclus din sinagogă. De aceea şi Nicodim L-a întâlnit pe Hristos pe ascuns, noaptea, probabil în casa Salomeei, mama lui Ioan. Şi în întuneric, la lumina lumânărilor, el a văzut Lumina adevărului.

Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el (Ioan 3, 2), I-a spus Nicodim. Il vedea pe Hristos ca pe un om care pur şi simplu îl avea pe Dumnezeu cu el, şi nu ca pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu. Iar Iisus „trebuia” să-i arate că era Fiul lui Dumnezeu de la faptul că minunile făcute le făcea de unul singur. Dar, ca să nu-l preseze şi să-l facă să se gândească singur, i-a vorbit la persoana a III-a. De nu se va naşte cineva de Sus nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3). Ca şi cum i-ar fi zis: „Nu eşti născut din nou, de aceea Mă consideri un simplu om şi, pentru că nu eşti născut din nou, nu poţi intra în împărăţie.”

Nicodim cel pământesc, când a auzit despre naştere, s-a mirat. Ca un om „greu” ce era, nu putea face urcuşuri duhovniceşti, de aceea, uimit, L-a întrebat pe Hristos: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? (Ioan 3, 4). Iar Hristos a încercat să-l convingă, folosindu-se de logică. Dacă pe cele pământeşti vi le-am spus şi nu credeţi, cum veţi crede de vi le voi spune pe cele cereşti? (Ioan 3, 12). Cum vei crede că M-a născut Dumnezeu-Tatăl? Şi a continuat: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel Care S-a coborât din cer: Fiul Omului (Ioan 3,13). Şi, de vre-me ce a coborât din cer, ne-a adus o veste nouă despre cer. In prim plan vestea că El însuşi, Hristos, este Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, singurul capabil să ne spună ce se întâmplă cu adevărat în ceruri este El, Fiul Omului, Care S-a coborât din cer (v. Ioan 3,13).

Dar dacă a coborât din cer, cum continuă să fie în cer? Pot fi spuse astfel de lucruri? Sigur că pot. Dar numai de către Dumnezeu şi niciodată de către om, pentru că omul ori este în cer, ori este pe pământ, însă Iisus, fiind Dumnezeu, este peste tot prezent, şi în cer şi pe pământ, în timp ce ca om era prezent trupeşte doar pe pământ.

Iar Hristos, pentru a-i arăta lui Nicodim cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu-Tatăl, Care L-a născut, i-a zis: într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede Într-Insul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-însul (Ioan 3,16-17).

Poate că Nicodim până acum nu credea că interlocutorul său, Iisus, era Dumnezeu, dar avea în sine o dispoziţie bună de a crede. De aceea şi Hristos, fără să socotească nici oboseala, nici timpul, a continuat discuţia, care poate a ţinut până dimineaţă. Şi astfel, Nicodim a plecat de lângă Hristos născut din nou.

Când Hristos a fost răstignit, Nicodim, împreună cu Iosif din Arimateea, au coborât trupul Lui de pe cruce şi l-au îngropat (v. Ioan 19,39-42). Nicodim, îngropându-L pe Hristos, şi-a amintit cuvintele spuse în acea noapte luminoasă, când L-a întâlnit în Ierusalim. Intr-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,16). Iar acum vedea cu ochii lui acest lucru pus în practică. A conştientizat cât de mult iubea Dumnezeu lumea. Măcar de-am conştientiza şi noi!

Măcar să conştientizăm că Unul-Născut Fiul Său S-a întrupat, a devenit om pentru un singur scop: ca să sufere de dragul nostru din cauza păcatelor noastre! De aceea a şi băut de bunăvoie potirul amar, cel mai amar pahar pe care-l poate bea omul pe pământ: paharul morţii. Dar a fost şi îngropat ca un simplu muritor, în mormânt. Apoi, fiind Dumnezeu, a învins moartea, a înviat din morţi, viaţă dăruind. Ce-ar fi putut să facă şi nu a făcut? De aceea spunem din nou: numai El, Hristos, are „dreptul” să fie Dumnezeul nostru. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni (Psalmi 76,13-14), cântăm în biserică în ziua Paştelui.

b) Preinchipuiri ale Crucii

De nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5), i-a zis Hristos lui Nicodim. Iar în continuare S-a referit la crucea Sa (v. Ioan 3,14-15), legând astfel botezul de moartea Sa pe cruce. Şi asta nu întâmplător, deoarece izbăvirea care a izvorât din crucea Sa se dăruieşte creştinului prin botez. De aceea, botezul se numeşte şi cruce – participare la moartea şi îngroparea Domnului (v. Romani 6, 4), precum, de asemenea, şi crucea se numeşte botez. Şi cu botez am a Mă boteza şi câtă nerăbdare am până se va împlini! (Luca 12, 50).

Hristos în continuare i-a spus lui Nicodim: După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,14-15). Insuşi Hristos aseamănă înălţarea Sa pe cruce cu înălţarea şarpelui făcută de Moise. Evreii se găseau în pustiul Faran şi se certaseră cu Moise, şi asta nu era prima oară. Iar Dumnezeu, ca răspuns, a umplut pustiul de şerpi otrăvitori. Pe unde mergeai, prin pustiu, chiar şi în refugii, în peşteri, erai înconjurat de şerpi. Săreau pe ei şi-i muşcau şi îşi lăsau otrava, împrăştiind moarte. Panicaţi, evreii i-au strigat lui Moise: „Am păcătuit! Roagă-L pe Domnul!” Iar Dumnezeu a răspuns: „Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp şi va fi că tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi.” Şi a făcut Moise un şarpe de aramă (Numerii 21, 4-9).

Porunca lui Dumnezeu era să se facă un şarpe identic, din aramă. De asemenea, porunca era ca acest şarpe din aramă să se ridice sus, pe un lemn, nu să fie pus pe o stâncă sau altundeva. Iar Moise a ascultat. A făcut şarpele din aramă şi l-a ridicat sus pe un lemn. Evreii care voiau să scape de şerpi trebuiau doar să se uite către lemnul pe care era ridicat şarpele. Ce ispită! Să-i muşte şarpele veninos şi să se uite pur şi simplu la un şarpe de aramă agăţat pe un lemn şi să-şi scape viaţa! Hristos voia prin asta să ne spună: „Oricât de nebuneşte este ceea ce vă spun Eu, dacă o faceţi, vă izbăviţi. Ascultarea de Mine e pentru voi mântuitoare.”

Tot aceeaşi scenă este o preînchipuire a lui Hristos cel răstignit, însă şarpele de aramă, care era ridicat sus pe lemn, i-a izbăvit pe evrei de veninul mortal al şerpilor, pe când Hristos ridicat sus pe cruce mântuieşte întreaga omenire de veninul cel veşnic al şarpelui (al diavolului). Mai mult, şarpele de pe lemn nu era făcut nici din sfoară, nici din elastic, ci era făcut din aramă, deoarece arama nu se modifică dacă este lovită, rămâne neschimbată, în timp ce orice alt material s-ar fi schimbat. Astfel Hristos pe cruce rămâne neschimbat, iar dragostea Lui faţă de cei care L-au răstignit nu s-a micşorat câtuşi de puţin.
Desigur că Dumnezeu i-ar fi putut spune lui Moise ca în loc de şarpe să facă un miel, care era o imagine cultică iudaică – le amintea de mielul de Paşti (v. Ieşirea 12, 2) şi de mielul jertfei pentru păcat (v. Deuteronomul 14,10). Insă a vrut ca preînchipuirea jertfei Fiului Său să fie un şarpe, ca să le amintească că şarpele (diavolul).. .a fost cel care a înşelat-o pe Eva şi a adus păcatul în lume, iar acest păcat al Evei L-a condus pe Hristos la moarte. Şi aşa cum şarpele, diavolul, a înşelat-o pe Eva, aşa şi Hristos pe cruce l-a încurcat pe diavol.

Evreii au înţeles valoarea terapeutică a acestui şarpe de aramă atunci când, muşcaţi fiind, priveau la şarpele de aramă şi se făceau bine, deşi lucrul ăsta le părea iraţional. Şi tu, atunci când, după muşcătura păcatului, îngenunchezi înaintea lui Hristos cel răstignit şi-L rogi pentru izbăvirea ta, atunci înţelegi că într-adevăr crucea este putere a lui Dumnezeu (v. I Corinteni 1,18).

Iudaiştii şi alţii nu pot înghiţi faptul că un om răstignit poate izbăvi un alt om, atâta timp cât el însuşi nu poate să se izbăvească pe sine. Din punctul lor de vedere au dreptate, dar, pe de o parte, nu au experienţa izbăvirii care izvorăşte din Cel răstignit, iar, pe de altă parte, ignoră faptul că Hristos singur a ales să Se răstignească, şi a ales-o din multa Sa dragoste pentru om. Deci era singurul mod de a-l izbăvi pe acesta. Că într-atâta a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Ţiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede Într-Insul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,16).

c) Păcatele îl îndepărtează pe Hristos

Pe un zid al unui bloc era scris: „Iubesc ţigara pentru că este singura care arde pentru mine.” Cei care au scris nu greşeau cu mult. Voiau în viaţa lor pe cineva să-i iubească, să se topească, să ardă pentru ei. Şi n-au găsit. Şi au „iubit” ţigara, deoarece era singura care ardea pentru ei, deşi această ardere le ardea şi sănătatea.

