NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM. Cat iubim si cat ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE VA MAI RABDA DUMNEZEU?

PR. CONSTANTIN COMAN: Despre dragostea lui Dumnezeu si lipsa de raspuns a oamenilor (fragment)

R. Radulescu: Mantuitorul Hristos vindeca un tanar demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care actiona asupra tanarului in functie de fazele lunii. Inainte de a face aceasta minune, Mantuitorul Hristos pare iritat de cerere, de inca o cerere ca cineva sa fie vindecat de Dansul. Afla ca tatal tanarului se adresase Apostolilor, care nu putusera sa-l vindece de boala pe lunatic. Atunci Se adreseaza oamenilor, in general: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand va voi suferi?”. Parinte profesor Constantin Coman, explicati-ne cuvintele Mantuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reactioneaza asa?
Pr. Coman: Este un cuvant mustrator, taios chiar, si are o explicatie pe care Mantuitorul Hristos o lasa sa se intrevada. In iconomia dumnezeiasca si in planul lui Hristos aceste vindecari aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiasca, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred ca am mai spus si altadata ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur si simplu, ar fi luat-o la rand si ar fi vindecat toti oamenii suferinzi. Vindeca, desigur, destul de multi oameni, dar o face cu titlul de exemplu si ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei spune, recapituland, ca Iisus vindeca „toata boala si toata neputinta in popor“, vrea sa spuna mai curand ca vindeca „orice boala si orice neputinta“, nu-i era nimic cu neputinta. De altfel nu numai ca limba greaca originala permite foarte bine aceasta traducere, dar ea este recomandata de specialisti in traducerea Evangheliei dupa Matei. Vindeca boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea sa le vindece.
Ei bine, cum ar reactiona cineva, constatand ca dupa ce se vindeca in chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleaca la casele lor, fara sa ia seama cine ii vindeca, fara sa se intrebe cine este Acela care face astfel de vindecari miraculoase. Sau, daca se intreaba, o fac numai dintr-o foarte trecatoare mirare! Mustrarea vizeaza nevolnicia poporului care continua chiar si in fata nenumaratelor minuni sa ramana orb, sa nu vada cu Cine are de-a face. Ştim bine ca orbirea aceasta a tinut pana la capat. Majoritatea, contemporanii si conationalii Mantuitorului Hristos au refuzat sa recunoasca faptul ca nu si-au putut deschide ochii si inima sa-L recunoasca pe Hristos ca Dumnezeu. Exegetii sunt de parere ca aici Iisus are in vedere in general „necredinta poporului Israel“.
wp-image-1721588279In fata acestei atitudini, Mantuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca si cum eu as face un gest, de exemplu, mi-as arata dragostea fata de cineva facandu-i un dar, iar respectivul ia darul si pleaca cu el acasa, intorcandu-mi, mai mult sau mai putin, spatele. Nu ia seama ca, de fapt, era o declaratie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amaraciune raman eu, despartindu-ma de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiaza inca o data si inca o data de generozitatea mea, fara sa ia seama ca este un gest de dragoste si sa raspunda cum se raspunde la un gest de dragoste. In astfel de situatii oricine traieste sentimentul ca este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau in seama. Este vorba si de binecunoscuta si foarte raspandita ingratitudine umana. Lucrul acesta il spun cu multa amaraciune pentru ca si noi il traim. Eu, pentru foarte multi ani, nu am fost atent la raspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amicitie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu si parintilor mei, de a nu avea asteptari de la ceilalti. De la un timp, insa, din pacate, am inceput sa iau seama si am devenit nefericit! Sigur, in cazul Mantuitorului nu era vorba numai de amaraciunea datorata ingratitudinii oamenilor fata de Dansul pentru ajutorul dat, ci de amaraciunea datorata faptului ca oamenii nu-si recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiti daca cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obisnuit si daca, in consecinta, minunile nu se constituiau in tot atatea provocari de a-L recunoaste ca Dumnezeu!
R Radulescu: Sunteti dezamagit de atitudinile interesate, de oportunisti, de ce anume?
