INFLUENTA PRACTICII YOGA ASUPRA TRUPULUI SI A MINTII

In epoca noastră, sistemul yoga este prezentat ca un panaceu pentru cvasitotalitatea problemelor cu care se confruntă omenirea. Pot fi auzite adesea lozinci promotionale de genul „Faceti yoga pentru sănătate si frumusete!“. La început, cineva poate simti într-adevăr o stare de bună dispozitie si revigorare. Este imediat sfătuit să atribuie această îmbunătătire unor anumite „puteri ascunse“ activate prin intermediul asanelor yoghine. La fel de bine însă, această bună dispozitie si revitalizare pot fi atribuite miscării, punerii în activitate a corpului care se „trezeste“ din sedentaritatea aproape cronică impusă de organizarea socială contemporană. De altfel, exact aceleasi simptome le are orice persoană care începe să practice cu oarecare regularitate jogging, înot, fotbal sau orice tip de gimnastică. Cu atât mai mult dacă acea persoană renuntă la anumite obiceiuri nocive precum fumatul, pierderea noptilor, supraalimentatia, alcoolul s.a.m.d.
De asemenea, trebuie subliniat că acest sentiment reconfortant însoteste prima etapă a practicării exercitiilor yoga. Ulterior, apar în general probleme serioase, traduse prin dureri ale bazinului, ale coloanei vertebrale, ale genunchilor, ale articulatiilor. Asanele, aceste pozitii yoghine ciudate, sunt absolut nefiresti pentru corpul uman, ele imitând de obicei diverse pozitii ale animalelor. însesi denumirile lor sunt ilustrative în acest sens: Shalabasana = pozitia lăcustei, Bhujangasana = pozitia cobrei, Kukondasana = pozitia cocorului, Utthan pristasana = pozitia sopârlei, etc. Unele dintre ele sunt mai accesibile, altele mai dificile. Oricum, rămânerea prelungită în aceste pozitii necesită exercitiu îndelungat. Cu timpul, articulatiile corpului se vor destinde, permitând anumite contorsionări nefiresti. Sunt totusi foarte multi cei care se aleg astfel cu traumatisme mai usoare sau mai grave. Faptul este adeverit, de altminteri, si de textele „sfinte“. Upanishadele, spre exemplu, proclamă că cel care se plânge sau se revoltă din pricina problemelor pe care le provoacă yoga, acela nu este vrednic pentru yoga.
In perioada în care practicam cu asiduitate aceste exercitii, s-a întâmplat să urmăresc în Tesalonic conferinta unui yoghin indian. Vrând să se arate cu orice pret superior celorlalti „concurenti spirituali“ care îsi încep „vânătoarea“ cu afirmatii de genul „yoga = sănătate = frumusete“, el a rostit un adevăr: „Cine face yoga numai pentru a dobândi sănătate si frumusete, e mai bine să facă înot. Nu are nici un motiv să se apuce de yoga. Yoga este pentru cei interesati să evolueze spiritual“. Să vedem în continuare care sunt natura si mijloacele de realizare prin yoga a acestui progres spiritual.
Tinta principală a gimnasticii yoghine, scopul asanelor nu este dezvoltarea sistemului muscular, nici dobândirea mobilitătii fizice. Obiectivul lor este modificarea echilibrului biochimic al organismului uman.
Prin practicarea acestor asane, se exercită o presiune constantă asupra organelor interne ale corpului (inimă, ficat, plămâni, intestine), dar mai ales asupra glandelor endocrine (chakrele, asa cum sunt cunoscute în jargonul yoghin). Această presiune produce hiperexcitarea glandelor, ceea ce determină de obicei o suprafunctionare a lor si, în consecintă, o secretie mai mare de hormoni în corp. Alteori, însă mult mai rar, se întâmplă exact contrariul.
Fiecare grup de asane exercită presiune asupra anumitor glande. Un set de pozitii excită, spre exemplu, glanda tiroidă, provocând o hipersecretie a hormonului tiroxină care se varsă în sânge si modifică întregul metabolism de bază al corpului. Persoana respectivă devine hiperkinetică, lucru pe care îl socoteste însă rezultatul unei „absorbtii de energie din centrele superioare ale universului“ ca urmare a tehnicilor yoghine. în acelasi fel, există asane menite să excite glandele suprarenalele, pancreasul, inclusiv hipofiza – care reglează functionarea tuturor celorlalte glande. Medicina demonstrează că o asemenea stare de tulburare hormonală generalizată determină dereglări majore de perceptie la nivelul tuturor simturilor. Efectele sunt mai intense decât cele produse în urma consumului de alcool sau narcotice.
In ashramul din India al lui Satyananda, amicul meu englez Tony îmi spunea: „Exercitiile de Kriya Yoga mă fac să mă simt de parcă as lua continuu L.S.D.“. Simtea în el o energie debordantă, care se cerea consumată printr-o activitate permanentă si prin efort fizic sustinut. Bietul om nu mai putea sta niciodată locului, fapt ce i-a atras multe neplăceri.
De asemenea, exercitiile yoga axate pe reprimarea prelungită a respiratiei se soldează în majoritatea cazurilor cu cresterea cantitătii de bioxid de carbon din sânge, fenomen pe care cele mai recente descoperiri medicale îl conexează cu producerea unor halucinatii vizuale si auditive, între care senzatia de decorporalizare, de comunicare cu entităti din alte lumi, de materializare spontană a unor corpuri luminoase s.a.m.d.
Este foarte usor pentru cineva neexperimentat duhovniceste să se rătăcească, în lipsa unui criteriu pe seama căruia să discearnă natura evenimentului pe care îl trăieste. Este de provenientă fiziologică? Este o festă jucată de simturi? Este de sorginte psihică, precum halucinatiile psihopatilor care „aud“ voci si au „viziuni“? Sau este un eveniment spiritual? Iar dacă este un eveniment spiritual, de la cine provine? De la Hristos, sau de la Diavol (care are capacitatea de a lua chip de animal, de lumină sau chiar de înger, asa cum arată Scriptura, scrierile patristice si experienta ascetică a Bisericii)?
Iată ce declara Satyananda, vorbind despre tehnicile yoghine: „împreună cu această sansă a eliberării de îngrădiri si neplăceri, există pe de altă parte posibilitatea ca cineva să înnebunească si să-si petreacă restul zilelor într-un ospiciu psihiatric. Din nefericire, aceasta s-a întâmplat unor oameni care au urmat practicile yoghine fără povătuire sau n-au ascultat sfaturile profesorului lor“ (extras din periodicul grecesc „Yoga“, nr. 15/1981, pp. 41-42). Dincolo de încercarea evidentă de transfer a întregii responsabilităti asupra discipolilor, această afirmatie naste întrebarea: de vreme ce aceste exercitii sunt atât de primejdioase, de ce sunt promovate abundent, fără nici un fel de precizări si avertismente, în periodice, cărti si brosuri ilustrate care nu scot în evidentă decât pretinsele lor rezultate binefăcătoare?
Eu însumi, influentat de elogiile cu care o asemenea revistă prezenta aceste exercitii, am început să execut Suria Namaskar (salutul soarelui). Se spunea că este o metodă care redă rapid mobilitatea tuturor articulatiilor si masează extrem de eficient toate organele interne si toti muschii corpului. Dacă se simte cineva obosit, în orice ceas al zilei îsi poate redobândi vitalitatea fizică si mentală executând acest exercitiu. Citind că yoghinii îl practică în 12 cicluri pe zi, am făcut si eu întocmai. După câteva zile am început să simt că pieptul îmi „fierbe“ si „hârâie“! De asemenea, temperatura corpului îmi crestea constant. „S-au deschis focurile spirituale“, m-am gândit eu în naivitatea celor 22 de ani ai mei, profund impregnat de mentalitatea si terminologia yoghină. Am început să mă simt însă tot mai rău si, din fericire, m-am oprit. Ce se întâmplase? Simptomele mele nu erau decât efectul unei supra-activări hormonale; nimic spiritual, cum îmi imaginam pe atunci. Am discutat mai târziu despre aceasta cu o swami care mă simpatiza. S-a arătat foarte îngrijorată si m-a sfătuit să renunt definitiv la astfel de practici, fără să-mi ofere alte explicatii.
Dar să revenim la gurul Satyananda, pentru a vedea cum justifică traumele fizice si psihice pe care le poate contracta cineva prin yoga. în continuarea textului prezentat mai sus, el spune: „Nu lăsati să vi se întâmple asa ceva. Dacă doriti să urmati calea către adevărata cunoastere, trebuie să aveti un guru care să fie complet familiarizat cu această dimensiune aparte a constiintei. Profesorul trebuie să o cunoască pe dinafară, trebuie ca el însusi să fi ajuns acolo. Un astfel de guru se numeste satguru. De ce să vă multumiti cu ceva mai putin?“. în fata „concurentei“ spirituale a celorlalti gurusi, Satyananda se autopropune indirect ca initiat în tainele yoga, apt să-i călăuzească fără riscuri pe cei interesati. Realitatea atestă însă destule cazuri de ucenici care l-au părăsit înfricosati, dezamăgiti si dezechilibrati psihic. Când întâlneam anumiti swami si profesori de yoga trădând foarte grave probleme psihice si solicitam explicatii asupra acestei stări de fapt, mi se spunea cu naturalete că gurul le luase pur si simplu mintea întrucât aceasta le era piedică în evolutia spirituală. Iată până unde poate merge strădania de a oculta adevărul si de a justifica moral crima sufletească.
Acelasi guru Satyananda relatează: „Multi discipoli vin si îmi mărturisesc că au foarte multe probleme sexuale de când fac Kundalini Yoga. Se simt foarte vinovati pentru aceasta. Dacă nu eram eu acolo, ar fi înnebunit. Le spun: Uitati, aceasta este o chestiune pur fiziologică. Lăsati-o să se întâmple!“ (extras din cartea editată în Grecia „învătături ale lui Paramhamsa Satyananda“, voi. VI, Ed. Septembrie 1989, p. 397). Cu alte cuvinte, disfunctionalităti grave ale organismului, al căror impact se răsfrânge dramatic si la nivel psihic, trebuie ignorate ca niste evenimente „pur fiziologice“! Desi un asemenea punct de vedere frizează dementa, el nu trebuie neapărat să socheze. Este reflexul mentalitătii religioase hinduse, care consideră nebunia ca fiind „sfântă“. Am cunoscut în India un brahman care se mândrea că sotia lui este nebună! Comentariile sunt de prisos.
Satyananda declară mai departe: „De multe ori, persoanele care primesc aceste unde din Kundalini vor să mănânce si iar să mănânce, ca niste epicurei. Eu le spun că acest lucru este absolut în regulă; altfel, vor avea multe complexe“.
Intr-un alt context, Satyananda afirma: „Totusi, oamenii spun că trezirea lui Kundalini este primejdioasă. De ce? Bineînteles, se pot întâmpla si accidente, este posibil să sfârsiti la psihiatrie pentru un timp. Dar totul pe lumea aceasta este un risc. Viata reprezintă un mare risc, si omul trebuie să fie un luptător îndrăznet, gata oricând să riste… Ce se va întâmpla dacă eu exersez Kundalini Yoga si înnebunesc? Atunci veti începe voi să exersati si, dacă înnebuniti, va începe altul. în cele din urmă, vom îmblânzi Kundalini…“ („Yoga“, nr. 5/1981, p. 8). Prin urmare, Satyananda nu numai că le propune dezinvolt tuturor yoghinilor asumarea statutului de simpli cobai într-un experiment incontrolabil, ci recunoaste în plus că el însusi, marele guru, marele iluminat, marele initiat, este expus exact acelorasi riscuri!
Dincolo de faptul că existenta lui Kundalini („sarpele sfânt care doarme la baza coloanei vertebrale a fiecărui om“) este iarăsi o convingere eminamente religioasă, trebuie retinută din nou pledoaria pentru caracterul util si onorant al nebuniei, cel putin când ea survine în urma practicării yoga. Mesajul nu lasă loc nici unui echivoc: „Vom continua până ce vom îmblânzi Kundalini, indiferent dacă aceasta ar însemna înnebunirea a milioane de oameni“.
Lipsa de orice scrupul a unei atari atitudini nu este nici ea decât expresia conceptiei generale despre lume a hinduismului, care „educă“ sistematic astfel de personalităti. Este relevantă în acest sens si mărturia Teodorei Katelouzou, publicată de către ziarul „Orthodoxos Typos“ în 1976:
„Intrucât am aplicat intensiv timp de mai bine de doi ani metoda lui Maharishi, pot afirma cu toată sinceritatea si răspunderea că relaxarea prin meditatie este o pasivitate în stil indian care paralizează orice putere de reactie si de luptă în viată; este foarte îndepărtată de adevărata liniste si împlinire sufletească. Prin tehnica lui Maharishi, si prin toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste, omul se autohipnotizează si pierde orice urmă de vointă si de initiativă. Este o spălare a creierului care se impune treptat si care are drept rezultat final pierderea completă a personalitătii. Mi-a adus si mie serioase prejudicii sub aspect mental, căci nu mai puteam să mă concentrez în nici o împrejurare, si îmi pierdusem toată energia. Din clipa în care am încetat să meditez, mi-am putut continua fără probleme studiile… Metoda lui Maharishi făcea destule victime. Un tânăr care practica meditatia transcendentală s-a sinucis în timp ce urmărea un seminar al lui Maharishi. Un altul si-a pierdut definitiv vocea. Un căpitan grec a început să prezinte tulburări psihice din ce în ce mai grave, până când l-au închis la psihiatrie. Multi tineri pe care i-am văzut cu ochii mei începeau să schiteze miscări spasmodice, gesturi din cele mai bizare, si numeroase alte reflexe pe care nu le puteau controla“.
Să încheiem acest tablou reamintind si faptul că, de obicei, executantul exercitiilor yoga este instruit să-si concentreze mintea în anumite puncte concrete ale corpului, care diferă în functie de exercitiu. Concomitent, el trebuie să repete în gând sau chiar si cu voce tare o anumită mantră, care am văzut deja că nu este altceva decât o formulă de invocare sau adorare a uneia dintre miile de zeităti hinduse: Shiva, Krishna, Kali, Vishnu, s.a.m.d. Este o altă probă peremptorie a caracterului profund religios al yogăi, si un avertisment asupra implicatiilor duhovnicesti ale practicării acestor exercitii. Pentru un crestin, consecintele sunt similare cu cele ale apostaziei.

