Pilda datornicului nemilostiv –  Duminica a XI-a dupa Rusalii.

wp-image--1788046599

wp-image--378783822

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. 

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Primeasca dragostea dumneavoastra, inainte de orice alt cuvant, dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, cel randuit pentru aceasta duminica. A zis Domnul:
“Asemanatu-s-a imparatia cerurilor omului imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el si femeia si copiii lui si toate cate avea el, ca sa se plateasca. Atunci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria.

Iesind (!) insa sluga aceea, a gasit pe unul dintre cei ce slujeau impreuna cu el si care-i datora o suta de dinari; si punand mana pe el il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci, cazand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si-ti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce avea sa plateasca datoria.
Celelalte slugi, vazand deci cele petrecute, s-au intristat foarte si, venind, au spus stapanului toate cele petrecute.
Atunci, chemandu-l stapanul sau, i-a zis: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o fiindca m-ai rugat. Nu se cadea oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine?
Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria”.
Si incheie Mantuitorul parabola: “Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inima greselile”(Matei 18, 23-35).

Preaiubitilor! Acest cuvant al Mantuitorul e o parabola; fiind o parabola – dealtfel ca orice cuvant al Lui – ne priveste pe toti. Il rugam pe Bunul Dumnezeu Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa lumineze cugetul nostru ca sa impartasim prin aceasta Evanghelie adevarul mantuitor, atat de adanc… Ca pare la inceput usor, dar e de o adancime negraita.
Mai intai stapanul imparat – Domnul, Dumnezeu; si slujitorul – acel slujitor in felul lui (si fiecare dintre noi slujitori, slugi). Si legatura mea cu Dumnezeu dar si cu semenii mei; caci deodata apar aici datoriile. Datoria acelei slugi, de zece mii de talanti – o suma care vrea sa ne sugereze o datorie infinita fata de Dumnezeu, de infinitul Dumnezeu. E de ajuns a spune ca un talant avea valoarea a saizeci de kilograme de argint. Si atunci sa calculam: saizeci de kilograme de argint, raportat la zece mii de talanti… Deci datoria infinita a mea fata de Dumnezeu, in raport cu datoria semenului meu fata de mine si a mea fata de semenul meu.
Caci iesind afara, intalnind pe cel sluga ca si el, acela avea datorie doar o suta de dinari (poate ce ar fi astazi o suta de franci, o suta de lei) fata de zece mii de talanti. Deci e vorba de datoria fiecaruia din noi; in clipa aceasta asa trebuie sa gandim. Datoria fiecaruia fata de Dumnezeu si datoria fata de semenul meu si a semenului meu fata de mine. Si adanc, ca noi uitam aceasta, uitam datoria noastra fata de Dumnezeu si calculam aproape totdeauna datoriile fata de semenul nostru; stiind ca Dumnezeu e milostiv, uitam. Dar nu-i asa. Dumnezeu ia in calcul datoria fata de El si o judeca dupa datoria semenului meu fata de mine si a mea fata de el. Si o judeca cum? Aici Evanghelia incepe in limba greceasca cu un cuvant unic; si anume, cand zice: “Asemanatu-s-a imparatia cerurilor omului imparat (Dumnezeu) care a voit sa se socoteasca cu slugile sale…”, cuvantul sa se socoteasca e dat in limba greceasca, in originalul Noului Testament, prin cuvantul logon; logon – logos, care e Cuvantul, numele Mantuitorului (asa incepe Evanghelia dupa Ioan: “La inceput era Cuvantul…” – si in greceste: Logos); deci aici e prima cheie, daca nu cheia capitala a intelegerii acestei Evanghelii.
De aceea v-am spus ca e de o adancime negraita. Deci judecata mea inaintea lui Dumnezeu – sa nu uitam – se face cum? – prin Logos, prin Dumnezeu-Cuvantul. Acum inteleg si eu, si in clipa asta mi-a venit ideea. In Evanghelia dupa Ioan ce spune? – “Toata judecata a dat-o Fiului”. Cuvantul Evangheliei se talcuieste unul prin celalalt.

O, iubitilor! Atunci, prin Hristos, prin lumina si iubirea Lui e judecata lumii acesteia si judecata mea; a lumii mele. Sa nu uitam: nu ne ocupam de lumea toata si ne uitam pe noi. Inainte de toate: de noi. Deci: datoria mea fata de Dumnezeu – te cutremuri cand te gandesti – pe care o uitam adesea, si datoria mea fata de semen sau a semenului meu fata de mine. Cand noi gresim, inainte de toate lui Dumnezeu gresim si datori Lui suntem si pentru fratii nostri.
…Si Stapanul a iertat acea datorie imensa, facandu-i calculul datoriei prin Logos, prin Fiul Lui; se deschide aici si alt inteles. De acea a fost nevoie ca Fiul Lui sa vina sa plateasca datoria pentru noi (si cu noi impreuna; nu fara noi). Dar numai El putea, Hristos, unindu-Se cu noi, sa plateasca datoria noastra in fata Parintelui Ceresc; cum va spune Sfantul Pavel: “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemnul Crucii…” Si, precis, asa cum s-a descoperit in Hristos, mila si lumina divina pot sa vindece tot ce e in lume, tot raul din lume.
…Caci avea o asemenea datorie, in care, ca sa poata plati – auziti deci adauga: “trebuia sa-l vanda”; pe el sa-l puna la temnita si pe copii, pe sotia lui si toate avutiile lui.

