UCRAINA introduce OBLIGATORIU pașapoartele BIOMETRICE

Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a semnat un decret privind introducerea sistemului de control biometric al persoanelor la punctele de trecere a frontierei începând de la 1 ianuarie 2018, a anunţat vineri serviciul de presă al preşedinţiei, citat de agenţia Xinhua. Potrivit decretului, Ucraina va strânge date biometrice de la străinii care trec frontiera, în scopul consolidării securităţii sale naţionale.

Poroşenko i-a ordonat, de asemenea, cabinetului să amendeze legislaţia privind înregistrarea persoanelor care nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene şi să revizuiască lista cu ţările cu risc de migraţie. Preşedintele i-a cerut în mod special guvernului să ia în considerare posibilitatea de a include Rusia pe lista cu state cu risc mare de migraţie, conform Agerpres..În iulie, Consiliul naţional ucrainean de securitate şi apărare a propus introducerea obligativităţii paşapoartelor biometrice pentru cetăţenii străini care traversează frontiera ţării, inclusiv pentru ruşii cărora li se permite să intre în Ucraina fără viză. Comentând noul demers posibil, Ministerul rus de Externe a acuzat Ucraina că intenţionează să ridice o nouă ”Cortină de Fier” pentru a preveni schimburile dintre cele două ţări

Sursa

Fără de Dumnezeu simțirea și gândirea se află într-o demență irațională

Deși am fost creați în chip desăvârșit, în ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu a mai rămas aproape nimic în picioare după cădere, pentru că ”omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalm 48:12). Păcatul a adus omului moartea și stricăciunea, și nu numai atât, ci și lucrarea defectuoasă a mădularelor trupului încă dinaintea morții sale. Iar însușirile psiho-somatice cele mai importante prin care se manifestă sufletul omenesc, adică simțurile, gândirea, conștiința, s-au sălbăticit cu totul și numai prin Hristos, prin Cuvântul întrupat, ele redevin raționale și sunt reașezate în starea cea dintâi, când sunt folosite prin harul dumnezeiesc. Atât timp cât simțurile nu se hristifică, nu este o exagerare să le numim monstruoase. În firea stricată a simțurilor în care lucrează legea absurdului, nu putem vedea decât prezența iadului, pentru că acolo unde lipsește rațiunea simțului hristificat ies la iveală doar umbre și fantasme monstruoase.

Mai bine era condamnatului să nu simtă stricăciunea și moartea, decât să guste, oriunde ar întoarce ochii, amărăciunea ruinării sale. Simțire! Există ceva mai chinuitor decât această povară? Simțirea ne pune în legătură nu numai cu lumea înconjurătoare, ci și cu imensitatea imaginației. Prin imaginație ne plăsmuim visele. Însă, pentru că s-a sălbăticit sub puterea morții și a stricăciunii, imaginația a devenit mai degrabă tiranică decât mângâietoare. Prin simțire, atingem iadul, durerea, amărăciunea, deznădejdea, și toate câte țin de puterea stricăciunii și a morții sunt aduse, având drept canal de comunicare simțirea, în sufletul omului și îi otrăvesc încontinuu viața. Dar gândirea? Altă taină și aceasta, mai vrednică de plâns decât cea dinainte! Omul gândește, chiar și atunci când nu vrea să gândească. Gândește ca să gândească! Nu vrea să se gândească, dar nu poate altfel. Și simțirea, și gândirea, și conștiința și chiar și acest suflet, fără de Dumnezeu, devin alcătuiri monstruoase.

Simțurile noastre devenite bezmetice și iraționale din pricina păcatului, preschimbă lumea în care trăim și o fac asemenea ogrăzii mitice a Circei, în care toți oamenii care intrau se preschimbau în fiare sălbatice lepădând ipostasul omenesc. Asta se întâmpla până când Dumnezeu Cuvântul, ca un alt Ulise, S-a întrupat și ne-a făcut ai Lui, ne-a hristificat și a schimbat toate însușirile noastre, făcându-le ale Sale, făcându-le hristice. Fără de Dumnezeu, simțirea și gândirea se află într-o demență irațională, iar unicul doctor și leac a devenit El Însuși prin întruparea Sa, ca iadul să nu ajungă să urce pe pământ. Vechiul continent al Europei, după ce L-a lepădat de la sine pe Dumnezeu Cuvântul prin fel și fel de umanisme, s-a cufundat în lipsa de omenie, în nebunie sau, mai bine zis, într-o antropofagie ”civilizată” a războaielor distructive. Noi, în țara noastră, nu avem experiența acestei realități.