Sursa



Similare:

    VIATA ARMONIOASĂ“ SAU TEHNICA ÎNSELĂRII

    Una din liniile directoare ale prozelitismului hindus în spatiul crestin este producerea si cultivarea confuziei în mintile oamenilor. Se atentează astfel la însăsi capacitatea de gândire critică a individului, pentru a-1 face infinit mai usor de cucerit. In instrumentarul acestei strategii misionare se înscrie si practica substituirii continutului cuvintelor. Să recurgem la un exemplu sugestiv: cuvântul „Hristos“. Sensul pe care îl are acest cuvânt pentru civilizatia crestină este: persoană istorică concretă care a activat în regiunea Palestinei (actualul Israel) în urmă cu aproximativ 2000 de ani; ca Fiu al lui Dumnezeu, a propovăduit o seamă de adevăruri de credintă, dobândind multi discipoli si întemeind Biserica. Atunci când un crestin spune „Mă rog lui Hristos“, întelege că se adresează unei persoane concrete, unice, pe care o crede si o mărturiseste ca fiind întruparea Persoanei A Doua a Sfintei Treimi.
    Iată acum o mostră de pervertire a sensului acestei notiuni:

    Gurusii care intră în contact cu lumea crestină au ajuns să pretindă că termenul „Hristos“ desemnează un plan superior al constiintei umane, ceea ce înseamnă că orice om poate evolua spiritual până la gradul echivalent cu accederea la acest plan, devenind si el prin aceasta Hristos! Astfel, când un dascăl oriental spune „Mă rog lui Hristos“, întelege că se străduieste să atingă acest plan superior al constiintei si să devină, fie si pentru putin timp, Hristos.
    Evident că între acest concept de „Hristos“ si Hristos al Evangheliei nu se poate stabili nici cea mai vagă asemănare. însă lucrul acesta nu numai că este trecut sub tăcere, ci se pretinde cu obstinatie tocmai contrariul. De ce recurg maestrii hindusi la un astfel de artificiu? Explicatia este foarte simplă: pentru că într-o tară cu o puternică traditie crestină, cu atât mai mult într-o tară ortodoxă, le-ar fi considerabil mai greu să convingă că personaje precum Indra, Kali, Shiva, Vishnu, Krishna sau Brahman sunt… dumnezei! Până si un crestin nepracticant si peste măsură de ignorant va ezita în primă instantă să se închine miilor de zeităti idolatre ale panteonului hindus. Ceea ce i se cere este mult prea exotic si nefamiliar. Prin urmare, propagatorii învătăturilor orientale se văd nevoiti să recurgă la tactica drumului ocolit si în trepte. Ei se camuflează în spatele unor măsti care ne sunt familiare. Astfel, ne vor vorbi despre „psihologie aplicată“. Ne vor propune o „alimentatie corectă“. Ne vor îmbia cu „exercitii de gimnastică“ („yoga pentru sănătate si frumusete“). Ne vor recomanda „metode“ si „tehnici“ pentru combaterea angoasei, a nervozitătii, a stresului si a fobiilor. Ne vor sugera, în cadrul unor conferinte si seminarii, modalităti de a rezolva orice problemă cu care ne confruntăm zilnic, inclusiv problema singurătătii.
    In acest fel, încetul cu încetul, ne vor transforma în discipoli ai lor, ne vor convinge să adoptăm stilul de viată si modul de gândire indian, ne vor exploata economic, percepându-ne cotizatii lunare sau cel putin taxe pentru „întelepciunea“ care se împarte la conferintele organizate de ei, ne vor familiariza în cele din urmă pe de-a-ntregul cu hinduismul. Aceasta este de fapt marea lor miză si principalul lor scop. Pentru că acesti oameni nu sunt nici filosofi, nici difuzori de stiintă, nici psihologi, nici medici. Acesti oameni sunt hindusi, misionari ai unei idolatrii exotice. Mai mult decât atât, ei urmăresc să se propovăduiască si pe ei însisi ca dumnezei.
    Să ne amintim de Sai Baba, gurul indian care se prezintă pe sine ca fiind Dumnezeu, infinit superior lui Buddha, lui Mahomed sau lui Hristos. Iată ce spune Sai Baba despre el însusi: „Prostii nu mă cunosc, când locuiesc în trup omenesc! Ignoră firea mea superioară, căci Domn Preaînalt sunt Eu al tuturor fiintelor…“ (extras din periodicul miscării Satya Sai Baba, „Pacea Supremă -Prashanti Vahini“, Atena 1997, p. 5). Liderul miscării Viata Armonioasă din Grecia, americanul Bob Nazemy, adresându-se unor discipoli avansati, a spus despre Sai Baba: „El este prezent pretutindeni, atotstiutor si atotputernic Dumnezeu, care se află întotdeauna împreună cu noi, în toate ceasurile si în toate părtile lumii“ (B. Nazemy, „Te rog, Baba, dă-mi ascultare“, p. 1, Articole din ziare si periodice, Ed. a Ii-a, Ilianthos).
    Toti gurusii respiră aceeasi mândrie demonică. Babaji era „învătătorul învătătorilor“ si „Dumnezeu întrupat“. In 1984, un ucenic de-al lui a devenit… Hristos! A slujit chiar „Cina cea de taină“ în ashramul său, iar apoi a plecat, fără să-1 mai revadă cineva vreodată. Concluzia implicită era că Babaji i-a fost superior lui Hristos…
    Maharadji se prezintă ca noul „Mesia“, „Hristosul epocii contemporane“, „Domnul tuturor yoghinilor“, „Spirit preaînalt si atotvenerat“, fără de care „totul s-ar distruge“.
    Satyananda a declarat că gurul este superior lui Dumnezeu. Rajneesh a confirmat explicit aceeasi afirmatie. Amândoi primesc si după moarte adorare din partea ucenicilor. Lista unor astfel de personaje poate continua la nesfârsit.
    Ce s-ar putea adăuga? De-a lungul sutelor de ani, toti marii asceti crestini au spus că mândria conduce la nebunie. Ea îl rupe pe om de realitate în această viată, si îl sorteste mortii duhovnicesti în vesnicie. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har (Iac. 4, 6).
    Urmarea căii unor asemenea „mentori“ înseamnă asumarea celor mai mari si mai serioase riscuri cu putintă. Se porneste treptat, desigur, de la elemente superficiale sau cu un grad mai mic de însemnătate (alimentatie, exercitii de gimnastică), pentru a se ajunge la altele mai profunde (psihologie, comportament, analiza sinelui) si, în cele din urmă, la probleme de credintă (înviere sau metempsihoză, Biserică sau ashram, Hristos sau Sai Baba) în care miza este omul întreg, si nu doar o ipostază oarecare a vietii sale. în final, omul îsi periclitează extrem de grav, si poate ireversibil, atât viata trecătoare de acum, cât si soarta sa în vesnicie. Pentru că scopul si menirea omului este viata vesnică! Nimic mai putin! Fie o va dobândi, în Iisus Hristos, fie o va pierde, lăsându-se amăgit de minciuni seducătoare. Dar să-L auzim pe Hristos Cel Adevărat grăind prin Evanghelie:

    • Iisus a zis: Eu sunt învierea si viata; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Si oricine trăieste si crede în Mine nu va muri în veac (Ioan 11,25-26).

    • Iisus a zis: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8, 12).

    • Căci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică (Ioan 3, 16).

    • Cel ce va crede si se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 16).

    Pentru a ne ocroti si a ne feri de amăgire, Hristos ne avertizează cu 2000 de ani mai înainte că vor apărea în lume oameni vicleni care se vor prezenta drept „hristosi“ si chiar vor săvârsi minuni diavolesti cu scopul de a-i însela inclusiv pe cei alesi:
    Vedeti să nu vă amăgească cineva. Căci multi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amăgi… Atunci, de vă va zice cineva: iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeti. Căci se vor ridica hristosi mincinosi si proroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi (Matei 24′ 4’5′ 23-24).
    In acelasi timp, Hristos îi încurajează pe toti cei care II caută cu sinceritate si cu inimă curată, încredintându-i: Veti cunoaste adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 32). El a făgăduit să-i ajute pe toti oamenii care însetează după acest adevăr: Cereti si vi se va da, căutati si veti afla, bateti si vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, si celui care bate i se va deschide (Matei 7, 7-8).

    Sursa

    NASTEREA MAICII DOMNULUI, “Nasterea bucuriei a toata lumea”. Cuvintele Sfintilor Ioan Maximovici si Ioan Damaschin

    “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte:
    La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. 1, 1-3).
    Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe:
    Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. 1, 14).
    Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfântul Apostol Pavel:
    Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit… puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 22-24).
    Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu.

    wp-image-1815391645

    Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat prima oară la crearea lumii văzute şi nevăzute. Noi vedem acum lumea ajunsă la starea păcătoasă, după ce şi-a pierdut bunătatea dintru început, dar lumea este minunată, chiar şi stricată de păcat şi răsfrânge în ea înalta înţelepciune a Creatorului. Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!

    Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvoltarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi Ziditor. Să ne uităm în noi înşine, ce combinaţie minunată şi înţeleaptă a nevăzutului cu văzutul alcătuim! Prin trupul nostru aparţinând lumii zidite, noi alcătuim cea mai meşteşugită zidire, în care fiecare celulă îşi are menirea ei. Cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în tainele naturii, cu atât devine mai evident că natura este zidirea unei preamăreţe înţelepciuni şi cu atât mai sus se înalţă ochiul minţii noastre, în cunoaşterea Creatorului său.
    Despre înalta înţelepciune a lui Dumnezeu mărturiseşte cu deosebire duhul nostru cel după asemănarea lui Dumnezeu, care-l înalţă pe om deasupra pământului şi a mării vieţii acesteia şi ne dă putinţa să ne împărtăşim chiar şi în viaţa aceasta de puterile înaltului.
    Toate acestea le avem chiar şi acum, în starea noastră păcătoasă, a omului căzut, supusă stricăciunii naturii. Cum a fost, dar, frumuseţea şi bunătatea lumii la zidirea ei! Încântat de propria frumuseţe, primul dintre îngeri, Luceafărul de dimineaţă, s-a mândrit şi, dorind să se facă deopotrivă cu Cel Preaînalt, a căzut de la Dumnezeu. Alungat din cer, el l-a pizmuit pe omul creat şi l-a ademenit să încalce porunca lui Dumnezeu.
    Păcătuind Adam, cel întâi zidit, o dată cu el întreaga omenire s-a lipsit de slava şi de cinstea ei cea dintru început. Mintea omului s-a întunecat, voinţa i-a slăbit, simţurile i s-au întinat. Omul s-a lipsit de comuniunea harică cu Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi a devenit muritor.
    Pierzând omul cununa zidirii, s-a produs o schimbare în întreaga lume, căci urmările păcatului s-au simţit peste tot. Întreaga lume a devenit stricăcioasă şi păcătoasă. Natura, începând cu animalele, a început să-i facă rău omului, iar omul, înlăuntrul său, era chinuit de despărţirea de Dumnezeu.
    Protoparintii cu Hristos – fagaduitÎnsă Preaînţeleptul Dumnezeu, încă înainte de zidirea lumii, nu numai că a prevăzut căderea omului pe care urma să-l zidească, dar a şi hotărât dinainte cum să-l îndrepteze, înainte ca lumea să fie zidită. În Sfatul Sfintei Treimi a fost dinainte rânduit că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, va deveni om şi va lua asupra Lui păcatele lumii, îndreptând greşeala lui Adam.
    Nimănui nu i-a fost dezvăluit leacul pregătit pentru boala omenească; hotărârea Sfatului Sfintei Treimi a rămas o taină pentru întreaga lume zidită. Trebuia pregătit pe pământ un adăpost vrednic să-l primească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma să Se întrupeze. În neamul omenesc stricat de păcat trebuia găsit un vas nepângărit, în care să Se coboare Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care pe toate le-a zidit şi, cu trupul primit, să Se sălăşluiască printre oameni, El însuşi devenind om. De multe veacuri a fost nevoie ca să se pregătească împlinirea preaînţeleptei chivernisiri a lui Dumnezeu. Şi a apărut o Fecioară Curată, vrednică a deveni Maica după trup a Aceluia prin Care s-au făcut cerul şi pământul şi prin Care urmau să se împlinească cele dinainte hotărâte de Preaînţeleapta Treime, pentru mântuirea lumii.

    wp-image-44938474

    Când a venit plinirea vremii (Gal. 4, 4) şi a venit sorocul ca să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu pe pământ, taina minunatului Sfat al Sfintei Treimi a fost dezvăluită de Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, care a fost trimis în Nazaret să-i binevestească Preacuratei Fecioare Maria despre naşterea Mântuitorului lumii, ce avea să se petreacă de la ea.
    „Sfatul cel mai dinainte de veci descoperindu-l Pruncei, Gavriil se înfăţişă” Preacuratei, vestindu-i:

    Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema (Lc. 1, 28-32).


    wp-image-284168001.

    Ioan si Camelia Popa, Otopeni – detaliu Bunavestire, Maicuta Domnului 
    de Ioan si Camelia Popa (detaliu din icoana Buneivestiri)

    S-a tulburat smerita copilă auzind această prevestire. De la vârsta de trei ani ea se afla la templu, fiind dată de părinţi şi petrecând necontenit în rugăciune, a fost crescută în Sfânta Sfintelor, unde a auzit glasurile locuitorilor cereşti, dar cu toate acestea n-ar fi putut gândi să devină Maica Răscumpărătorului, dând în acelaşi timp şi făgăduinţa de a rămâne Fecioară.
    „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”

    – rosti îngerul, răspunzându-i la întrebarea:

    „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“.

    „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”

    – răspunse Maria cu smerenie şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu (Lc. 1, 35-38).

    Atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu Se sălăşlui în Maria. Cel pe Care cerul şi cerurile cerurilor nu-L încap (III Regi 8, 27; II Paralipomena 6, 18), Căruia Cerul îi este scaun şi pământul aşternut picioarelor (Isaia 66, Fapt. 7, 49), Şi-a ales ca sălaş o Fecioară, din pântecele (vintrele) ei făcându-Şi Prestol şi pântecele ei mai mult decât cerurile lărgindu-l. “Mai întinsă decât cerurile” s-a făcut Fecioara Maria.
    Peste nouă luni ea a născut un Fiu, pe Dumnezeu arătat în trup.
    “Taina cea ascunsă din veac şi de îngeri neştiută, prin Născătoarea de Dumnezeu, Dumnezeu Se arătă pe pământ, în unire neamestecată întrupat.”
    Însă Fecioria Maria şi întruparea, prin ea, a Fiului lui Dumnezeu au rămas o taină pentru diavol, până când Domnul nu a împlinit lucrarea mântuirii noastre. „Primind de bunăvoie pentru noi crucea asupra Sa”, suferind moarte şi înviind din morţi, Domnul Iisus Hristos a dăruit viaţă neamului omenesc şi i-a deschis raiul care fusese pecetluit [pentru el].
    Întrupându-se din Fecioara Născătoare de Dumnezeu, “Adam s-a chemat, Eva s-a slobozit, blestemul s-a sfârşit, moartea s-a omorât şi noi am înviat”.
    Împreună cu omul, întreaga lume este izbăvită de stricăciune, pregătindu-se de acum pentru ziua când lumea va fi curăţată prin foc, când toată făptura va fi slobozită de robia stricăciunii, când cerul cel nou şi pământul cel nou vor dezvălui zidirea lui Dumnezeu în toată frumuseţea şi bunătatea ei.
    Astfel, este sfărâmată uneltirea răutăţii diavoleşti şi Ziditorul lumii, cu înalta Sa înţelepciune, le îndreaptă pe toate după voia Sa pentru binele întregii făpturi. Aşa cum Dumnezeu a creat la început lumea prin Cuvântul Său, adică prin Fiul Său, la fel prin Fiul lui Dumnezeu lumea este renăscută după căderea în păcat. Prin Cel prin care s-a arătat înţelepciunea lui Dumnezeu în zidire, tot prin Acela s-a descoperit înţelepciunea lui Dumnezeu şi în restaurarea lumii distruse de păcat şi în întoarcerea bunăvoirii lui Dumnezeu asupra lumii.

    wp-image--1316985483

    De aceea, Fiul lui Dumnezeu este numit înţelepciunea lui Dumnezeu sau, în greceşte, Sophia, pentru că prin El noi L-am cunoscut şi îl cunoaştem pe Preaînţeleptul Dumnezeu. Iisus Hristos pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare (I Cor. 1, 30).
    Preacurata Fecioară, prin care S-a întrupat Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să ne dăruiască viaţa veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la cer.
    Cu mult înainte de întruparea lui Hristos au prevestit despre ea proorocii, cei care profeţeau venirea lui Mesia. Profetul Iezechiel o vede ca pe o poartă închisă la răsărit, prin care trece Domnul şi care rămâne închisă, ceea ce înseamnă că până la naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Maria a rămas Fecioară. Profetul Daniel, tâlcuind misteriosul vis al lui Nabucodonosor, o preînchipuie ca pe un munte feciorelnic din care o piatră se desprinde de la sine, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti, şi umple pământul, ceea ce iarăşi înseamnă naşterea fără de sămânţă şi neprihănită a lui Hristos din Fecioară.
    Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este Dumnezeu (Isaia 7, 14; Matei 1, 23).

    Strămoşul Iacov a văzut în vechime în vis o scară sprijinită pe pământ, al cărei vârf ajungea la ceruri şi care o pre-închipuia pe cea prin care S-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu. Regele David, Psalmistul, o cântă ca pe o Regină aşezată de-a dreapta Regelui, îmbrăcată în veşminte de aur şi împodobită, a cărei întreagă slavă se află înlăuntrul ei. sophia_icon1Iar înţeleptul Solomon vorbeşte despre ea în Cartea Pildelor ca despre Casa înţelepciunii: înţelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe şapte stâlpi (Pilde 9, 1). Iar casa în care S-a sălăşluit Preaveşnica înţelepciune la întrupare este tocmai Preacurata Fecioară Maria. Stâlpii acestei case sunt virtuţile ei. La popoarele orientale din vechime, cifra şapte simboliza desăvârşirea, şi cei şapte stâlpi ai casei închipuie desăvârşirea în bine a Maicii Domnului. De aceea, în icoane este reprezentată înţelepciunea lui Dumnezeu – Fiul lui Dumnezeu pe tron, ca şi cum S-ar afla într-o clădire aşezată pe şapte stâlpi, care o închipuie pe Preacurata Sa Maică. Deasupra sunt şapte arhangheli, de amândouă părţile stau şapte prooroci cu suluri de hârtie acoperite cu profeţii despre Maica Domnului, iar dedesubt sunt numele celor şapte virtuţi. Cifra şapte repetată de multe ori închipuie desăvârşirea duhovnicească a Preasfintei Fecioare.
    Astăzi, când cântăm “Naşterea ta, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, a vestit bucurie întregii făpturi”, se chiverniseşte Casă pământeană pentru înţelepciunea Cea veşnică, se pregăteşte lăcaş pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine din ceruri pentru mântuirea neamului omenesc.
    „Pe Hristos din ceruri întâmpinaţi-l”. Pentru întâmpinarea Lui se zideşte o Cămară însufleţită, o Biserică sfinţită, în care Se va sălăşlui Cuvântul lui Dumnezeu Cel dinainte de veci, coborât pe pământ, pentru ca de aici să înceapă rezidirea lumii, ca să unească din nou cerul cu pământul. Să ne bucurăm, aşadar, şi să ne veselim de Naşterea Alesei de Dumnezeu Prunce Maria, să o lăudăm pe cea mai cinstită decât oştirile cereşti, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Casa înţelepciunii dumnezeieşti, să dăm cinstirea cuvenită drepţilor ei părinţi şi împăratului veacurilor, Celui Nestricăcios, Nevăzutului, Singurul Dumnezeu Preaînţelept, prin Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor (I Tim. 1, 17). Amin.
    Cindao, 1948
    (din: Sf. Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)
    ***

    Cuvant al lui Ioan Damaschin, smeritul monah si preot, la Nasterea Preasfintei Stapanei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria




    1. Veniti toate neamurile, tot neamul omenesc si toata limba, toata varsta si toata vrednicia, cu veselie, sa praznuim Nasterea bucuriei cea a toata lumea. Ca daca elinii, cu minciuna draceasca si cu basme, care fura mintea si intuneca adevarul si vatama, pe toata viata, cinsteau nasterea imparatilor, jertfe aducand fiecare dupa putere, cu atat mai vartos noi se cuvine sa cinstim Nasterea Nascatoarei de Dumnezeu, prin care s-a innoit tot neamul omenesc si amaraciunea Evei in bucurie a schimbat-o. Ca Eva a auzit: “Intru dureri vei naste copii“, cu dumnezeiasca hotarare, iar Maria: “Bucura-te, cea plina de har“. Eva: “Atrasa vei fi catre barbatul tau“, iar Maria: “Domnul este cu tine“. Deci, ce vom aduce Maicii Cuvantului, in afara de acest de lauda cuvant?
    Toata faptura sa se ospateze si sa laude preasfintita nastere a sfintitei Ana, ca a nascut lumii comoara de bunatati nejefuita, fiindca printr-insa Ziditorul a prefacut, inomenindu-Se toata firea intr-o mai buna stare. Ca omul, avand suflet si trup, este o legatura a toata zidirea cea vazuta si cea nevazuta, ca S-a unit Cuvantul lui Dumnezeu Ziditorul cu firea oamenilor si, prin aceasta, cu toata zidirea. S-a unit. Deci, sa praznuim si dezlegarea neputintelor omenesti, ca s-a dezlegat multimea darurilor dumnezeiesti.

    wp-image-1498035161.