Ce se descopera si aici? Cand eu gresesc, greseala mea inraureste in jur; se raspandeste raul din mine (ca si binele – si uneori mai degraba decat binele; ca, din nefericire, raul e contagios si nu binele). Se raspandeste raul din mine, sa nu uit: asupra sotiei mele, asupra copiilor mei, asupra tuturor celor din jur. Atunci cand pacatuiesti – sa nu uiti – sa te gandesti si in jurul tau, caci intunericul din tine se raspandeste in jurul tau. Asta inseamna ca a dat sa fie vandut si sotia si copiii si tot ce a avut, ca sa plateasca datoria. Pacatul meu ii implica pe toti. Ati vazut cum spunea doctorul Kenett [?]: Un avort implica si pe altii din acelasi san matern – frati sau surori.
Deci – primele doua ganduri: Datoria mea fata de Dumnezeu si fata de semeni; (impreuna sunt luate; impreuna trebuie judecat); si salvarea – lumina, iubirea divina care se revarsa. Si Dumnezeu imi iarta daca eu ma rog. Ca a spus: “Pentru ca m-ai rugat ti-am iertat datoria”. Cand eu ma rog, eu comunic; eu vorbesc ori strig; si Dumnezeu asculta. “Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea!” – zice psalmistul. “Intru dreptatea Ta sa nu intri la judecata cu robul Tau!” – primeste-ma asa, Doamne! Si Dumnezeu ma iarta.
Dar cum ma iarta; am auzit: “Iesind datornicul (iesind din fata lui Dumnezeu), a intalnit pe un semen al lui, care-i datora o suta de dinari; si-l sugruma, sa-i plateasca datoria”. Si nu-l ierta. Deodata apare aici o intrebare de zbucium launtric. Noi stim ca in duhul Evangheliei iertarea inseamna vindecare. In inteles divin iertarea nu-i un simplu act gratial – o gratiere – in sensul juridic. Gratierea iarta pacatul dar ramane considerarea vinovatiei. Nici nu sterge cazierul, nu? Gratierea nu sterge cazierul; numai amnistia sterge cazierul; de aceea si spune Scriptura, cand e vorba de amnistie, de iertare, prin gura Sfantului Pavel: “Nici nu-mi voi mai aduce aminte de pacatele tale”. …Atunci l-a iertat; i-a iertat toata datoria; iar iertarea inseamna vindecare.
Te intrebi zbuciumat: Cum Doamne, s-a vindecat sluga? Pai nu s-a vindecat. Ca dovada, cand l-a intalnit pe semenul sau, il sugruma, il strangea de gat sa-i plateasca. Atunci, noian de taine se dezvaluie aici. Primul act al lui Dumnezeu – mai ales in viata de aici – e un act al harului, de gratie, act gratial; si acest dar, acest cuvant de iertare, de impartasire a harului, la el trebuie sa raspund eu.
Ganditi-va: ca insusi actul capital al mantuirii, cand a coborat Arhanghelul din cer la Fecioara Maria: “Bucura-te cea plina de har!” – si a vestit ca se va intrupa Fiul lui Dumnezeu din sanul ei. Iar ea, stiti ce a raspuns: “De unde mie aceasta? Eu nu stiu de barbat”. Deci a intrat in dialog si i-a raspuns Arhanghelul: “Duhul Sfant va pogori peste tine. Puterea Celui de sus te va umbri. De aceea si Sfantul ce Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”. Si, mai mult, Arhanghelul ii da si o alta proba: “Ci iata, Elisabeta – rudenia ta – care era stearpa, a primit si ea dar de la Dumnezeu (mama Sfantului Ioan Botezatorul); si a sasea luna este ei astazi”. Deci Dumnezeu ii da har, vine si cu argumente, daca vreti, si numai dupa aceasta, in sfintenia Lui, in iubirea lui si in intelepciunea Lui, a cerut adeziunea Maicii Domnului; ca abia dupa aceasta descoperire si marturie si proba, Maica Domnului raspunde: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau.”
Observati? Deci la harul lui Dumnezeu, harul iertarii, milostivirii Lui, trebuie sa raspund si eu. Si sluga aceea, careia Dumnezeu i-a dat harul iertarii, i-a dat gratierea aceasta… Eu sunt incredintat ca tema aceasta in jurisprudenta, care cuprinde si gratiere si amnistie, de aici este inspirata, din Evanghelie, din lucrul lui Dumnezeu cu noi. Caci in actul mantuirii, sa nu uitam iubitilor (si sfintii au cunoscut si au marturisit), Dumnezeu impartaseste intai harul acesta gratial si apoi te lasa pe tine, ca tu sa lucrezi, sa raspunzi la el, si harul sa lucreze in tine, propriu-zis; ca el lucreaza, iar tu sa fii deschis harului. Si avem date exemple la Vietile Sfintilor. Sfantul Pavel a primit descoperirea mare, darul, pe drumul Damascului, dar dupa aceea, trei ani s-a retras in Arabia pietroasa, a cercetat Scripturile si s-a rugat. Si atunci a primit el descoperiri pana la al treilea cer. Au trebuit trei ani… Despre alt sfant se spune ca cinsprezece ani a trebuit sa se osteneasca. Altul treizeci si ceva de ani…Vom mai grai despre asta. In drumul acesta al dobandirii iertarii ca vindecare. Ca vindecare – pentru ca, iata, acea sluga a primit harul, harul gratial de iertare, dar nu s-a vindecat. Ca dovada: il strangea de gat pe semenul lui. Nu era vindecat.
Atunci, iata, alta mare taina; taina a tainelor: Nu te vindeci prin tine insuti. O, pleaca unii de la pacat!… Nu te vindeci prin vointa ta. Nu redevii ceea ce ai fost chemat sa fii – zidit dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva unei neincetate asemanari cu El…
Prin puterea, prin voia lui Dumnezeu, retineti! Si reflectam mai adanc la acest fapt, pentru ca, repet: descopera taina tainelor. Zice psalmistul: “Caci mai buna e mila Ta decat viata”. Decat viata insasi pe care o am eu. Mila lui Dumnezeu e mai mult decat atat… si care trebuie sa ma insoteasca mereu. Iar Sfantul Iacob spune in epistola lui, acel cuvant pe care noi mereu il rostim la incheierea Sfintei Evanghelii: “Caci tot harul desavarsit si toata darea cea buna de sus este, pogorand de la Tine, Parintele luminilor”.
Ce ne spune aceasta? Va spuneam ca e o taina a tainelor. O, iubitilor! Aceasta ne vorbeste negrait, la intelesul fiecaruia din noi, despre Dumnezeu, marturia suprema, pentru oricine (sa se trezeasca si credinciosii, dar mai ales necredinciosii); si anume: ca nu pot fi buni prin ei insisi; ca nu poti fi bun decat prin mila lui Dumnezeu. Nu-L cunosti pe Dumnezeu decat pentru ca El Se descopera. Cand zice cineva: Sa-L vad, sa-L vad!… Da! Crede in Revelatie, pentru ca El S-a descoperit! Si nu esti bun prin tine insuti, nu esti luminat prin tine insuti, nu esti drept prin tine insuti, ci esti numai prin Dumnezeu. Caci daca tu ai fi drept prin tine insuti, daca tu ai fi lumina prin tine inuti, daca tu ai fi bun prin tine insuti, deci daca aceste valori ar depinde de tine, atunci tu ai fi bun in etern; tu ai dispune de ele. Va intreb: Dispun oamenii de ele? Sunt oamenii buni cand stiu bunatatea, dreptatea, adevarul, lumina? De ce nu sunt buni, atunci? Pentru ca nu sunt de la noi. Acesta este argumentul indiscutabil. Reflectati la aceasta idee capitala: De ce n-au reusit…? Ar fi trebuit ca toti conducatorii comunisti sa se intrebe; pentru ca ei, sarmanii, s-au despartit de Dumnezeu si au zis ca ei vor face paradisul pe pamant.
Ingaduiti sa spun aici, poate ati auzit de Runacearski [?] ; acesta a fost primul ministru al invatamantului din regimul lui Lenin. Si auziti cum punea el sa se roage – ca sa inlocuiasca, sa mimeze: “Clasa, sfanta clasa muncitoare! Sfinteasca-se numele tau, Vie imparatia ta pe pamant!…”. Sarmanul de el. Nu vedeti?! – se deschide aici un inteles pentru toata istoria lumii, ca si pentru istoria mea; ca: “Tot harul desavarsit, toata darea cea buna, de sus coboara…”. Si, cum spune Sfantul Pavel: “A voi binele este in mine, dar nu fac binele pe care-l vreau, ci raul pe care nu-l voiesc”. Ei, de ce? De ce nu fac? Daca stiu binele, stiu adevarul, stiu toate aceste valori… Daca ele ar depinde de mine, daca ar pleca de la mine, asa cum depinde de mine un ban sau un bun pe care il am… Ei, nu decidem noi; ca dovada, ca lumea, prin ea insasi, nu este mai buna. Puneti problema oricui, iubitilor! Intelegeti ce dezvaluire uluitoare ne face aceasta Evanghelie? Ca el, datornicul, a fost iertat, deci primise mila lui Dumnezeu, si afara, fara mila lui Dumnezeu, devenea criminal; fara lumina lui Dumnezeu, fara iubirea Lui, devii criminal.
Aceasta e taina lumii si taina salvarii lumii. Cuvantul cu care incepe Evanghelia – v-am spus – este logos? Deci e implicat Hristos. El ne-a dat aceasta lumina. Deci ca sa pot ierta, eu trebuie sa fiu iertat. Eu trebuie sa fiu vindecat. Eu nu pot sa vindec pe semenul meu daca eu nu sunt vindecat. Cum? – Prin lumina si iubirea divina pe care Mantuitorul, in parabola, o precizeaza in ultimul cuvant: Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre daca voi nu veti ierta… cum? Si tot in greceste spune: kardia – “din inima”. Acolo e genitivul plural: kardeon – din inimile voastre. Ce inseamna din inima? Parintii spun ca inima este locul lui Dumnezeu, locasul, casa lui Dumnezeu. De aceea Scriptura spune: “Fiule, da-Mi inima ta” (ca Eu sa locuiesc in ea). Atunci eu pot sa fiu vindecat.
E uluitor acest cuvant. Cel putin pe mine ma cutremura. E uluitor: Eu nu pot fi vindecat decat atunci cand inima mea a devenit locasul iubirii lui Dumnezeu; al iubirii Logosului, iubirea lui Hristos; Care, Dumnezeu fiind, a luat chipul robului; si nu numai atat: Care, auziti, mi-a dat mie sa ma hranesc si cu cuvantul adevarului, dar si cu Trupul Lui, ca a zis: “De nu veti manca Trupul Meu si nu veti bea Sangele Meu, nu veti avea viata intru voi”. Asta inseamna expresia iubirii supreme. Iubirea inseamna, atunci, impartasire – Impartasanie. Intelesul iubirii este Impartasania. Impartasirea din iubire dumnezeiasca.
Si ne mai spune Evanghelia ceva: Pot sa primesc un act gratial – deci ca acea sluga, o iertare, si eu sa cad, cum a cazut Sfantul Petru (aplicand la noi). Sfantul Petru s-a impartasit din cuvantul lui Dumnezeu. Cand ucenicii, auzind cuvantul acesta: “De nu veti manca trupul Meu, de nu veti bea sangele Meu, nu veti avea viata…”. Ci: “Cum? Sa mancam noi trupul Lui?” Si atunci unii au plecat. Iar Iisus le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreti sa va duceti?” Petru a raspuns: “Doamne, de la Tine, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii de veci”. Deci: in cuvintele Tale e viata. Deci Petru s-a impartasit din cuvantul Lui; si s-a impartasit din Trupul si Sangele Lui, la Cina cea de Taina. Si pe urma, ce a facut Petru? – S-a lepadat. Deci poti sa te si impartasesti – si din Evanghelie, si din Trupul si Sangele Mantuitorului – si apoi, fereasca Dumnezeu, sa cazi. Nimeni sa nu mai spuna: Pai uite, face pe crestinul, se impartaseste mereu, in fiecare zi, si cade. Sa nu judecati; sa te judeci pe tine. Ca-l judeci pe Petru in clipa aceea. Tu nu-ti dai seama ce faci.
Si, daca de trei ori Petru s-a lepadat, de trei ori Mantuitorul i-a spus, dupa Inviere: “Simone al lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” – de trei ori. “Da Doamne, Tu stii ca Te iubesc”. Dar ce inseamna acest cuvant: Ma iubesti? Sa iubesti cum? Cand iubesti pe cineva, asa cum Hristos o cere, inseamna sa te impartasesti din iubirea Lui, din iubirea divina. I-a spus: “Paste oile Mele!” (“precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit”. Deci asa cum Eu am iubit, dorind sa se hraneasca cineva cu cuvantul Meu, cu Trupul si Sangele Meu…). Atunci eu descopar iubirea. Si a iubi inseamna a ma impartasi din aceasta iubire a lui Hristos.
Aceasta inseamna iertare si vindecare. Aceasta ne spune Evanghelia. Dar cel mai adanc, uluitor e acest cuvant: Vindecarea nu vine de la mine. Lumea nu se va vindeca fara Dumnezeu, pentru ca vindecarea nu-i din lumea aceasta. Iubirea dumnezeiasca nu-i din lumea aceasta; Evanghelia nu-i din lumea aceasta; lumina, adevarul, nu-i din lumea aceasta; dar e pentru lumea aceasta. Eu trebuie sa ma impartasesc din ea; din lumina divina, din iubirea divina. Si numai asa eu pot sa vindec si pe altii: daca eu m-am vindecat pe mine. Si ati vazut cum incepe: Cu Hristos incepe; cu Logosul; in El e si credinta si nadejdea si dragostea.
Inchei… vi se va parea poate ciudat, dar e o marturie. Cand am fost, acum o luna si ceva, la o conferinta, in Franta, a doua zi dupa ce s-a incheiat congresul, am mers la un cimitir, la cimitirul Montparnasse – unul din cimitirele importante ale Parisului. La Pere Lachaise e inmormantat George Enescu, dar la Montparnasse sunt si alte personalitati romane inmormantate. Eu mersesem pentru unul caruia i se tradusese o carte la noi: Georges Habra, si facusem o prefata (a tiparit-o editura Anastasia). S-a vandut la noi aici – Iubire si concupiscenta, asa s-a numit. In sfarsit… Dar am mers la mormintele cui? – Emil Cioran, Constantin Brancusi, Eugen Ionescu; si m-am rugat. Si am observat la fiecare cate ceva. La Emil Cioran, numele lui, anul venirii in lume si anul iesirii din lume: 1911-1995. Atat. Pe piatra de pe mormant nimic altceva. Cautam un semn. Nu era. Ce semn cautam? – Semnul crucii. Nici macar familia, rudeniile, nu s-au gandit. Am mers la Constantin Brancusi; la fel: anul venirii in lume: 1876; anul iesirii:1957. Constantin Brancusi si inca o persoana: Alexandra; si pe piatra de pe mormant, scrijelita, incrustata, o cruce (sapata adica, putin, in piatra de pe mormant). Am mers mai departe si am gasit mormantul lui Eugen Ionescu. La fel: numele, anul venirii pe lume:1909; anul iesirii din lume:1994; si din placa de pe mormant, de zid, iesind in relief – Crucea. La unul lipsea, la altul era zgariata, scrijelita, aici iesea in relief. La capatai nu era la niciunul; si jos, o inscriptie… Ingaduiti sa v-o dau in limba in care a fost scrisa si apoi o traducem impreuna. Trei randuri: primul rand: Prier Le…; randul doi: Je ne sais qui; randul trei: J’espere: Jesus Christ.
Traducem impreuna: primul rand: Prier Le – infinitivul de la prier – deci a ruga sau sa rugam. Je ne sais qui – nu stiu cine; dar in incheiere: J’espere: Jesus Christ – Eu sper, nadajduiesc – Iisus Hristos. Parca-mi venea cuvantul pe care-l rostim noi pentru toti cei adormiti (e cuvant consacrat la noi – poate de acolo l-a luat si el): Toti cei care au adormit in nadejdea invierii si a vietii de veci. Deci in aceasta nadejde a incheiat si el viata, in Hristos.
O marturie; iar aceasta nadejde descopera cuvantul ultim din Evanghelie: Din inima sa ierti! Si actul final: Ai primit un act gratial in timpul vietii, de iertare; ai cazut de atatea ori, suflete! Dar lupta-te, nu inceta! Si nu uita: In ce te vei fi aflat, in aceea vei fi judecat.
Faca Domnul, toti sa ne aflam… Sa nu uitam: Sa fii pregatit ca si cum ai pleca in clipa asta. Dar sa ostenesti ca si cum ai trai o vesnicie! Si traiesti o vesnicie. In orice clipa sa te simti: In ce te vei fi aflat, in aceea vei fi judecat. In nadejdea in Iisus Hristos Domnul vietii, Domnul iubirii, Domnul mantuirii, Domnul luminii de veci. AMIN.

Parintele Constantin Galeriu

Sursa C .O

Sfântul Ipolit, episcopul Romei – Profeţia despre antihrist şi sfârşitul lumii

Fragment din cartea parintelui Arhim. Evsevios Vittis, Talcuiri la Apocalipsa:

“(…) Incheind capitolul al 13-lea din Apocalipsa, am considerat ca ar fi de mare folos sa oferim doua fragmente din omiliile Sfantului Ipolit, episcopul Romei, martirizat pentru credinta la mijlocul veacului al doilea. Una dintre omilii are titlul «Marturii din Sfintele Scripturi despre Hristos si despre Antihrist». Cea de a doua, desi din perspectiva cercetarii stiintifice exista indoieli in privinta autorului ei, lucrarea circuland insa sub numele lui, are titlul «Cuvant despre sfarsitul lumii si Antihrist, si despre cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.» (Se gaseste in volumul sase din seria BEPES a editurii Apostoliki Diakonia, pag. 197 si 276).