Şi cine dintre noi nu vrea pe cineva care să-l iubească sincer, din toată inima lui? Cine dintre noi nu vrea pe cineva care să se jertfească de dragul său? Insă noi avem pe acest Cineva Care ne iubeşte. Acesta nu e om, ci este Dumnezeu-Om. Căci într-atâta a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-insul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16), i-a spus însuşi Hristos lui Nicodim.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o cuvântare ţinută turmei sale despre multa dragoste a lui Hristos faţă de noi, pentru a-i face şi pe păstoriţii săi să-L iubească la fel de mult pe Hristos, a pus în gura lui Hristos următoarele cuvinte: „Eu sunt părintele, Eu fratele, Eu mirele, Eu casa, Eu hrana, Eu îmbrăcămintea, Eu rădăcina, Eu temelia şi orice vrei sunt Eu, aşa încât nu ai nevoie de nimic altceva. Eu te voi sluji. De aceea am şi venit: să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt şi prieten, şi mădular al trupului şi cap, şi frate şi soră şi mamă, toate sunt Eu. Ajunge să fii iubitor faţă de Mine. Eu M-am făcut sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, M-am urcat pe cruce pentru tine, am coborât în mormânt pentru tine. Şi sus în cer îl rog pe Tatăl pentru tine. M-a trimis Tatăl pe pământ pentru a Mă face pentru tine mijlocitor către El. Tu eşti toate pentru Mine: şi frate, şi împreună moştenitor şi prieten şi mădular al trupului. Ce altceva mai vrei?” (Omilia LXXVI la Evanghelia după Matei). Şi, deşi aşa stau lucrurile, oamenii, în loc să alerge la Dragoste, fug de această dragoste, căutând alţi izbăvitori. Şi caută, şi caută…! In ziarul Financial Time (3 aprilie 1995) scrie: „In fiecare an se înfiinţează în jur de 100 de noi religii (denominaţiuni). Membrii sunt de regulă tineri care caută soluţii la problemele lor.” Astăzi lucrurile stau cu mult mai rău.

Intrebare: Aceşti oameni nu au auzit niciodată de Hristos? Nu au auzit niciodată cuvintele Sale? Ce găsesc mai presus în noile religii decât au găsit la Hristos? Sigur au auzit de Hristos, dar nu L-au acceptat ca Mântuitor al lor. Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele. Că tot cel ce face rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca să nu i se vădească faptele, i-a zis Hristos lui Nicodim (Ioan 3, 19-20). Cu alte cuvinte, ceea ce îi depărtează pe oameni de Hristos este felul lor păcătos, faptele lor, păcatele lor. Hulitor al lui Hristos, care să aibă trupul curat şi mâinile curate, nu vei găsi. însă vei găsi pe mulţi dintre cei care-L neagă având trupul întinat şi mâinile prihănite, spunea preotul arhimandrit Epifanie Theodoropoulos.

Oamenii vor desigur să aibă un Dumnezeu (Goethe spunea că omul are adoraţia în vene), însă Il vor conform patimilor lor, pentru patimile lor, şi nu un Dumnezeu izbăvitor de patimi. Şi, adorând dumnezei străini, pe de o parte îşi împlinesc patimile lor, căci zeii străini nu spun „nu” patimilor, pe de altă parte îşi satisfac pornirea religioasă înnăscută; de aceea şi simt în adâncul lor o oarecare linişte, pace, asemănătoare cu cea pe care o inspiră cimitirul. Astfel, se păcălesc singuri. însă nu e totul să crezi într-un dumnezeu, ci în adevăratul Dumnezeu, izbăvitor de patimile barbare, mai ales într-un Dumnezeu Care te iubeşte şi Se jertfeşte pentru tine.

O snoavă zice că un mai-mare al diavolilor l-a luat la o plimbare pe un diavol mic. Diavolul mic iscodea de o vreme un om ce se interesa de adevăr, aşa că diavolul mic a spus îngrozit: „O-ho! Pe acesta îl pierdem, a găsit o părticică de adevăr!” Iar celălalt a răspuns: „Nu te teme, nu-l pierdem! Părticica pe care a găsit-o o voi face eu ca un steag şi nu va putea din cauza lui să vadă unde se găseşte întreg adevărul. De adevărul întreg să te temi.” Părticica de adevăr poate s-o găsească cineva oriunde, chiar şi la diavol. Şi, oriunde ai această părticică, ai falsa impresie că ai dobândit adevărul, însă exact asta înseamnă înşelarea. Cum să înţelegi că ai găsit acest adevăr din înşelare? Insă pentru a ieşi din înşelare va trebui să consideri minciună tot ceea ce ai crezut a fi adevăr. Asta este marea problemă. Vezi Isaia 59, 9-10.

Mântuirea există doar în Hristos, pentru că doar Acesta S-a răstignit pentru mântuirea noastră (v. Ioan 3,16). Fericit cel ce se predă acestei iubiri răstignite, că deja şi-a găsit mântuirea!

ARHIMANDRIT VASILIOS BACOIANIS

TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR; EDITURA DE SUFLET SI TABOR

Cumpara cartea „TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR”

Crestin Ortodox

Convorbirea lui Iisus cu Nicodim


Capacitatea data omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el pana a se face si El insusi om S-a aratat in modul cel mai inalt in faptul ca S-a facut si om, sau persoana a firii omenesti, dintr-o reprezentanta a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc.1, 35).

Daca nu s-ar fi nascut Hristos ca om din Fecioara, nu ar fi fost Dumnezeu si n-ar fi adus lumii o lumina mai presus de ea, aratand pe om destinat vesniciei, ci ar fi lasat lumea si omenirea inchise in grauntele ei. S-ar fi dovedit incadrat in legile acestei lumi si n-ar fi putut ridica omenirea intr-un plan superior de vesnica viata fericita. Nascut ca orice om, ar fi si murit ca orice om, fara sa poata invia nici El si fara sa poata invia nici pe oamenii a caror fire a asumat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mantuitoare daca s-ar fi nascut cu pacatul care l-ar fi supus mortii ca pe toti oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunavoie pentru ceilalti oameni, ca sa o poata birui, ci ar fi suportat-o, fara voie, pentru vina lui, ca o lege careia i-ar fi fost si El supus. N-ar fi adus nimic nou in lume. Gruparile neoprotestante sunt consecvente cand, respingand nasterea lui Hristos din Fecioara, resping si crucea Lui, ca suportata pentru oameni cu puterea de a invinge moartea primita prin ea. Numai asa Hristos S-a aratat prin cruce Mantuitor, deci ca lumina ce ne ridica din intunericul mortii, pentru ca S-a aratat ca Dumnezeu Mantuitor prin nasterea din Fecioara. Numai asa ii putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sangele Tau“.

Numai asa putem spune, tot in Sfanta Liturghie: „Iata, a venit prin cruce bucurie la toata lumea“. Am spus inainte ca Fiul lui Dumnezeu S-a coborat la om, inaltandu-l la nivelul Sau prin har. Cel mai mult a facut-o aceasta cu Cea pe care a facut-o Nascatoare a Sa, Nascatoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toti la El, care credem in El ca Dumnezeu si in ea ca Nascatoare de Dumnezeu, din legea mortii definitive, fara sens. Aceasta s-a facut prin faptul ca S-a nascut din ea ca Fecioara, desigur tinand seama si de cuvantul ei: „pod care ne trece cu adevarat de la moarte la viata“ (Acatistul Maicii Domnului). Numai nascandu-Se din ea ca Fecioara, ea a fost facuta „scara cereasca prin care S-a pogorat la noi Domnul“. Ea a fost facuta „Maica luminii“. […]

