Sfintii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. “Dar cum să mucenicim?“

Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinti până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinti şi vrednici de cunună. După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceti şi pustia nu mai arată ca atunci sfinti făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfintii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevointa şi virtutea vechilor asceti şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinti vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinti. Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurintă. Exista multă sfintenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuti, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteti. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevointă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în fata lui Dumnezeu. La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se mentine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorintele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simturi, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viata noastră. Va trebui să ne străduim să ne curătim pe noi, să ne curătim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curătim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu. Păcatul a făurit un zid, a despărtit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curătim şi să ne încununăm. Sfintii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat… Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în fata ateilor, în fata celor lipsiti de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credintei. Gânditi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în fata celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor! Toti zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinti şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înteapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simtim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare putin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…  Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veti vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultati. Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informatii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îti voi răspunde dacă scoti din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinti şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestati se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cutite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă dati seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineată până seara, soldatii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părintilor săi. Părintii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părintii au început să-i zică: “ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“ “ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldatii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului». Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre,văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns fata. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simtit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“. Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruintă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei. Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie. Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curătim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în fata acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părintii trebuie să se îngrijească de credinta copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credintă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredintei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credintă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credintă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credintei, încât mâine să facem fată nevointei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufletim propria credintă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

SURSA: Părintele Efrem Athonitul, DESPRE CREDINTĂ ŞI MÂNTUIRE

SUNT CHINURILE IADULUI O REALITATE? Doctoria amara a Evangheliei

Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la  minte si leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim”. (Sf. Ioan Gura de Aur)

Provocarea lui Motovilov si invatamintele pentru noi
“Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim“, aşa cum îi plăcea să se numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Fiind un om sincer şi plin de râvnă, el a dorit să transmită mai departe amintirile sale despre părintele Serafim. Deci, s-a hotărât să viziteze oraşul Kursk (locul de naştere al sfântului) pentru a culege informaţii despre copilăria şi tinereţea sa; el mai voia să viziteze mănăstirea Florovski de lângă Kiev. Călătoria a avut consecinţe foarte triste pentru Nicolai Alexandrovici. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul a adus asupra lui o boală, drept răzbunare pentru nevoinţele sale literare, căci scrierile sale slujeau la creşterea renumelui unuia dintre sfinţii lui Dumnezeu – părintele Serafim – într-o manieră considerabilă. Anumite împrejurări care au precedat boala lui N. A. Motovilov aduc lumină asupra naturii sale.
Odată, în timpul unei convorbiri cu părintele Serafim, a fost pusă problema realităţii atacurilor demonice asupra oamenilor. Motovilov, care avusese parte de o educaţie lumească, se îndoia, desigur, de existenţa forţelor răului. Atunci, sfântul i-a povestit despre lupta sa teribilă cu demonii timp de o mie de zile şi nopţi şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale care excludea orice posibilă, ori măcar urmă de minciună sau exagerare, el îl convinse pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca nişte fantome sau ca nişte reprezentări ale imaginaţiei, ci ca o realitate dură şi amară. Năvalnicul Motovilov fu atât de tulburat de cele spuse de bătrân, încât strigă din străfundul sufletului său: “Părinte, ce-aş mai dori să am o confruntare cu demonii!” Părintele Serafim, alarmat, i-o tăie din scurt:

“Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”.

“Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?”

“Ah, excelenţă, ce învăţaţi voi la universitate? Nu ştii oare că demonii nu au gheare? Ei sunt înfăţişaţi cu copite, coarne şi cozi, fiindcă îi este imposibil imaginaţiei omeneşti să conceapă ceva mai hidos. Iar ei sunt într-adevăr hidoşi, căci faptul că L-au părăsit pe Dumnezeu în mod voit şi n-au acceptat harul divin, i-a făcut pe ei care înainte de cădere erau îngeri ai luminii, îngeri ai unui astfel de întuneric şi orori încât nu pot fi înfăţişaţi prin nici o asemănare omenească. Totuşi, este necesară o anume asemănare; de aceea ei sunt înfăţişaţi ca fiind negri şi urâţi. Dar fiind creaţi cu puterea şi calităţile îngerilor, ei posedă o putere atât de grozavă împotriva omului şi a tot ceea ce este pământesc încât, aşa cum ţi-am spus deja, cel mai mărunt dintre ei poate răsturna lumea cu susul în jos numai cu vârful unghiei. Doar dumnezeiescul har al Sfântului Duh care ne-a fost dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, ca un dar gratuit al dragostei dumnezeieşti a Dumnezeu – Omului, Domnul nostru Iisus Hristos – doar acesta ne apără de toate vicleşugurile şi răutăţile vrăjmaşului”.
Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu a rămas fără răspuns. A fost acceptată.
Atunci când Motovilov sa dus la Kursk după moartea părintelui Serafim, nu a obţinut prea multe informaţii despre copilăria şi tinereţea sfântului. Dintre rudele apropiate care-l cunoscuseră pe părintele Serafim de pe vremea când era copil, unele erau moarte, în vreme ce altele uitaseră orice fel de amănunte legate de copilăria sa. Chiar casa în care se născuse şi fusese crescut sfântul, fusese distrusă şi noi clădiri se înălţaseră in locul ei. Oricum, tot s-a aflat un bătrân de pe vremea părintelui Serafim şi care i-a oferit lui Motovilov o mulţime de amănunte legate de viaţa sfântului şi care au fost incluse în toate ediţiile biografiilor acestuia. Călătoria la Kursk şi şederea sa acolo au decurs normal. Furtuna izbucni în drumul său înapoi, spre Voronej. Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej.

“Mă întrebam”, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de îndelungată – de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”.
Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc treptat într-însul. In ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi paralizaseră şi nu-şi putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave.
Un manuscris de-al său ne oferă descrierea chinurilor prin care a trecut.

“Domnul mi-a dat să simt în propriul meu trup şi nu în vis sau în vedenie, cele trei chinuri ale iadului. Primul a fost cel al focului care nu dă nici o lumină si care poate fi stins doar prin harul Prea Sfântului Duh. Această grozăvie a durat trei zile.
Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul şi care era vizibilă pentru toată lumea. Acest chin a încetat doar după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie şi datorită rugăciunilor arhiepiscopului Antonie de Voronej care a poruncit să se facă slujbe pentru robul lui Dumnezeu Nikolai – grav bolnav – în 47 de biserici şi mănăstiri din cadrul eparhiei sale.
Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampilat-o cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea; totuşi, cu ajutorul Sfintei Impărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam dormi întrucâtva.
Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. E o minune faptul că am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie. De data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta Impărtăşanie cu propriile sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei.
Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi urechi, totuşi revenea din nou în trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba.
Să nu-şi închipuie cineva că îndrăznesc să iau numele Domnului în deşert. Nu!
In ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, El însuşi -Dumnezeul meu, Ajutorul şi Apărătorul meu – va da mărturie că nu am minţit împotriva Sa, a Domnului meu şi împotriva lucrării Dumnezeieştii Sale Pronii care s-a împlinit cu mine”.
La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime.
Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe. In ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. In timpul Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvânta pe Motovilov care plângea şi dispăru din vedere. Motovilov fu vindecat pe loc”.
(Arhim. Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis

Sursa