Descrierile sunt foarte vii si impresionante, oferindu-ne o imagine despre felul cum se vedea la vremea aceea proble­ma Antihristului si a pecetii lui. In dezvoltarea acestui subiect, pare ca s-ar face o identificare intre Antihrist si diavol, insa nu este vorba de asa ceva. Intrucat Antihristul actioneaza ca un instrument orb si cu totul daruit Satanei, autorul vorbeste de Antihrist ca si cum ar vorbi de satana insusi, fapt ce reprezinta acealasi lucru. Aceste fragmente fac referire mai mult la situatia oamenilor din timpul Antihristului, insistandu-se mai putin pe talcuirea anumitor aspecte. Cine este Antihristul ca dispozitie interioara, altfel spus ca persoana concreta, constituie lucruri asupra carora am zabovit deja si nu mai este nevoie sa repetam. Intrucat Sfantul Ipolit si-a dat viata pentru Hristos, vrem sa auzim si vocea unui martir in aceasta problema. Sa ascultam asadar cu atentie cuvintele lui:

In fragmentul urmator este descrisa starea oamenilor inainte de cea de a doua Venire a lui Hristos

…6. Facem referire la toate acestea, spune sfantul autor (si are in vedere diferite profetii legate de situatia dinaintea sfarsitului), pentru a sti ce durere si tulburare va stapani in ultimii ani, cum vor fi relatiile dintre oameni si ce fel de comportament vor avea, apoi despre invidia, ura, certurile, disputele, lipsa de grija a pastorilor duhovnicesti fata de oile lor cuvantatoare si lipsa de dispozitie de a asculta a poporului fata de preoti.

7. Asadar fiecare va trai dupa voia sa proprie. Copiii vor ridica mana impotriva parintilor lor, sotia isi va preda sotul autoritatilor spre a fi omorat, iar sotul isi va trimite sotia la tribunal pentru a fi judecata. Stapanii se vor purta inuman cu robii lor (in limbaj modern, este vorba de sefi si subalterni), iar robii (subalternii si functionarii) vor arata nesupunere fata de cei ce ii conduc. Nimeni nu va mai cinsti parul alb al celor in varsta si nimanui nu ii va mai pasa de soarta celor tineri.

Bisericile lui Dumnezeu vor ajunge ca niste case de rand si se va generaliza o stare de decadere la nivelul tuturor bisericilor locale. Sfintele Scripturi vor fi dispretuite si pretutindeni vor fi can­tate cantecele diavolului. Pamantul se va umple de pornografie, curvii si calcarea juramintelor facute cu diverse prilejuri. Toate acestea vor fi urmate de magii si preziceri nenumarate, care vor domina viata asa-zisilor crestini. Din randul lor se vor ridica falsii profeti si apostoli, sarlatani, oameni care ii vor strica pe ceilalti, raufacatori, mincinosi unii fata de altii, curvari, jefuitori, lacomi, barfitori, oameni plini de ura.

Pastorii Bisericii vor ajunge ca lupii. Preotii vor imbratisa minciuna. Monahii vor pofti bunurile lumii. Conducatorii nu ii vor mai ajuta pe saraci pierzandu-si bunavointa si compatimirea. Judecatorii vor calca in picioare dreptatea celor in cauza si, orbiti de daruri, vor deveni nedrepti.

8. Insa ce sa mai vorbim de oameni, cand elementele neinsufletite ale naturii vor iesi din randuiala si mersul lor firesc? Vor avea loc cutremure in orase, epidemii, furtuni cu tunete si fulgere infricosatoare care vor arde case si pamanturi cultivate, vanturi si vartejuri ce vor biciui pamantul, ridicand apa marii la cote nemaivazute. Marile vor fi agitate intr-un chip nebunesc, iscandu-se o adevarata nebunie in urma pierderii vietilor omenesti. Se vor arata semne neobisnuite in soare si in luna, se va perturba mersul astrelor, vor izbucni conflicte intre popoare, se vor isca perturbari atmosferice, ploi violente cu grindina, ce vor cadea cu putere pe pamant asemenea unor bolizi. Desfasurarea iernii nu va fi dupa randuiala fireasca, fiind insotita de ingheturi neobisnuite, iar apoi de incalziri bruste ce vor perturba natura, tunete din senin, incendii imprevizibile (putem face aici o legatura cu incendiile care de o vreme incoace, in fìecare vara, nu mai dau pace bietei noastre tari). In general pe tot pamantul va stapani jalea, fara sa se intrevada de undeva vreo alinare, intrucat se va inmulti pacatul si dragostea multora se va raci, dupa cum prevesteste Domnul (Matei 24,12).

In mijlocul tuturor acestora, a zapacelii si dezordinii generale, Hristos, Domnul a toate, tuna si striga cu voce puternica: aveti grija sa nu fiti inselati, caci multi vor veni in numele Meu, spunand fìecare despre sine: «eu sunt Hristos» si «ca s-a apropiat sfarsitul». Nu va lasati pacaliti ducandu-va dupa ei. Atunci cand veti auzi ca se vorbeste de razboaie si revolte nu va pierdeti curajul. Acestea vor preceda sfarsitul, insa sfarsitul nu va fi inca.

In fragmentul de text ce il precede pe cel la care vom face referire, sfantul autor face o analiza a profetiei Patriarhului Iacov facuta cu putin inainte sa moara. Acolo este profetit ca Hristos va iesi din neamul lui Iuda, in timp ce Antihristul va proveni din neamul lui Dan, cel de-al saptelea fiu al lui Iacov. Iar sfantul spune in continuare:

Despre Antihrist

«Dupa cum se spune ca Hristos Se va naste din neamul lui Iuda, asa se spune si ca Antihristul se va naste din neamul lui Dan. Domnul si Mantuitorul nostru a fost numit leu datorita trasaturii Sale imparatesti si slavite. Intr-un chip asemanator, Sfanta Scriptura i-a dat cu anticipare numele de leu si diavolului, adica Antihristului, care va fi instrumentul diavolului datorita caracterului sau violent si ti­ranic. Diavolul amagitor vrea sa se asemene intru toate Fiului lui Dumnezeu. Leu este Hristos, leu si Antihristul. Hristos este Imparat al cerurilor si al celor de pe pamant, imparat se va face si Antihristul pes­te cele pamantesti. Mantuitorul S-a aratat ca un Miel? Ca un miel se va arata si Antihristul, desi interiorul lui va fi de lup. A primit Hristos sa fie taiat imprejur? Atunci va accepta si potrivnicul acelasi lucru. A trimis Hristos pe Apostolii Sai la toate neamurile? La fel va face si acesta, trimitand apostoli mincinosi. A adunat Hristos oile cele risipite? La fel va face si el: va aduna in acelasi chip poporul risipit al evreilor. A dat Hristos tuturor celor ce cred in El Crucea Sa cinstita si datatoare de viata? La fel va da si acesta semnul sau propriu (semnul fiarei). S-a aratat Domnul ca om? Atunci si el, in chip asemanator, va fi om (in persoana Antihristului). Si-a facut cunoscut Hristos trupul Sau ca fiind Templu, ridicandu-l din moarte dupa trei zile? Si acesta isi va ridica la Ierusalim un templu fa­cut din piatra. Toate aceste siretlicuri amagitoare se vor arata in adevarata lor lumina in cele ce urmeaza, pentru toti aceia care vor sti sa asculte cu pricepere.

«Sfanta Scriptura vorbeste de doua veniri ale lui Hristos, Mantuitorul nostru. Prima, cea dupa trup, a avut loc fara sa I se aduca vreo cinstire, aratandu-Se cat se poate de smerit. Cea de a doua venire a Lui va fi intru slava, cand Se va arata din cer cu putere dumnezeiasca, inconjurat de ingeri si de toata slava cereasca. Prima Sa venire l-a avut ca inaintemergator pe Ioan Botezatorul. Cea de a doua venire, atunci cand va veni intru slava, va avea ca inaintemergatori pe Enoh, pe Ilie si pe Ioan Teologul. Ia aminte la iubirea de oameni a lui Hristos, Care se intereseaza de oameni, revarsandu-si mila asupra neamului omenesc si in acele vremuri din urma, intrucat nici atunci nu ne va lipsi de profeti. (…)

Hristos ii va trimite profetii Sai ca sa ne invete, sa ne aduca la cunostinta cele trebuitoare si sa ne intoarca de la lucrarea Satanei in urma aparitiei Antihristului. Acest lucru ne este spus cu anticipare prin profetul Daniel:

„Si va intari fagaduinta la multi o saptamana, si in mijlocul saptamanii va inceta jertfa si turnarea, si in Biserica (Sfanta) va fi uraciunea pustiirilor, si pana la Sfarsitul vremii nu va inceta pustiirea” (Daniel 9, 27).

Saptamana la care face referire profetul inseamna cei sapte ani care se vor derula la sfarsitul veacurilor. Cei doi profeti impreuna cu Ioan vor avea la dispozitie jumatate din aceasta saptamana de ani pentru a denunta in toata lumea stapanirea Antihristului. O mie doua sute saizeci de zile vor propovadui in lume. Imbracati in haine de par, adica in hainele cernite ale durerii si pocaintei. Ei vor face minuni nemaiintalnite, cu nadejdea ca in felul acesta vor mai inmuia inima oamenilor pentru a se intoarce prin pocainta de la o viata ce va atinge culmea faradelegii si necinstirii lui Dumnezeu.

„Si de va vrea cineva sa-i vatame pe ei, foc iese din gura lor si mistuie pe vrajmasii lor; si de va vrea cineva sa-i vatame pe ei, asa trebuie acela sa se omoare. Acestia au putere a inchide cerul, ca sa nu ploua ploaie in zilele prorociei lor si putere au peste ape a le intoarce in sange si a bate pamantul cu toata rana, ori de cate ori vor voi”(Apocalipsa 11, 5-6).

Iar dupa ce vor propovadui toate acestea vor cadea sub lovitura de sabie a diavolului. In acest fel se va implini lucrarea marturisirii lor, dupa cum spune profetul Daniil, care a prevestit ca fiara ce va iesi din adanc se va lupta cu Enoh, cu Ilie si Ioan, biruindu-i si omorandu-i, intrucat au refuzat sa aduca slava diavolului. Refuzul lor va insemna ca se vor opune acelui corn mic vazut de Daniil in vedenia sa despre fiara (si care reprezinta un anumit imparat fioros, dur si tiranic; Sfantul Ipolit vede in acesta pe Antihrist). Acel imparat isi va inalta cornul (fruntea) cu inima cuprinsa de mandrie, adica se va inalta pe sine insusi, pentru a fi slavit ca dumnezeu, prigonindu-i pe sfinti si proferand hule la adresa lui Hristos.

Sirul povestirii, continua Sfantul, m-a facut sa ajung in zilele imparatiei lui Antihrist. Trebuie insa sa vorbesc din nou despre nasterea si ridicarea lui si apoi sa merg mai departe in dezvoltarea temei noastre.

Dupa cum am mentionat la inceput, Antihristul, Diavolul si fiul faradelegii incearca sa se asemene intru toate cu Mantuitorul nostru Hristos. Domnul, intrucat a vrut sa mantuiasca neamul omenesc, S-a nascut din Fecioara Maria si, avand chip de om, l-a calcat si l-a biruit pe vrajmas prin puterea dumnezeirii Sale. Antihristul se va naste pe pamant dintr-o femeie ticaloasa, pe care o va infatisa insa in chip mincinos ca, fiind fecioara. Dumnezeul nostru a venit la noi cu trup omenesc, asa cum i-a dat lui Adam si urmasilor lui, insa fara de pacat. Diavolul, chiar atunci cand ia in stapanire sau se manifesta printr-un trup, acesta ii apartine in mod indirect, intrucat nu poate aparea ca om real, purtator de trup. Cum ar putea de altfel sa poarte un trup pe care nu doar ca nu l-a creat, ci si il razboieste in fiecare zi? Dupa cum Hristos si-a ales Apostolii, asa si Antihristul isi va face o multime de ucenici, care vor fi asemenea lui in rautate si faradelege.