    2. Dar pentru ce din cea stearpa s-a nascut Fecioara? Pentru ca se cadea ca intai-nascuta sa se nasca cea care a nascut pe Cel Intai Nascut decat toata zidirea, intru Care toate stau si se tin. O, fericita insotire Ioachime si Ana, datoare va este toata zidirea pentru ca prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decat toate darurile, Maica cinstita, singura vrednica de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a iesit samanta prea fara prihana! O, pantece prealaudat al Anei, intru care a crescut putin cate putin si, inchipuindu-se, s-a nascut Prunca cea Preasfanta. O, pantece care ai purtat in tine cerul cel neinsufletit, mai desfatat decat inaltimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grau cel de viata facator, precum Insusi Hristos a zis:
    “De nu va cadea grauntele de grau in pamant, sa moara, el singur ramane”.
    O, san care ai aplecat pe ceea ce a hranit pe Hranitorul lumii! O, minune a minunilor si marire a celor preaslavite! Ca se cadea ca Intruparea cea netalmacita a lui Dumnezeu si pogorarea Lui prin minuni sa-si faca drum inainte. Dar cum voi pasi inainte? Mintea se spaimanteaza si ma simt impartit intre frica si dorire. Inima mea tremura, limba sare, nu pot suferi dulceata, sunt biruit de minuni, in uimire m-am facut. Se biruieste dorirea, sa se departeze frica! Sa cante lauta Duhului, veseleasca-se cerurile, si sa se bucure pamantul.

    3. Astazi usile cele sterpe se deschid si dumnezeiasca Usa cea fecioreasca, rasare, din care si prin care Dumnezeu, Cel mai de cinste decat toate cate sunt, intra in lume, dupa cum zice Pavel vazatorul celor negraite. Astazi, a odraslit toiag din radacina lui Iesei, din care iese floarea cea de ipostas de Dumnezeu. Astazi, firea pamanteasca cer pe pamant s-a facut, de Cel ce, de demult, oarecand pe ape a intemeiat pamantul si peste inaltime a intemeiat taria. Si, cu adevarat, acest cer, de acum, mult mai dumnezeiesc si mult mai slavit este decat acela. Ca Cel ce a lucrat atunci soarele, din Soarele acesta a rasarit: doua firi, chiar daca cei fara de minte innebunesc, un ipostas care ii manie nespus pe nestorieni. Ca Lumina cea pururea vie, adica Dumnezeu-Cuvantul, isi are fiinta din Lumina cea pururea vie mai inainte de veci, adica din Tatal: Lumina cea fara materie si netrupeasca, dupa aceasta Se intrupeaza si ca un mire din camara iese, Dumnezeu fiind mai pe urma nascut, pe pamant intrupandu-Se. Se va bucura ca un urias, precum zice Psalmistul, alergand pe calea firii noastre si venind prin patimi la moarte si legand pe cel tare si rapind vasele lui, adica firea noastra, si suind pe oaia cea ratacita, catre pamantul cel ceresc. Astazi, fiul teslarului, Cuvantul Cel atotmester, Bratul cel tare al lui Dumnezeu Celui Preainalt, al Celui ce a facut printr-Insul toate, ascutind tesla firii cea tocita, prin Duhul Sau ca si cu un deget Si-a facut lui o scara insufletita, a carei temelie s-a intarit pe pamant, iar capul pe cerul insusi, pe care Dumnezeu Se odihneste, pe al carei chip Iacov l-a vazut, prin care Dumnezeu, pogorandu-Se, nu cu mutare din loc, ci mai vartos smerindu-Se, pe pamant S-a aratat si cu oamenii impreuna a petrecut. Ca toate acestea sunt pogorarea, adica smerenia cea dupa pogorare facuta, petrecerea lui Dumnezeu pe pamant, cunostinta ce s-a dat despre El celor de pe pamant si asa, prin fecioara, scara cea gandita de pe pamant s-a intarit.

    wp-image-1952278929

     Ca din pamant are nasterea, iar capul este la cer. Caci capul a toata femeia este barbatul. Si fiindca barbat n-a cunoscut, capul ei a fost Dumnezeu-Tatal, prin Duhul Sfant, care, facand impacare, a trimis, ca pe o dumnezeiasca samanta duhovniceasca, pe al Sau Fiu si Cuvant, pe Puterea cea atotputernica. Ca prin bunavoirea Tatalui, nu din impreunare trupeasca, ci din Duhul Sfant si din Maria Fecioara, mai presus de fire, trup fara schimbare S-a facut si S-a salasuit intre noi. Ca unirea lui Dumnezeu cu oamenii, prin Duhul Sfant se face. Cine intelege, sa inteleaga, cel ce are urechi de auzit, sa auda, sa ne lepadam de cele trupesti. Fara patima este Dumnezeirea, o, oamenilor! Cel ce a nascut pe Fiul, mai intai dupa fire, fara patima, pe Acelasi Fiu Il naste si a doua oara, fara de patima, prin iconomie. Martor este David, dumnezeiescul parinte, cel ce graieste: “Domnul a zis catre Mine: “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut“ (Ps. 2,7). Dar astazi nu are loc nasterea cea mai inainte de veci, ca aceea fara de ani este.

    4. Astazi s-a zidit Usa cea spre rasarituri, Usa prin care Domnul va intra si va iesi si ea va ramane incuiata. Usa dintru care este Hristos, usa oilor, rasaritul este numele Lui, prin Care am dobandit intoarcerea catre Tatal, incepatorul Luminii. Astazi a suflat vant subtire mai inainte vestitor de bucuria cea a toata lumea. Veseleasca-se cerul de sus si sa se bucure pamantul de jos, sa se clatine marea lumii, ca intru dansa se naste Scoica cea mare, care din cer, din fulgerul Dumnezeirii, va lua in pantece si va naste pe Hristos, Margaritarul cel de mult pret. Scoica din care Imparatul Maririi, iesind si cu porfira trupului imbracandu-Se si venind la cei robiti, le va propovadui iertarea. Sa salte firea, ca se naste mieluseaua, din care Pastorul Se va imbraca in chip de oaie si hainele de moarte cele de demult le va rupe. Sa dantuiasca fecioarele, ca s-a nascut Fecioara, care, dupa cum a zis Isaia, va avea in pantece si va naste fiu si vor chema numele lui Emanuel, adica: cu noi este Dumnezeu. Cunoasteti nestorieni, si biruiti-va, caci cu noi este Dumnezeu; nu om, nici sol, ci Insusi Domnul va veni si ne va mantui pe noi. Bine este cuvantat Cel ce vine in numele Domnului. Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua. Sa tocmim praznuire pentru nasterea Nascatoarei de Dumnezeu. Veseleste-te, tu Ana cea fara de fii, ceea ce nu puteai sa nasti! Bucura-te, Ioachime, ca din fiica ta Prunc S-a nascut noua, Fiul si S-a dat noua si se cheama numele lui Inger de mare Sfat, mantuirea cea a toata lumea, Dumnezeu tare! Sa se rusineze Nestorie si sa-si puna mana peste gura sa! Pruncul este Dumnezeu; cum nu este Nascatoare de Dumnezeu ceea ce L-a nascut? Oricine nu marturiseste pe Sfanta Fecioara ca Nascatoare de Dumnezeu, afara de Dumnezeu este. Nu este al meu cuvantul, chiar daca al meu este cuvantul. Ca mostenire l-am primit pe acesta de la Cuvantatorul de Dumnezeu, Parintele Grigorie Teologul.

    wp-image-1019110743

    5. O, fericita pereche, Ioachim si Ana! Cu adevarat v-ati cunoscut preacurati si din rodul pantecelui vostru, dupa cum oareunde zice Domnul: “Din roadele lor ii veti cunoaste pe dansii”. Ati trait dupa buna placere a lui Dumnezeu si dupa vrednicia celeia ce s-a nascut din voi. Ca intru intreaga infranare si cuviosie vietuind, pe odorul fecioriei l-ati adus, pe cea mai inainte de nastere fecioara si dupa nastere fecioara, pe ceea ce singura, si cu mintea si cu sufletul si cu trupul, petrece de-a pururea fecioara. Ca se cadea ca aceea ce au odraslit din intreaga infranare, pe Lumina cea singura, una nascuta, sa o arate trupeste… O, cate minuni si cate schimbari s-au facut pentru aceasta fiica! Nasterea din cea stearpa, fecioria nascand, amestecare a Dumnezeirii si a omenirii, a patimirii si a nepatimirii, a vietii si a mortii, pentru ca asa, intru toate sa se biruiasca cel mai rau, de cel mai bun.Si acestea toate pentru a mea mantuire! O, Stapane, ca atata m-ai iubit pe mine, incat nu prin inger, nici prin alta oarecare zidire ai lucrat aceasta, ci, precum facerea cea dintai, intru acelasi chip si pe a doua facere Tu Insuti o ai lucrat. Pentru aceasta pricina, dantuiesc si cuget inalt si ma veselesc si catre izvorul minunilor iarasi ma intorc si, din raul veseliei indestulandu-ma, pe alauta Duhului iarasi o iau si dumnezeiasca lauda de nastere cant.