Sufletul nostru, și el! Taina tainelor! Taina cea mai de neînțeles și mai de neconceput de sub cer. Nimeni, niciodată, nu a putut să se apropie și să înțeleagă firea, ființa și însușirea sufletului. Tot ce se petrece, din cauza sufletului se petrece și de el este determinat, însă sufletul de nimeni nu a putut fi înțeles vreodată. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat a revelat și a dat mărturie despre natura sufletului și despre cine este el, pentru că Dumnezeu este Creatorul sufletului, după El tânjește sufletul, El este lumea și așteptarea lui. Numai El a putut să îl reveleze și să îl definească în chip vrednic de Dumnezeu, spunând că lumea toată nu valorează cât un singur suflet (vezi Matei 16:26).

Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om, după ce a asumat în ipostasul Său dumnezeiesc omul întreg, trup și suflet, a împărtășit deopotrivă acestor două stihii, trupului și sufletului, însușirile Sale dumnezeiești și de aceea a pătruns în toată profunzimea ființei umane dorul după Dumnezeu și după Hristos. Dumnezeu Cuvântul a devenit prototipul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul și însuși raiul lui. Doar prin Hristos firea omenească și-a regăsit sinele, de aceea, cu îndreptățire, Domnul nostru a mărturisit că ”cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla” (Matei 16:25). Numai când sufletul are ca punct de plecare și destinație pe Dumnezeu Cuvântul, el se întregește și își atinge scopul; orice altă mișcare și lucrare a lui devine și rămâne absurdă și fără sens; cât timp este în afara lui Dumnezeu, sufletul este în fapt în afara lui însuși. În afara lui Dumnezeu, sufletul se află în nebunie, în rătăcirea fără sens a patimilor și păcătoșeniei, într-o suferință și o cruzime fără sens. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul grăiește: ”Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10:39).

Și acest trup de lut al omului fără de Cuvântul nu ar fi altceva decât un vas fără însemnătate și fragil, aparținând regatului animalelor și supus nenorocirilor care sunt urmări ale legilor stricăciunii, suferinței și morții. Prin asumarea firii omenești, Preabunul arhitect, Dumnezeu Cuvântul, a îndumnezeit trupul și l-a făcut rațional, ca să fie și să rămână trupul lui Hristos, ”Trupul însă… [este] pentru Domnul” (I Corinteni 6:13). Prin întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul a luat trup, iar prin înviere și înălțare anunță și propria noastră înviere din ziua celei de-a Doua Veniri. Când se închină lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit dobândește această slavă, pentru că Dumnezeu Cuvântul Care le-a creat și pe toate le ține, în acest chip a voit să ridice chipul căzut. Prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul s-a dăruit deplina revelație și sensul tainei omului și însuși sensul cerului și al pământului. Întreaga noastră ființă a dobândit rațiune, s-a hristificat, a căpătat sens prin dumnezeiasca Venire, cât timp înainte de Întrupare întreaga cugetare omenească nu era altceva decât un strigăt de tânguire, o angoasă fără de margini, o jale neîncetată și un plâns fără oprire. Orice lucru este doar omenesc, dacă nu se îndreaptă către Mântuitorul Dumnezeu-Om ca să primească rațiune și să devină dumnezeiesc-omenesc. Va rămâne absurd, fără sens și, în cele din urmă, inuman. Acesta este scopul primordial și ultim al întrupării Domnului nostru, de a conferi rațiune și sens omului și întregii lui existențe. Dacă nu devenim ființe cuvântătoare, raționale, și dacă nu ne îndumnezeim în Dumnezeu Cuvântul, ființa noastră, deopotrivă trup și suflet, nu este altceva decât un monstru înspăimântător, o fantasmă și o umbră venind din haos.
Părintele Iosίf Vatopedinul, De la moarte la viață, Editura Doxologia