Mai intai de toate va iubi neamul evreilor. Va face semne uimitoare si minuni insa nu adevarate, ci mincinoase si ticaloase, pentru a-i insela pe cei aseme­nea lui in lipsa de cinstire. Si va incerca, daca este posibil, sa-i indeparteze si pe cei alesi de la dragostea lui Hristos.

La inceput se va arata bland, plin de dragoste, linistit, evlavios, plin de pace, urator al nedreptatii, cu sila de daruri si potrivnic idolatriei. Va spune ca ii face placere sa mediteze asupra Sfintelor Scripturi, ca ii va cinsti pe preoti, va cinsti batranetea, ca nu va accepta desfraul, curvia, ca ii este sila de adulter si nu va da atentie acuzelor (impotriva altora), nu va accep­ta juramintele, va fi iubitor de straini, prietenul celor nevoiasi si milostiv. Va face indemnuri la dragoste si nu va avea in general bogatie.

Toate aceste le va face ca un viclean si prefacut, voind sa-i insele pe toti pentru a-l face imparatul lor. Cand multimile oamenilor vor vedea atatea virtuti si lucrari uimitoare, vor fi toti de acord intr-un singur glas, sa-l declare imparat, spunandu-si intre ei: „Mai este cineva in generatia noastra atat de bun si de drept?” El va fì pretuit in special de neamul evreilor, pentru ca se asteapta sa-l vada imparat. Vor veni asadar toti la el pentru a-i spune: Toti vom asculta de tine. Toti avem incredere in tine. Te vom recunoaste ca cel mai drept de pe tot pamantul. Toti nadajduim sa ne mantuim prin tine. Prin tine am acceptat de altfel sa luam niste hotarari drepte de nezdruncinat.

La inceput, insa, din viclenie, omul minciunii si faradelegii nu va accepta o astfel de slava la adresa lui. Oamenii vor insista, rugandu-l sa primeasca titlul de rege, iar el in cele din urma va accepta. Dupa aceasta insa isi va vadi mandria, cel bland va deveni iute la manie, cel care cauta dragostea se va dovedi lipsit de indurare, cei smerit la cuget va deveni mandru si inuman, cei care ura nedreptatea ii va prigoni pe cei drepti.

Ridicat la demnitatea imparateasca, va face razboi. Apoi va zidi templul Ierusalimului, pe care il va termina foarte repede si il va da iudeilor. Apoi se va arata atat de mandru, incat se va inalta deasupra a toate si a tuturor si va profera hule la adresa lui Dumnezeu, crezand ticalosul despre sine ca este imparat vesnic a toata lumea, neintelegand nenorocitul ca imparatia lui va fi desfiintata repede si ca il va cuprinde focul ce ii este pregatit lui si tuturor celor cel asculta si lucreaza pentru el.

Acum fiti atenti, voi, fratii mei, cei care Il iubiti pe Dumnezeu, ce mare stramtorare va domni in zilele acelea. Va fi cum n-a mai fost niciodata de cand este lumea si nici nu se va mai repeta. Stramtorarea aceasta va fi numai in acei ani.

Atunci omul faradelegii se va aseza deasupra conducatorilor lumii si nu se va mai purta ca un om evlavios, ci va aparea tuturor si in orice imprejurare dur, naprasnic, manios, furios, cumplit, nestatornic, dezgustator, odios, respingator, fiara neimblanzita, mandru, detestabil, viclean. Se va stradui sa arunce in groapa pieirii tot neamul omenesc si isi va inmulti ticaloasele lui minuni… Iar oamenii, vazand tot ce va face el, vor fi inselati… Dupa toate acestea, cerul nu isi va mai da racoarea sa. Norii nu vor mai aduce ploaie. Pamantul va refuza sa-si dea rodul sau, marea va deveni murdara, raurile vor seca, pestii marilor vor muri, iar oamenii vor pieri de foame si sete. Tatal si fiul vor muri impreuna, tinandu-se unul pe altul in brate. La fel si mama cu fiica. Gropari nu vor exista si pamantul intreg va puti de la cadavrele aruncate ici si colo… Atunci se vor abate asupra pamantului epidemii cumplite si mortale. Vor rasuna bocete de nemangaiat, plansete si tanguiri neincetate. Oamenii ii vor ferici pe cei care au apucat sa moara inainte, spunand: deschideti mormintele si primiti-ne si pe noi, ticalosii si nenorocitii. Deschideti sicriele voastre, ca sa intram si noi, neamurile si cunoscutii vostri vrednici de mila. Ah, fericiti sunteti ca nu ati ajuns zilele acestea. Fericiti sunteti voi ca nu ati patimit aceste chinuri, ca nu ati trait viata noastra plina de durere, nici nu ati trecut prin epidemiile acestea ucigatoare si fara putinta de alinare care ne biciuiesc fara mila si nici prin nevoile infricosatoare ce ne stramtoreaza sufletele.

Apoi ticalosul isi va trimite solii in fiecare tinut, chemand lumea sa i se inchine, promitandu-le ca le va da grau, vin si multa bogatie. Toti vor merge la el datorita foametei si i se vor inchina. Atunci acela ii va insemna pe mana dreapta si pe frunte, pentru ca nimeni sa nu isi mai faca cinstita Cruce cu mana dreapta la frunte, fiind legata astfel de semnul fìarei pus pe ea. Practic, din acel moment al primirii semnului, nu vei mai putea face cruce pe nici o parte a trupului, caci el va apartine cu totul inselatorului. Un astfel de om va fi rob si sclav al aceluia, pentru el nemaifiind cu putinta pocainta. Cel ce va primi semnul se va da pe sine pieirii, rupandu-se si de Dumnezeu, si de oameni. Inselatorul va oferi in schimb ceva alimente drept rasplata pentru primirea pecetii sale ticaloase si dezgustatoare. Pecetea ticalosului de pe mana dreapta si frunte va fi numarul 666. Cred, insa nu stiu cu siguranta, intrucat in spatele numarului 666 se pot afla multe nume, ca pecetea aceasta va insemna APNOYME (Se translitereaza din greaca ARNOYMAI si se citeste ARNUME. In greaca, verbul αρυ-oύπαι (arnume) are sensul de a nega, refuza, a te lepada ) (ARNUME), fìind echivalentul numarului 666. (Fiecarei litere ii corespunde o cifra A=l, P=100, N=50, O=70, Y=400, M=40, E=5. Suma lor face 666). Acest nume constituie doar o presupunere, avand in vedere ca la inceput, in timpul prigoanelor, vrajmasul, prin slugile lui din randul idolatrilor, le adresa martirilor lui Hristos acest indemn: Leapada-te de Dumnezeul tau rastignit!

Un astfel de lucru se va petrece si cu pecetea uratorului binelui. Semnificatia lui va fi in realitate ARNUME (ma lepad, il tagaduiesc, refuz) pe Facatorul cerului si al pamantului. Ma lepad de botez. Refuz sa mai aduc slava lui Dumnezeu, devin adept al tau (al Satanei) si in tine cred. Acest fapt al tagaduirii va fi prorocit de profetii Enoh si Iliecare vor spune:

Sa nu va lasati convinsi de cel ce va veni sub chip de prieten, intrucat el este vrajmasul, potrivnicul stricatorul celor bune, adica fiul pierzarii. El nu vrea decat sa va insele. Pentru refuzul vostru va va omori injunghiindu-va cu sabia lui. Luati aminte si fiti atenti la inselaciunea vrajmasului.

Bagati de seama, asadar, la felul in care unelteste ticalosul, ca sa intunece pentru totdeauna mintea omului. Antihristul va incerca sa-i arate pe demoni ingeri de lumina, fiind scosi la iveala armate intregi de demoni. El va arata cum chipurile se inalta singure la cer, in sunet puternic de trambite, in ovatii si nemaiauzite cantari. Mostenitorul intunericului se va arata stralucitor ca o lumina. El va porunci demonilor ce vor lua chip de ingeri sa duca la indeplinire cu cutremur voia sa. Va trimite in munti, in pesteri si in gaurile pamantului cete de demoni sa-i caute pe cei care au evitat sa i se inchine si s-au ascuns acolo. Pe acestia ii vor aduce in fata lui spre inchinare. Pe cei care se vor lasa convinsi ii va pecetlui cu pecetea sa, iar pe cei ce vor refuza sa se inchine, ii va omora, supunandu-i unor pedepse neinchipuit de aspre, la chinuri infricosatoare prin felurite metode. Tot ce se va petrece atunci va fi cum n-a mai fost vreodata, cum nu s-a mai auzit si nu s-a mai vazut de cand e lumea.

Fericiti cei care il vor birui pe tiran. Vor fi mai slaviti si mai mari decat cei dintai martiri. Se vor arata mai mari decat ei. Intaii martirii i-au biruit pe aghiotantii diavolului. De ce laude nu vor fi vrednici si ce cununi de mare pret nu vor primi de la Imparatul Hristos martirii de la sfarsit, ce se vor lupta cu diavolul insusi, adica cu Antihristul, fiul pierzarii?

Haideti sa ne intoarcem la sirul povestirii noastre. Cand oamenii de atunci vor lua pecetea, insa nu vor afla hrana si apa fagaduita, vor veni la Antihrist si ii vor zice plini de durere: „Da-ne sa mancam si sa bem ceva, intrucat ne sfarsim in tot felul de nevoi. Porunceste cerului sa dea ploaie. Indeparteaza de la noi fiarele ce ne ucid…” Atunci, ticalosul, plin de toata neomenia, batjocorindu-i si ironizandu-i, le va zice: „Cerul nu vrea sa dea ploaie. Pamantul nu vrea sa-si dea roadele sale. De unde sa va dau eu mancare?”

Atunci, auzind cuvintele ticalosului acestuia, oamenii grozav de saraciti vor intelege ca au de a face cu vicleanul diavol. Vor plange cu durere si vaiet, isi vor lovi capetele, isi vor smulge parul din cap, isi vor zgaria fata cu unghiile si vor spune unul catre altul : Vai, ce nenorocire a venit peste noi! Ce lucru cumplit am putut sa facem! La ce schimb ticalos ne-am angajat! Cat de mare a fost caderea noastra! Cum am fost inselati de inselatorul, indreptandu-ne spre el? Cum in timp ce ascultam Scripturile, nu am vrut sa le intelegem?”

Atunci, cei ce vor fi legati de cele lumesti si robiti de poftele veacului acestuia pacatos, ale acestei vieti trecatoare, vor fi dusi la diavolul si vor fi pecetluiti. Cei care asculta insa Sfintele Scripturi, tinandu-le in mainile lor spre cercetare si bagandu-le bine in mintea lor, acestia vor scapa de inselare. Vor intelege uneltirile Antihristului si trufia inselaciunii lui si se vor ascunde in munti si in gaurile pamantului, unde, cu lacrimi si cu inima zdrobia vor cauta pe Domnul Cel iubitor de oameni, singurul Care ii va putea scoate din cursele demonilor. Domnul ii va scapa pe cei credinciosi de smintelile cele cumplite ale Antihristului acoperindu-i in mod nevazut cu dreapta Sa cea ocrotitoare pe cei care vor nadajdui si vor cere dupa cuviinta mila Lui.

Vezi, frate, ce post si rugaciuni vor face atunci sfintii, adica crestinii credinciosi? Baga de seama ce vremuri si zile aspre ii asteapta pe cei ramasi in orase si sate. Atunci oamenii vor merge de la rasarit la apus si de la apus la rasarit si vor plange cu glas mare. Ziua vor astepta venirea noptii pentru a se odihni, iar noaptea, din pricina cutremurelor si furtunilor ori a altor incercari, isi vor dori sa aiba macar putin parte de lumina zilei, infricosati de moartea cumplita ce le va da tarcoale. Atunci intreg pamantul va fi in doliu, marea va fi in doliu, vazduhul va fi in doliu. Vor fi In doliu animalele si pasarile salbatice. Vor fi in do­liu muntii si inaltimile, campiile si copacii, tot neamul omenesc va fi in doliu, intrucat toti s-au indepartat de Dumnezeul Cel sfant si l-au crezut pe inselator, primind pecetea ticalosului si luptatorului impotri­va lui Dumnezeu in locul Crucii datatoare de viata a Mantuitorului.