    6. O, pereche de Turturele cuvantatoare, Ioachim si Ana, cu preaintreaga infranare! Voi, pe legea firii, adica intreaga infranare pazindu-o, celor mai presus de fire v-ati invrednicit, ca ati nascut lumii pe Maica lui Dumnezeu cea neispitita de barbat. Voi, cu buna credinta si cuviosie in firea omeneasca vietuind, pe fiica cea mai presus de ingeri ati nascut, pe cea care acum in ingeri stapaneste. O, fiica preafrumoasa si preabuna, o, crinule care ai rasarit in mijlocul spinilor, din imparateasca si de bun neam radacina a lui David! Ca prin tine imparatia s-a imbogatit cu preotia, si s-a facut mutare legii si s-a descoperit Duhul cel ascuns sub slova, ca s-a mutat vrednicia preotiei, din neamul lui Levi, in cel al lui David.
    wp-image--556290492
    O, trandafir nasterea-maiciice ai rasarit prin spini, adica din pacatosi, si de buna mireasma ai umplut toate! O, fiica a lui Adam si Maica a lui Dumnezeu, fericita este coapsa si pantecele din care ai odraslit, fericite sunt bratele care te-au purtat si buzele ce s-au indulcit de sarutarile tale cele curate, ca sa fii intru toate de-a pururea fecioara. Strigati Domnului tot pamantul, cantati si va bucurati, cantati! Inaltati glasul vostru, inaltati, nu va infricosati, ca s-a nascut noua Maica lui Dumnezeu, ca o sfanta scaldatoare a oilor, din care bine a voit a se naste Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii! Saltati munti, firile cele cuvantatoare si cele ce va nevoiti catre inaltimea vederii celei duhovnicesti! Ca muntele Domnului cel preaaratat se naste, cel ce covarseste si sta mai presus de tot dealul si de tot muntele, adica de inaltimea ingerilor si a oamenilor, din care muntele bine a voit a se taia, fara de mana trupeasca. Piatra cea din capul unghiului, singurul ipostas, Cel cea pe cele despartite le impreuna, adica Dumnezeirea cu omenirea, ingerii cu oamenii, pe cei din neamuri si pe trupescul Israel, intr-un Israel duhovnicesc. Muntele lui Dumnezeu, munte intreg, munte inchegat, muntele in care a binevoit Dumnezeu sa locuiasca intru dansul. Carul cel dumnezeiesc, cel de mii de ori inmultit, a celor ce sunt imbogatiti cu dumnezeiescul dar, zic, al Heruvimilor si al Serafimilor; Varful cel mai sfintit decat Sinaiul, pe care nu fum, nu ceata, nici foc infricosator il acopera, ci stralucirea cea luminatoare a Preasfantului Duh. Ca acolo, adica, Cuvantul lui Dumnezeu a scris Legea pe lespezi de piatra, cu Duhul ca si cu un deget, iar intru aceasta, de la Duhul Sfant si din sangiuirile ei, Cuvantul Insusi s-a intrupat si pe Sine S-a dat firii noastre doctorie mult lucratoare de mantuire. Acolo mana, iar intru aceasta pe Cel ce a dat dulceata manei, sa intreaca cortul cel vestit pe care l-a lucrat Moise in pustie, din materie de mult pret si de multe feluri, si, mai inainte de aceasta, cortul Parintelui Avraam, intocmind cortul cel insufletit si cuvantator al lui Dumnezeu. Ca aceasta nu a fost o incapere a lucrarii lui Dumnezeu, ci o aratare a ipostasului Fiului lui Dumnezeu. Sa se cunoasca, dar, neasemanarea fata de dansa: a chivotului cel de toate partile acoperit cu aur, a nastrapei cea de aur, purtatoare de mana, a sfesnicului si a mesei si a tuturor celor vechi. Ca acestea numai ca preinchipuiri s-au cinstit, ca niste umbre ale chipului celui dintai fiind.

    7. Astazi, Cel ce pe toate le face, adica Dumnezeu Cuvantul, pe care, din inima, Tatal L-a nascut, si a lucrat Carte noua, ca sa se scrie intr-insa cuvantul cel bun, cu limba lui Dumnezeu, ca si cu un condei de scriitor, adica cu Duhul (Ps.44, 1-2). Si s-a dat unui barbat ce stia slovele si nu a citit-o, ca n-a cunoscut Iosif pe Maria si nici puterea tainei. O, fiica preasfintita a lui Ioachim wp-image--1102829919

    Anei, cea ascunsa Incepatoriilor si Stapanitorilor, si tainuita fata de sagetile cele infocate ale vicleanului! Ceea ce ai petrecut in camara cea de nunta a Duhului si pazita ai fost fara prihana ca o mireasa a lui Dumnezeu. O, fiica preasfintita, ceea ce te arati pe bratele cele de maica si esti infricosatoare puterilor celor departate de Dumnezeu si potrivnice! O, fiica preasfintita, ceea ce te hranesti cu lapte de maica si de ingeri esti inconjurata! O, fiica de Dumnezeu dorita, slava celor ce te-au nascut, pe tine neamurile neamurilor te fericesc, precum, adeverind, ai zis tu insati! O, fiica vrednica de Dumnezeu, frumusetea firii omenesti, indreptarea Evei, pentru ca prin nasterea de fiu, lumea cea cazuta s-a indreptat. O, fiica preasfintita, podoaba femeilor! Ca Eva cea dintai, calcatoarea poruncii s-a facut si printr-insa a intrat moartea, pentru ca a slujit pe sarpele de fata cu stramosul, dar Maria, deplin slujind dumnezeiestii voiri, pe sarpele cel amagitor l-a inselat si lumii a adus nestricaciunea.

    wp-image-893353847
    O, fiica, pururea fecioara! Ceea ce n-ai avut trebuinta de barbat pentru zamislire, pentru ca Cel purtat in pantece de tine are Tata pe Cel Vesnic. O, fiica de neam pamantesc, ceea ce ai purtat pe Ziditorul in bratele tale, cele de Dumnezeu purtatoare. Se intreceau veacurile laudandu-se cu nasterea ta, dar Sfatul cel mai inainte hotarat al lui Dumnezeu, Cel ce a facut veacurile, biruia intrecerea veacurilor. Si s-au facut cele de pe urma intai, fiindca au dobandit a ta nastere. Cu adevarat, mai cinstita decat toata zidirea te-ai facut. Ca din tine singura, parga framantaturii noastre, si-a luat parte Ziditorul: trupul Lui din carnurile tale, sangele Lui din sangele tau, laptele pieptului tau l-a supt Dumnezeu si s-au impreunat buzele tale cu buzele lui Dumnezeu. O, necuprinse si negraite minuni! Pe tine, mai inainte cunoscandu-te vrednica, Dumnezeul a toate te-a iubit si, iubindu-te, te-a randuit si, in vremile cele mai de pe urma, te-a adus la fiinta si Nascatoare de Dumnezeu, maica si hranitoare Fiului Sau, Cuvantului, te-a aratat.
    8. Ca unde s-a inmultit pacatul, acolo a prisosit harul. Ca de am fi pazit impartasirea cea dintai cu Dumnezeu, nu ne-am fi invrednicit de impartasirea cea mai mare si slavita. Iar acum, acum, adica, prin pacat, nevrednici ne-am facut de impartasirea cea dintai, nepazind ceea ce am luat. Insa, prin milostivirea lui Dumnezeu, ne-am miluit, ca ne-a luat langa Dansul, ca intemeiata sa se faca impartasirea. Ca puternic este Cel ce ne-a luat prin intrupare, sa pastreze nedespartita unirea cu El. Ca, prin cadere, pacatuind tot pamantul si poporul Domnului ratacindu-se cu duhul desfranarii, Dumnezeu, Cel ce l-a castigat pe dansul, cu mana tare si cu brat inalt l-a scos, cu semne si cu minuni, din casa robiei lui Faraon si l-a trecut prin Marea Rosie si l-a povatuit ziua cu nor si noaptea cu lumina de foc. Dar s-a intors inima lui in Egipt si poporul Domnului n-a mai fost popor al Domnului, si poporul cel miluit, nu a mai fost popor iubit. Pentru aceasta, acum se naste Fecioara, luptatoare impotriva desfranarii stramosesti si se logodeste cu Dumnezeu si naste Mila lui Dumnezeu. Si popor al lui Dumnezeu se face cel care mai intai nu era popor si cel nemiluit s-a miluit, si cel neiubit este iubit. Ca dintr-insa Se naste Fiul lui Dumnezeu cel iubit intru Care Tatal a binevoit.
    wp-image--1096672340

    Vita de vie, bine odraslita din Ana, a odraslit si strugurele de viata a inflorit, care izvoraste bautura dulce pamantenilor, spre viata vesnica. Ioachim si Ana au semanat in dreptate si au secerat rod de viata. Luminati, cu lumina de cunostinta, si au cautat pe Domnul si le-a venit lor nasterea dreptatii. Indrazneasca pamantul si fiii Sionului! Bucurati-va de Domnul Dumnezeul vostru, ca a odraslit pustia, stearpa si-a adus rodul ei! Ioachim si Ana, ca niste munti ai gandirii, au picurat dulceata. Veseleste-te, fericita Ana ca ai nascut parte femeiasca. Ca aceasta parte femeiasca, Maica a lui Dumnezeu, Usa a luminii, Izvor al vietii este si toata prihanirea femeiasca o dezleaga. Acestei parti femeiesti ii vor sluji stapanitorii poporului, i se vor inchina imparatii neamurilor, daruri aducandu-i. Pe aceasta parte femeiasca o vor aduce Imparatului a toate, cu tesaturi de aur, imbracata fiind in buna-cuviinta a faptelor bune si impodobita cu darul Duhului, a carei slava este inlauntrul ei. Ca slava oricarei femei de la barbatul cel din afara ii vine. Dar slava Nascatoarei de Dumnezeu vine dinlauntru, adica de la rodul pantecelui ei. O, parte femeiasca preadorita si de trei ori fericita! Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau! O, parte femeiasca, fiica imparatului David si maica a lui Dumnezeu, Imparatul a toate! O, dumnezeiesc chip insufletit, pentru care Dumnezeu Ziditorul S-a veselit, ca ai, adica, mintea de Dumnezeu povatuita si numai la Dumnezeu singur, luand aminte, avand intinsa toata pofta catre singur Cel dorit si vrednic de indragit, iar mania numai catre pacat si catre cel ce pe aceasta de-a pururea il naste! Viata mai inalta decat firea ai, pentru ca o ai nu numai pentru tine, ca nu pentru tine te-ai nascut, ci o ai pentru Dumnezeu, pentru Care la viata ai venit. Ca vei sluji mantuirii a toata lumea, ca sa se implineasca prin tine Sfatul lui Dumnezeu cel de demult al Intruparii Cuvantului si al indumnezeirii noastre. Pofta iti este sa te hranesti cu dumnezeiestile cuvinte si cu acestea sa cresti ca maslinul cel mult-roditor in casa lui Dumnezeu, ca un copac rasadit langa izvoarele apelor Duhului, ca un pom al vietii care a dat rodul sau la vremea lui dinainte hotarata, adica pe Dumnezeu intrupat, viata cea vesnica a tuturor; ceea ce ai tot gandul osardic si de suflet folositor, alergand si lepadand tot cugetul cel din suflet vatamator, mai inainte de a-l gusta. Ochii tai sunt pururea catre Domnul, vazand lumina cea neapropiata. Urechile tale asculta numai pe Dumnezeiescul Cuvant si se veselesc de alauta Duhului, prin care Cuvantul inauntru a intrat ca sa Se intrupeze. Narile tale se indulcesc de mireasma mirurilor Mirelui, Care este Mir dumnezeiesc, de buna voie varsandu-Se si ungand fiinta ei de om, pentru ca Mir varsat este numele Sau, zice Scriptura. Buzele tale lauda pe Domnul si de buzele Lui lipindu-se; limba si gatlejul tau cuvintele lui Dumnezeu alergandu-le si de dumnezeiasca dulceata saturandu-se; inima curata si neintinata, vazand si dorind pe Dumnezeul cel neintinat; pantecele tau, camara intru care Cel neincaput S-a salasuit si pieptul tau, izvorul laptelui, din care S-a hranit Dumnezeu-pruncul Iisus, Usa lui Dumnezeu, pururea fecioara. Mainile tale poarta pe Dumnezeu si genunchii sunt scaun mai inalt decat Heruvimii, prin care s-au intarit mainile cele slabite si genunchii cei slabanogiti. Picioarele tale sunt povatuite de legea lui Dumnezeu ca de o faclie de lumini si, alergand pe urmele Lui fara de intoarcere, ai tras pe Cel dorit catre aceea care Il dorea. Toata este camara a Duhului; toata cetatea a lui Dumnezeu celui viu, pe care o veslesc apele raului, adica valurile darurilor Sfantului Duh; toata buna; toata aproape de Dumnezeu. Ca suindu-se mai presus de Heruvimi si mai presus de Serafimi ridicandu-se, aproape de Dumnezeu s-a facut.
    wp-image-1841915278.