Pr. Coman: Da. Chiar cred ca acesta este cuvantul. Cand cineva nu poate sa-ti multumeasca pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descarca de povara recunostintei, inventeaza erminii [“interpretari”, n.n.] diverse ale gestului tau, incriminandu-te direct sau insinuand fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreste cu tot dinadinsul sa se emancipeze de sub tutela Lui, invocand fel de fel de justificari, este si acela ca, acceptandu-L, trebuie sa recunoasca, deopotriva, ca toate ii vin de la Dumnezeu, ca-I datoreaza totul, incepand cu viata insasi si terminand cu painea cea de toate zilele. Şi daca-I datoreaza totul, trebuie sa-I fie vesnic recunoscator, sa-I ramana vesnic dator! Cu ce ar putea omul sa plateasca darul unic si minunat al vietii?!

Daca nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transforma in oportunism. Şi noi producem astazi aceeasi suparare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastra viata. Ce minune extraordinara ca exist si eu printre atatea miliarde de oameni. Am beneficiat si eu de frumusetea extraordinara, nepatrunsa a creatiei si de tot ceea ce inseamna viata! De unde acest dar?! Chiar sa nu te arati multumitor spre Cel caruia ii datorezi viata? Cand ne pofteste cineva la masa, ii multumim dupa ce am mancat! Cum ar fi sa mananci si sa pleci fara sa multumesti pentru invitatie? Şi iarasi sa te cheme, si iar sa mananci, fara sa spui niciodata „Multumesc”!

Chiar asa stau lucrurile. Este vorba despre o asezare in adevar. Noi spunem ca cea mai inalta asezare a omului, starea cea mai inalta [de fapt, nu este cea mai inalta, ci este starea de normalitate restaurata a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinta multumitoare, euharistica. Fiinta multumitoare ajunge sa inteleaga ca toate lucrurile de care beneficiaza vin de la cineva, vin de undeva. Painea este importanta, dar faptul ca aceasta paine este darul cuiva care ma iubeste este si mai important. Painea este si dragoste, nu este numai paine. Ati vazut, mancarea uneori este gustoasa, alteori nu este gustoasa. Este gustoasa cand nu este pur si simplu mancare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea cineva zilele trecute:
„Cum, parinte, sa fie gustoasa mancarea aceea, cand femeia care o gateste – o femeie in casa – este cu „dracu`” in gura, de la inceput pana la sfarsit, cand gateste?“
De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea Dansului spre sfarsit, cand chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi.
(…) Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plaseaza intr-un fel de gelozie fata de propriul sau dar, care, iata, in loc sa dea continut relatiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorita acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu sa fi hotarat sa lase creatia sa se urateasca, sa devina pustie, neprimitoare, infricosatoare. Poate atunci oamenii isi vor indrepta mintea si-L vor redescoperi pe Creator si Daruitor si vor intelege ca lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred ca este o gelozie a lui Dumnezeu. Am indraznit sa spun lucrul acesta la un congres international dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvant biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, in Vechiul Testament, ca este gelos.
Omul este ingrat si chiar pervers. Şi acum continua sa strige la Dumnezeu cand se afla in impas, cand da vreo suferinta peste el. Se roaga mai departe sa dea Dumnezeu ploaie ca sa avem paine. O face, insa, ignorand esentialul, anume ca Cel caruia i se adreseaza cu aceste cereri este, in fond, Cineva care-l iubeste si care asteapta raspunsul lui la aceasta iubire. Sa-I cerem orice, dar sa luam seama cui cerem! Cand primim, si sanatate si ajutor, sa luam seama de la cine primim. Sa traim impreuna cu El, asa cum ar trebui sa traiasca omul cu Dumnezeu, intr-o relatie de dragoste, de multumire. Sa adormim cu El in gand, sa ne trezim dimineata cu El in gand:
„Doamne, multumesc Doamne ca iata, iarasi imi dai darul unei zile binecuvantate, cu lumina, cu soarele, cu frumusetea, cu fetele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!“
Iar seara sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa spui:
„Doamne, iata, eu cum am raspuns la gesturile Tale nesfarsite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slabanogit, nemernic, pacatuind!“.

Cel mai important este sa traim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi si Dumnezeu este important, nici ceea ce se intampla intre noi si Dumnezeu, ci noi si Dumnezeu. Relatia mea cu Dumnezeu. Eu si Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasa si tot ceea ce se intampla in ea este continutul relatiei noastre. Noi ramanem la continut si nu ne ducem la celalalt, la Dumnezeu. Nu insanatosirea mea este esentiala ci faptul ca boala si insanatosirea m-a pus in legatura cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui sa fie reactia celor care sunt vindecati de Dumnezeu. Faptul prezentei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat si mai important decat toate vindecarile la un loc. Vindecarile insele erau semne ale acestei prezente.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astazi. Ca si prin Profetii Vechiului Testament, Mantuitorul mustra poporul Sau din aceleasi ratiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de interventiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pamantul Egiptului, i-a dat pamantul fagaduintei, i-a facut biruitori impotriva multora, i-a asezat pe calea adevarului si, totusi, poporul se intoarce la vitelul de aur si se inchina idolilor. Atata cadere, atata ingratitudine! Aceasta il mahneste foarte tare pe Dumnezeu!
R. Radulescu: Cred ca Il mai mahneste si faptul ca nu gaseste acel graunte de credinta, care muta si muntii din loc, pe care, mai apoi, nu-l gaseste nici la Apostoli. Ma intreb eu acum, cine poate avea grauntele de credinta, daca nici Apostolii, oamenii cei mai apropiati, nu-l aveau? Se refera la niste munti reali sau la greutatile care stau in calea noastra si ne fac neputinciosi in a crede? Cum sa luam cuvintele?
Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputinciosi. Tocmai aceasta vrea sa ne spuna Mantuitorul Hristos: aveti aceasta posibilitate si nu aveti vointa de a beneficia de ea. Aveti posibilitatea sa miscati muntii din loc si nu o faceti. Aceea este masura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufas! Ar vrea, desigur, sa mute muntii din loc, dar cu puterile lui. Sa se poata grozavi! Dumnezeu vrea sa-l aduca pe om la constiinta limitelor sale, pe de o parte, si sa-l deschida spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de alta parte. In momentul in care omul ajunge la constiinta limitelor sale, atunci se deschide credintei. Isi da seama ca nu se mai poate amagi, nici cu puterea mintii si a muschilor sai, nici cu puterea instrumentele sale.
R. Radulescu: Nu se mai increde intr-insul!
Pr. Coman: Nu se mai increde intr-insul. Acelasi Gheron Iosif, pe care il tot pomenesc, pentru ca-mi este foarte drag si sper sa-i fie si dansului drag de mine, pentru ca as fi fericit eu si casa mea, spune ca: „Pana cand omul nu ajunge la constiinta ca este nimic, ca este zero, nu pune inceput in relatia sa cu Dumnezeu!“.
Masura la care ne cheama Dumnezeu este masura dumnezeirii: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!” (Matei 5,48). Iata la ce nivel este chemat omul sa traiasca! La nivelul dumnezeiesc! In Duh, la inaltimea Duhului! La ce nivel traieste omul, de fapt? De acest lucru, macar, sa fie constient, prin raportare la adevarata scara valorica. Omul este chemat sa traiasca la masura dumnezeirii, iar daca traieste dumnezeieste poate muta si muntii din loc. Noi traim evaluandu-ne cu o scara a valorilor imanente, lumesti, omenesti. De aceea putem foarte usor sa ne grozavim, sa ne trufim, in comparatie cu semenii nostri. Oricine va gasi pe cineva mai neputincios decat el. Daca ne-am evalua, insa, prin raportare la masura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba complet. Nu am mai considera atat de mare diferenta dintre virtuosi si pacatosi, dintre buni si rai. De aceea, Mantuitorul Hristos nu este miscat de performantele morale, nici de performantele stiintifice, nici de performantele tehnologice, nici de performantele filantropice institutionalizate, ci este miscat daca omul face pasul spre Dumnezeu, saltul spre viata cu Dumnezeu.