Si bisericile vor fi in doliu, cu jale adanca, intrucat nu va mai avea loc Sfanta Euharistie, nici nu se vor mai aduce tamaieri si slujba placuta lui Dumnezeu. Cele sfinte ale Bisericii vor fi tratate fara cinstirea si frica cuvenita, dupa cum spune si psalmistul, precum sunt cele vandute la tejghelele improvizate pentru fructe si legume ce sunt purtate dintr-un loc in altul. Sfantul Trup si Sange al lui Hristos nu se va mai preface in cadrul Tainei Sfintei Euharistii. Sfanta Liturghie si cantarea bisericeasca va inceta. Nu va mai avea loc citirea Scripturilor. Asupra oamenilor va stapani asadar intunericul, rasunand bocete prelungi; un «vai» se va auzi din gura tuturor. Atunci vor arunca argintul si aurul pe drumuri si in piete si nimeni nu va alerga sa il adune, privindu-l cu dispret. Toti vor incerca sa scape de chinurile la care ii va supune vrajmasul diavol, insa nu vor putea, din pricina semnului de pe trupul lor (pecetii lui), care ii va vadi in orice loc. Din afara vor fi inconjurati asadar de teroare si infricosari de tot felul, iar din interior, tot de frica si groaza, ziua si noaptea. In piete si in case vor fi cadavre si va domni foametea si setea. Pretutindeni se va auzi planset si vaiet…

Atunci insa, Dumnezeu Cel indurat, plin de iubire de oameni, nu va lasa fara mangaiere sarmanul neam omenesc. Acele zile ale celor trei ani si jumatate vor fi scurtate, fiind desfiintata in final imparatia Antihristului celui inselator. Totul se va petrece atat de repede, cat ai clipi din ochi. Chipul acestei lumi de astazi va dispare si va fi desfiintata stapanirea oamenilor, cele vazute astazi de noi pierind dintr-o data. Dupa ce vor avea loc toate acestea pomenite iar saptamana anilor se va injumatati, aratandu-si «uraciunea pustiirii», adica nelegiuirea antihristica de care vorbeste profetul Daniil, si dupa ce inaintemergatorii Domnului isi vor fi implinit misiunea, apropiindu-se deja sfarsitul lumii, ce va mai fi atunci de asteptat decat venirea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel in Care ne-am pus nadejdea?

Acesta ii va judeca pe toti cu dreptate, dup ce va avea loc mai intai invierea tuturor…Atunci va fi adus inaintea Lui fiul pierzarii, impreuna cu slujitorii lui, pentru a fi dati pedepsei vesnice din intunericul cel mai din afara…»

Acestea sunt cuvintele Sfantului Ipolit, rostite intr-un fel in care si cei mai simpli dintre noi sa le poata intelege. Sa punem in sufletul si mintea noastra cele auzite si sa incercam sa vietuim cum se cuvine, pentru a fi socotiti si noi impreuna cu acei fericiti de care vorbeste Apostolul:

«ca petrecerea noastra in ceruri este, de unde si pe Mantuitorul asteptam, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Care va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca sa se faca in chipul trupului slavei Lui…». (Filipeni 3,20-21).

Asa vad crestinii adevarati cele viitoare si in loc sa fìe cuprinsi de teama, infricosare, lasitate, deznadejde si lipsa de speranta, traiesc cu bucurie, nadejde, pace si cu o dulce asteptare plina de speranta. Traiesc cu nadejdea de care vorbeste gura sfanta a marelui si dumnezeiescului Apostol Pavel, atunci cand zice ca «nu rusineaza»(Romani 5,5) niciodata pe cei care o au”.

(Arhimandrit Evsevios Vittis, Talcuiri la Apocalipsa, Ed. Egumenita, vol. III)

Am fost vanduti…

Ne aflam in fata unei situatii de neimaginat: aporape toti ierarhii Ortodoxiei din secolul XXI sunt atei. S-a spus de Papa ca nu e botezat si nu e hirotonit, si bine s-a spus. Dar ierarhii Ortodoxiei din acest secol si mileniu sunt botezati si hirotoniti, dar atei ca si Papa. Nu au nimic in comun cu Hristos, nu cred in El, aidoma prefectului unui judet, care nu trebuie sa creada in ceva ca sa fie edil. De aceea, fratilor, ma repet, asa cum si televizorul va repeta o minciuna din juma-in-juma de ora, nici la preoti hirotoniti dupa Iunie 2016 nu va mai sfatuiesc sa mergeti. Da, intrebati preotul cand a fost hirotonit. Este si asta un parametru important intrucat, din Iunie, nu va mai garanteaza nimeni hirotonii valide, Euharistie sau alte Sfinte Taine. De aceea am zis ca, ‘omul cu cheile’ -mai ales in aceste vremuri- este duhovnicul, preotul neecumensit (neeretic). Si, da, oficial Patriarhiile vor merge pe mana noii religii, noii ortodoxii false, pe mana sistemului antihristic mondialist, ordine mondiala si guvern modial. Treaba lor! De acum, facem ochii mari si ne uitam numai dupa anumiti preoti, pentru Sfintele Taine fara de care nimeni nu se poate mantui: fara Trupul lui Hristos si Sangele lui nu avem cum sa ne unim cu El, fara Spovedanie nu avem dezlegare de pacate, fara Maslu sau ulei sfintit, apa sfintita si toate celelalte, nu avem harul Duhului Sfant-Dumnezeu, caci acest har nu este pe toate strazile, pe la tv sau prin lumea acestei lumi…

Daca pana acum poporul roman si ortodocsii acestei lumi, in general, au rabdat slujitori atei, de acum nici pe acestia nu trebuie sa-i mai induram. S-a terminat cu indurarea. Ori cu lumea , ori cu Dumnezeu, nu este cale de mijloc, cum bine spunea Sfantul Teofan Zavoratul. Vrei laude, bani, averi, distractii, femei, barbati, betii, hedonism, esti liber, poti sa fii si slujitor, si monah si mirean. Dar tine minte, turma lui Hristos cea mica, nu mai are toleranta pentru compromis, nu mai are vreme si dispozitie pentru lumea acestei lumi. Uite sinodul, nu e sinodul, e ecumenist, e ecumenic, au taine, n-au taine, astea-s raspunsuri si atitudini de curve penale, de matracuci si hahalere ale acestor vremuri, in care turma lui Hristos nu trebuie sa mai aibe bagaciune cu vremurile.

Crestini, crestini autentici si sinceri, fiti uniti, voi sunteti tuma mica, ramaneti in legatura unii cu altii, nu spuneti taina voastra vrajmasilor vostri si vrajmasilor lui Hristos, dati-va intre voi mail-urile, telefoanele, adresele, recomandati-va duhovnicul neeretic doar intre voi, dar intreband duhovnicul daca doreste alti ucenici, vremea de acum fiind cea mai inselatoare vreme din cate au fost de la Facerea Lumii. Asa vor fi si nenorocirile, si cataclismele, caci imputinandu-se dumnezeiastile Liturghii valide care tineau lumea, totul se va dezgradina, natura se va tulbura, Ingerii care pazeau si randuiau vanturile si ploile, caldura si racoarea le vor lasa pe acestea sa se tulbure, Puterile Ceresti care supravegeau mintile omenesti vor lasa oamenii sa fie dirijati de demoni, si uite asa lumea aceasta se va intuneca si impietri ca in nicio alta data. In noi, crestinii tumei mici, o sa tina Hristos nadejdea, lumina si harul Sau, va fi cu noi prin Trupul Sau si Sangele Sau, va fi cu noi prin Dreapta si Sfanta lui Invatatura, pana la Sfarsitul Veacurilor. Nu va temeti, El a biruit lumea, dar lumea nu stie…
(un preot)