    10. O, minune mai presus decat toate minunile! Femeie deasupra Serafimilor s-a facut, ca Dumnezeu S-a aratat micsorandu-Se cu putin fata de ingeri. Sa taca Solomon, preainteleptul, si sa nu mai graiasca: “Nici un lucru nou nu este sub soare“. O, fecioara, de la Dumnezeu plina de Dar, Biserica sfanta a lui Dumnezeu, pe care “Solomon cel duhovnicesc”, Incepatorul pacii, gatind-o, S-a salasuit intr-insa, impodobita fiind nu cu aur si cu pietre neinsufletite, ci, in loc de aur stralucind cu Duhul si, in loc de pietre scumpe, avand pe Hristos, Margaritarul cel mai de pret, Carbunele dumnezeirii, pe Care roaga-l sa Se atinga de buzele noastre, ca, facandu-ne curati, pe Dansul impreuna cu Tatal si cu Duhul sa-L laudam, strigand: Sfant, sfant, sfant Domnul Savaot, o fire in trei ipostaze. Sfant este Dumnezeu si Tatal, Cel ce a binevoit intru tine si din tine sa se savarseasca Taina cea mai dinainte de toti vecii hotarata. Sfantul cel tare, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu Unul nascut astazi, pe tine te-a luat intai-nascuta din maica stearpa, ca Unul nascut fiind din Tatal si nascut mai inainte decat toata zidirea, sa Se nasca si din tine, Maica-Fecioara, ca intai-nascut, intre multi oameni asemenea noua, si din tine impartasindu-se trupul si sangele Lui. Pentru ca Insusi este Unul nascut din Tatal Insusi si singur din singura maica. Sfantul cel fara de moarte, Preasfantul Duh, cu roua dumnezeirii Sale, te-a pazit pe tine nemistuita de focul cel dumnezeiesc, pentru ca acest lucru il insemna rugul lui Moise cel mai dinainte.
    1315564436_248448889_1-Fotografii-de–Icoana-pictata-cu-Izvorul-Tamaduirii11. Bucura-te, scaldatoarea oilor, preasfintit locas al Maicii lui Dumnezeu, iar acum Biserica urmatoare cerului, a turmei lui Hristos celei cuvantatoare. Bucura-te, scaldatoarea oilor, care, oarecand, o data intr-un an, primea pe ingerul lui Dumnezeu, care, tulburand apa, numai pe unul il insanatosea si, de boala care il tinea, il izbavea, iar acum multime de puteri ceresti ai, care lauda, impreuna cu noi, pe Maica lui Dumnezeu, pe adancul minunilor, pe izvorul tamaduirii a toata lumea, nu primind slujitor un inger, ci primind pe Ingerul Sfatului celui Mare, Care este ploaie a bunatatii, ce s-a coborat ca pe niste lana, in taina si toata firea ce bolea si catre stricaciune era aplecata, iarasi a intors-o catre sanatate, fara de boala, si catre viata neimbatranita, scaldatoare intru care slabanogul cel dintru noi sare ca un cerb. Bucura-te, cinstita scaldatoare a oilor si sa creasca darul tau! Bucura-te Marie, fiica cea preadulce a Anei, ca spre tine iarasi dorirea ma atrage; cum sa zugravesc preacinstita umblarea ta? Cum, podoaba? Cum, fata ta cea mangaietoare? Cum voi zugravi batraneasca intelegere in trupul tau cel tanar, imbracamintea cuviincioasa, ce fuge de toata necuviinta si moliciunea, pasul cinstit si fara de tulburare si lobod de toata trandavirea, naravul stapanit, cu blandete amestecat, necautand apropierea barbatilor? Si, pentru aceasta, martor este frica ce i s-a intamplat la vestirea cea neobisnuita a ingerului. Parintilor bine supusa si ascultatoare, intelegere smerita la vederi preainalte. Cuvantul lin, venind din suflet nemanios. Si se altele, decat cele vrednice de salasuirea lui Dumnzeu! Pe tine dupa vrednicie toate neamurile te fericesc ca pe o slava aleasa a omenirii. Tu esti lauda preotilor si nadejdea crestinilor, rasad mult roditor al fecioriei, ca prin tine s-a raspandit bunatatea fecioriei. Binecuvantata esti tu intre femei si bine este cuvantat rodul pantecelui tau. Cei ce te marturisesc pe tine se binecuvanteaza si blestem cade peste cei ce se leapada pe tine.

    12. O, sfintita insotire, Ioachim si Ana, primeste de la mine cuvantul acesta la nastere. O, fiica a lui Ioachim si a Anei si stapana, primeste cuvintele robului tau pacatos, dar care te doreste cu infocare si pe tine singura te are nadejde de bucurie, sprijinitoare a vietii, impacare cu Fiul tau si arvuna tare de mantuire. Pentru ca sarcina pacatelor sa o risipesti si norul cel ce intuneca mintea mea si grosimea cea de tina sa le luminezi. Sa incetezi ispitele, sa chivernisesti viata mea in sfintenie si catre fericirea cea de sus sa o povatuiesti si lumii pace sa daruiesti si tuturor credinciosilor desavarsita veselie si mantuire vesnica, pentru rugaciunile celor ce te-au nascut pe tine si ale intregii Biserici! Fie, fie! Ca sa strigam: Bucura-te, cea cu dar daruita, Domnul este cu tine. Bine esti cuvantata tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Caruia i se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, intru, nesfarsitii veci ai vecilor. Amin!
    (sursa: Proloagele pe luna septembrie

    sursa

    Nasterea Maicii Domnului in iconografie

    Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca:

    „Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale”. 

    Nasterea Maicii Domnului, praznuita de Biserica pe data de 8 septembrie, este prima sarbatoare importanta a noului an bisericesc. Maica Domnului s-a nascut din parinti sterpi si inaintati in ani: Ioachim – descendent din neamul imparatesc al lui David, din spita lui Iuda – si Ana – care se tragea din neamul preotesc al lui Levi -, ca raspuns la rugaciunile lor.
    Nasterea Maicii Domnului

    *

    wp-image--1316985483In iconografia traditionala, Nasterea Maicii Domnului este reprezentata astfel: Sfanta Ana sta pe pat inlauntrul unei case. Este zugravita la dimensiuni mari, in centrul icoanei.
    In centrul icoanei sunt reprezentate slujitoarele, care se grabesc sa ii daruiasca mancare Sfintei Ana. Cea din mijloc probabil este Iudita, pe care o mentioneaza dupa nume Protoevanghelia lui Iacov.  In unele icoane, in spatele lor, se afla Sfantul Ioachim. Mai jos, in planul frontal, este reprezentata copila, Maica Domnului, gata sa fie imbaiata de doua femei. Sfanta Ana, Sfantul Ioachim si Maica Domnului au aureole.

    wp-image-284168001.

    Inscriptia icoanei, redata in partea de sus pe un rand sau pe doua, este: „Nasterea Maicii Domnului”.

    Scena de sus din stanga a icoanei prezinta intalnirea lui Ioachim si a Anei dupa vestirea ingerului ca vor avea prunc. Cei doi parinti se imbratiseaza in usa casei lor. Sfanta Ana ii graieste lui Ioachim, potrivit Protoevangheliei: „Acum am cunoscut ca Domnul Dumnezeu mult m-a binecuvantat…”.

    Imnografia bisericeasca pune in lumina semnificatia Nasterii Maicii Domnului in Troparul care se canta la slujbele praznicului: „Nasterea ta, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, bucurie a vestit la toata lumea; ca din tine a rasarit Soarele Dreptatii, Hristos Dumnezeul nostru; si dezlegand blestemul, a dat binecuvantare; si stricand moartea, ne-a daruit noua viata vesnica.”

    Sursa: CrestinOrtodox.ro

    Predică la Naşterea Maicii Domnului ( 8 septembrie ) ,părintele Ilie Cleopa


    Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru… (Troparul praznicului)




    Iubiţi credincioşi,

    Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:

    Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

    Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).

    Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului – porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).

    Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.

    Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.

    Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).

    Iubiţi credincioşi,

    Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.

    Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim”. De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.

    Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?” Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: „Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil”.

    Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: „Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1, 11).

    Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: „Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”.

    Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura”. Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera „M” arată pe „Mariam”, sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera „A” este Avigheia, femeia lui Nova. Litera „R” este Rahila, soţia lui Iacob. Litera „I” este Iudit, văduva cea sfîntă; litera „A” este Ana, femeia lui Elcana.

    Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.

    Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.

    Iubiţi credincioşi,

    Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Axionul din ziua Botezului Domnului).

    Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?

    Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte „Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

    Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

    Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.

    Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.

    Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).

    Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

    Iubiţi credincioşi,

    Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.

    Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

    Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin. Sursa

    NASTEREA MAICII DOMNULUI, MAMA NOASTRA PREASFANTA: “Îi datorăm lacrimile noastre spre a-i şterge lacrimile care nu se usucă pe obrajii ei din pricina răutăţilor cu care Îl răstignim pe Hristos”. FIII LACRIMILOR TALE…

    Acest lucru îl face și Maica Domnului: ea plânge văzându-ne că ne îndreptăm încotro nu trebuie şi, plângând, Îi zice lui Dumnezeu: Doamne, mai îngăduie-i! Mai îngăduie-i și pe fiii acestor lacrimi ale mele să ajungă la Tine! Şi eu mă pun chezaşă pentru ei că vei auzi şi din gura lor, la fel cum ai auzit și din gura mea, <Fie mie după cuvântul Tău!>. Aceasta este adevărata însemnătate a lacrimilor Maicii Domnului. Și să nu ne lăsăm cuprinşi de o falsă ruşine şi atunci să alergăm la Maica Domnului, căci nu este apă care să cureţe mai bine decât aceste lacrimi ale ei. Şi nu numai atât, dar bucuria aceea despre care v-am vorbit la început s-o lăsăm să ne cuprindă, pentru că, deşi suntem loviţi zi de zi, ceas de ceas, şi din afară şi din interior, avem probleme şi adevărate și false, și create de alţii şi chiar de noi înşine, totuşi o avem pe Maica Domnului, gata să ne stea alături…”

    wp-image-1498035161

    Extras din:
    Deschizătoare a căii celei de sus. […] – de Elena Solunca Moise

    […] Prin Maica Domnului am primit a-L numi pe Dumnezeul ceresc Tată, pentru că de la ea am deprins a-I sfinţi Numele cum sfinţit este în ceruri. Prin Maica Sfântă, şi mereu dimpreună cu ea, nu mai suntem fii ai deşertăciunii, ai lipsei de sens şi rost, pe care o plângea Eclesiastul, ci moştenitori ai vieţii celei veşnice. Hristos însuşi spune: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Dumnezeu – Tatăl nu şi-a trimis Fiul la vreo curte împărătească, unde bogăţia pământească nu mai lasă loc aceleia cereşti, parcă izgonind-o, hrănind absurdul de care s-au lamentat până la uitare gânditori ai veacului trecut. Recunoscându-şi indirect înfrângerea ca trăitor într-o societate secularizată, consumistă omul contemporan spune cu Albert Camus că „trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.” Trebuie, imperativ al disperării pe care secolul nostru l-a estompat prin indiferenţa cu care îşi drapează trufia, amăgindu-se pe sine şi aproapele. Nu, omul nu are cum fi fericit, câtă vreme i-a uitat până şi gustul; omul nu se poate nici bucura şi se hrăneşte cu plăcerile repede alergătoare spre angoasă, durere şi tristeţe. Relevant este că specialiştii au reperat un centru al plăcerii, legat de satisfacerea nevoilor fiziologice; nu vor afla niciodată unul al bucuriei care este un dar al lui Dumnezeu. O ştia David când se ruga: „Dă-mi bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.”
    Dumnezeu care Se recunoaşte în chipul neprihănirii al Fecioarei crescută în şi cu rugăciune, a ales să-şi trimită cerescul mesager ca într-un sălaş al binecuvântării – puritatea incandescent iubitoare şi îndelung răbdătoare. Pe drept cuvânt, Sandu Tudor o numeşte pe Maica Fecioară „urzitoare de nesfârşită rugăciune” prin care, noi, „fiii lacrimilor ei” primim toate folositoare mântuirii. Maică a Luminii, înţeleaptă ocrotitoare a pământului, duhovnică a pământenilor, Fecioara Maria luminează tainic sufletele noastre; Maică a Cuvântului înţelepţeşte firea noastră lesnicios lunecătoare spre cele care, „din lume fiind” vor să ne azvârle în „întunericul cel din afară”; Maică a Iubirii, ne acoperă cu rugăciunile ei aşa încât omul nu e singur niciodată decât atunci şi numai atunci când, dând ascultare glasului de sirenă al lumii, alege se îndrepta spre abisul ei plin de himere. Dar şi atunci, dacă se întoarce şi-o cheamă în ajutor cu inimă înfrântă, Maica Preacurată vine degrab să-i ridice durerea cu mâinile sale nesfârşit de blânde.