DIN MINUNILE COPILARIEI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Se povestește într-o carte veche a bisericii, cum că Sfânta Fecioară Maria a făcut Fiului său Iisus, o cămașă foarte frumoasă, cum era obiceiul să poarte oamenii la nuntă. Și Pruncul Iisus fiind îmbrăcat cu acea cămașă, Îi ședea foarte bine, căci nu era nici largă, nici strâmtă, nici nu se învechea, nici nu se rupea și lucru de mirare era că pe măsură ce creștea Pruncul Iisus, creștea și cămașa împreună, până a ajuns la timpul Răstignirii. În acea vreme, când L-au răstignit pe Cruce, soldații au aruncat sorți ca să câștige cămașa Lui, și au câștigat tocmai această cămașă făcută de Sfânta Fecioară Maria de când era El Prunc. Fecioara Maria a povestit sfintelor femei multe minuni pe care le-a făcut Iisus pe când era copil. Ea a spus cum Pruncul a mers în picioare de prima dată, neținându-se de nimic, și a început a vorbi fără vreo împiedicare de prima dată.
Odată, sfătuindu-L Fecioara să Se joace cu alți copii, Iisus a ascultat-o și S-a dus și El între copii, arătându-le niște jocuri minunate, căci toți Îl iubeau și L-au ales de Împărat. Așternând o haină lungă sub un pom, L-au pus pe Iisus să șadă pe dânsa și mergeau copiii pe rând de i se închinau și ziceau: „Acesta este Împăratul nostru și Sfântul nostru!” Într-o zi, jucându-Se cu mai mulți copii, unul a căzut și și-a rupt piciorul. Iisus văzându-l a alergat la el, i S-a făcut milă, l-a luat de mână și i-a zis: „Scoală-te și fii sănătos și hai să ne jucăm cu toții!” Iar copilul s-a sculat îndată sănătos. Oamenii care au văzut, s-au mirat și au zis: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu!”
Era în Nazaret un profesor, și întâlnindu-se într-o zi cu Iosif îi zise să-L lase pe Iisus la școală ca să învețe a scrie și a citi și El. „Am auzit că Pruncul este foarte deștept, dar trebuie să învețe și legea noastră.” Iosif a răspuns: „Da, să întreb și eu pe Maria, Maica Sa, să vedem ce zice și ea.” Întrebând Iosif pe Sfânta Fecioară Maria, Fecioara a rugat pe Iisus să meargă la școală, și Iisus S-a dus. Profesorul i-a dat o carte în mână și poftea să-L învețe, dar Iisus știa mai bine decât profesorul. Atunci profesorul arătându-i litera A, L-a întrebat dacă cunoaște această literă. Copilul Iisus i-a răspuns: „Vă rog, de iertare, să-mi spuneți dvs. mai întâi ce semnifică această literă A?” Profesorul a stat mult pe gânduri, nedumerit, tăcând… și s-a tot uitat la Iisus. Deci Iisus văzându-l tăcând fără răspuns îi zise: „Această slovă A este începutul a tot binele, adică Acela care este în vecii vecilor, Acesta este Sfântul din ceruri care Mă adeverește pe Mine Profesor, Dascăl Adevărat.” Și L-a întrebat pe Iisus: „Dar cine ești Tu, ești oare înger, ești cumva Iisus, Fiul lui Dumnezeu? Tu ești un profesor mai bun decât mine, mai învățat. Du-Te acasă și fii liniștit, copilule bun, căci eu nu știu ce să Te mai întreb.” Și așa a venit Iisus acasă, povestind cu bucurie Maicii Sale cele întâmplate. Așa ne spune și Sfânta Evanghelie, că dacă ar fi fost scrise toate minunile pe care le-a făcut Iisus, nu ar fi încăput în toate cărțile din lumea întreagă.