Predica la pilda datornicului nemilostiv

wp-image-949628317

wp-image--1382753553

Fraţi creştini,

Evanghelia din seara aceasta a început cu îndemnul iertării celor care ne greşesc, îndemn pe care îl întâlnim şi în rugăciunea Tatăl nostru. Mai sunt şi alte locuri în sfânta Evanghelie în care bunul Iisus insistă pentru iertare şi pentru starea de împăcare între noi. De pildă, este un loc în care Mântuitorul Hristos spune aşa: „Când îţi aduci darul tău la sfântul altar, dacă pe cale îţi aminteşti că ai ceva împotriva cuiva, du-te întâi şi te împacă din inimă cu acela, fiindcă altfel darul tău nu poate fi primit”.
În această seară s-a citit o Evanghelie foarte puternică despre acel om bogat şi mare care este însuşi Dumnezeu, a împrumutat cu zece mii de talanţi pe o slugă a sa şi văzând că acela nu are cu ce plăti, i-a iertat toată datoria. Şi aţi văzut mai departe ce s-a întâmplat: cel care fusese iertat întâlneşte pe cale un datornic al său care îi datora o sumă foarte mică, o sută de dinari, şi care nu avea, sărmanul, să-i dea înapoi. Iar cel care abia fusese iertat îl strânge de gât să-i dea banii pe loc. Era un mare contrast între bunătatea stăpânului şi acea zgârcenie cumplită, pentru că o sută de dinari era o nimica toată. Prietenii celui sugrumat au adus la cunoştinţa stăpânului gestul lui, iar stăpânul l-a arestat îndată şi l-a pedepsit să dea înapoi toată suma de bani pe care o datora, ceea ce era imposibil, pentru că această sumă era cumplit de mare – sau să o răscumpere prin suferinţă.
Această parabolă este o formă prin care Iisus ne spune ce ne aşteaptă dacă nu iertăm celor ce ne greşesc nouă într-un fel sau altul. Este aceeaşi idee pe care o subliniază mereu Mântuitorul în întreaga Lui viaţă pământească: dacă nu iertăm, nu ni se iartă.
Şi nu putem străbate, nici nu putem începe acest post [cuvantul a fost rostit de parintele Sofian la 3 august 1986, cand Duminica datornicului nemilostiv cazuse in calendar la inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului, n.n.] decât împăcaţi cu cei din jurul nostru, fraţi creştini. Altfel, postul nu are nici o valoare, poţi să te usuci de foame. Dacă eşti otrăvit de răutate contra aproapelui tău, postul nu are nici o valoare. Pentru că noi ne purtăm adesea faţă de semenii noştri ca datornicul din parabola aceasta. Deşi nouă ni se iartă foarte mult, noi nu iertăm decât foarte puţin sau deloc. În schimb, cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi când Dumnezeu nu ar vedea făţărnicia şi răutatea noastră. Pentru că şi noi avem mare nevoie să fim iertaţi şi ni s-a pus o condiţie foarte uşoară: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă vi se vor ierta greşelile voastre”.
Să biruim din noi orgoliul, iertând pe semenii noştri şi pe baza acestei iertări foarte mici să dobândim veşnicia, asta ni se cere. „Cu ce măsură masori, ţi se va măsura”; „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”; „iertaţi, şi se va ierta vouă” – condiţii foarte uşoare, fraţi creştini! Numai să avem noi acest curaj al smereniei, bunătatea şi smerenia inimii, ca să putem ierta cu adevărat… De asta ni se dă aceasta parabolă acum, la începutul postului, pentru ca să putem duce cu adevărat o viaţă de rugăciune, ajutată de milostenie şi de post, pentru că toate acestea sunt împreună în acest urcuş duhovnicesc.
Dar de ce suntem datori să iertăm? In primul rând, dacă nu iertăm, facem din viaţa noastră un adevărat iad. Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate ierta, acela nu poate nici să iubească. Şi cine nu-i poate iubi pe oameni, acela nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. Şi ca să-L putem iubi pe Dumnezeu, trebuie în primul rând să fim împăcaţi cu semenii noştri. Să iertăm pentru ca să putem trăi în bună înţelegere cu oamenii şi cu Dumnezeu. Pentru că noi nu putem trăi izolat, noi avem nevoie unul de altul — cum cei dintr-o familie au nevoie unul de altul, sau cei din fabrică sau de la un birou trebuie să comunice unii cu alţii. Închipuiţi-vă că toţi aceşti funcţionarii sau muncitori ar fi certaţi între ei, pentru că din diferim motive şi-au spus nişte cuvinte jignitoare sau cineva dintre ei a semănat vrajbă şi ură. Şi ei, fiind certaţi cu toţii, tac cu toţii… Ar fi o mare tăcere de înmormântare.
De aceea ni se spune: „Să nu apună soarele peste mânia voastră“, pentru că dacă trec mai multe zile fără să ne împăcăm, răul şi ura cresc în noi. Şi dacă este vorba de un grup de oameni, ura aceasta se exprimă într-o tăcere cumplită, o tăcere în care clocoteşte mânia şi răutatea. Se ceartă în gând şi din când în când răbufnesc în afară insulte şi ameninţări, chiar bătăi, până la sânge şi până la crimă. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare — o viaţă de iad. Chemăm iadul în noi, îl chemăm în viaţa noastră prin răutate şi neputinţa de a ierta.
Sunt familii în care se întâmplă aceasta, familii în care soţii nu vorbesc cu lunile, până ce ajung la divorţ. Sunt fraţi sau rude sau prieteni care, din cauza unor intrigi, s-au certat şi în loc să se împace de îndată, au tăcut şi supărarea s-a adâncit şi s-a învechit şi acum le vine foarte greu să se împace.
Cum poate un asemenea înrăutăţit să se roage? Cui să se roage? Se roagă lui Dumnezeu? Dar Dumnezeu i-a pus condiţia: „iartă, ca să te iert”.
Sunt şi cazuri mai grele. După ce s-a pornit contra celuilalt, se roagă lui Dumnezeu să-l pedepsească crunt pe duşman, facându-I în ciudă lui Dumnezeu. Dumnezeu îi porunceşte să ierte şi el îl roagă să-l facă praf şi pulbere pe duşmanul său: „Să-l trăsnească Dumnezeu!” — este o expresie de răutate profundă. În loc să te gândeşti că şi tu greşeşti şi că faci un efort să împaci propriul tău suflet, începi să blestemi şi să răscoleşti ura.
Sunt vecini care s-au certat şi când se întâlnesc nu ştiu încotro să se uite, ca să nu se vadă unul pe altul. Mă întreb: asemenea oameni — care de obicei sunt creştini şi au nevoie şi ei de Dumnezeu — cum pot ei să se roage şi cum mai pot ei să ceară iertare de la Dumnezeu, dacă ei nu pot ierta pe altul?
Omeneşte vorbind, este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, dar aceasta dovedeşte că eşti stăpânit de slăbiciune şi de instinctele cele mai josnice. Iar a te stăpâni şi a ierta este dovadă de mărinimie sufletească şi dovadă că în tine e duhul lui Dumnezeu, care este duhul păcii. Cine se poate stăpâni la timp şi cine uită jignirile, a stârpit din rădăcină orice urmă de vrajbă, pentru că cel iertat se simte cu adevărat umilit şi nu mai îndrăzneşte să răspundă cu rău.
Sunt cazuri în care [dintre] doi, deopotrivă de vinovaţi, unul se umileşte şi cere iertare, iar celălalt nici nu vrea să audă. Ce se poate face atunci? In loc de răspuns, am să vă citesc un răspuns din Pateric?: „Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acela, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân i-a spus, jeluindu-se, cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: «Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndreptare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine» (…). Auzind fratele, s-a umilit eu inima şi făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus iarăşi smerit la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela s-a închinat lui cu smerenie zicând: «Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!» Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii”.
Sunt astfel de cazuri când doi care sunt certaţi, în loc să se împace de îndată, nu se împacă pentru că fiecare se socoteşte îndreptăţit: „Eu să mă duc la el să mă ierte?! Nicidecum, să vină el, că e mai tânăr decât mine. Eu, bătrân, să mă rog de el să mă ierte?!” Şi-l lasă aşa. Sau, dacă totuşi celălalt vine să-şi ceară iertare, acesta nu-l primeşte. Ce-i de făcut? Sfatul Părinţilor din Pateric este aşa: când tu vrei să-ţi ceri iertare şi celălalt nu te primeşte, gândeşte-te dacă nu cumva l-ai jignit în vreun fel şi de aceea se poartă aşa cu tine. Umileşte-te şi smereşte-te în inima ta şi numai aşa, smerindu-te, să te duci la el.
Să nu-i învinuim deloc pe duşmanii noştri, ci numai pe noi înşine să ne învinuim. Pentru că dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, va trebui să recunoaştem că şi noi le-am făcut vreun rău şi ei îl ţin minte. Întâi să te smereşti pe tine înaintea lui Dumnezeu şi apoi să te duci la fratele tău, smerindu-te din inimă — şi atunci Dumnezeu va schimba starea sufletească a fratelui tău şi împăcarea va avea loc numaidecât.
Dumnezeu este pretutindeni prezent în viaţa oamenilor, fraţi creştini. Nu ne dam noi seama de prezenţa lui Dumnezeu în fiecare suflet, dar El este în fiecare din noi, de bună seamă, şi dirijează aceste stări sufleteşti şi-i ajută pe oameni să înainteze către dragoste şi bună împăcare, pentru că Dumnezeu este dragoste — aşa este El definit — şi de la înălţimea atotputerniciei Lui ne dirijează spre dragoste şi împăcare. Şi Dumnezeu schimbă starea sufletească a celuilalt, dacă tu te smereşti din inimă înaintea Lui; iar dacă nu vrei să te împaci, atunci Dumnezeu te va părăsi.
Am să vă citesc un astfel de caz din Pateric ca să înţelegeţi mai bine: „In timpul prigoanelor, când prigoneau şi omorau pe creştini pentru credinţa în Hristos, au prins şi pe doi fraţi călugări să-i muncească şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, ca a doua zi să-i scoată, sa-i muncească şi să-i omoare. Aceşti doi fraţi aveau vrajbă şi pizmă între dânşii. Fiind deci ei în temniţa aruncaţi, bătuţi şi munciţi, unul umilindu-se cu inima, a zis celuilalt: «Frate, iată mâine ne vor scoate la judecata lor şi ne vor munci şi ne vor omorî şi vom merge către Domnul. Pentru aceea dar, vrajba şi pizma ce a fost şi este şi acum între noi, se cade să o lăsăm, să ne împăcăm, să ne iertăm unul pe altul mai înainte de moartea noastră, ca să luăm, curaţi fiind, muncile şi moartea pentru credinţa şi dragostea lui Hristos şi aşa ne vom învrednici a lua cununile muceniceşti din mâinile lui Hristos şi vom fi primiţi în ceata mucenicilor». Acestea zicând, i-a făcut metanie, după obiceiul călugăresc, grăind: «Iartă-mă, frate, ca să fii şi tu iertat de mine şi de Dumnezeu!» Iar acela, fiind biruit de vrăjmăşească pizmă, n-a vrut nicidecum să-l ierte. Iar a doua zi, dacă s-a făcut ziuă, i-au scos pe ei din temniţă, ca să-i taie. Atunci cel care n-a vrut să se împace şi să ierte pe fratele său, văzând că vor să-l taie, înspăimântându-se, s-a lepădat de Hristos, iar pe cel de lângă el, crezând în numele Domnului, l-au tăiat. Pe cel ce s-a lepădat de Hristos, l-au întrebat: «Pentru ce ieri te-ai lepădat de Hristos?» Răspuns-a acela: «Când L-am lăsat eu pe Dumnezeul meu şi nu m-am împăcat cu fratele meu, atunci şi pe mine m-a lăsat şi m-a părăsit ajutorul Lui şi rămânând gol de Dânsul, m-am lepădat de Hristos».”
Astfel încât, dacă noi nu-l putem ierta pe fratele nostru, se îndepărtează harul de la noi şi ne pândesc ispitele şi nu mai are cine să ne apere, pentru că Dumnezeu e întors cu faţa de la noi.
În asemenea cazuri, tot aşa se cuvine să ne cercetăm conştiinţa, să vedem dacă nu cumva purtăm şi noi o parte parte din vină şi deci e cazul, atunci, să biruim mândria din noi şi să ne smerim, ca fratele din Pateric. Şi dacă celălalt nu se îmblânzeşte nici aşa şi nu vrea el să ne ierte, noi trebuie să ne străduim să-l iertăm din inimă şi să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l îmblânzească, iar pe noi să ne ajute să putem ierta cu adevărat.
Şi ca o regulă faţă de aceşti oameni, vă mai spun şi aceasta: să nu-i vorbim de rău către nimeni pe cei care nu ne pot ierta. Chiar dacă ei ne bârfesc, noi să-i vorbim doar de bine, arătând altora calităţile lor — pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Iar dacă-i vorbim de rău, ei află şi ura creşte. Mai bine ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze şi să-i ajute să înţeleagă că şi ei greşesc.
Şi purtându-ne cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefacută, cu inima curată de orice semeţie omenească, de orice răutate, se va face pace deosebită în noi — cum numai Dumnezeu ne-o poate da, mai ales acea pace lăuntrică, de care spune Iisus: „Pacea Mea dau vouă, nu cum lumea vă dă”. Pacea lui Iisus… Şi ne vom învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu când vom zice: „Iartă-ne, precum iertăm şi noi”. Dacă iertăm noi, ni se iartă şi nouă.
Rostim zilnic această cerere, în rugăciunea Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură cererea „şi ne iartă nouă greşalele noastre”, legată de afirmaţia noastră „precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine o cerem de la Dumnezeu. Căci întâlnirea pe cale a celor doi datornici din parabolă ne reprezintă pe fiecare din noi. În parabolă se întâlnesc cei doi datornici şi cel căruia i s-a iertat nu poate să ierte nimic celuilalt. Acesta ne reprezintă pe noi, cei care nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru.
Dumnezeu vrea să ne facă curaţi şi blânzi pe dinlăuntru, să scoată toată otrava din noi prin acest efort mic de iertare. Dumnezeu ne iartă foarte mult şi noi greşim foarte mult faţă de Dumnezeu, dar condiţia iertării noastre e foarte clară.
Sfântul Pavel spune: „Fiţi buni unul cu altul, fiţi îngăduitori şi miloşi, iertaţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeu vă va ierta pe voi în Iisus Hristos”.
Aşa să începem postul, fraţi creştini. Din ceasul acesta, gândiţi-vă să vă iertaţi unul pe altul, iar dacă cel care vă e duşman se află la o distanţă foarte mare şi nu puteţi ajunge la el să vă împăcaţi, măcar rugati-vă pentru el, ca Dumnezeu însuşi să topească ura şi ghemul acesta de răutate care apasă în piept. Rugaţi-vă ca şi în el să se întâmple acelaşi lucru, iar când ne întâlnim unul cu altul, fără îndoială să ne îmbrăţişăm şi să ne împăcăm din inimă, să ne iertăm unul pe altul. Altfel, nu ne îmbrăţişează şi nu ne iartă nici pe noi Dumnezeu. Vă spun aceasta cu toată convingerea, din inimă va spun. Fiţi cu băgare de seamă şi puneţi la inimă toate acestea. Amin”.