Atata timp cat oamenii raman in lumea lor stramta, nu este o mare diferenta intre prostituata si intre omul virtuos. Mantuitorul Hristos spune lucrul acesta. Ba mai mult, prostituata are o sansa sa simta limitele acestui cerc inchis si stramt, in timp ce virtuosul sau performantul se va amagi cu performanta lui.
R. Radulescu: Pe langa credinta putina, dar puternica, Mantuitorul Hristos mai cere rugaciune si post. Spune ca demonul acela care il chinuia pe lunatic nu iese decat in felul acesta. Ce putere au postul si rugaciunea in lucrarea de vindecare si de aducere la starea normala de om?
Pr. Coman: Intai de toate, rugaciunea si postul sunt demersuri care ne deschid lui Dumnezeu. Rugaciunea este vorbirea directa cu Dumnezeu, actualizarea, pe masura fiecaruia, a unei relatii vii cu Dumnezeu. Postul este instrumentul prin care luptam impotriva egoismului din noi. Amandoua sunt semne ale staruintei, ale unei dorinte si vointe puternice de a face binele. Şi postul si rugaciunea ne subtiaza simtirea si mintea, ne scot din lumea grosiera si opaca in care traim, lumea simturilor materiale si ne deschid ferestrele Imparatiei lui Dumnezeu, a realitatii duhovnicesti. Postul si rugaciunea il ajuta pe om sa-si demonteze mecanismul suficientei de sine, care se interpune intre el si Dumnezeu.
R Radulescu: Te duce la neincrederea in tine!
Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]incredere in tine. Este vorba despre suficienta de sine. Adica sa crezi ca tu, cu puterile tale, iti esti suficient!
Postul si rugaciunea te ajuta sa nu te mai amagesti cu aceasta suficienta de sine! Te ajuta sa vezi care iti este starea ta adevarata, cat iubesti cu adevarat. Masura omului este data de cat iubeste! Sa se cerceteze fiecare pe sine, sa vada cat iubeste, si va vedea cat de mica sau de inexistenta este dragostea sa. Din cate am constatat eu pana acum, din experienta mea – si slava Domnului sunt la o varsta cand pot sa vorbesc despre propria mea experienta – oamenii iubesc foarte putin, sau de cele mai multe ori deloc. Şi nici macar nu isi dau seama, se amagesc cu fel de fel de surogate, se amagesc cum ca ar fi ceva intre ei si sotii si sotiile lor, cum ca ar fi ceva intre ei si copii. Dar nu este aproape nimic. Ne iubim mai curand pe noi insine, iar pe ceilalti ii consumam. Masura iubirii pentru cineva este masura sacrificiului pe care esti in stare sa-l faci pentru el.
Un pic de post si de rugaciune subtiaza simturile: simtul duhovnicesc, al intelegerii, al vederii duhovnicesti, al vederii sufletesti. Postul si rugaciunea ne duc in zona unde se da marea batalie, batalia cu duhurile, cu duhurile rele, cu diavolii, adica la nivelul gandului, la nivelul intentionalitatii celei mai tainice. Duhul curviei, de exemplu, te poate stapani o viata. Il simti acolo si simti ca nu-l poti birui. Duhul lacomiei, duhul iubirii de arginti, duhul iubirii de stapanire, un duh este o stare dominanta care te dirijeaza, aproape. Ca sa dai marea batalie cu duhurile, adica sa alungi din tine un duh, ai nevoie de multa rugaciune si de mult post. Altfel nu-l biruiesti.

Un parinte imbunatatit, pe care probabil l-am mai pomenit, tanar si ravnitor, imi povestea anul trecut la Sfantul Munte cata lupta duce ca sa se mai curete de un gand urat, legat de un eveniment din trecut. Gandul urat este ca un cui al lui Pepelea, acolo, in suflet. Dar noi, care nu am facut nici un pic de efort sa ne curatim?! Avem nevoie de foarte multa rugaciune si de foarte mult post. De aceea insista Biserica pentru rugaciune si pentru post. Biserica noastra, slava Domnului, are perioade de post foarte mari si foarte binevenite. Mai ramane sa le luam in seama”.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Minunile Mântuitorului Iisus Hristos, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s