    […]
    Evlavia pentru Preasfânta Fecioară atât de „grabnic ajutătoare” s-a răspândit  în timp, începând din Egipt şi a continuat în toată lumea creştină, teologia răsăriteană închinându-se cu asupra de măsură Fecioriei Maria ca Născătoare de Dumnezeu,  „culme a sfinţeniei”. Poporul nostru are o evlavie cu totul specială pentru Sfânta Fecioara Născătoare de Dumnezeu, ca Maică nedespărţită de Fiul ei şi ţăranul de odinioară se ruga nu doar la ceasurile rânduite, ci de-a lungul întregii zile: „Maica Domnului, ajută-mă” sau simplu „Măiculiţă, nu mă lăsa”, sau „Mulţumesc Măicuţă Sfântă”, sau însemnându-se cu semnul crucii: „Doamne, Maica Domnului”. Nu uita să-i mulţumească pentru toate, ruga de mulţumire împlinind bucuria de a-i putea spune Maică Sfântă, Maică Domnului şi acea chemare-rugă plină de tâlcuri: Măicuţă Sfântă, sau Măiculiţa Domnului. Asta spre neuitare că  numai prin Sfânta Maică Fecioară şi împreună cu ea ne facem vrednici de iubirea lui Dumnezeu care ne acoperă spre înfiere.
    Ca Maică a Lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară este Împărăteasă a cerului, ca Maică noastră are  chipul Bisericii, acoperită de harul divin şi izvor de binecuvântare pentru toţi creştinii. E o legătură sfinţită şi sfinţitoare trăită în chip firesc, până acolo încât se spune că „nu există ortodoxie fără Maica Domnului”. Cu dreapta cumpănire aflată în lada de zestre duhovnicească a poporului nostru, să ne închinăm Preasfintei Maici să ne ajute să dobândim „gând de întoarcere şi vreme de pocăinţă” .
    Îi datorăm lacrimile noastre spre a-i şterge lacrimile care nu se usucă pe obrajii ei din pricina răutăţilor cu care Îl răstignim pe Hristos şi să-i spunem cu Sf. Efrem Sirul: Păzeşte-mă cu dumnezeiescul tău dar, ocârmuieşte-mi viaţa, povăţuieşte-o către sfânta voie a Fiului Tău şi Dumnezeul nostru.
    Elena Solunca Moise
    Sf. Mănăstire Surpatele Sursa: Ziaristi Online
    ***

    Elena Solunca Moise:

    Naşterea Maicii Domnului – începutul mântuirii omului

    La praznicul Naşterii Maicii Domnului
    Începutul mântuirii omului


    Prima sărbătoare a anului bisericesc, naşterea Maicii Domnului cheamă să ne ridicăm inimile în orizontul celest al iubirii dumnezeieşti, deopotrivă ziditoare şi proniatoare, purtătoare de grijă pentru ca omul să-şi reia locul destinat  din începuturi.

    1_20120615_1702730146-634x1024

    Întreba psalmistul: „De la Duhul Tău unde mă voi duce?/ Iar de la faţa Ta unde voi fugi?” pentru a arăta apoi că nici întunericul nu-i poate fi ascunzătoare căci: „cu Tine, întunericul nu va fi întuneric/ şi noaptea va fi ca ziua;/Întuneric şi lumină la Tine sunt totuna.”  Se cuvine aşadar ca omul, creaţie a lui Dumnezeu, să se supună voii Lui care îndeamnă a „căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Iubirea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu se cuvine a fi întâmpinată de iubirea ascultătoare a omului,  cum a făcut-o Fecioara zicând îngerului Gavriil: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Pe acest temei, tradiţia consfinţeşte sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului ca început al mântuirii omului.
    Păstrând proporţiile, de aceeaşi pronie divină vorbim şi azi, când Sfinţii Părinţi au aşezat praznicul naşterii Născătoarei de Dumnezeu: într-o zi de opt, cifră ce semnifică veşnicia care azi şi-a deschis porţile; nouă este semnul iubirii universale fiind întreit sacru (3×3). Împreună cu praznicul Naşterii Maicii Domnului, toate ne arată menirea omului ca fiinţă liberă spre îndumnezeire. Sf. Simeon Noul Teolog scrie că „Maica Domnului este Stăpână şi Împărăteasă şi Doamnă, Maică a tuturor sfinţilor, iar sfinţii toţi sunt slujitorii ei, precum Maica este a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt fiii ei, întrucât se împărtăşesc din preacuratul trup al Fiului ei. Căci trupul Domnului este trupul Născătoarei de Dumnezeu.” Mai este, cum spune rugăciunea, „mai presus decât heruvimii, mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.  Şi este astfel pentru că „fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul a născut”.  Sf. Grigorie de Nazianz precizează că „Dacă cineva nu crede că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu, e despărţit de Dumnezeu”. La rândul său, Sf. Maxim Mărturisitorul, care i-a  dedicat o întreagă lucrare, consideră cu îndreptăţire că „nimeni dintre oameni nu poate cânta şi preamări cu vrednicie şi după cuviinţă pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu chiar dacă s-ar aduna zeci de mii de limbi”. Dar nici a tăcea nu este cu putinţă, căci Maică a Cuvântului Întrupat, a Cuvântului „prin care toate s-au făcut” cheamă cuvânt mărturisitor în veac. Ea este, cum scrie Sandu Tudor „glia care creşte belşugul milostivirii” spre care îndrăznim ca spre o Maică în care ne punem întreaga speranţă de eliberare din închisoarea întunecată a răutăţii şi  morţii.
    Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost consfinţită la Sinodul al treilea ecumenic din 431 şi cel al patrulea din 451. Poporul nostru a numit această sărbătoare Sf. Maria Mică, semn al începutului. La 15 august sărbătorim Sfânta Maria Mare, adormirea Maicii Domnului când, împlinindu-şi misiunea a plecat la Fiul ei Multiubit. Despre Naşterea Fecioarei Maria nu se scrie în Evangheliile canonice şi cele ce se ştiu sunt din tradiţie şi dintr-o protoevanghelie a Sf. Iacov, lucrare apărută cam prin secolul al II-lea şi considerată apocrifă. Tatăl său se numea Ioachim, descendent din neamul lui David, iar maica Ana, fiică a preotului Matthan. Erau recunoscuţi şi cinstiţi pentru viaţa lor curată de toţi, dar purtau  în suflet, ca o rană deschisă, mâhnirea de a nu avea copii care să-i moştenească. Mâhnirea însă nu i-a dus spre deznădejde, ci i-a îndemnat spre stăruinţa în rugăciune. S-a făcut că, odată Ioachim  i-a spus Anei că merge să se roage, iar Ana a mers şi ea să facă asemeni. Era a odinioară cealaltă Ană, mama lui Samuel,  care însemnă „cerut de la Dumnezeu” şi care a rămas peste veac „model de credinţă nestrămutată şi de speranţă în Dumnezeu”.
    Îndelunga răbdare dimpreună cu rugăciunea ne pregăteşte anume pentru a primi bucuria pe care Domnul o hărăzeşte omului. După Evanghelia apocrifă aflăm că, asemenea ei a cerut lui Dumnezeu: „dă-mi şi mie roada pântecului meu şi nu mă lăsa să fie ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina cu toată inima Ţie şi-l voi da să slujească la biserica slavei Tale.” Sf. Ioan Damaschin dă o mărturie asemănătoare. Domnul le-a ascultat ruga şi le-a dăruit o pruncă cu adevărat minunată căreia îi era dat, cum se scrie în Cartea Genezei, „să zdrobească capul şarpelui”. Despre Fecioara Sfântă scria Isaia că va naşte prunc, pe Emanuel şi va rămâne fecioară şi maică a lui Hristos, Mântuitorul lumii. Drepţii părinţi au numit-o Maria, Mariam, adică aceea „plăcută”, „frumoasă” sau „doamnă” sau, cum spuneau grecii, Despina. Născută după fire, pe care a depăşit-o, Fecioara Maria a fost moştenitoare a păcatului strămoşesc. Aici iar întâlnim lucrarea minunată a lui Dumnezeu căci, născând pe Fiul lui Dumnezeu, şi-a păstrat fecioria iar, mai târziu, după ce a adormit „lumea nu a părăsit”.
    Bucuria naşterii Maicii Domnului prefigurează bucuria pe care i-a vestit-o îngerul Gavriil spunând: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine”. De atunci Domnul este şi cu noi pentru că răspunsul „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” a schimbat destinul omului  ca „fiinţă spre înviere”. Sf. Chiril al Alexandriei scrie că „Hristos era acela care avea să se nască din Preacurata Fecioară şi de aceea a umbrit-o pe ea cu puterea Celui Preaînalt şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea şi a sfinţit-o, pentru ca ea să poată zămisli şi naşte pe Acela prin Care s-au făcut toate; naşterea aceasta a fost curată şi fără de prihană.” Răbdarea îndelung rugătoare a părinţilor ei  a fost încununată de ascultarea smerită a Sfintei Fecioare, vindecătoare a neascultării orgolioase a întâilor oameni. În acest duh, în rugăciunea Tatăl nostru, noi cerem în fiecare zi, „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.
    Maică a Cuvântului, Sfânta Fecioară este, cum spune Ioan Damaschin, culmea şi sfârşirea întregii .

    eaaec4c80941f2e91dce6334de4f638b

    La rândul său, Sf. Grigorie de Palama se întreba cum s-ar cuveni s-o facem şi noi: „Cum te voi slăvi pe tine, visteria slavei?…Prin tine se luminează Duhul meu cu venirea Duhului dumnezeiesc în lume. Te-ai făcut vistiernicul şi păstrătoarea harurilor, nu ca să le ţii la tine, ci ca pe toate să le umpli de har, ca vistiernicul care adună comori spre a le împărţi. Pentru că ai închisă bogăţia care nu se micşorează?” De n-ar fi astfel, poate nici n-am cuteza să ridicăm ochii „spre munţi” şi să ne rugăm, sub greaua povară a urmărilor venite din neascultarea de fiecare zi. Cu smerenia ei, Maica-Fecioară dă puterea cuviincioasei îndrăzniri; cu blândeţea ei ne mângâie în ceasuri de restrişte şi face mai senină bucuria; cu ascultarea ei iubitoare ne îndreptă calea vieţii spre lumina înveşnicirii. Ea este „sfinţenia Tatălui, locaş al Fiului şi umbrirea Duhului Sfânt” cum o numeşte Sf. Dimitrie al Rostovului, cerându-i izbăvire „de toată primejdia, bântuiala, nevoia şi neputinţa…şi pocăinţă mai înainte de sfârşit”. Rugăciunile ei sunt atotputernice, vindecă toate bolile şi recunoştinţa noastră să prisosească  pentru că prin ele noi ne-am vindecat de moarte.
    Azi, încercând a cuprinde cu inimile noastre, aşa cum sunt, bucuria sărbătorii de bun început al eliberării de moarte, înălţăm ruga: „Îndreaptă-mi paşii sufletului meu/ pe cărările nerătăcite ale poruncilor tale, Cuvântule,/ având rugătoare pe ceea ce Te-a născut,/ pe pururea Fecioară neîntinată şi fără prihană.” Apoi, întorcând spatele „răutăţilor zilei” spre a ne alătura „bunilor” noştri din străfundurile veacurilor să ne rugăm a alinare: „Nu ne lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale/ Că noi suntem fiii lacrimilor tale.” Căci dacă, după spusa lui Pascal, Hristos stă răstignit până la sfârşitul veacurilor, alături de cruce Maica Sa plânge fără încetare. Când Mântuitorul se roagă „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”, lacrimile de durere ale Maicii Sale, „izvor al iertării” se fac vindecătoare şi mântuitoare.  Ajută-ne Maică Preasfântă să mărturisim asemenea ţie: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” şi s-o facem cu credinţă reînnoită  că „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” vine de la Domnul Dumnezeul nostru care „toate cu înţelepciune a făcut”.
    Elena Solunca Moise
    Sursa: Ziaristi Online