In faptul ca Hristos Se naste din Fecioara se arata ca El isi afirma, prin nastere ca om, atat calitatea de Creator al umanitatii, cat si vointa de a o mantui pe aceasta, adica de a scapa de moarte si de a asigura oamenilor, ce voiesc sa se uneasca cu El, viata fericita de dupa moarte si fara de moarte.
El Se face om, dar ramane si Dumnezeu. Numai prin aceste doua calitati isi arata deplina apropiere de oameni si calitatea de Mantuitor. Numai coborandu-Se la calitatea de om, dar inaltand pe om la calitatea personala de Dumnezeu, ridica pe oameni la egalitatea cu Sine, fara sa confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale vazuta spre tinta care este tot El, prin faptul ca e omul model, dar si Dumnezeu, ca viata deplina a omului, prin unirea deplina a firii Lui omenesti cu firea Lui dumnezeiasca. Caci, precum am afirmat, in persoana este viata concreta a unei firi. Iar in Hristos, viata umanitatii este realizata in insasi Persoana dumnezeiasca. Si, daca in Persoana altuia are si persoana mea completarea vietii, in Hristos avem in Persoana altuia nu numai viata marginita a omului, ci si firea nemarginita a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune in comuniune cu alte Persoane dumnezeiesti: cu Tatal si cu Duhul Sfant.
In apropiere de aceasta Persoana inaintam tot mai mult, mergand pe calea unirii desavarsite a firii omenesti cu dumnezeirea in El, fara sa ajungem vreodata sa fim asemenea cu acea tinta. Hristos ne este cale, ajutandu-ne sa facem si noi din umanitatea noastra un mediu tot mai straveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omeneasca, si un mijloc tot mai adecvat lucrarii dumnezeirii, cum este umanitatea asumata de El, fara sa ajungem niciodata la aceasta calitate a Lui. El este, in alti termeni, calea spre indumnezeirea noastra prin har. Si El ne este cale, nu numai pentru ca voim noi sa-I urmam Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci si pentru ca El insusi se face in noi cale a noastra, dandu-ne puterea sa ne insusim viata Lui. In acest scop, El Se salasluieste in noi la Botez, sau noi ne salasluim in El. Astfel, Sfantul Apostol Pavel spune: „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mi-ne“ (Gal. 2, 20). Totusi trebuie sa voim si noi sa fim in El si El in noi. Si voirea aceasta a noastra se arata in faptele noastre, ca implinire a poruncilor, sau a voii Lui, in ceea ce se arata raspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, insusi Iisus Hristos a spus: „De veti pazi cuvintele Mele, raman in voi. si voi veti ramane in iubirea Mea. Si cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara de Mine nu puteti face nimic“ (In. 15, 5, 7, 10).
Cel ce crede este in Hristos, sau are pe Hristos in sine de la Botez, aflandu-se ca o mladita in vita si impartasindu-se de viata Lui roditoare. Dar trebuie sa sporeasca tot mai mult in im-partasirea de viata Lui, de puterea Lui roditoare, ca sa aduca si el roada tot mai multa. A-cela are in sine pe Hristos in calitate de cale spre tot mai multa viata, in unire cu viata Lui, dar trebuie sa inainteze tot mai mult in El spre El. De aceea, atat Hristos, cat si Apostolul Ioan vorbesc nu de staruire nemiscata in Hristos, ci de o „umblare“ in El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, dupa ce a inviat, ne-a nascut la Botez din nou, dar spre „nadejde vie“ in tot mai multa viata adevarata (1 Petru 1, 3). Fara Hristos, traind in monotonia si ingustimea unei existente sarace, nu cunoastem o cale si o tinta spre care sa inaintam (1 In. 2, 19). Caci numai in El, ca in Cel ce este viata nemarginita si nesfarsita, de care ne poate face parte si noua, inaintam in viata fara sfarsit.
Neinaintand in El ca Persoana care ne comunica viata nemarginita, nu putem inainta in nimeni spre a le impartasi dintr-o astfel de viata. Numai inaintand in El, impartasindu-ne tot mai mult de iubirea desavarsita si de viata inviata ce ne-o comunica El, putem inainta si noi in iubirea sau viata altora. Altfel, ramanem in egoismul nostru, in dispretul fata de altii, caci n-avem puterea sa ne miscam spre unirea cu ei prin iubire daca nu inaintam in unirea cu Hristos si in viata fara sfarsit in El. Neiubirea lui Hristos, unita cu neiubirea semenilor, ne tine intr-o agitatie care nu ne scoate din noi, deci din intuneric. „Cel ce uraste pe fratele sau, umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, ca intunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a inainta in Hristos inseamna a inainta pe calea care ne duce spre viata, care se arata si in comunicarea cu altii. Caci Hristos este calea spre viata. Pentru aceea Hristos, aratandu-Se drept calea adevarata spre viata adevarata, este lumina adevarata. El a venit in lume ca lumina, in sensul de cale adevarata spre viata adevarata. Impartasindu-ne tot mai mult de El, sau de viata, nu mai umblam in intuneric, ci in lumina. Hristos e lumina adevarata, pentru ca e Viata. El este, si in calitatea de lumina, si calea spre viata adevarata: „Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua. Si aceasta era solia pe care am auzit-o de la El si v-o vestim: ca Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El. Daca zicem ca avem impartasire cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu savarsim adevarul“ (I In. 1, 2, 5-6).
Avand pe Hristos in sine, omul care crede in El ajunge sa fie tot mai mult un mediu prin care lucreaza Hristos, asa cum lucreaza sufletul prin trup. Caci lucrand sufletul lui in trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucreaza in trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru ca sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiasca a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune ca si in trupul acelui om lucreaza Hristos, odata ce Acesta se afla in om si cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu inseamna ca sufletul si trupul omului sunt puse intr-o stare pasiva. Hristos lucreaza de fapt prin lucrarile sufletului si trupului. Asa cum Hristos atingea, prin mana Sa, ochii orbului, ca prin aceasta miscare a mainii sa transmita puterea Lui dumnezeiasca, asa transmite si prin mainile unei persoane credincioase puterea dumnezeiasca aflata in trupul Sau, aflat si acesta inlauntrul acelei persoane. Hristos este in credincios o cale interioara care il apropie pe om tot mai mult de Sine si il face tot mai mult mediu al puterilor Sale.
Dar intrucat puterea inaintarii spre Hristos nu se comunica omului numai de catre Hristos ca Dumnezeu, ci vine si de la El ca om, Hristos ni S-a facut cale si prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desavarsit al pu-terilor Sale dumnezeiesti, de la inceput, dar, ca sa ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a facut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil si succesiv prin viata Sa desfasurata in asemenea fapte, ca sa poata si omul credincios sa-L imite. Se arata parcurgand si El o cale omeneasca concreta. Ne-a dat putinta sa-L vedem ca o cale strabatuta concret cu umanitatea Sa plina de dumnezeire, ca sa imitam si noi faptele Sale, chipul bunatatii si curatiei Lui in asemenea fapte, ca o cale strabatuta din copilaria Sa pana la jertfa pe cruce. Ne-a aratat cum sa ne manifestam blandetea, curatia de patimi, rabdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toata viata Lui e o lumina concreta. Dar Hristos ne este, in calitate de cale, lumina sau invers. Insa El ne este o cale nesfarsita, pentru ca este nu numai om, ci si Dumnezeu. Si ne este o cale nesfarsita chiar ca Persoana, dat fiind ca insasi Persoana omeneasca este totodata o taina niciodata epuizabila. Chiar persoana umana este, pe de o parte, o lumina si o cale pentru vointa noastra de-a inainta in comuniunea si iubirea fata de ea la nesfarsit, neputandu-se confunda cu ea niciodata. Persoana umana este si ea o cale nesfarsita, pentru ca niciodata nu sfarseste in a ne comunica ceva.
Traieste mereu altceva din ea si traiesc mereu in alta stare in legatura cu ea; doreste mereu sa se comunice altei persoane. Inaintez in a o cunoaste, caci mai am mereu multe de cunoscut in ea. Dar in aceasta comunicare fara sfarsit este totusi ceva finit, ceva definit, sau un indefinit marginit. Hristos insa ca Persoana in acelasi timp umana si divina este la nesfarsit intr-o comunicare a infinitatii Sale. E mereu Lumina, mai presus de orice lumina si taina, vesnic mai presus de definibilul uman. E taina infinita in ceea ce ne comunica si taina infinita in ceea ce ramane mereu inca necomunicat. Cu cat comunica mai multa lumina, cu atat se vadeste mai mare taina. Hristos e lumina si taina nesfarsita chiar in umanitatea Sa, pentru ca este o u-manitate prin care se comunica Persoana dumnezeiasca.

Urmand pe aceasta cale, prin credinta in Hristos vom ajunge si noi la inviere, ca la viata neingustata, in vesnica fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindca ne vom arata si noi fii ai Tatalui ceresc si frati ai Lui dupa har. Si cel facut fiu al Tatalui ceresc si frate al Fiului Sau nu mai e lasat sa moara cu totul si definitiv. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune ca cel nascut prin har din Hristos cel inviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatalui Sau, desigur daca urmeaza calitatea de fiu exemplul Fiului nascut din Tatal dupa fiinta. „Iar inainte de venirea credintei in Hristos, noi eram paziti sub Lege, fiind inchisi pentru credinta care avea sa se descopere. Astfel ca Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca sa ne indreptam din credinta. Iar daca a venit credinta (in Hristos), nu mai sunteti sub calauza. Caci toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat“ (Gal. 3, 25-27).

Intai Hristos ne-a nascut din nou, „dupa invierea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fiindca sunteti fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului sau in inimile voastre, care striga: Avva Parinte“ (Gal. 4, 6). De aceea, dupa Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfant: „Si ungerea Lui va va invata despre toate“ (1 In. 2, 27). Caci dupa invierea lui Hristos si dupa inaltarea Lui ni s-a cerut sa ne purtam ca niste fii, implinind cu iubire voia Lui si imitand pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere si caldura in aceasta de la Duhul Fiului. Caci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune insesi inimile noastre in simtirea de fii iubitori fata de Tatal, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de esti fiu, esti si mostenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris-tos“ (Gal. 4, 7). Si, ca atare, putem sa nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiesti.
Inainte de venirea in trup, Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tata. Cuvantul lui Dumnezeu ne apare inca in calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stapan poruncitor. Deci nu ni se aratase in maxima apropiere si comunicare spirituala, ca Frate in umanitate, facandu-ne si pe noi impreuna cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tata. Aceasta se arata in faptul ca ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca noua“ a iubirii, pentru ca nici El nu ne aratase ca ne-a iubit pe noi, facandu-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu stralucea inca in deplina claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arata puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul si mergea inaintea lui, aratand cortul plin de slava Domnului (Ies. 40, 32-35). Prin nor, in cort era o anumita prezenta a puterii Cuvantului lui Dumnezeu, dar El nu se revela in mod clar. O anumita prezenta a puterii Lui in nor era si in jertfele de animale ce se aduceau in cort, si mai ales in mielul pascal, dar aceasta prezenta a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezenta personala clara si directa a Lui, cand se va intrupa El insusi ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „fagaduiala“ a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate si Mantuitor al nostru, ca sa ne ridice si pe noi la calitatea de fii ai Tatalui ceresc.
Acum se arata clar ca Lumina si ca sensul cel mai adevarat al existentei noastre, facandu-ni-se, ca Frate, cale ca sa ne unim cat mai mult cu El, ca frati ai Lui si fii ai Tatalui Sau, nemar-ginit si fara de inceput. Acum se lamuresc si se adeveresc toate chipurile din Lege, aratandu-ni-se totodata inaltimea maxima ce ni se fagaduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la inaltimea de fiu al lui Dumnezeu. In aceasta se arata al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de alta parte, e compensata prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, caruia i se face Frate si Tata. De fapt, numai acesta poate fi adevarul. Caci daca exista un Dumnezeu, si anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai inalt al existentei – si in realitate El trebuie sa fie ca explicare a existentei – El nu poate, daca vrea sa mai existe si altceva, sa nu creeze acel altceva din nimic, dar si sa nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi in toate o unitate, fara sa-l desfiinteze pe acel altceva ca creatie.
Si aceasta treapta la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Sau. Numai la aceasta suprema apropiere intelegem ca vrea sa poata ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai facut fiu cunoaste pe Tatal sau necreat si Creator la maximum, precum il poate si imita in viata sa. Iar aceasta cunoastere si imitare nu poate sa nu inainteze la nesfarsit, data fiind infinitatea Aceluia si finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o faptura constienta ca s-o tina cu dispret intr-o separatie de nedepasit fata de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului daca nu are, pe de alta parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) si acest Fiu nu e intr-un fel model al creatului si nu se face El insusi Frate cu creatul, adica om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clara si eficienta a oamenilor spre calitatea de fii in Hristos. Acum ne ajuta sa-I urmam Lui ca Fiu facut om prin Duhul Sau de Fiu. Astfel, suntem introdusi in relatiile treimice sau facuti mostenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatal. Nu mai suntem stapaniti de poftele ce ni le trezesc lucrurile atat de mici ale lumii, chiar prin valoarea data carnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu straveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne aratam iubirea ajutatoare unii fata de altii.