Parintele Sofian Boghiu
Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007

sursa

Parabola robului nemilostiv

Duminica a XI-a după Rusalii. Parabola robului nemilostiv (Matei 18, 22-33)

a) Iertaţi ca să fiţi iertaţi

Domnul îl vindecase pe cel demonizat la poalele Muntelui Tabor (v. Matei 17,14-23), apoi, în continuare, S-a întors cu ucenicii Săi în Capernaum (v. Matei 17, 24), în casa soacrei lui Petru; ucenicii se aflau acum împreună, discutând diverse teme. Au atins şi tema iertării aproapelui. Petru, având în minte tradiţia iudaică, care punea limite iertării (de trei ori puteai să-l ierţi pe aproapele tău), L-a întrebat pe Hristos: Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mim şi eu îi voi ierta? Oare până de şapte ori? (Matei 18, 21). Şi Petru a pus o limită iertării. Insă Hristos vine şi desfiinţează orice limită: Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18, 22). Adică de 490 de ori! Şi Domnul, ca să ne convingă de asta, că trebuie indiscutabil să-1 iertăm pe aproapele nostru, ne-a spus parabola robului nemilostiv.
Un împărat a hotărât să se socotească cu aceia dintre slujitorii săi care îi erau datornici. I-au adus un slujitor care îi datora zece mii de talanţi. Ca să poată plăti acea datorie, i-ar fi trebuit mai mult de douăzeci de ani de muncă continuă. „Eşti falit”, i-a spus împăratul, şi a hotărât să-l vândă pe el, pe femeia şi pe copiii lui. A poruncit, de asemenea, să-i vândă toată averea, case, pământuri şi orice ar fi avut, spre a strânge banii pentru plata datoriei. Nu ar fi rămas doar fără casă şi fără ţinuturile sale, precum sunt păsările cerului, ci ar fi rămas fără familie, fără soţie, copii. O pedeapsă grea. Aşa că a căzut la picioarele împăratului şi s-a închinat lui şi l-a rugat: „Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot!” Impăratului i-a părut rău de el şi l-a lăsat liber, ştergându-i toată datoria. Puţină amânare a cerut el de la împărat, iar acesta i-a şters întreaga datorie! Plecând plin de bucurie, l-a întâlnit pe drum pe un confrate care-i datora o sută de dinari – contravaloarea unei luni de muncă. A sărit asupra lui, l-a prins de gât şi i-a zis: „Dă-mi acum tot ceea ce îmi datorezi!” îl sufoca. Datornicul a căzut la picioarele lui şi l-a rugat: „Mai îngăduie-mi puţin şi îţi voi plăti!” Acesta n-a acceptat. L-a aruncat în închisoare, împăratul a aflat, l-a chemat la el şi i-a zis: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia oare ca şi tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, aşa cum am avut eu milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul său, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce va plăti datoria. Aşa vă va face vouă şi Tatăl Meu cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 18, 32-35).
Aşa, cu această parabolă, zice Domnul, se aseamănă împărăţia cerurilor (v. Matei 18, 23). împăratul este Hristos. Sluga, robul Său, care-I datora o asemenea avere, suntem noi toţi, creştinii. Datoria de neplătit este greutatea păcatelor noastre. Datoria celuilalt rob faţă de primul este dinarul pe care-l datorează aproapele nostru şi nouă, iar Hristos este dispus să ne şteargă pe deplin datoria imensă pe care o avem faţă de El, în măsura în care şi noi ştergem datoria infimă pe care o are aproapele la noi (v. Matei 18, 35). Desigur, ne întrebăm de ce datoria noastră faţă de Hristos este atât de mare şi de neplătit, în timp ce datoria pe care o are aproapele faţă de noi este aşa de mică.

Intâi: Hristos S-a jertfit de dragul nostru. Cum să plătim o astfel de jertfă făcută pentru noi? Şi dacă ne-am jertfi de dragul Lui, tot vom rămâne mereu datori, pentru că alta este jertfa trupujui sfânt al lui Hristos şi altul este trupul nostru păcătos.
Doi: chiar şi faptele noastre cele bune sunt înaintea Lui ca „o cârpă lepădată”, lucru care înseamnă că şi mii de fapte bune de am face, tot nu ne putem plăti datoria. Dacă faptele bune ale noastre sunt atât de lipsite de valoare înaintea Domnului, să ne gândim cum sunt păcatele pe care le facem cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Iar noi păcătuim şi cu faptele noastre, şi cu cuvintele noastre, şi cu gândurile noastre. Zi şi noapte „dăruim” lui Hristos aceste fapte. Se compară acestea cu ceea ce ne dăruieşte aproapele? Vine deci Prea-bunul Domn şi ne spune: „Eu îţi voi şterge toată datoria, numai să faci şi tu la fel cu aproapele tău.” Cu această condiţie, care dintre creştini n-ar vrea să-l ierte pe aproapele său şi chiar din adâncul inimii? Aşa, din adâncul inimii noastre, vrea Dumnezeu să iertăm pe aproapele nostru. Ne cere adică un lucru de la sine înţeles.                                                        Să ne gândim cât de nesimţiţi trebuie să fim când nu facem nici un astfel de lucru de la sine înţeles! Izbăveşte-ne, Doamne, de o astfel de nesimţire!

b) Fiii lui Hristos sau ai diavolului?

Impăratul a şters datoria imensă pe care o avea la el un slujitor de-al său. Iar acest slujitor nu a vrut să şteargă o datorie mică pe care o avea la el un confrate al lui.
Impăratul a poruncit să fie chinuit. Dar Domnul, încheind parabola aceasta, a zis: Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima (Matei 8, 35). Şi de ce Domnul ne porunceşte să iertăm pe aproapele nostru, ameninţându-ne că dacă n-o vom face, nici El nu va ierta păcatele noastre?
Propune acest lucru, desigur, nu pentru propriul bine, ci pentru binele nostru. „Dacă iertaţi, vă face bine; face bine la sănătate. Veţi avea viaţă îndelungată, veţi ajunge la bătrâneţe. Imbătrânind, vă veţi păstra puterile. Spuneţi şi Tatăl Nostru, că vorbeşte despre iertare” – sfătuia o echipă de medici americani. Domnul nu vrea să avem duşmani, vrăjmaşi care ne fac viaţa un iad, ci vrea să avem prieteni, fraţi, care ne fac viaţa Rai. Nu vrea să avem în inimile noastre ură care ne otrăveşte viaţa, ci vrea să avem în inimile noastre dragoste, care ne îndulceşte viaţa. Şi când avem în inima noastră iertare, dragoste, gânduri bune, atunci suntem fiii Săi. Căci aşa, cu dragoste, cu iertare, cu neţinerea de minte a răului Se poartă şi El faţă de noi. Altfel, nu ne va recunoaşte ca fiii Săi şi Se va purta cu noi precum s-a purtat împăratul cu robul nemilostiv. Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc (Matei 18, 35). „Tatăl Meu”, a zis, şi nu „Tatăl nostru”, aşa cum îl numeşte în alte situaţii (v. Matei 6, 32). „Oricine nu iartă pe aproapele său este nevrednic să aibă Tată pe Dumnezeu, deci este nevrednic să se numească fiul Său.”
Şi oricine nu-L are pe Dumnezeu de Tată, îl are pe diavol de tată. Şi când îl are drept tată pe diavol, atunci seamănă cu tatăl său, diavolul; seamănă în răutate, în ură, în ţinerea de minte a răului. „Să te duci să rămâi o seară la ea acasă”, i-a spus Sfântul Nicolae Planas unei fiice duhovniceşti care se certase cu o vecină. Aceasta a ascultat şi, pe când dormea în casa ei, i s-a arătat diavolul furios şi i-a zis: „Blestemata! Tocmai aici ai venit să dormi, proasto?” E limpede că diavolul nu voia împăcarea, ci ura. încă o dovadă că toţi cei care nu vor să ierte pe aproapele seamănă cu diavolul.
Fiii lui Dumnezeu îl aud pe Dumnezeu, Care le spune: Să iertaţi din inimă fiecăruia orice v-a greşit. Şi, ascultând, îl iartă pe aproapele lor. Serghie, fratek ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei, era guvernatorul Moscovei. In timpul guvernării lui, au izbucnit în Moscova revolte care au dus în final la uciderea sa (1905). Criminalul a fost Ivan Kaliev. Elisabeta, soţia victimei, având călăuză legea lui Hristos, care vorbeşte despre iertare, a pus la locul crimei o cruce cu înscrisul: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23,34). Dar nu s-a oprit aici. S-a dus pe ascuns la închisoare şi l-a rugat pe criminal să ceară iertare Domnului. „Cine eşti?”, a întrebat-o. „Sunt soţia bărbatului pe care l-ai omorât.” Acesta a fost emoţionat de fapta văduvei, dar nu era dispus să se căiască, să-şi ceară iertare de la Dumnezeu. „Crima pe care am făcut-o a fost pentru un principiu!”, a insistat el. Văduva s-a întristat de lipsa lui de pocăinţă. I-a lăsat o icoană în celulă, după care l-a salutat şi a plecat. Criminalul, care nu a acceptat iertarea, după trei luni s-a spânzurat.
Intâi, s-a spânzurat pe dinăuntru, adică şi-a sugrumat sufletul cu sfoara groasă a egoismului, apoi şi pe dinafară şi-a sugrumat gâtul. Iertarea este izbăvire, mântuire, cercetarea dumnezeiescului har, lumină. Neiertarea este auto-osândire, deznădejde şi întuneric al inimii.
Ceva similar ar fi păţit şi Elisabeta dacă nu l-ar fi iertat. S-ar fi sufocat înăuntru, s-ar fi chinuit. Ţinând însă porunca lui Dumnezeu, şi-a găsit sănătatea şi izbăvirea. In 1982 i-a fost deschis mormântul şi au fost găsite moaşte. Erau nestricăcioase şi bine mirositoare, datorită nepomenirii răului.