    Maica-Domnului-plangand-Sec-XVI-Manastirea-Varatec-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea
    Sursa

    DIN PATERICUL MAICII DOMNULUI (2). PENTRU PRAZNICUL NASTERII PREACURATEI MAICII LUI DUMNEZEU

    Frumuseţea dumnezeiască a cântărilor de laudă ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

                    (fragment)              


    Minunea cea mare şi nespusă care s-a săvârşit în toată creaţia, sus în Cer şi jos pe pământ, minunea care se numeşte Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, numai acatistele ei, scrise cu harul şi cu insuflarea ei, o pot tâlcui şi cânta după vrednicie, pe cât este aceasta cu putinţă şi pe cât poate face aceasta limba omenească.
    De aceea, Maica Domnului, arătându-se multor Sfinţi – Sfântului Ioan Cucuzel, Sfântului Antipa Românul, Sfântului Alexandru egumenul mănăstirii din Svir (Rusia), Sfântului Cosma de la Mănăstirea Zografu, Cuviosului Filaret înainte-văzătorul de la Mănăstirea Constamonitu, le-a spus: – Deoarece îmi plac foarte mult frumoasele stihuri ale Acatistului, îl voi iubi, îl voi ocroti, îl voi acoperi şi îl voi păzi întotdeauna de tot răul pe creştinul care mă va lăuda odată pe zi cu aceste cântări. Şi de va trăi potrivit legii lui Dumnezeu, în cea din urmă zi a vieţii lui voi mijloci pentru el înaintea Fiului meu.

    Unei tinere evlavioase i s-a nascut dorinta de a-L vedea pe Domnul, copil de trei ani.

    Intr-o dimineata a mers la biserica sa participe la Dumnezeiasca Liturghie. Dupa ce au plecat toti, tanara a ramas in biserica si s-a rugat Maicii Domnului pana la amiaza, asa cum obisnuia. In timp ce se ruga, a vazut un copil de trei ani umbland in jurul Sfintei Mese. Copilul stralucea de lumina, iar frumusetea Lui era nespusa.
    Evlavioasa tanara a crezut ca era copilul vreunui om bogat pe care l-au uitat in biserica. Dupa ce l-a luat de mana, a inceput sa-I vorbeasca cu bunatate si sa-L sarute, deoarece era foarte frumos si plin de Har. Dar si copilul o privea cu o privire blanda, ingereasca.

    – Al cui esti tu, copile? l-a intrebat tanara.

    Acela insa nu a raspuns nimic. Tanara a crezut ca nu poate vorbi, deoarece este inca mic. Ea insa avea mare dorinta sa-l auda vorbind. De aceea i-a spus:

    – Copile, spune “Bucura-te, Cea plina de Har!”

    Atunci pruncul a spus cu un glas dulce:

    – “Bucura-te, Cea plina de Har!”

    – Spune: “Domnul este cu tine!” l-a indemnat iarasi tanara.

    – “Domnul este cu tine”, a repetat Copilul.

    Tanara a continuat sa-l indemne sa repete dupa ea toata cantarea ingereasca. Cand a ajuns la cuvintele “Binecuvantat este rodul pantecelui tau”, Copilul Iisus cel smerit cu inima nu a repetat. Tanara a insistat inca de doua ori ca Pruncul sa spuna acele cuvinte. Insa Copilul, privind-o cu bucurie, i-a spus:

    – Bucura-te si tu, iubita Mea fiica, caci ceea ce ai dorit ai vazut.

    Dupa ce a spus aceasta, dumnezeiescul Copil S-a facut nevazut.

    Atunci tanara evlavioasa si virtuoasa si-a dat seama ca acel Copil a fost Insusi Stapanul Hristos. De atunci inima ei s-a ranit de dragostea Lui si mereu Ii multumea ca i-a ascultat rugaciunea si a veselit-o cu dumnezeiasca Lui aratare.

    „Sfântul Nicodim Aghioritul consideră cântarea Maicii Domnului («Măreşte suflete al meu… Ceea ce eşti mai cinstită…») mai înaltă decât toate celelalte cântări ale Bisericii, aşa cum Maica Domnului este mai presus decât robii ei. De aceea Sfântul Nicodim ne spune următoarele despre Cântarea a noua, care este cântarea Maicii Domnului:
    «…atât de multă mângâiere şi bucurie a primit Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu de la troparul acesta («Ceea ce eşti mai cinstită…»), încât s-a arătat îndată Sfântului Cosma şi cu faţa veselă şi plină de Har i-a mulţumit spunându-i că această cântare îi place mai mult decât toate celelalte cântări şi că acolo unde se cântă această cântare, este prezentă puterea dumnezeiască cea nespusă şi că ea, ca o Maică a Stăpânului, îi binecuvintează pe cei ce o binecuvintează. Şi cu adevărat, mulţi bărbaţi curaţi şi duhovniceşti au văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu în timpul Cântării a noua, arătându-li-se potrivit făgăduinţei ei şi binecuvântând pe cei ce o binecuvântau şi cântau cântarea aceasta împreună cu «Ceea ce eşti mai cinstită». Iar sfinţitul Cosma este numai cu numele alcătuitorul cântării «Ceea ce eşti mai cinstită», căci de fapt adevărul este că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost cea care l-a insuflat în taină să alcătuiască noimele şi melodia, povăţuind mâna şi pana celui ce a scris. De aceea cântăm această cântare stând descoperiţi, cu frică şi cu evlavie, ca şi cum am vedea-o cu mintea noastră pe însăşi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând de faţă şi binecuvântându-ne pe noi, cei ce o lăudăm»”.


    Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier.

    Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit  închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.
    Această cântare: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim” este Irmosul, începutul Cântării a noua a Canonului treimic (Tripesneţ) din Sfânta şi Marea Vineri, pe care l-a alcătuit Sfântul Ierarh Cosma, episcopul Maiumei, în cinstea celei căreia i se cuvine toată cântarea şi lauda îngerească şi omenească. Această cântare a fost compusă de Sfântul Cosma cu noime atât de înalte, tocmai pentru a mângâia şi a linişti inima Maicii lui Dumnezeu cea îndurerată din pricina păcatelor noastre.
    Într-o zi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ierarh Cosma şi i-a mulţumit pentru această cântare, care o odihneşte mai mult decât oricare alta.


    Sfantul Cosma Melodul, Episcopul Maiumei

    Şi într-adevăr, mulţi s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului binecuvântându-i sau răsplătindu-i cu bani cereşti sau cu laude. De aceea, aşa cum spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul, în timpul acestei cântări trebuie să fim cu capul descoperit, ca o dovadă a respectului şi a cinstei adresate Maicii Domnului.
    Aşadar, monahul Iliodor, atunci când pregătea tămâia, a văzut o Femeie distinsă îmbrăcată în haine negre şi însoţită de doi îngeri, ce tămâia biserica cu o cădelniţă de aur. Mergea pe la toate strănile monahilor şi îi tămâia.
    Evlaviosul monah Iliodor s-a învrednicit să o vadă de multe ori pe Maica Domnului în biserică. Însă atunci când cântăreţii îşi înălţau glasurile voind să-şi arate calităţile şi uitând că o laudă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea nu se arăta, căci Maicii Domnului nu-i plac artificiile melodice care alungă evlavia şi umilinţa ce se cuvin să fie în sfânta biserică.
    Odată el a văzut-o pe Maica Domnului cum îi tămâiază pe monahii care se aflau în biserică la slujbă, dar şi strănile care erau goale şi în care nu se afla nici un monah. Uneori, pe unii monahi care erau în străni nu-i tămâia, ci trecea mai departe. El o urmărea pe Maica Domnului nedumerit, neputându-şi explica ce se întâmplă.
    Părintele Iliodor avea darul lacrimilor. Pomenirea morţii, descoperirea păcatelor sale înaintea tuturor oamenilor la înfricoşătoarea Judecată a Domnului, osândirea împreună cu diavolul şi cu demonii lui, toate acestea îl făceau să verse râuri de lacrimi.
    Aşadar Stareţul Iliodor a început să se roage cu lacrimi Maicii Domnului să-i dezlege nedumerirea. După trei zile de rugăciune fierbinte, ea i-a spus următoarele:
    „Tămâiez strănile care sunt goale, pentru că ele sunt locurile monahilor care se află la ascultările mănăstirii şi care, deşi lucrează, îşi au mintea la rugăciunea din biserică şi se roagă cu cei care se află aici. Aceştia sunt cei pentru care se roagă preoţii: «pentru cei care din binecuvântate pricini nu sunt aici» şi «pentru cei ce sunt în slujbe». Iar pe unii care sunt prezenţi în biserică nu-i tămâiez, pentru că fie nu se roagă, mintea lor aflându-se în altă parte, fie discută cu aproapele lor. Să mai ştii că mult mă întristez pentru unii creştini care, deşi merg la slujbele bisericii, nu se roagă, ci stau de vorbă, clevetesc, privesc cum sunt îmbrăcaţi ceilalţi, dacă au haine mai frumoase ca ale lor. Deşi se află într-un loc sfânt, prin ceea ce fac dispreţuiesc credinţa şi îl cinstesc pe diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc“.
    Părintele Iliodor s-a bucurat de ceea ce i-a descoperit Maica Domnului şi i-a mulţumit, vărsând alte râuri de lacrimi.
    Cuviosul monah Efrem de la Mănăstirea Grigoriu (Sfântul Munte Athos) ne-a povestit următoarea întâmplare:
    „Unul din evlavioşii monahi din mănăstire – părintele Efrem, pentru motive necunoscute nouă, dar cunoscute numai lui, nu ne-a descoperit numele monahului – la o priveghere a Sfintei Anastasia Romana, în vremea când psalţii cântau: «Ceea ce eşti mai cinstită…», a văzut-o pe Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, exact aşa cum este reprezentată în icoana ei, ca o împărăteasă plină de măreţie, cu coroană de aur pe cap, înconjurată de lumină cerească. Era însoţită de o tânără îmbrăcată în negru, care semăna cu Sfânta Anastasia. Maica Domnului umbla prin biserică şi îi cerceta pe monahi şi le dăruia bani, atât cântăreţilor, cât şi celorlalţi care ascultau slujba şi se rugau în taină.
    Monahii primeau banii şi se închinau în semn de respect, după care îi sărutau mâna. Pe tot timpul împărţirii banilor, Sfânta Anastasia tămâia”.

    (Arhim. Teofilact Marinakis, “Patericul Maicii Domnului”, Editura Evanghelismos, 2008

    Cuvântul Ortodox