Parintele Dumitru Staniloae,
Articol preluat din lucrarea Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993

Predici (si audio) la DUMINICA DINAINTE DE INALTAREA SFINTEI CRUCI. Parintele Cleopa, IPS Bartolomeu, Parinti de la Sihastria Putnei: “Semnul Fiului Omului”

Predica Parintelui Cleopa la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci


Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30)

“Iubiţi credincioşi,

Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi şi arătarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare şi negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare şi nespusă bucurie tuturor binecredincioşilor creştini care au cinstit-o şi s-au închinat ei, altarul cel sfinţit cu sîngele lui Hristos. Însă mare spaimă şi cutremur va aduce peste cei răi şi necredincioşi care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfînta Cruce.
Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfînt a arătat că Sfînta Cruce este semnul de biruinţă al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creştinilor ca pe o puternică armă prin care creştinii vor birui pe nevăzuţii vrăjmaşi. Iată ce zice psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din faţa arcului (Psalm 59, 4). Preasfîntul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creştinii vor atrage asupra lor lumina feţei lui Dumnezeu, după cum scrie: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Psalm 4, 6).
Sfînta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Da, fraţii mei, toate popoarele pămîntului vor plînge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgîne cînd vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oştile îngereşti şi de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor şi ostaşilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana şi Caiafa? Ce vor zice atunci bătrînii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului?
Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfînta Cruce, cînd vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi hulesc Crucea lui Hristos? Vai şi amar celor orbi, răi şi necredincioşi că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viaţă, dar va fi prea tîrziu şi nu va fi vreme de pocăinţă.
Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta pe cer şi celelalte unelte şi semne ale pătimirii lui Hristos precum: suliţa, piroanele, cununa de spini, buretele, trestia, bicele şi frînghiile. Iar unii din Sfinţii Părinţi zic că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alţii şi zic: “Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor” (Apocalipsa 7, 3).
După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunţile celor drepţi, vor cunoaşte îngerii pe cei aleşi ca să-i adune, după mărturia Apostolului, “întru întîmpinarea Domnului în văzduh”. După acest semn va cunoaşte Păstorul oile Sale cuvîntătoare. Voievodul va cunoaşte pe ostaşii Săi, Judecătorul pe drepţii Săi, Părintele pe fiii Săi.
Unii din Sfinţii Părinţi zic, că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer, în văzduh, se va arăta şi sicriul Legii Vechi, ca unul ce a fost închipuire a Crucii, cum zice la Apocalipsă: “Şi s-a deschis Biserica lui Dumnezeu în ceruri şi s-a arătat sicriul Legii în Biserica Lui” (Apocalipsa 11, 19). Aceasta va dovedi că Legea nouă a Harului este unită cu cea Veche şi că pe amîndouă Legile acelaşi Dumnezeu le-a dat şi le-a aşezat.
Despre plînsul popoarelor păgîne şi al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie şi fericitul Augustin, zicînd:
“Atunci se vor tîngui şi vor plînge toate seminţiile pămîntului, văzînd pe pîrîşul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei şi cu arătarea sa se va cunoaşte păcatul lor şi vor mărturisi nebunia lor şi robirea lor, dar fără de folos. Vor plînge pentru că acolo nu va mai fi cu putinţă să se pocăiască, nici să scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărîrea blestemului. De aceea se vor tîngui pentru păcatele lor din trecut, pentru înfricoşările ce le vor sta în faţă la înfăţişarea Preadreptului Judecător şi pentru muncile şi pedepsele cele veşnice care urmează să-i cuprindă. Aşa vor plînge soarta lor cea ticăloasă şi jalnică. Crucea care mai înainte era semn al dragostei şi al păcii, nădejdea celor păcătoşi, mîngîierea celor scîrbiţi, scăparea celor deznădăjduiţi, atunci cînd se va arăta pe cer, va fi semn al tuturor pedepselor şi îngrozirea tuturor păgînilor şi necredincioşilor, spaima înfricoşată a celor păcătoşi spre pierzarea celor care au fost hulitori ai Crucii.
Nu vor găsi atunci acei hulitori şi necredincioşi nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea şi strălucirea cea preaînfricoşată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decît soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării şi lumina vieţii, va străluci asupra lor, nu ca pînă acum, ca semn al eliberării şi al mîntuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mîntuire, ci va străluci ca un fulger şi ca un tunet spre pedeapsă şi răzbunare asupra şi răzbunare asupra celor necredincioşi şi hulitori. Şi dacă Crucea Domnului, biruinţa lui Hristos asupra iadului şi a morţii, va îngrozi lumea necredincioasă, cine altul o va mîngîia şi mîntui? Şi dacă semnul milostivirii va fi semn de pieire, cine altul îi va mai învia? Şi dacă Sîngele lui Hristos vărsat pe altarul Crucii va striga asupra lor, cine va mai apăra atunci pe cei necredincioşi şi hulitori?
Crucea atunci se va arăta spre mai mare bucurie şi veselie pentru cei credincioşi, care pentru dragostea Celui ce a sfinţit-o cu preascump Sîngele Său, au purtat-o în viaţă împotriva necazurilor şi a scîrbelor. Aceştia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste şi cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea lumii”.
Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi păgînii şi necredincioşii cînd vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită. Atunci vor cunoaşte necredincioşii şi sectanţii că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru a zdrobit porţile iadului, a deşertat cămările cele dedesubt ale lui şi a deschis porţile cele cereşti; a surpat prin ea puterea vrăjmaşului şi boldul morţii şi a pierdut închinarea la idolii cei fără simţire.
Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruinţă cu care Atotţiitorul Dumnezeu al creştinilor a supus şi tras la adevărata închinare a cinstitului şi slăvitului Său nume toată lumea creştină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).
Crucea este numită “Semnul Fiului Omului”. Ea este pomul mîntuirii şi al vieţii, fiindcă pe el, Hristos viaţa noastră a adus mîntuirea lumii: a întins mîinile Sale spre noi să ne îmbrăţişeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute şi să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorît balsamul Preasfîntului Său Sînge, ca să vindece rănile noastre sufleteşti nevindecate.
Sus pe lemn, Domnul cel Preasfînt Şi-a deschis pieptul Său, să ne dobîndească pe noi în inima Sa şi să ne izbăvească de mînia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecăţii de apoi nici unele din aceste daruri nu se vor afla la cruce. Unde este atunci deschiderea mîinilor lui Hristos? Unde este plecarea capului Său? Unde este coasta cea împunsă şi deschisă? Unde este Sîngele Lui? Unde este Hristos cel înviat? Auzi pe proorocul Osea, care zice: Merge-vor ca să caute pe Domnul şi nu-L vor afla, că s-a depărtat de la ei (Osea 5, 6). O cuvînt amar, o, vorbă otrăvitoare! Noi însă, ca să ne arătăm veseli la arătarea slăvită şi purtătoare de biruinţă a Crucii să zicem fiecare cu Sfîntul Apostol Pavel: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Galateni 6, 14).
Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie şi să cinstim Crucea lui Hristos, pînă cînd încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul Fiului Omului, pe care L-a sfinţit cu Preasfînt Sîngele Lui şi să zicem din toată inima noastră:
“Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauţi şi să mă afli, şi Te-ai răstignit ca să mă izbăveşti de robia diavolului, mă rog şi mă cuceresc Ţie, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins şi pironit şi ai suferit cu atîta iubire de oameni pentru a noastră mîntuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi şi Sîngele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmaşilor Tăi, ai făgăduit tîlharului raiul şi Ţi-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ţie şi cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecăţii, Crucea Ta, unealtă a vieţii şi nu a morţii şi pierzării; să ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărăţim cu Fiul în veci”.
Iubiţi credincioşi,
Dacă citim cu atenţie Sfînta Scriptură, învăţăturile Sfinţilor Apostoli, Vieţile Sfinţilor şi cuvintele Sfinţilor Părinţi putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul Omului, adică cu Sfînta Cruce.
Dintre acestea multe, la sfîrşitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a întîmplat în părţile Indiei.
Într-un oraş de acolo unul din creştini s-a mutat din alt oraş şi a uitat în casa unde stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului de o credinţă cu el, zicînd: “Acesta este Dumnezeul creştinilor”. Răspîndindu-se vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea pînă la mai marele lor, care a chemat pe acela ce găsise Crucea şi i-a poruncit să i-o arate. Şi erau de faţă ca la trei sute de bărbaţi în jurul dregătorului. Deci, luînd-o el în mîinile sale şi uitîndu-se la ea cu luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creştinilor. Iar unul a răspuns: “Da, Acesta este cu adevărat!” Atunci a zis eparhul: “Acesta este Dumnezeul care ajută creştinilor, un osîndit şi un spînzurat?” Şi au scuipat toţi Crucea şi au înapoiat-o în mîinile aceluia care o adusese.
Dar, o preaslăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mîinile sale de la eparh, capul Mîntuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se întoarce spre stînga şi a privit cu ochii vii şi deschişi la toţi cei care erau de faţă. Deci cuprinzîndu-se toţi de mare frică, au căzut la pămînt afară de acela care ţinea Crucea în mîinile sale.
După un timp, venindu-şi toţi în simţire, sculîndu-se ca dintr-un somn adînc, a strigat eparhul cu glas mare: “Cu adevărat, mare este Domnul creştinilor!”
Apoi a zidit o mică biserică în locul acela şi a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea făcătoare de minuni a lui Hristos şi au început să cinstească şi să i se închine cu toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfîntul Botez de la un preot creştin şi, trăind cu mare evlavie în credinţa cea dreptmăritoare a lui Hristos, la adînci bătrîneţe s-a odihnit în Domnul.
Deci, fraţii mei creştini, dacă păgînii aceia, numai de la închipuirea Mîntuitorului pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încît au rămas fără glas ca nişte morţi, ce vor pătimi la înfricoşata Judecată de apoi, păgînii, sectanţii şi necredincioşii care hulesc semnul Crucii lui Hristos, cînd o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită slavă şi vărsare de lumină şi prea mare strălucire? Oare nu vor zice:
“Acesta este lemnul care era iudeilor sminteală şi elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care Hristos a zdrobit porţile iadului şi a descuiat cămările cele dedesubt şi a deschis porţile cereşti şi a surpat toate puterile iadului şi ale morţii?”
Iubiţi credincioşi,
În încheierea acestei predici, vă rog să cinstiţi Sfînta Cruce cu mare evlavie şi să nu vă luaţi după oamenii cei rătăciţi de la adevărata şi dreapta credinţă, care nu se închină Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Aceştia sînt oameni bolnavi la gîndire şi la înţelegere şi fii ai pierzării, prin care diavolul depărtează de la Biserica lui Hristos pe cei slabi în credinţă şi necunoscători ai Sfintei Scripturi şi pe toţi cei nelămuriţi în dreapta credinţă. Fugiţi de aceşti oameni şi de învăţăturile lor, ţineţi minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească, care v-a născut la viaţă nouă prin apă şi prin Duh şi să nu vă rupeţi de ea, căci Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5), ale cărui mădulare sînteţi. Amin”.

Predica IPS Bartolomeu Anania in Duminica dinainte de Inaltarea Sfintei Cruci:


CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS?




“Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit cântarea:
“Mare este puterea crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt într-un loc şi lucrează în lume şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici ca să se roage pentru sufletele noastre“.
Îmi este greu să vă vorbesc în ziua de astăzi pentru că suntem şi în vecinătatea marii sărbători a creştinătăţii, Înălţarea Sfintei Cruci. Pe de altă parte, ni s-a amintit despre convorbirea dintre Iisus şi învăţatul evreu care era Nicodim şi în care Iisus Îşi arată încă odată dumnezeirea, afirmând că
nimeni nu s-a suit decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Tatălui Care este în cer.
Prin aceasta a vrut să ne arate nouă odată pentru totdeauna, şi necredinței noastre sau puţinei noastre credinţe, că locuinţa Sa, a Domnului Hristos, este în cer. Şi noi zicem: <Bine, bine, dar noi am pregătit locuinţă şi în sufletele noastre>. Ceea ce este adevărat. Fiecare căutăm să-I facem un sălaş asemenea ieslei din Betleem şi să-L purtăm. Important e cu câtă credinţă, cu câtă sinceritate şi cu câtă dăruire Îl purtăm. Căci, dacă o facem doar formal, ca să ne numim creştini şi să onorăm apelativul de creştini, nu înseamnă mare lucru. Şi doar să-L purtăm fără să-L şi dobândim în inimile noastre, iar n-am făcut mare lucru. Şi, dacă nu săvârşim faptele pe care El le-a săvârşit, asemănătoare acestora, iarăşi n-am săvârşit mare lucru. Credinţa şi participarea noastră creştină rămân, dacă nu o simplă formalitate, oricum superficiale, de suprafaţă. Important este să coborâm fiecare în adâncul sufletului său şi să vadă dacă într-adevăr acolo Îl adăpostește pe Domnul Iisus. Dacă Îl adăposteşte măcar cât L-au adăpostit animalele din peştera Betleemului, pe care le vedem zugrăvite în icoana Naşterii Domnului. Aşadar, importantă este participarea noastră efectivă la trăirea în Hristos. Să nu facem din ea o simplă formalitate. E o problemă de sinceritate şi de fond, la urma urmei.
Ni s-a vorbit astăzi despre lumină şi întuneric, cele două poziţii antagoniste. Şi ni se spune în altă parte a Evangheliei după Ioan:
Eu sunt lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea viaţă veşnică.
Ceea ce înseamnă că lumina este viaţa cea veşnică, în timp ce întunericul este somnul cel veşnic, inconştienţa cea veşnică sau amorţirea cea veşnică. Noi vorbim despre lumea de dincolo în două formule foarte simpliste, de rai şi iad. În Sfintele Scripturi nu ni se arată foarte clar cum arată raiul şi cum arată iadul. Însă intuim un singur lucru: iadul înseamnă singurătate, în timp ce raiul înseamnă comuniune. Noi aici, în biserică, din clipa în care ne-am adunat laolaltă să ascultăm Sfânta Liturghie şi ne-am adunat prin credinţa în Hristos și în numele lui Hristos, deja am păşit în rai. Pentru că alcătuim o comuniune de credincioşi în numele lui Iisus Hristos. Altfel, iadul înseamnă izolarea şi singurătatea. Iadul înseamnă, cum se spune în Scriptură, întunericul cel mai dinafară, adică întunericul absolut, în care simţi că ai pe cineva lângă tine, dar nu-l vezi. Este doar conştiinţa că e cineva lângă tine. Dar izolarea este completă, şi a ta, şi a lui, pentru că nu există comuniune, nu-şi vorbesc, nu se cunosc; tu nu-l ştii cine este şi, dacă nu-l ştii, este un străin, iar, dacă este un străin, este ca şi cum n-ar exista. Este echivalent cu nefiinţa, dacă putem vorbi de nefiinţă, pentru că ea contrazice termenul de fiinţă.
Aşadar, dragii mei, important nu este că respirăm şi că suntem vii. Important este dacă respirăm întru Iisus Hristos şi dacă respirăm prin viaţa lui Iisus Hristos. De aceea sfinţii isihaşti, adică pustnicii desăvârşiţi, care şi-au închinat viaţa cu desăvârşire rugăciunii, nu au decât o formulă foarte, foarte simplă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Se spune că, odată, un mitropolit, un vlădică din vremurile vechi, mergea către pustie. Şi a trebuit să treacă un râu. Nu era mare râul, putea fi trecut cu piciorul. Dar a dat acolo de trei călugări, trei pustnici, care treceau râul de o parte şi de alta, sărind într-un picior şi spunând: <Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi.> Şi atunci mitropolitul s-a oprit la ei: <Dar ce faceţi voi aici?> <Păi ce să facem, ne rugăm. Atât am învăţat şi noi, altceva nu ştim.> <Nici măcar Tatăl nostru nu-l ştiţi?> <Nu, că nu ne-a învăţat nimeni şi n-am învățat de la nimeni.> <Păi atunci staţi să vă învăţ eu măcar Tatăl nostru.> Şi i-a învăţat aşa cum îl ştim şi noi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri… O dată, de două ori, <Hai, băgaţi-o bine în minte. Acum v-am învăţat Tatăl nostru, să-l ziceţi!> Şi, când să treacă râuşorul, ei se ţineau după el: <Mai spune-ne o dată finalul, că nu-l mai ţinem minte, l-am uitat!> Şi atunci le-a spus: <Rugaţi-vă cum v-aţi rugat şi până acum! Pentru voi văd că este foarte complicat să învăţaţi Tatăl nostru, ziceţi: Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi. Pe asta aţi învăţat-o, pe asta o ţineţi minte şi e mai bine primită decât o rugăciune savantă>.
Aşa că, dragii mei, participarea noastră poate fi şi foarte simplă, nu foarte complicată. Nu este nevoie să ştii prea multă carte, să ştii prea multă teologie. E bine, totuși, să citeşti cărţile religioase, să le citeşti pe îndelete, în fiecare zi câte o pagină, o jumătate de pagină, şi, mai cu seamă, să meditezi asupra lor, nu doar să le citeşti sau să le înveţi pe de rost, adică la suprafaţă, fără să-ţi pătrundă în conştiinţă şi în inimă. Importantă nu este cunoştinţa sau ştiinţa, ci importantă este participarea. A şti este frumos, dar nu este mare lucru. A înţelege ceea ce ştii este frumos, dar nu spune totul. Important este a şti, a înţelege şi a participa la ceea ce înțelegi. Fără această părtăşie, fără această participare a întregii noastre fiinţe, adică a intelectului şi a sensibilităţii, nu este o adevărată participare în Domnul Hristos.
Este ceea ce ne învaţă şi ceea ce aţi auzit astăzi la Sfânta Liturghie, și ceea ce veţi auzi mâine şi la praznicele următoare. Din partea mea, eu v-am recomandat ceea ce am învăţat şi eu de la bătrânii mei, la vremea când era tânăr şi mai puţin ştiutor, şi anume că nu este important să crezi, nu este important să militezi, ci este important să te consumi, să te istoveşti, adică să te faci una cu iubirea lui Hristos şi, prin aceasta, făcându-te una cu Hristos. În felul acesta ne asigurăm mântuirea, care nu este foarte grea, dacă ştim s-o facem. Este uşoară şi frumoasă, în simplitatea ei. Dumnezeu nu a făcut lucrurile peste putinţa noastră de înţelegere sau peste putinţa noastră de a participa la ele; ci le-a făcut cu înţelepciune şi a pus la dispoziţia noastră, a fiecăruia dintre noi, mai învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, mai complecşi sau mai simpli în structura noastră, ceea ce este fiecăruia necesar pentru propria sa mântuire.
Cu aceasta să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne păstreze în credinţa cea dreaptă şi cea adevărată, să ne păstreze întru fapta cea bună, să ne păstreze în speranţa neştirbită că dincolo de această viaţă există o alta care ne aşteaptă să-i fim vrednici. Amin”.

Cuvântul Ortodox

Predica la duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci ( Parintele Galeriu)


wp-image-862420878

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednicilor de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Din dumnezeiasca Evanghelie pe care o vom auzi astazi – asa cum Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, a randuit – ne impartasim, ca intotdeauna dealtfel, de un cuvant tot mai descoperitor de taina. Inaintea oricarui praznic imparatesc (adica pentru Imparatul – Dumnezeu), cum e Craciunul, bunaoara, sau Invierea, dar si Inaltarea Sfintei Cruci, sunt evanghelii in legatura cu acest praznic. Evanghelia din aceasta duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci e in legatura Sfanta Cruce, care se dezvaluie in chipul Crucii si in lemnul Sfintei Cruci. Dar noi trebuie sa mergem mai adanc, la taina Sfintei Cruci. Azi, o data mai mult, rogu-va sa cugetam, sa privim din interior spre exterior taina care se dezvaluie. Si toti cei care doresc sa inteleaga adancul de taina al adevarului dumnezeiesc si al adevarului omului, sunt rugati, impreuna, sa luam aminte. Cuvantul dumnezeiesc al Evangheliei asa ne graieste:

“Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).

Acesta este cuvantul de astazi al Sfintei Evanghelii, atat de concentrat, de unit in el, ca intr-un nucleu divin; dar din care, in lumina Duhului Sfant, stralucesc razele adevarului dumnezeiesc, pentru om.

Fiecare cuvant sau verset (sau vers) sa-l luam si sa ne impartasim: “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Iubitilor, de atatea ori sufletul omului, si poate mai mult al crestinului, se intreaba cu privire la acest cuvant: cer. Ce este cerul? Si nu totdeauna intelegerea noastra a ajuns pana la odihna (care nu inseamna somn, ci pacea luminii divine). Cer… Astazi auzim asa: Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Deci cerul e asezat deasupra noastra. Si nimeni dintre noi nu s-a suit, dar a venit printre noi Cel care a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Fiul e in cer din veci, e Fiul Parintelui ceresc. Iar Fiul Omului – adica Fiul Parintelui ceresc, Care S-a facut si om – Care e in cer, vrea sa ne spuna ca de acolo, din cer, e taina omului. Si nu numai a omului, intrucat omul e o sinteza a intregii Creatii; taina intregii Creatii e in cer.

Sa ne referim in clipa aceasta la doua cuvinte ale Scripturii, de esenta: primul cuvant – de la Cartea Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” – deci cerul, intai. Si un cuvant cel putin la fel de revelator – al rugaciunii pe care Cel Care S-a coborat din cer, Fiul Omului, Fiul Parintelui ceresc, ne-a invatat-o: Tatal nostru: “Tatal nostru Care esti in cer (…) Precum in cer, asa si pe pamant” – reia cuvantul dintru inceput al Scripturii. Deodata se dezvaluie cerul: “Tatal nostru Care esti in ceruri…”. Am zice in graiul nostru, pe intelesul nostru smerit: Cerul este locasul lui Dumnezeu. Sfantul Stefan, in cuvantul rostit de el inaintea Sinedriului, atunci cand a fost omorat cu pietre, le spunea celor din Sinedriu, reluand cuvantul Proorocului Isaia: “Cel Preainalt nu locuieste in temple facute de maini, precum zice Proorocul: «Cerul este tronul Meu si pamantul asternut picioarelor Mele. Ce casa Imi veti zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?»” (Fapte 7, 48-49). Evocam la inceput odihna, si auziti: “locul odihnei Mele”. Ce fel de odihna? Numai dupa osteneala cautarii si dorului luminii dumnezeiesti ajungi la odihna.

Impreuna cu colegul meu – parintele Stefan – cercetam in texte, in original, ce inseamna odihna: in limba greaca áíáđáőóéň; đáőóéň inseamna odihnesc, dar áíá inseamna in sus – deci cand ma ridic la inaltimea adevarului, atunci ajung la odihna, adica la lumina care imi da pacea, implinirea. De aceea, observati, “cerul este locul odihnei Mele” – zice Dumnezeu, adica acolo unde e plinatatea adevarului, a existentei. Cerul – locasul Parintelui ceresc, al lui Dumnezeu. Dar, dupa Evanghelia de astazi, “Nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer”. Deci cerul este si locasul Fiului Omului. Iar daca in Tatal nostru spune “precum in cer, asa si pe pamant”, cerul este si locasul odihnei noastre, al pacii, al mangaierii, al luminii, pe care, contempland-o, ajung la odihna. Sufletul meu nu se mai zbuciuma. Propriu-zis, aceasta inseamna. Cand nelinistea ta, in chinurile nasterii tale din nou, inceteaza. Sufletul ajunge sa se odihneasca. Constiinta capata pacea, lumina adevarului. Cum de atatea ori va talcuiam cuvantul: Numai cel care n-a ajuns pana la capat se intoarce inapoi. El tot penduleaza, in nelinistea lui, intre indoieli si certitudini. Nimeni din cei care au ajuns (la odihna) nu s-a mai intors. De aceea si pentru cei adormiti, cum ne rugam la capataiul lor, la inmormantare, sau la parastas? – Ii zicem Mantuitorului: “Ca Tu esti Invierea si Viata si Odihna adormitului robului tau…”. Deci a ajuns sufletul la pacea, la odihna, la intalnirea cu Dumnezeu. Cum va spuneam, cuvantul Sfantului Grigorie Sinaitul: “Ia aminte, omule: Adevarata cunostinta e simtirea harului dumnezeiesc” – simtirea dumnezeirii.
Am inteles ce inseamna odihna. De aceea, a te culca, in intelesul somnului trupesc, numai, in care vegetezi, dar sufletul nu ramane viu, cum se ruga Inteleptul: “Eu dorm, dar inima mea vegheaza”, daca nu mai ramai in stare de veghe, aceea-i moartea. A te desparti de Dumnezeu e moarte.

Atunci, revenim la cer: “Precum in cer, si pe pamant”. Si omului ii este dat sa aiba parte de cer. Cerul – locasul lui Dumnezeu (cum citim in Tatal nostru; Cerul – locasul Fiului Omului, Care este in cer – Fiul lui Dumnezeu, facut om, Care S-a coborat din cer. Si cerul – locasul omului; cerul omului.

Iubitilor, pentru ca acest cuvant si aceasta invatatura este atat de adanca, odata cu Sfintele Scripturi, Parintii cum au inteles? Am apelat, si de data aceasta, indeosebi la Sfantul Maxim Marturisitorul. El spune ca prin cer se intelege in Sfanta Scriptura, adeseori, Insusi Dumnezeu. Precum spune undeva Ioan Inaintemergatorul, marele propovaduitor al adevarului: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine de nu-i va fi dat lui din cer” (aceasta a spus-o Sfantul Ioan dupa ce L-a botezat pe Mantuitorul ucenicilor lui ). A doua zi dupa ce Ioan L-a botezat pe Mantuitorul, vazandu-L pe Mantuitorul ca trece iar la Iordan, a spus ucenicilor sai: “Iata Mielul, Care ridica pacatul lumii”. Si atunci, Andrei intai, dar si Ioan, care ne descrie aceasta, au luat-o dupa Mantuitorul, dupa Iisus. Iisus i-a intrebat: Ce vreti? – Invatatorule, unde locuiesti? – Veniti si vedeti. Si au mers Andrei si Ioan si toata seara si noaptea L-au intrebat pe Iisus. Andrei, ascultandu-L, le-a spus celorlalti: “Am aflat pe Acela despre Care au vorbit profetii”. Atunci au iesit la Iisus si Petru, apoi si Filip si Natanael – ucenicii Lui. Atunci, ceilalti din jurul lui Ioan: Tu L-ai botezat pe Iisus, dar vezi ca cei care mergeau dupa tine pleaca dupa El, te parasesc si merg dupa Celalalt, dupa Iisus. Atunci a spus Ioan acest cuvant, pe care il citeaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Ioan a zis: “Nu poate omul sa ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer” – adica de la Dumnezeu. De aceea Sfantul Maxim spune: “Cerul se uneste cu Insasi Dumnezeirea”. Deci cand zici cer zici lumea lui Dumnezeu, locasul lui Dumnezeu; si, in intregime, tot ceea ce se descopera de acolo, de la Dumnezeu. Pentru care adauga sfantul Maxim: “Caci toata darea cea buna, tot darul cel desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor”. In acest inteles trebuie luat cuvantul cer, din textul Scripturii – locasul lui Dumnezeu, cu intreaga bogatie, nesfarsita, a adevarului dumnezeiesc. Dar mai adauga Sfantul Maxim: “Scriptura mai numeste cer si puterile ceresti, dupa cuvantul: «Cerul Imi este Mie scaun… Cel ce pui pe ingerii Tai para de foc si slugile Tale duhuri». De aceea, dupa cuvantul Scripturii: «Cerul Imi este Mie scaun», «Cel ce odihnesti pe heruvimi» – mai zice in alta parte. Aceasta pentru ca Dumnezeu Se odihneste in fiintele simple si netrupesti”.

Si acest cuvant, mai ales, m-a mangaiat negrait de mult. El corespundea exact cu ceea ce in mintea noastra, putintica, incerca sa se inalte. Zice Sf. Maxim: “Daca ar zice cineva ca si in mintea omeneasca, curatita de toata nalucirea materiala…”. O, Doamne, cat ma mangaie acest cuvant! Nalucirea materiala, care ma face sa ma gandesc cum L-a ispitit demonul pe Mantuitorul, aratandu-i imparatiile lumii si slava lor. Pentru care Parintele Staniloae talcuia: slava lor, adica poleiala. Aceasta poate oferi demonul: poleiala. La aceasta se incanta atata lume, la poleiala – nalucirea materiala, cum este numita de Sf. Maxim. Deci “orice minte omeneasca, daca e curatita de toata nalucirea materiala si e impodobita cu ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile, este cer, si nu are a cadea, dupa parerea mea, din adevar”. Daca priveste si mintea omului, curatita de nalucirile materiale, si luminandu-se, stralucind in ratiunile dumnezeiesti ale celor inteligibile. Este cer si mintea; si nu cazi din adevar. Nu cazi din adevar cand contempli cerul mintii tale, plin de stralucirea adevarului dumnezeiesc, al credintei, plin de cele ceresti. O, credinciosilor, o, profesori de religie, nu uitati! Asa sa-i invatati pe copilasi, cu inima curata. Si incheiem cuvantul sfantului Maxim: “Deci nici cel care a numit cer inaltimea cunostintei spirituale din oameni nu ar gresi”. Doamne, cum te inalta fiecare gad si idee tot mai sus! “Caci, intr-adevar, spune Sf. Maxim, cunostinta adevarata se face asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu”. A spus Mantuitorul: “Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele! Cel ce pazeste poruncile Mele va fi iubit de Tatal Meu, la el vom veni si locas la dansul vom face”. Daca cerul este locasul lui Dumnezeu, si inima ta, facandu-se locas al lui Dumnezeu, se face cer. “Se face asemeni cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu sa Se introneze in ea, prin nazuinta nestramutata a dorintei ferme si inalte spre bine. La fel, lucrarea curata a virtutilor este numita «asternut al picioarelor Lui»”. Virtutile, despre care de atatea ori Sf. Maxim spune ca ele sunt oglindire a insusirilor dumnezeiesti, a luminii dumnezeiesti, a iubirii dumnezeiesti, a intelepciunii dumnezeiesti, a bunatatii dumnezeiesti, a dreptatii dumnezeiesti, a barbatiei dumnezeiesti.
Talcuia Parintele Staniloae atat de adanc, dupa Sfantul Maxim: Virtutile sunt forma umana a insusirilor dumnezeiesti, cum s-au revelat in Hristos. Si atunci, in acest inteles virtutile sunt “asternut picioarelor Lui”. Cum tot Sfintii Parinti vor spune, ca insusirile dumnezeiesti sunt cele din jurul Dumnezeirii. Adancul fiintei dumnezeiesti este de neurmat pentru noi, dar insusirile dumnezeiesti – lumina, iubirea, bunatatea, pacea, dreptatea, sfintenia, intr-un cuvant. Toate sunt dar, harul lui Dumnezeu din natura divina. Dar natura divina este dincolo de tot ceea ce este creatura. Dar sunt asternut al Dumnezeirii si impartasire din Dumnezeire, din lumina si iubirea Sa. Si, in sfarsit, intrucat virtutea primeste deasupra ei talpile dumnezeiesti… De aceea parca-ti aduci aminte: cate o crestina, saraca, zice asa, in simplitatea ei: Saruta-Ti-as talpile Tale, Doamne! Si noi radem, adeseori. Or, ea spunea un cuvant atat de adanc: Doamne, eu sa fiu asternut picioarelor Tale, talpilor Tale. Sa odihnesti, altfel spus, in mintea si in inima mea. Caci in Filocalie Parintele Staniloae asa a tradus: Talpile dumnezeiesti.

“Si nu le lasa catusi de putin sa se murdareasca de intinaciunea trupului”. Ce i-a spus lui Moisi la rug? – “Scoate-ti incaltamintea! Locul pe care calci e sfant”. Acolo calca talpile picioarelor dumnezeiesti, si acolo nu mai e intinaciune.

… Si intelegand prin pamant trupul. Iubitilor, Doamne, ce descoperire! Cer, lacasul Dumnezeirii, cerul lui Dumnezeu, cerul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului, si cerul – mintea noastra plina de lumina dumnezeiasca, de adevar! Ati inteles acum? Prin care dar, insusire a sufletului nostru putem noi sa ne umplem sufletul de cer, de lumina divina, de virtutile care stralucesc in noi – cunostinta, adevarul (deci lumina, caci altfel nu pot vedea nimic fara lumina; si ceea ce e lumina pentru ochi e intelegerea pentru minte)? Care este acest dar, prin care noi luam cunostinta, prin care ne miscam? – Gandirea, iubitilor! Si, intelegand, parca te cutremuri. Cu ce te inalti dincolo de minte? Vedeti, trupul, materia e limitata, marginita, “tarcaruita” in timp si spatiu. Dar daca cu trupul sunt aici si acum, cu mintea, cu gandirea depasesc nu numai trupul meu, numai locul unde ma aflu, nu numai timpul de acum… ci si timpul si spatiul. Se misca in lumea nemarginirii dumnezeiesti. Atunci cand cuget, deodata: “A zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” – chipul, cum spune dumnezeiescul Maxim, e de nedistrus, ramane in noi pe veci; ca existam. Chiar si cei care mai spun: “A trecut in nefiinta”. Sa-i lumineze Dumnezeu, sa se indeparteze de ratacirea asta, cea mai de pe urma. Nimeni nu trece in nefiinta! Caci existam, si in nemurire suntem chemati sa fim. Dar asemanarea priveste virtutea: intelepciunea, bunatatea, virtuti de care ne impartasim din Dumnezeire, dupa voia noastra. Vrem sa-I urmam lui Dumnezeu in lumina, adevar si iubire, atunci ne impartasim din ele. Sau, prin pacat, ne lepadam. Dar ramanem in Dumnezeu cu radacina.

Si ce inseamna a fi “dupa chip”? Ce ne apropie pe noi mai mult decat toate de a fi dupa chipul lui Dumnezeu, al nemarginirii dumnezeiesti? Gandirea, iubitilor. Gandirea noastra depaseste si marginile universului intreg. Astazi macar atat sa intelegem: ce inseamna cuvantul cer: locasul lui Dumnezeu, locasul Fiului lui Dumnezeu si Fiul Omului si locasul oricarei minti pamantesti curate. Cand am citit din Sfintii Parinti, indeosebi doua lucruri m-au luminat si m-au uimit (cand primesti lumina, te uimesti). Cand am citit la Sfantul Ioan Damaschin cum a coborat Fiul lui Dumnezeu la noi: nu dupa loc, ci dupa fire. Adica nu dupa spatiu, ca sa se miste de colo colo. A luat trup omenesc, cu care S-a miscat printre noi; dar in El era Dumnezeirea. Fiul lui Dumnezeu a coborat in sanul Fecioarei (a carei nastere am praznuit-o ieri; iar astazi pe parintii ei, dumnezeiestii Ioachim si Ana). Or, cand zici firea dumnezeiasca… Mantuitorul i-a spus unei femei, samarinencei, descoperindu-i din taina Dumnezeirii: “Duh este Dumnezeu”. Cu ce ne apropiem noi de intelegerea Duhului? E Duh, e spirit, adica nematerial. Dar cum o intelegem? Ce, in noi nematerial? – Gandirea. Gandirea e deasupra materiei, o invaluie. Cu gandirea, care depaseste hotarele trupului intelegem ceva din taina Dumnezeirii, a Duhului. Sa ne inaltam, sa intelegem! E atata frumusete, cum nu va puteti inchipui. Cand am mai citit si la Calist Catavisiotul: “Oricine e intelept priveste la lucrurile cele mai adanci din el”; cele mai inalte din el. Orice om are si slabiciunile lui. Calist Patriarhul spune: Cand vrei sa fii in adevar, treci de la cele de jos ale tale (cum intreaga creatie s-a odraslit de la cele de jos pana la cele de sus; toate sunt in noi)… Ce are omul mai inalt, spune Patriarhul Calist, e mintea lui, e gandirea lui. Si cu mintea lui se inalta, si poate sa ajunga pana la Dumnezeu – cu mintea te poti inalta dincolo de lume; poti sa cuprinzi lumea. De aceea spune Calist: Nu e dupa vrednicia omului sa se opreasca la cele marginite, hotarnicite, ci sa se inalte pana la Cel nemarginit, daca si mintea se poate inalta pana la Dumnezeu”.
Atunci am inteles: Doamne, ce minune descoperi Tu in om, ca mintea lui e cer (cum a spus Sfantul Maxim), e cereasca. Te inalti pana la Dumnezeire. Si asa spunea un savant – Wolfgang Pauli, mare fizician: Asa cum Dumnezeu, spiritul divin cuprinde intreaga creatie, asa si sufletul omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu, poarta in el intreaga creatie. Ar putea face stiinta un matematician, un chimist, un fizician, poate sa cuprinda intelesurile lucrurilor fara mintea aceasta, pe care i-a dat-o Dumnezeu, dupa chipul Lui? Si asa cum El cuprinde tot, si omul e chemat; sa devina mintea omului cer.
Am inteles acum ce inseamna aceasta realitate spirituala – cerul – si cat e de adevarata ea! Omul a pierdut intelesul de a purta in inima lui, dupa chipul lui Dumnezeu, duhovniceste, creatia, si sa ajunga la asemanare. De aceea Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer, si a adus cerul pe pamant. Si in El e cerul; e Dumnezeu si Om. De aceea spune: “Nimeni nu s-a suit in cer” – nu tu te sui. Fara numai Cel care a coborat din cer, Fiul Omului Care este in cer. Si a coborat ca fiecare constiinta umana, fiecare suflet sa devina un salas ceresc; salas de lumina si de adevar.
Si adauga Mantuitorul: “Precum Moisi a ridicat sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” (pe Cruce). Evreii, mergand spre pamantul fagaduintei, au dat peste niste serpi veninosi, care ii muscau; si mureau (pentru ca erau atatati de demoni). Iar Mantuitorul, Care avea sa Se intrupeze si sa Se inalte pe Cruce, veninul sarpelui El il va rastigni. De aceea a zis: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa Se va inalta si Fiul Omului” – pe Cruce. … “Ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Deci Crucea inseamna rastignirea raului si cale spre inviere, inaltare. Cei din jur nu intelegeau – fariseii, carturarii: “Daca este Fiul Omului, coboara-Se de pe cruce”. Rastignitul din stanga, la fel: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu…”. Sarmanii, nu pricepeau. Cum, sa vezi pe cineva rastignit si sa te inchini unui rastignit? Au inteles multi: Pavel a inteles: “Crucea e nebunie pentru elini (filosofii), sminteala pentru iudei (caci “blestemat e cel ce e intins pe lemn”; toti vinovatii Vechiului Testament erau osanditi la moarte prin cruce). Dar pentru noi e puterea lui Dumnezeu”. Iar dupa Pavel va spune Ioan Gura de Aur: “Privesc la cruce, privesc la Hristos, si-L numesc Imparat pe Hristos pentru ca-L vad rastignit”. Cu adevarat, El e Imparatul, Care Se jertfeste pentru supusii Lui. Si-L numesc Imparat pentru ca El S-a jertfit pentru supusii Lui. Si asa sa faca orice imparat: sa se jertfeasca; iar prin jertfa sa rastigneasca raul. Caci jertfa ucide egocentrismul, pacatul. Cum am spus de atatea ori, si am invatat: orgoliul este demonic. Cand a cazut in orgoliu Lucifer, ce a descoperit? – S-a vazut adus de la nefiinta la fiinta. Si-a vazut nefiinta. Dar daca Dumnezeu a zis Da, sa fii, atunci ramai. Atunci s-a descoperit pe el zidire. Si atunci, Fiul lui Dumnezeu a venit sa rastigneasca pacatul, orgoliul, deci moartea. Caci daca prin pacat jertfa, care ne instituie in fata lui Dumnezeu, Adam a transformat-o in moarte, prin despartire, in Hristos, pe Cruce, moartea se transforma in jertfa, care duce la inviere.
De aceea a zis Iisus: “Precum a inaltat Moisi sarpele in pustie, asa se va inalta Fiul Omului pe Cruce”. Si daca veninul sarpelui, cum va arata tot Ioan Gura de Aur, ucidea, jertfa lui Hristos pe Cruce, invierea, vindeca. De aceea a zis Ioan Gura de Aur: “Tu meriti, Doamne, sa fii Imparat, pentru ca Tu Te-ai jertfit!”. Si-n jertfa e impartasirea iubirii datatoare de viata, care aduce invierea. De aceea, “pomeneste-ma, Doamne – zice tot Ioan Gura de Aur – intru imparatia Ta, cum a zis rastignitul din dreapta, care s-a cait” (de la acest cuvant noi zicem mereu “vesnica pomenire”). La care Iisus a spus: “Azi vei fi cu Mine in rai”. Intr-adevar, asa S-a inaltat Fiul Omului pe Cruce, din iubire.
Pentru ca urmeaza cuvantul, uimitor, din Evanghelie: “…asa se va inalta Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. In iubire e viata, in jertfa e viata, in daruirea mea catre celalalt. Cand ma daruiesc tie si tu te daruiesti mie, suntem in iubirea divina, in viata, in marturia vietii. Caci iubirea este principiul vietii. Si vine cuvantul uimitor, unic, al Evangheliei: “Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Fiul Sau unic! Iubitilor, ce-i mai scump pentru un tata (ca si pentru o mama), decat fiul?! Fiul iubirii lui Dumnezeu, al Parintelui ceresc. Va talcuiam din cuvintele Scripturii: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” – Mainile Tatalui – Fiul si Duhul Sfant. Si in alta parte Psalmistul spune: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Adancurile suntem noi. “Adanc pe adanc cheama” – adancul Dumnezeirii ne cheama pe noi. Iar vistieria lui Dumnezeu ati vazut ce inseamna – Fiul si Duhul Sfant. Aceasta este vistieria cea dinlauntru, a inimii, rasadita si in noi, cum spune Patriarhul Calist. Ce e mai scump pentru Tatal, daca nu vistieria Lui – Fiul si Duhul Sfant? Si asa L-a daruit pe Fiul Lui, sa Se intrupeze de la Duhul Sfant si din Fecioara, L-a daruit “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. L-a daruit, pana pe Cruce, Vistieria Lui, ce are mai scump Tatal a daruit, si sa ne impartasim din El, din Fiul Lui, din viata Fiului Lui, in Duhul Sfant. Si in Duhul Sfant, “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”. Si incheie Evanghelia asa: “Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume sa judece (sa osandeasca) lumea, ci sa se mantuiasca lumea prin El”. Sa crezi in El, cum S-a intrupat, de la Duhul Sfant si din Fecioara, si cum la Cincizecime a trimis Duhul Sfant, ca sa Se intrupeze El in fiecare din noi, in fiecare inima fecioara. Inima fecioara, nu uitati: atunci cand inima noastra e casta, fecioara, deodata se lumineaza, devine cer.

Iubitilor, zilele acestea l-am comemorat pe Paulescu si am citit ceva din el. Si inima noastra atat de mult s-a aprins de omul acesta!… El a ajuns la marturia aceasta, de a-L preamari pe Dumnezeu prin stiinta. Si multi s-au intrebat: Cum prin stiinta a ajuns Paulescu sa dea marturia aceasta, a intelegerii Dumnezeirii? – Pentru ca a avut o inima casta. Acest om n-a fost casatorit, a dus o viata de castitate, de sfintenie. De aceea Iorga, care l-a cunoscut, la savarsirea lui din viata a spus: “A trait ca un mucenic si a murit ca un sfant. De-abia acum, savarsindu-se din viata, pot spune cei mai apropiati ai lui, si ucenicii lui, vor spune descoperirile vietii acestui om”. Si, ingaduiti a spune, ucenicul lui poate cel mai de aproape – doctorul Trifu, pe care noi l-am intalnit in viata mea. Si el marturiseste ca, atunci cand Paulescu a ajuns, in iulie, la intelegerea acestui adevar, al insulinei, a aparut in august un articol in limba franceza, in Apus, si au luat cunostinta savanti. Un savant american – Ernst Scott – i-a trimis o scrisoare lui Paulescu si i-a propus sa elaboreze impreuna insulina. Si doctorul Trifu l-a sfatuit pe Paulescu: Da, noi nu avem posibilitati de laborator ca alte popoare. Sa lucram impreuna. Altii au spus: Nu, sa apara acest produs aici, la noi, in Romania. Au tot asteptat sponsori… Dar in timp de sase luni au aparut altii, care au luat cunostinta de descoperirea lui si…

Iubitilor, omul acesta – si este un exemplu – a ajuns la adevar deodata unind minte luminata, adancind adevarul omului cu mintea, dar si pastrandu-se curat, cast, in feciorie. Asa cum Maica Domnului e fecioara si mama. Numai in castitate si in maternitate implinesti adevarul. Cum adica: pastrandu-ti faptura ta curata, casta; nu innamolita in stricaciunile lumii, in noroiul acestei lumi. In noroiul de patimi, cum sa mai vezi adevarul? Numai in sufletul cast, inima casta, si mintea cautatoare de adevar, asa ajungi la adevar. Asa a fost Paulescu. Asa a ajuns la adevar, incat, cunoscand, cu mintea luminata de Dumnezeu adevarul omului, ca fiziologic, faptura umana, atat in morfologia ei, cat si in fiziologia ei. Pentru ca fiecare organ, fiecare tesut, fiecare celula, fiecare lucru din faptura noastra, in lumina, are un scop. E o armonie, iubitilor, totul. Aceasta armonie nu-i pusa de mine. Eu, cand vin in lume, vin deja zidit. Altul a pus aceasta armonie – Dumnezeu. A pus o armonie in toata faptura, o constiinta in om, pentru care Paulescu spune ca sufletul omului este “agentul finalitatii”. Adica spiritul meu, luminat de Dumnezeu, vede aceasta ordine, se inalta la Dumnezeu si, inaltandu-se la Dumnezeire, sufletul meu, luminat de lumina divina, de iubire divina, de credinta in adevar… gandirea mea se inalta si ma zideste. Acest “artist minunat”, cum spune Paulescu, care-i sufletul omului, deodata zideste trupul meu, si pleaca, faptura mea, de la obarsia ei, cum m-a zidit Dumnezeu, catre desavarsirea ei, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Si o intrebare, pe care o punem oricarei minti omenesti: Iubitilor, e posibil sa zidesti ceva fara gandire? Fiecare sa se zguduie si sa dea raspuns. Fara sa ai un proiect, un plan, chiar al celui mai simplu lucru. Intelegeti atunci cum gandirea devine cer? Cum se inalta la Dumnezeire! Cum sa nu fie, atunci, gandirea lui Paulescu cer, cand el a contemplat trupul omului si creatia intreaga in atata ordine si armonie. Sufletul lui se unea cu fiecare fibra, cu fiziologia intreaga. Hormonul insulinei a fost opera a finalitatii, a gandirii, a amoniei lui Dumnezeu…

Parintele Constantin Galeriu

Sursa