c) Când altul are „ceva” cu tine

„Un lucru aş vrea să-i fac duşmanului meu: să-i scot ura din inimă şi să-i pun în loc dragostea” (Torquato Tasso).
Domnul a zis: Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo-ţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotrivă-ţi, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului; mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul (Matei 5, 23-24). Domnul nu ne-a zis: „Dacă ai tu ceva împotriva fratelui tău”, ci: „Dacă fratele tău are ceva împotriva ta”. Şi nu spune: „Dacă-ţi aminteşti când pleci de acasă către biserică”, ci „în clipa în care ai ajuns la biserică”. Poţi chiar să mergi două zile până să ajungi la biserică. Atunci iudeii aveau un singur templu. Să nu spui deci: „După atâta osteneală, nu mai contează. Eu n-am nimic cu el, doar el are ceva cu mine.” Nu, Domnul îţi porunceşte să preiei tu iniţiativa pentru a-l întâlni pe fratele tău bolnav şi pentru a-l vindeca (v. şi Matei 18,15). Altfel, Domnul nu primeşte darul tău.
„Să vină nora şi să-mi vorbească, deoarece eu sunt mai în vârstă”, spunea o soacră unui părinte. Iar părintele i-a răspuns: „Ce zici, doamnă? Hristos de dragul tău S-a smerit şi S-a coborât din ceruri pe pământ şi S-a făcut om, şi a fost pălmuit şi a fost scuipat şi S-a urcat pe cruce şi a coborât în mormânt şi apoi a coborât şi în iad, iar tu nu accepţi s-o vezi pe nora ta şi s-o ierţi?” Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „O, omule, dacă aştepţi să-ţi vorbească celălalt, nu ai făcut nimic important. înaintea lui ai scăzut duhovniceşte. Dacă-i vorbeşti tu primul, te va lăuda Dumnezeu. Şi ce-i mai frumos decât asta? Ce-i mai ruşinos decât să aştepţi ca celălalt să caute să te întâlnească? Ce-i mai rău decât această nesimţire: slava deşartă, trufia? Vei zice: Duşmanul meu este viclean, e stricat, de neîndreptat, cum să-i vorbesc? Orice ai spune, duşmanul tău nu e mai rău de cât Saul cel stricat, care îl urmărea pe David ca să-l sfâşie; iar David îi vorbea întotdeauna primul lui Saul (v. I Regi 24, 9). Cel puţin duşmanul tău nu te caută să te omoare.” Gândeşte-te: dacă Hristos avea cugetul tău, n-ar fi coborât niciodată din cer să Se facă om pentru mântuirea ta!
Sfântul patriarh al Alexandriei, Ioan cel Milostiv, era înjurat urât de un preot din eparhia sa. Patriarhul s-a întristat nu pentru că era înjurat, ci pentru că preotul păşea pe calea pierzaniei. Trebuia, ca rob al lui Hristos, să facă ceva. Insă îi era lui uşor să facă primul pas? Să se smerească mai ales faţă de un inferior al său? Da, pentru el era uşor, pentru că era smerit cu cugetul. S-a hotărât deci să cadă la picioarele preotului său şi să-i ceară public iertare, şi asta în timpul Sfintei Liturghii, puţin înainte de vohodul cel mare, deoarece era cu puţin înainte de a ţine Sfintele şi trebuia să fie curat de orice amintire a răului. Deci a căzut la picioarele preotului şi i-a cerut public iertare. Preotul s-a tulburat. A căzut şi el la picioarele patriarhului şi aşa s-a petrecut împăcarea (Sinaxar, vol. 21, p. 361). Aşa fac oamenii lui Dumnezeu ca să mântuiască un suflet. Nu aşteaptă pe cel vinovat să vină să-i întâlnească, ci îl caută ei înşişi. Nimeni să nu caute doar spre ale sale, ci fiecare şi spre ale altora (Filipeni 2, 4). Dacă deci te interesează mântuirea fratelui tău, în inima căruia din cauza ta a crescut ură, va trebui să faci ceva pentru mântuirea lui. Să te smereşti aşa cum S-a smerit pentru tine Hristos şi să mergi la acel frate al tău bolnav cu smerenie şi cu dragoste pentru a-l vindeca, şi pentru a-l surprinde şi a-i da pe faţă cele dinăuntrul lui. „Să nu cercetezi dacă vrăjmaşul tău te duşmăneşte pe drept sau pe nedrept, ci să încerci să nu te duşmănească deloc. Nici medicul nu cercetează dacă trebuie sau nu să ne îmbolnăvim, ci încearcă să vadă cum să ne facă mai bine. Mergi deci şi încearcă orice pentru a scoate răutatea din duşmanul tău, răutate pe care o are faţă de tine.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la David şi Saul, P.G. 54:687).
Când reuşeşti asta, l-ai câştigat pe fratele tău, spune Hristos (v. Matei 18, 15). Nu spune: „s-a câştigat acela pe sine”, ci că tu, nevinovatul, l-ai câştigat pe acela, arătând cu asta că până acum aţi avut pagubă amândoi: tu l-ai pierdut pe fratele tău, iar acesta şi-a pierdut mântuirea. Câştigându-l pe fratele tău, îl mântuieşti şi pe el şi pe tine, după cuvântul apostolului şi ruda Domnului, Iacov, care zice: Să ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi mulţime de păcate îşi va acoperi (Iacov 5, 20). Cât de bogaţi putem deveni în această lume când avem călăuză pe Mântuitorul Hristos, şi nu patimile noastre aducătoare de moarte! „Cât trăim, oamenii ne oferă spini, iar când murim, ne oferă trandafiri” (Anatole France). Noi să prefacem spinii în trandafiri!

Arhomandrit Vasilios Bacoianis
TAINE ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR, EDITURA SOPHIA

sursa

Sfantul Ioan Gura de Aur: Datornicul nemilostiv

Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)
Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare
Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos.

De eşti bogat, gândeşte că şi tu odată trebuie să dai socoteală dacă ai cheltuit averea ta pentru desfătări sau pentru cei săraci, pentru linguşitori şi măgulitori sau pentru cei nevoiaşi, pentru dezmierdări sau pentru faptele milosârdiei, pentru lux, mâncare şi îmbuibare sau pentru ajutorul celor strâmtoraţi. Şi nu numai pentru întrebuinţarea avuţiei tale ai să dai seamă, ci şi pentru felul în care ai câştigat-o, de ai adunat-o cu munca cea dreaptă sau prin răpire, prin zgârcenie şi lăcomie de avere, de ai moştenit-o de la tatăl tău sau prin jefuirea sărmanilor şi a văduvelor.

Însă nu numai bogatul are să dea seama despre bogăţia sa, dar şi săracul despre sărăcia sa, de a suferit-o cu răbdare şi cu mulţumire lui Dumnezeu, sau a fost trist şi cârtitor şi a hulit pronia, când a văzut pe altul întru îndestulare şi prisosinţă, iar pe sine întru lipsă şi nevoie.
Pe cei bogaţi îi va întreba Dumnezeu despre milostenia cea dată, iar pe cei săraci despre răbdare, dar nu numai despre răbdare, ci şi despre milostenie, căci sărăcia nu face neputincioasă darea de milostenie. Dovadă la aceasta este văduva cea din Evanghelie, care a pus cei doi bani în cutia jertfelor, şi cu toată micimea darului ei, a covârşit pe toţi cei care aruncaseră acolo mult (Marcu 12, 42-43).
Şi nu numai săracii şi bogaţii, dar încă şi stăpânirile şi judecătorii trebuie să dea seama cu de-amănuntul dacă n-au vătămat dreptatea, dacă vreodată n-au rostit vreo hotărâre după favoare sau din nefavoare, dacă n-au judecat vreodată strâmb, ademeniţi de linguşire, dacă n-au prigonit, din răzbunare, pe cei nevinovaţi.

Şi nu numai stăpânirile lumeşti, ci şi înainte-stătătorii bisericeşti trebuie să dea seama de purtarea dregătoriei lor, şi tocmai ei au să fie supuşi la cea mai ageră şi mai aspră cercetare. Propovăduitorul Evangheliei va fi acolo cercetat cu tot dinadinsul, dacă nu cumva el, din lenevire sau din altă pricină, a scăpat prilejul de a spune şi a propovădui ceea ce era dator, dacă a făcut el însuşi ceea ce propovăduia, dacă a spus el toate lămurit şi n-a trecut nimic din cele ce slujesc spre mântuire.

Iar cel ce a ajuns la dregătoria episcopală, cu cât este mai sus, cu atât mai aspră socoteală trebuie să dea; dacă a ţinut tare şi drept învăţătura cea adevărată, cât şi dacă a sprijinit şi apărat pe cei săraci; dacă a sfinţit el la preoţie numai oameni de treabă, şi despre mii de alte lucruri.
La acestea se referă şi Apostolul Pavel, când scrie către Timotei: „Mâinile degrabă să nu-ţi pui (la hirotonie) pe nimeni, nici te face părtaş la păcate străine ” (I Timotei 5, 22). Încă şi în epistola către evrei vorbeşte despre aceiaşi înainte-stătători şi rosteşte înfricoşate cuvinte: „Ascultaţi pe învăţătorii voştri şi vă supuneţi lor, care priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă” (Evrei 13, 17).
Şi nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru vorbele noastre avem să dăm seamă. Când noi încredinţăm bani slugilor noastre, cerem de la ei socoteală amănunţită despre toate; tot aşa şi Dumnezeu, Care ne-a încredinţat cuvântul, va cere de la noi socoteală despre întrebuinţarea lui. Cu asprime se va iscodi şi cerceta, dacă noi n-am risipit cuvântul fără luare-aminte şi fără folos.

Nici întrebuinţarea cea nebunească a banilor, niciodată n-a pricinuit aşa de mare pagubă, ca şi cuvintele cele nefolositoare şi negândite. Dacă banii cheltuiţi fără folos ne-a vătămat adeseori avuţia noastră, cuvintele cele nefolositoare, adeseori au zăpăcit familii întregi şi au răsturnat sufletele în pierzare. Paguba în avuţie se poate iarăşi îndrepta, iar cuvântul, odată grăit, rămâne grăit.
Iar că în adevăr noi trebuie să dăm seamă de cuvintele noastre, ascultă pe Hristos, când zice: „Vă spun vouă că pentru tot cuvântul deşert, pe care-l vor grăi oamenii, vor da seamă în ziua judecăţii. Că din cuvintele tale te vei îndrepta, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 36-37).

wp-image-434099772
Dar nu numai de ceea ce grăim, ci şi de ceea ce auzim vom da seamă. Aşa de pildă, când eu primesc o pâră mincinoasă asupra aproapelui meu, căci se spune: „Să nu asculţi vorbe mincinoase” (Ieşirea 23, 1). Deci, dacă şi cei care primesc o vorbă mincinoasă se osândesc, cum se vor putea apăra clevetitorii şi pârâşii cei mincinoşi? Dar ce zic eu despre cele ce noi vorbim şi auzim, noi avem să dăm seamă şi de cele ce gândim. încă şi Apostolul Pavel arată aceasta, când zice: „Mai înainte de vreme nimic să nu judecaţi, până ce Domnul va veni, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5). Aşa, de pildă, când tu vorbeşti cu strâmbătate şi cu inimă rea către fratele tău, cu gura şi cu limba îl lauzi, iar în inima ta eşti plin de ură şi de zavistie către dânsul.
Toate acestea Hristos le va aduce la lumina zilei. Şi pentru a arăta încă mai lămurit că nu numai pentru faptele noastre, dar şi pentru gândurile noastre vom da seama, Domnul Hristos zice: „Tot cel ce caută la femeie spre a o pofti, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa ” (Matei 5, 28). Păcatul, deşi nu este vădit în faptă, ci se ascunde în inimă, totuşi, prin aceasta nicidecum nu este fără de vinovăţie.

Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.

Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.

1275

Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.
Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor.
Aceasta învaţă Hristos în pilda pentru săracul Lazăr, unde Avraam zice către omul bogat: „Pentru că Lazăr, în viaţa sa cea pământească, a răbdat atâtea rele, de aceea el acum se mângâie” (Luca 16, 25). Dar mai mult decât necazurile, decât bolile şi suferinţele, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor lucrările cele bune, pe care noi le săvârşim de bună voie. Totuşi, acea slugă n-a putut arăta nici o singură faptă bună, ci numai o covârşitoare povară de păcate.
„Fiindcă el nu avea cu ce să plătească, Domnul a poruncit să-l vândă”.
Tocmai dintru aceasta trebuie să recunoşti tu iubirea de oameni a Domnului, că pe de o parte, se socoteşte cu robul, iar pe de altă parte, porunceşte să-l vândă; căci amândouă le face ca să-l mântuiască. Din ce cunoaştem aceasta? Din cele de la sfârşit. Dacă Domnul înadins ar fi voit să-l vândă, cine L-ar fi putut opri de la aceasta? Dar pentru ce a poruncit să-l vândă, când El nu voia aceasta cu tot dinadinsul?

wp-image-132951891Prin acea îngrozire, El a voit să-i sporească frica, şi aceasta voia a i-o spori pentru ca să-l silească pe acela să se roage. Iar la rugăciune voia să-l silească, pentru ca să-l poată ierta. El l-ar fi putut slobozi înainte de rugăciune, dar n-a făcut aceasta, ca să nu-l facă şi mai rău. El putea să-l ierte înainte de a se socoti cu el, dar pentru ca acela să cunoască mărimea nelegiuirii sale şi să fie mai blând şi mai milostiv către aproapele său, de aceea i-a arătat mai întâi mărimea datoriei sale, şi apoi i-a iertat-o. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru ca să înmoaie inima cea vârtoasă a aceluia. Iar dacă prin toate acestea nu se îndreaptă, atunci nu Dumnezeu, ci acela care nu se îndreaptă poartă vinovăţia.
Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.

wp-image--2055046344
Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.

Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.

Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.

Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.

Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.

De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.
Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.
Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?

Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.

De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.

Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.
Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.
Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.

Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.

wp-image-842427401

Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.
Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.
Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.

De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.
Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit. întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).
Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.
Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.

De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curaţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.
Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).
Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur