Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvinte de folos

Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea şi iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27).

٭

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.

٭

Nimic nu arată mai bine vrednicia unui stăpân decât dragostea şi grija faţă de supuşii săi. Aceasta este trăsătura caracteristică a stăpânilor buni. Dacă stăpânul îl iubeşte pe supusul său, toate problemele se rezolvă şi peste toate domnesc liniştea şi ordinea.

٭

Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.

٭

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.

٭

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

٭

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

٭

Hristos spune: „Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipseşte nimic. Eu sunt slujitorul tău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta şi mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac şi pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?”

٭

Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraţionale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.

٭

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.

٭

Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viaţa lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rău.

٭

Rugăciunile sfinţilor au o foarte mare putere atunci când ne pocăim şi ne facem mai buni.

٭

Nimeni nu poate spori în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă spre orice lucrare a lui Dumnezeu.

٭

Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenţi la slava oamenilor şi să dorim să-I plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai îngrozitoare vijelie.

٭

Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile şi propriile lor idei, nu pot să primească nici un adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească.

٭

Credinţa este sănătatea sufletului, în vreme ce necredinţa este cea mai rea boală.

٭

Cine se luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască. Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.

٭

Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.

٭

Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credinţă, pe când ereziile, înşelăciunile şi idolatria să aibă parte de linişte. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, şi pe de altă parte, să se vădească faptul că deşi prigonită, credinţa adevărată sporeşte şi se întăreşte.

٭

Aşa cum lumina nu se preface niciodată în întuneric dacă rămâne lumină, aşa şi adevărul dogmelor credinţei noastre nu va fi ruşinat niciodată, tocmai pentru că dogmele nu mint, ci sunt adevărate, şi nimic nu este mai puternic decât adevărul.

٭

Cel care vrea să afle adevărul trebuie să se cureţe mai întâi de patimi; pentru că cel care se curăţă de patimi scapă de înşelare şi cunoaşte adevărul.

٭

Nu pune pacea şi înţelegerea mai presus de adevăr.

٭

Nu avem nici un folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, aşa cum nu avem nici un folos din viaţa noastră plină de virtuţi dacă nu avem credinţă adevărată.

٭

Să nu fim sălbatici şi mânioşi cu cei care ne stau împotrivă, ci să vorbim cu ei cu blândeţe. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă (2 Tim. 2, 24-25).

٭

Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.

٭

Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.

٭

Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-l scoată din gheara diavolului se asemănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuţi şi dintre izbânzi.

٭

Oamenii sunt chinuiţi cel mai mult de desfrânare şi de lăcomie.

٭

Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.

٭

Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.

٭

Înainte să fie săvârşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gândul. Abia după ce este săvârşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugând îndrăzneala conştiinţei.

٭

Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor. De aici izvorăsc desfrânarea, lăcomia, răpirea avutului altuia, uciderile, tâlhăriile şi toată nenorocirea sufletului. De aceea, să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.

٭

Începutul lenei este amânarea. De aceea, să nu lăsăm pe mâine îndreptarea noastră. Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere (Pilde 27, 1). Şi nici să spunem că o să dezrădăcinăm răul „în- cet-încet”, pentru că acest „încet-încet” nu este suficient.

٭

Trebuie să plângem pentru că în zilele noastre oamenii răi s-au înmulţit, iar relele nu îi mai ruşinează pe cei care le săvârşesc.

٭

Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.

٭

Omul este o fiinţă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea, omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul. Prin suflet, comunicăm cu puterile cereşti, în vreme ce prin simţurile trupului venim în contact cu cele pământeşti. În felul acesta se realizează legătura desăvârşită între cele două zidiri.

٭

Lipsa de experienţă este un mare rău. Ea ne face să nesocotim şi cele mai mari primejdii.

٭

Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.

٭

Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.

٭

În noi este înrădăcinată cunoaşterea a ceea ce trebuie să facem şi ce nu. Dumnezeu ne-a lăsat cu libertatea de a alege între virtute şi răutate. De aceea, de fiecare dată, fie suntem recompensaţi de Dumnezeu, fie suntem pedepsiţi, după alegerea pe care am făcut-o.

٭

Nimic nu-l îndepărtează pe om mai mult de sine însuşi decât grijile de zi cu zi. Şi nimic nu-l face mai prins de grijile de zi cu zi decât neglijarea sufletului său.

٭

Cine nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuşi.

٭

Cine nu se cunoaşte pe sine însuşi este un om mândru.

٭

Cei mai mulţi oameni îi judecă pe ceilalţi pentru că nu s-au oprit asupra lor înşişi spre a-şi vedea propriile păcate. Cu toţii trecem cu vederea păcatele noastre şi ne ocupăm de ale altora. Dacă, dimpotrivă, ne-am cerceta propriile păcate, am fi mai îngăduitori cu semenii noştri şi i-am ierta mai lesne.

٭

Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.

٭

Când o lucrare, oricât de duhovnicească ar fi ea, nu se face pentru Dumnezeu, îl vatămă pe cel care o săvârşeşte.

٭

Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu-l îndepărtează mai mult de ceilalţi decât credinţa că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât avem nevoie unul de celălalt. Chiar dacă eşti înţelept, tot ai nevoie de ajutorul semenilor tăi. Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun şi mai slab dintre toţi oamenii. Pentru că dacă nu ai ajutor, nu se va găsi nimeni care să te îndrepteze atunci când greşeşti în mod inevitabil în această viaţă şi, astfel, Îl vei mânia pe Dumnezeu.

٭

Să avem în casă cărţi duhovniceşti. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.

٭

Oamenii se căsătoresc din nouă motive: pentru a nu face păcate trupeşti şi pentru a deveni părinţi. Dar cel mai important dintre aceste două motive este acela de a nu face păcate trupeşti.

٭

Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.

٭

Rudele pricinuiesc adesea multe rele. Ele provoacă certuri şi distrug armonia dintre bărbat şi femeie.

٭

Dumnezeu a sădit în noi dorinţa trupească pentru naşterea de prunci. Astfel, părinţii dobândesc urmaşi, fără să fie, însă, cu nimic împiedicaţi să ducă o viaţă curată.

٭

În familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos.

٭

Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.

٭

Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.

٭

Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copiii pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului lor, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copiilor săi. Mama bună şi iubitoare îi îndeamnă pe copiii ei să plece din casa părintească, atunci când trebuie, şi se desparte de ei cu linişte în suflet.

٭

Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.

٭

Atunci când sufletul este stăpânit de dorinţa trupească, îi scade discernământul. De aceea, nu vede ce se află dinaintea sa, fie prăpastie, fie iad, fie primejdie, fiind robit de păcat.

٭

Ştiu că lupta pentru curăţie sufletească este foarte grea. Pentru a ne învinge poftele trupeşti, este nevoie de multă bărbăţie şi de hotărâre. Dar un asemenea lucru nu este lipsit de primejdii, pentru că omul care vrea să dobândească liniştirea trupului trebuie să păşească pe cărbuni încinşi şi să nu se ardă, şi pe sabie şi să nu se taie. Dacă nu suntem pregătiţi corespunzător, astfel încât să nu cedăm dinaintea poftelor trupeşti, ne autodistrugem repede. Astfel, avem nevoie de gând curat, de ochi atenţi, de răbdare neînfrântă, de ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, de post, de priveghere şi mai presus de toate, de harul Duhului Sfânt. În ce condiţii atragem acest har asupra noastră? Făcând tot ce ne este nouă în putinţă şi nepierzându-ne nicicând curajul.

٭

Poţi să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoinţe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: „De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?” Nu le spun eu, ci Apostolul Pavel: Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.

٭

Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.

٭

„Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte reci – aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu” şi „al tău” – aceste două cuvinte blestemate şi murdare – au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu” şi „al tău”, orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.

٭

Dacă vom iubi pacea, Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi. Dar dacă vom pricinui neînţelegeri, Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Dumnezeu nu este Domn al războaielor şi al neînţelegerilor, ci Domn al păcii. De aceea, nu te mai război nici cu Dumnezeu, nici cu semenii tăi. Să fii cu toţii împăciuitor. Nu uita cine sunt acei pe care Dumnezeu îi mântuieşte: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Făcătorii de pace se aseamănă lui Hristos. Fii şi tu făcător de pace, aşa cum este El.

٭

Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.

٭

Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obosiţi află odihnă. Domnul spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit şi mai frumos ca aceste cuvinte? Domnul te cheamă în Biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă şi de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea şi tristeţea prin bucurie.

٭

Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi cei care au luptat împotriva ei au fost daţi pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer. Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade. Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?

٭

Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea. Totul depinde de voirea omului şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.

٭

Tinereţea este neîmblânzită, nestatornică şi, de aceea, poate fi înşelată foarte uşor şi la fel de uşor poate aluneca înspre rău. Tânărul este ca un cal nărăvaş şi ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îl insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.

٭

Cei care în tinereţile lor se îmbată de plăceri nu sunt în stare să înţeleagă mărimea necuprinsă a robirii sufletului lor.

٭

Nimeni nu este cu adevărat liber, decât acela care trăieşte pentru Hristos. Unul ca acesta s-a ridicat deasupra tuturor relelor si nu se mai teme de nimic.

٭

Cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte şi se hrăneşte cu nădejdea bunătăţilor veşnice nu este răpus de nici o încercare şi de nici o supărare din această viaţă.

٭

A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.

٭

Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.

٭

Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.

٭

La teognosie ajungem în primul rând prin zidire, iar în al doilea rând prin conştiinţă. Cei doi „învăţători” ai noştri, zidirea la exterior şi conştiinţa în interior, ne-au fost date de la început de Dumnezeu, ca să ne înveţe fără cuvinte. Pe de o parte, zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.

٭

Dumnezeul păcii şi al Universului depăşeşte cu mult puterea noastră de înţelegere. De aceea, trebuie să primim cele legate de Dumnezeu cu credinţă şi evlavie. Iar când limba nu are putere să spună cu exactitate ceea ce trebuie despre Dumnezeu, atunci să Îl slăvim, pentru că este atât de mare, încât nu poate fi cuprins de gândirea şi de raţiunea noastră.

٭

Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.

٭

Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire. Poate că mă veţi întreba: „Nu ar fi mai bine ca oamenii să devină buni cu forţa decât să rămână răi?” Nu. Pentru că cel care se face bun cu forţa nu rămâne bun pentru totdeauna. Cum scapă de constrângere, el se întoarce înapoi la răutate. Pe când cel care este bun pentru că aşa vrea el rămâne cu hotărâre pe calea virtuţii.

٭

Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumeşti fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.

٭

Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.

٭

Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie, pentru că Hristos a spus: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Matei 18, 3).

٭

Atunci când ajungi la înălţimile vieţii sfinte şi vezi cu ochii tăi bunătăţile cereşti, nici una din bunătăţile pământeşti nu te mai poate face să ameţeşti şi să cazi. Atunci, bogăţia, slava, puterea, cinstea şi orice altceva de pe pământ îţi par mici şi fără însemnătate.

٭

Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă ş sufletul smerit.

٭

Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip. 4, 1), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte, ne dă sentimentul certitudinii şi stabilităţii, iar pe de altă parte, este atât de mare, încât face să dispară tristeţea, pentru că cel care are evlavie în suflet Îl iubeşte pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.

٭

Nimic nu este mai slab decât minciuna, cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Aşa cum urcă, la fel de repede şi coboară.

٭

Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

٭

Să nu ne intereseze nici lucrurile care se pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta.

Duminica a 10 -a dupa Rusalii – Vindecarea lunaticului


wp-image-1540381007


In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

In vremea aceea, „Mergand ei spre multime, s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi, si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau, caci adesea cade in foc si adesea in apa. Si l-am dus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Iar Iisus, raspunzand, a zis: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Aduceti-l aici la Mine. Si Iisus l-a certat si demonul a iesit din el si copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post. Pe cand strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor. Si-L vor omori, dar a treia zi va invia. Si ei s-au intristat foarte!” (Matei 17, 14-23).

Evocam momentul in care Petru marturisise „Tu esti Hristosul”, iar Mantuitorul, coborand de acolo pe malul Iordanului, ii vestise pe ucenici ca: „Iata, ne suim la Ierusalim si Fiul Omului va fi dat in mainile oamenilor pacatosi, care-L vor prinde, batjocori, judeca, osandi, omori, dar a treia zi va invia”. Cand au auzit ucenicii aceasta, s-au cutremurat; s-au cutremurat ei care parasisera tot si mergeau dupa Iisus, cu gandul ca El avea sa fie Mesia in chip pamantesc; un imparat care sa scuture jugul imparatiei romane si sa instaureze regatul iudaic de odinioara.
Atunci, tot Petru spune: „Doamne, sa nu se intample una ca asta!”. Cu alte cuvinte: ce sunt gandurile astea? Noi stim de Mesia in felul nostru, iar Tu ne vorbesti de Cruce si moarte? Si Mantuitorul ii raspunde lui Simon Petru: „Mergi inapoia Mea, satano!”. Asadar: tu esti vrajmas acestei randuieli dumnezeiesti; tu nu o intelegi, ba, mai mult, te opui.
Si atunci, in aceasta situatie, a luat pe cei trei apostoli si i-a urcat pe muntele Taborului. Vrei sa intelegi Crucea si Invierea? Iata, avem o pregustare a lor. Nu ne inchipuim noi ce taina este aceasta. Cat as vrea s-o traim fiecare dintre noi!…
Asa cum in Hristos a fost prefigurata mai intai moartea si Invierea, si noi avem parte de aceasta. Daca noi credem cu tarie, prin cuvantul Evangheliei, prin Sfintele Taine, si noi avem momente in care preintampinam propria noastra moarte. Aceasta este marea taina a Schimbarii la Fata.
Dar Petru voia sa ramana lucrurile in acea stare a Schimbarii la Fata: „Doamne, bine este noua sa fim aici!”. Mai ales dupa ce Mantuitorul spusese ca avea sa se intample prinderea Lui, osandirea, rastignirea. Doamne, vrea sa zica Petru, de ce sa mai mergem, la ce sa mai plecam spre Ierusalim? Mai bine ramanem aici, pe Tabor, in lumina, in slava, unde se aude si glasul Parintelui Ceresc („Acesta este Fiul Meu cel iubit. Pe acesta sa-L ascultati!”). Asa socotea Petru, asa socotim si noi.
Se dezvaluie aici un inteles uluitor. Deci pe Tabor vedem stralucirea slavei dumnezeiesti: Mantuitorul in centru, cei doi profeti – Moise si Ilie – de o parte si de alta, graiesc despre Cruce si Inviere. Le pregusta duhovniceste. Norul Duhului Sfant ii invaluie, asa cum odinioara invaluise poporul ales in trecerea prin pustie, iar glasul Parintelui Ceresc se aude: „Acesta este Fiul Meu cel iubit…”. Asadar: Sfanta Treime; ca la botezul Mantuitorului. E cerul pe pamant. Negrait eveniment dumnezeiesc si omenesc!
La poalele muntelui, insa, ce se petrece? Acolo, pe varful muntelui este cerul pe pamant si pamantul indumnezeit; iar la poalele muntelui se aflau ceilalti noua ucenici, cu multimea care se adunase, deoarece aflasera cu totii ca Mantuitorul este acolo, iar in mijlocul multimii, iata, cand cobora Mantuitorul de pe Tabor, Il intampina un om, cazandu-I in genunchi si zicand: „Doamne, miluieste pe fiul meu ca e lunatic! Patimeste rau. Adesea cade in foc, adesea in apa. Si l-am adus la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece”. Sfantul evanghelist Marcu, cel care si-a scris evanghelia dupa predica Sfantului Petru, auzind ce se petrecuse si pe Tabor si aici, ne mai da unele amanunte din descrierile facute de tatal copilului: „Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut (nu mai putea vorbi copilul). Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume al gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si am zis ucenicilor Tai sa-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, raspunzand lor, a zis: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l la Mine. Si l-au adus la El. Si vazandu-L pe Iisus, duhul indata a zguduit pe copil, care, cazand la pamant, se zvarcolea spumegand. Si l-a intrebat pe tatal lui: Cata vreme este de cand i-a venit aceasta? Iar el a raspuns: din pruncie. Si de multe ori l-a aruncat in foc si in apa ca sa-l piarda”. Altfel spus, acum copilul devenise mai marisor, nu-l mai putea urmari, ca si cum ar fi iesit undeva in drum si era fara adapost, deci fara paza.
O, iubitilor! Acum, parca, dupa ce am ascultat acest fragment, avem putinta sa contemplam cele doua lumi, cele doua stari: pe Tabor – stralucirea dumnezeiasca, cerul pe pamant, iar dincoace – pamantul apropiat de iad. Acolo pamantul apropiat de cer, oglindind cerul, aici pamantul oglindind iadul, infernul durerii. Pe munte Petru spune: „Doamne, sa ramanem aici! Ce sa mai coboram acolo, unde e atata infern si unde ne asteapta crucea patimirilor?”. Dar era cu putinta? De pe varful muntelui, asa cum Iisus Hristos privea in jos, la suferintele omenesti, ar fi putut ramane Mantuitorul eternizand Schimbarea la Fata? Schimbarea la Fata avea insa alta menire. Invierea va eterniza starea aceea a noului eon, a celei de-a opta zi. Schimbarea la Fata era numai pregatirea pentru Inviere, anticiparea, pregustarea ei, intarirea in credinta si nadejdea Invierii si a vietii de veci.
Iar noi, asa cum Evanghelia ne descopera, privind aceste doua lumi: lumea Schimbarii la Fata – chiar si lumea celei de a opta zi, a Invierii – si lumea de aici, cu suferintele, patimirile, bolile ei, parca intelegem deodata: cer si pamant, bucurie si suferinta, placere si durere, lumina si intuneric, viata si moarte… De unde aceste perechi dihotomice?
Unii filosofi au incercat sa spuna ca tocmai aici se afla dinamica vietii. Dar aceasta inseamna a eterniza raul. Cat de mult a framantat raul (sub chipul suferintei, al durerii trupesti, al suferintei sufletesti) constiinta umana! Cum raspunde constiinta umana la intrebarea: Raul si suferinta sunt opera a lui Dumnezeu? Hotarat, raul nu e opera lui Dumnezeu! Dar suferinta? Nici suferinta. Suferinta este consecinta raului, urmarea raului; trebuie precizat insa dintru inceput: Nu suferinta e raul, ci pacatul este raul. Cum se produce suferinta? Cum o simti? Multi s-au revoltat, au cazut in necredinta de frica suferintei. Cei care cercetati literatura, ganditi-va la un Camus, cu vestita lui carte, „Ciuma”. Surprinde raul si suferinta lumii, scotand in relief mai ales suferinta copiilor. Se zguduie, oare, in tine credinta, cand vezi suferinta unui nevinovat? Scriptura a raspuns si la aceasta prin suferinta lui Iov. Ati auzit de Maica Tereza, cea care lucra atat de mult printre bolnavi, printre leprosi. Si ea a spus unei femei bolnave de cancer: Sa stii ca Hristos e prezent in boala asta a ta! El te imbratiseaza cu aceasta boala. Si biata femeie a raspuns: Roaga-L pe Hristos sa nu ma mai imbratiseze cu boala. Era zguduita, sarmana, in suferinta ei.
Vedeti la ce incercare e pusa Evanghelia insasi, in fata durerilor? Daca ai intra intr-un spital cu bolnavi de SIDA (aceasta boala e socotita incurabila; se va gasi, din mila lui Dumnezeu, si aici un leac), nu te-ar zgudui? Sau cand intri intr-un camin-spital, unde te intampina deopotriva si batranetea, cu neputintele ei, dar si chipurile desfigurate de boala.
Cat de zguduita e atunci constiinta umana in fata Dumnezeului milostivirii, in fata Dumnezeului luminii si al iubirii, Care pe Tabor stralucea, in timp ce la poalele muntelui se consuma aceasta priveliste tragica! Cei necredinciosi se revolta impotriva lui Dumnezeu, dar solutii nu au. De curand, am citit un interviu acordat de un fost conducator politic roman, comunist; el afirma la un moment dat: „Daca Dumnezeu exista, de unde atata suferinta si nedreptate in lume, si de unde atatea razboaie si atatea patimiri?”. Sa raspundem si noi, atat pentru credinciosi cat si pentru ceilalti: Exista o singura solutie, care ne uneste pe toti. Una singura: lupta impotriva suferintei. Altfel, necredinciosii, bunaoara Freud, care spune ca viata insasi este un dor pentru moarte, nu dau ca solutie decat resemnarea sau revolta. Dimpotriva, pentru omul credincios e nevoie de o analiza a cauzei, cum pe drept cuvant Ioan Gura de Aur a spus: „Nu suferinta e raul, ci pacatul”. Pacatul, care aduce stricaciunea si moartea.

Ce inseamna pacatul? Despartirea de Dumnezeu. Pacatul e ruptura. O, iubitilor, sa analizam impreuna aceasta tema! Cand incerci suferinta? Cand se produce o ruptura. Cata vreme mana mea este intreaga, normala, sanatoasa, n-am durere. Daca se produce o taietura, chiar si o mica intepatura, o ruptura, apare durerea. Deci durerea, in adancul si in manifestarea ei, inseamna ruptura, despartire. Atunci adancul durerii – pornim de la viul vietii, de la experienta vie (definim pacatul drept despartire de Dumnezeu sau neascultare de Dumnezeu) – este calcarea voii lui Dumnezeu constienta si libera, cu gand, cuvant, fapta. Deci pacatul inseamna calcarea voii lui Dumnezeu, neascultarea, despartirea si, prin urmare, suferinta. Acolo unde s-a produs, nu mai e pastrata armonia, unitatea fiintei, echilibrul.
La copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea liniste in el, se disloca, se arunca fie in apa, fie in foc, inaintea unei primejdii. Nu-si mai gasea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unitatii si armoniei. A unitatii cu Dumnezeu, cu Autorul, cu Ziditorul meu si Mantuitorul meu si Sfintitorul meu – Duhul Sfant, si, in acelasi timp, unitatea cu intreaga creatie si cu armonia ei.
Copilul cand se naste, tipa pentru ca s-a despartit de locul matern. Se desparte apoi de sanul mamei, si iarasi tipa. Apoi, cu varsta te desparti de pruncie, de copilarie, de adolescenta, de tinerete, de maturitate… de viata. Traiesti in diverse stari aceasta despartire si ruptura cu formele ei de durere. Abia atunci intelegi: Raul sta tocmai in aceasta ruptura din armonia dumnezeiasca. Ruptura deopotriva fata de Dumnezeu si fata de lume. Ruptura, sfasiere launtrica in mine insumi. Si daca in aceasta ruptura si dezechilibru nu-mi mai gasesc locul, atunci, in fata suferintei, cum ma comport? Cum sunt in stare s-o suport?
Omul necredincios, sarmanul, se revolta. Solutie nu are. Cauta. De multe ori se spune despre cineva (daca n-o declara el insusi) ca este ateu. Nu exista atei! Un astfel de om s-a revoltat impotriva Dumnezeului celui viu si adevarat, dar isi construieste alti zei. Un fel de fericire din lumea aceasta. Sau un idol din lumea aceasta: o placere, o patima. Asa s-au construit idolii, din aceasta revolta si cadere originara. Dar idolul pe care ti-l construiesti nu mai este Dumnezeu; el e din lumea aceasta si te ingroapa in lumea aceasta. Ar trebui sa o stie toti ateii. Ei nu sunt fara Dumnezeu; ei indumnezeiesc altceva. Iar cele pe care le indumnezeiesc ei sunt morminte varuite. Atunci, in suferinta, cand eu stiu ca ea este ruptura mea de lume si de Dumnezeu, raspunsul credintei e tocmai refacerea legaturii mele cu Dumnezeu, atat cu El personal cat si cu semenii mei.
Cineva analiza, iubitilor, diverse stari ale suferintei. Discuta intai suferinta muta: cand esti parasit, esti atat de doborat incat n-ai nici glas, ca si copilul din Evanghelie. Nu mai ai putere. Nu-ti poti striga durerea. Este ultima expresie a suferintei.
O alta treapta e aceea cand poti s-o strigi; si daca poti s-o strigi esti auzit. Daca esti auzit, suferinta ta o traiesti nu de unul singur, ci in comuniune. Si cei din jur se straduiesc sa te ajute. Atunci suferinta e traita in solidaritate umana. Am relatat nu o data urmatorul episod: un avion era gata sa se prabuseasca; dar pilotul, inspirat, aproape de la pamant l-a saltat din nou. Toti cei din avion, care simteau de acum iminenta prabusirii, s-au prins lant, unul de altul; si au uitat de suferinta in misterul acesta al comuniunii, al iubirii.
Hristos spune ca pacatul te desparte de Dumnezeu, de Tatal Ceresc, de Dumnezeire. Iisus infrunta durerea, lupta impotriva ei. Suferinta este consecinta raului, a rupturii, a despartirii de Dumnezeu. Dar suferinta nu e raul in ea insasi. De aceea a si luat-o Hristos, purtand Crucea. A luat suferinta si a descoperit atunci – taina a Dumnezeirii – calea iesirii din rau, facand din suferinta un mijlocitor, un leac, un inger vestitor care iti arata, te anunta ca a patruns in tine riscul distrugerii; te anunta ca viata ta e opera divina si trebuie s-o aperi. Si daca tu in suferinta iesi din ruptura, ai iesit din lucrul demonului; pentru ca demonul este ruptura si faramitare, sfasiere, stricaciune si moarte.
Cand vorbim de Adormirea Maicii Domnului intelegem ca adormirea ei, spre deosebire de moarte, inseamna: sufletul nu i s-a despartit de trup. Or, despartirea sufletului de trup inseamna deja stricaciune, iar pacatul aduce stricaciune.
Dar daca tu, in suferinta te lupti sa refaci legatura cu Dumnezeu, sa ajungi din nou la nedespartire de Dumnezeu, sa strigi, sa te rogi, tu ai iesit atunci din lumea stricaciunii, din lumea demonului. Atunci suferinta te poate inalta.
De ce a zis mai intai Mantuitorul tatalui copilului: “Crezi ca pot sa fac Eu aceasta?”? Si sarmanul parinte Il rugase: “De poti ceva, fa!”. Mantuitorul spune: “De poti crede, toate sunt cu putinta celui credincios”. “Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. A crede inseamna deja a iesi din lumea aceasta. Pentru ca a crede, precis, inseamna a crede in Dumnezeu, Care este credincios El insusi fagaduintelor Lui. Cel care te-a creat vrea sa te si mantuiasca. Atunci, a crede inseamna a institui sufletul tau, constiinta ta, inima ta, in Dumnezeu. Inseamna a-ti aseza constiinta, faptura ta in El, a o reinradacina in Izvorul ei, in Dumnezeu, cum S-a descoperit in Fiul Sau, Iisus Hristos. A crede in El inseamna, asa cum a spus candva Mantuitorul: “Aveti credinta lui Dumnezeu!”. Nu mai esti tu in credinta temeinica. Cand i-a spus Mantuitorul lui Petru: “Nu carnea si sangele ti-au descoperit tie, ci Tatal…” – deci Tatal a pus in Petru cuvintele: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Cand eu cred, Dumnezeu pune in mine puterea Lui. Nu mai sunt eu, ci e puterea Lui.
Cand Petru la inceput mergea pe valuri, cu ochii la Hristos, cu puterea Lui calca pe valuri, ca si Mantuitorul. Daca eu am aceasta credinta dreapta, atunci cand ma aflu intr-o boala a mea, intr-o incercare a mea, nu mai sunt eu cel care traiesc in aceasta stare, ci Hristos Dumnezeu, puterea Lui e in mine. In mine lucreaza Dumnezeirea. Aceasta trebuie stiut mereu: ca in noi lucreaza Cel mai presus de lume.
Atunci a strigat tatal: „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele!”. Asa trebuie sa strigi! Ajuta credinta mea sa fie credinta in Tine, ca Tu sa fii in mine! Nu numai eul meu, ci in eul meu sa fie Dumnezeu! Asa cum Tu, Doamne, in faptura luata din trupul Fecioarei ai pus dumnezeirea Ta, plinatatea Dumnezeirii, si in sufletul meu sa fie plinatatea Dumnezeirii. In toate, Hristos este Icoana, Modelul.
Apostolii, in slabiciunea lor, nu au putut sa-l vindece pe lunatic. Mantuitorul a fost trist: „O, neam necredincios! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda?”. Ei vazusera atatea minuni, ii trimisese Hristos sa propovaduiasca… Dar cand L-au intrebat de ce ei n-au putut, Mantuitorul le-a raspuns ca acest soi de demoni – si in general, demonii – cu rugaciune si cu post sunt indepartati.

Postul! Noi nu-l intelegem in profunzimea lui. Postul inseamna puterea spiritului asupra trupului. „Trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului”, zice dumnezeiescul Pavel: In post se afirma spiritul din mine, lumina divina din mine stapaneste asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii. Unde a actionat demonul? Cum a intrat? In ce a constat ispita lui? Eva „a vazut ca pomul e bun la gust, frumos la vedere si ca da stiinta”. Deci a actionat asupra trupului: bun la gust – pofta trupului; frumos la vedere – pofta ochilor; si ca da stiinta – trufia vietii.
Pofta trupului si pofta ochilor si trufia vieti – adica puterea rationala de a descoperi noi ratiuni, noi sensuri. Ce fel de ratiuni sunt acelea? Rupte de divinitate. Aici lucreaza demonul. Postul trebuie privit ca puterea de a te ridica deasupra lumii, infrangand pofta trupului; mai ales sub cele doua forme: hrana si sexualitate. In post te-ai ridicat deja deasupra stricaciunii pe care demonul a adus-o in lume. Fara aceasta traire adanca nici nu putem sa motivam postul. Dumnezeu nu vrea nici suferinta, nici moartea pacatosului; ci sa luptam. El ne-a dat o cale, ca prin suferinta sa se inalte spiritul nostru, sa se ascuta, sa se adanceasca. Cati bolnavi, postind zile indelungate, au infrant diverse boli! Pentru ca numai asa ai depasit tot ceea ce a adus stricaciunea si mergi la esenta, la adanc, la sufletul tau cel nemuritor, care stapaneste asupra trupului, si nu invers.
Imi staruie in minte acel moment descris de Ava Dorotei, in care ucenicul lui, Dositei, bolnav, cu o febra puternica si cu un trup istovit, statea asezat in pat, acoperit cu ce era pe atunci, tot un fel de cearsaf – o panza – si in fiecare dimineata venea Ava Dorotei si il intreba: „Cum iti este? Roaga-te!” Fa din nou legatura cu Dumnezeu, caci faci legatura cu Izvorul vietii! Caci pacatul te-a despartit, te-a aruncat in stricaciune si durere. Refa legatura!
Au marturisit toti credinciosii ca in rugaciune uita de durere, pentru ca in rugaciune faci legatura intre adancul din tine si adancul dumnezeiesc. Nu uitati! Asa au suferit martirii; pentru ca stricaciunea, pacatul, nu ajung pana la adanc, pana la ultima adancime. „Dumnezeu a pus in vistierii adancul” – retineti ideea aceasta!
Suferinta se manifesta in straturile superficiale, nu in ultima adancime. Daca mintea mea, atentia mea e indreptata numai spre locul durerii, acolo unde e boala, atunci eu raman pironit in boala. Dar daca eu reusesc prin rugaciune sa refac legatura adancului din mine (ultima adancime) cu Dumnezeu, durerea se estompeaza; si gandurile negre dispar.
Asa l-a indemnat Ava Dorotei pe Dositei: „Roaga-te! Roaga-te!” Si in fiecare zi venea: „Inalta-te dincolo de lume, dincolo de durerile lumii, dincolo de patimile ei! Inalta-te!” Dupa cateva zile insa, venind si privindu-l in suferinta lui, totusi il vede cu fata mai senina, linistita: „Dositei, Dositei! Inalta-ti inima, cugetul!”. Si Dositei a putut raspunde, tremurand: „Nu mai e nevoie sa ma inalt. Nu ma mai inalt eu, pentru ca a coborat El la mine”. Si din inaltimea Lui a coborat, asa cum a facut Dumnezeu totdeauna, si mai ales in Fiul Sau a coborat, „caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau L-a dat ca toti cei ce cred in El sa nu piara”.

Toti care credem in El sa nu pierim! Si toata lumea sa creada! Ca astfel sa avem viata de veci! Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului (13 August)

Condac la Praznicul Înainteprăznuirii Adormirii Maicii Domnului

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Întru mărită pomenirea ta, lumea, împodobită fiind prin gând cu duh fără materie în veselie, strigă către tine: Bucură-te, Fecioară, Lauda creştinilor.

*

Tropar la Praznicul Înainteprăznuirii Adormirii Maicii Domnului

Glasul 4

Popoare, înainte dănţuiţi, din mâini bătând cu credinţă şi cu dragoste vă adunaţi astăzi bucurându-vă şi luminat cântaţi toţi cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu urmează să treacă de la cele pământeşti la cele de sus cu preamărire. Pe aceea cu cântări pururea să o mărim că este Născătoare de Dumnezeu.

1

Canon de rugăciune la Praznicul Înainteprăznuirii Adormirii Maicii Domnului (13 August)

Tropar la Praznicul Înainteprăznuirii Adormirii Maicii Domnului, glasul al 4-lea:

Popoare, înainte dănţuiţi, din mâini bătând cu credinţă şi cu dragoste vă adunaţi astăzi bucurându-vă şi luminat cântaţi toţi cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu urmează să treacă de la cele pământeşti la cele de sus cu preamărire. Pe aceea cu cântări pururea să o mărim că este Născătoare de Dumnezeu.

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmosul: Să cântăm Domnului, Cel Ce a povăţuit pe poporul Său prin Marea Roşie, cântare de biruinţă, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să cântăm Domnului, Cel Ce a mutat în latura celor vii pe Preasfânta şi Curata Maica Sa cea după trup.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca să vezi Frumuseţea şi să te îndulceşti de podoaba Fiului tău, Fecioară, la Dânsul, mutându-te, ai alergat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cum ai răbdat moarte, Ceea ce ai născut pe Omorâtorul iadului şi oamenilor celor morţi le-a dăruit acum prin tine viaţă?

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Arătatu-te-ai cea mai Curată tu, Ceea ce ai născut pe Cel Ce a curăţit păcatele tuturor, Fecioară. Pentru aceasta, cu credinţă te mărim.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Tu eşti Întărirea celor ce aleargă la Tine, Doamne; Tu eşti Lumina celor întunecaţi; şi pe tine Te laudă duhul meu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pământul şi cele cereşti se bucură de mutarea ta, Maica lui Dumnezeu, că prin tine au dobândit preamărita lor împreunare.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Bucuratu-s-au cereştii îngeri primindu-te pe tine, Ceea ce te-ai înălţat de pe pământ, de Dumnezeu Născătoare Prealăudată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Precum naşterea ta a fost Preamărită cu adevărat, Preacurată, aşa este şi Dumnezeiasca şi cinstită mutarea ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ridicatu-te-ai la locaşurile cele cereşti, Preacurată, ca Una care eşti Locaş Preacurat lui Dumnezeu, Preacinstită Fecioară.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzit-am, Doamne, Taina iconomiei Tale; înţeles-am lucrurile Tale şi am preaslăvit Dumnezeirea Ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Mirare şi spaimă au cuprins pe tăinutorii Cuvântului, văzându-te moartă şi fără de glas pe tine, Curată, Ceea ce eşti Maica Vieţii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

O, îngropare! O, darul! O, cântare care a fost atunci mai presus de cuvânt! Ai cărei ispravnici au fost cei purtători de Dumnezeu, care au stat împrejurul tău, Preafericită.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tu Încăpere Desfătată te-ai făcut Cuvântului. Pentru aceasta, te-a ridicat către Odihna Cea Desfătată şi Sfântă şi Veşnică, de Dumnezeu Născătoare.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Sfântă Adormirea ta îngerii şi oamenii o fericesc; că tu eşti Împărăteasa tuturor, născând pe Împăratul tuturor, Fecioară.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Dis-de-dimineaţă strigăm Ţie, Doamne: izbăveşte-ne pe noi, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Mormântul tău mărturiseşte îngroparea ta şi mutarea ta cu trupul acum la ceruri, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Lăudaţi, fecioare, slăviţi, tineri, bătrâni şi domni, Adormirea Născătoarei de Dumnezeu.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Murind, la locaşurile cele fără de moarte te-ai mutat, omorând pe vrăjmaşul cu naşterea ta, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Înconjuratu-te-au pe tine cetele bărbaţilor celor primitori de Dumnezeu, cu glasuri de petrecere, mărindu-te pe tine, Stăpână.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Rugăciunea mea voi vărsa către Domnul şi Lui voi spune necazurile mele. Că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea de iad s-a apropiat. Şi ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Casa care a încăput pe Cel Necuprins de toate, trece să locuiască la cele cereşti. Ceea ce s-a arătat Cer al lui Hristos şi Scaun şi Cămară mare şi Porumbiţă Preacurată, a cărei Dumnezeiască Adormire să o lăudăm.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca şi cu nişte aripi pe nori ridicându-se vulturii Cuvântului cei sus zburători, în Ghetsimani s-au adunat, Fecioară, vrând să te întâmpine pe tine ducându-te la cer. Pe aceia, ca pe nişte fii ai Fiului tău, i-ai binecuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cine este Aceasta care se urcă din văile lumeşti? Ce este această petrecere şi străină mergere înainte? Ce Taină mare este aceasta ce se vede? Este Împărăteasa tuturor şi Doamna şi Slava şi Lauda.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Strigat-a adunarea Apostolilor şi de lacrimi s-a umplut, când au văzut Sfânt Sufletul tău, lăsându-şi Locaşul Cel de Dumnezeu Primitor. Şi a lăudat cu Dumnezeiască cuviinţă, a ta Dumnezeiască Adormire, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Întru mărită pomenirea ta, lumea, împodobită fiind prin gând cu duh fără materie în veselie, strigă către tine: Bucură-te, Fecioară, Lauda creştinilor.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Tinerii evrei au călcat în cuptor văpaia cu îndrăzneală şi focul în rouă l-au schimbat, cântând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce te-ai tăinuit de legile firii întru Dumnezeiască naşterea ta, după legea omenească mori, Ceea ce Una eşti Curată, înviind cu naşterea ta cea de viaţă purtătoare pe cei omorâţi de demult, Preacurată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Rămâne Dumnezeiescul mormânt deşert de trupul tău, dar plin de dar; că ne izvorăşte nouă izvoare de tămăduiri şi potoleşte curgerile păcatului, Preasfântă, de Dumnezeu Născătoare.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ridicatu-s-a trupul din mormânt şi ne-a rămas, Fecioară Curată, binecuvântarea ta, care pe orbi îi aduce la lumină şi arată prisositoare milostivirea ta.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce eşti Carte nouă în care s-a scris Cuvântul, cu sfat preaminunat, roagă-te să fie înscrişi în cartea vieţiii toţi cei ce laudă Cinstită şi Preamărită Adormirea ta.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Tinerii cei de Dumnezeu cuvântători în cuptor, împreună cu focul şi văpaia călcând-o, au săltat cântând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

De la margini venind stâlpii marginilor cei prealuminoşi, în Sion s-au adunat să te îngroape pe tine, Ceea ce ai luat sfârşitul vieţii, Preacurată.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Nici limba celor mai iscusiţi vorbitori, nici gurile îngerilor nu pot după vrednicie să te laude pe tine; că fără asemănare pe toţi i-ai covârşit, Stăpână.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să se bucure făptura şi norii să picure dreptate în ziua de acum, ca să cinstească Dumnezeiască mutarea Fecioarei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Iată, Scaunul Domnului, Cel mai presus decât Heruvimii şi Scaunele, de pe pământ se înalţă ca să fie aşezat în Dumnezeiasca Împărăţie, Ceea ce Singură este cu totul fără prihană.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărturisim pe tine, Fecioară Curată, noi cei mântuiţi prin rugăciunea ta; şi împreună cu cetele cele fără de trup te mărim pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca Una care eşti mai Luminată decât toate cele cereşti, străluceşte şi luminează pe cântăreţii Adormirii tale celei Luminate cu lumina darurilor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Săltaţi, inimile tuturor credincioşilor, întru Adormirea Singurei Fiice a lui Dumnezeu, fiind mântuite cu rugăciunea ei cea neadormită.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pământul prăznuieşte, îngerii saltă şi se bucură toţi drepţii întru Adormirea ta, Fecioară, lăudându-te pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioară, Ceea ce eşti iubitoare de bine, revarsă peste toţi milele tale cele bune; şi ne scapă de tot răul pe noi, Ceea ce ai născut pe Cuvântul Cel Preabun.

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea Fecioriei tale…

Cele ale Înainteprăznuirii mutării Maicii lui Dumnezeu prăznuind, bucurându-ne, luminat să grăim către dânsa: Bucură-te, Ceea ce te-ai înălţat de pe pământ la cele cereşti; Bucură-te, Ceea ce ai înviat marginile cu Adormirea ta. Pentru aceasta, acum mutându-te, fă pomenire pentru lume, Ceea ce eşti cu dar Dăruită.

VINDECAREA LUNATICULUI. Cum sa ne intarim credinta?

SFANTUL VASILE AL KINESMEI:
Mijloacele de intarire a credintei
(Capitolul 9, versetele 14-29)

Atunci cand Domnul, dupa Schimbarea Sa la Fata, S-a coborat de pe Muntele Taborului, i-a gasit in mare tulbu­rare pe ucenicii pe care ii lasase jos. Acestia erau inconjurati de o multime uriasa – gloata patimasa, zgomotoasa, a Ori­entului, care striga in gura mare, gesticula cu infierbantare, starnita de o anumita intamplare. In mijlocul acestei zarve se distingeau glasurile ba zeflemitoare, ba nemultumite ale carturarilor, ce se sfadeau cu ucenicii…
Cand Domnul i-a intrebat pe carturari despre prici­na tulburarii, s-a dovedit ca cineva din popor il adusese la ucenici pe fiul sau, care era stapanit de un duh mut, cerand sa fie tamaduit. Sarmanul tanar patimea crancen de multa vreme: in crizele de indracire cadea la pamant cu spume la gura, scrasnea din dinti si intepenea; de multe ori se arun­ca in foc si in apa. Nefericitului sau tata nu ii mai ramasese decat nadejdea in Marele Proroc din Galileea, Care izgonea cu cuvantul duhurile necurate, si in ucenicii Acestuia, care faceau, cu numele Lui, acelasi lucru.
De aceasta data insa puterea obisnuita de vindecare, pe care ucenicii o primisera de la Domnul mai inainte, i-a tra­dat, in pofida tuturor sfortarilor, nu l-au putut izgoni pe drac.
Tocmai aceasta neajutorare si neputinta a ucenicilor in fata feciorului indracit starnise acea atatare a gloatei peste care Domnul a dat la picioarele muntelui.
Amarat, tulburat, zdrobit de mahnire, tatal s-a aruncat spre Mantuitorul:

Invatatorule, de poti ceva, ajuta-ne, fiindu-Ţi mila de noi.
Iisus i-a zis:

„De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce cre­de.”
Si indata strigand tatal copilului, a zis cu lacrimi:

„Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele’.” (22-24).
La drept vorbind, ambianta in care se petrecusera toate acestea nu prea putea sa ajute la trezirea si intarirea credin­tei cuiva. Nereusita ucenicilor, fetele lor rusinate si tulbura­te, batjocurile muscatoare si bucuria rautacioasa a cartura­rilor, gloata nedumerita, dezamagita, sceptica: toate acestea puteau sa clatine pana si o credinta tare.
Dupa cat se pare, in acele clipe nici macar ucenicii n-au dat dovada de o mare credinta, lucru prin care se si explica nereusita lor. Cel putin atunci cand, ramanand singuri cu Domnul, I-au pus intrebarea directa:
De ce noi n-am putut sa-l scoatem?,
Domnul le-a raspuns:
Pentru putina voastra credinta, caci adevarat graiesc voua:
Daca veti avea credinta in voi cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: „Muta-te de aici dincolo”, si se va muta, si nimic nu va fi voua cu neputinta (Mt. 17,19-20).
Asadar, atunci cand Domnul S-a apropiat de gloata, in jur domnea o atmosfera de necredinta si de batjocura plina de rautate. Sarmanul tata al tanarului a fost silit sa-si adune toate puterile, toate faramele credintei sale clatinate, care se destrama, ca sa primeasca de la Domnul marea mila a vin­decarii fiului Sau, fiindca altfel minunea n-ar fi putut sa se savarseasca. Cat de bine intelegem acum strigatul lui dezna­dajduit:
Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!
Este limpede ca el, cu ajutorul Domnului, a reusit sa se sileasca si sa-si incordeze credinta in masura de care era nevoie, fiindca Domnul l-a vindecat pe tanar.
Lectia ne este clara.
Ca sa primim ajutor haric de la Dumnezeu in toate nevo­ile noastre duhovnicesti si materiale ne trebuie, mai intai de toate, credinta: credinta in Dumnezeu, in atotputernicia si bunatatea Lui, in faptul ca El poate indeplini cererea noas­tra si ca intr-adevar o va implini daca avem osardie, dorinta puternica de ceea ce am cerut si dragoste de fii catre Ziditor.
Toate sunt cu putinta celui ce crede – si, dimpotriva, nimic nu e cu putinta necredinciosului, fiindca cererea fara credin­ta este jignire adusa lui Dumnezeu. Omul nu poate atunci sa conteze pe faptul ca va primi de la Dumnezeu ajutor, sau intarire, sau puteri duhovnicesti, iar viata lui duhovniceasca, inevitabil, se stinge.
Credinta este indispensabila pentru viata duhovniceasca, caci fara ea nu exista legatura cu singurul izvor al vietii si al puterii duhovnicesti – cu Dumnezeu.
De ce stau lucrurile asa nu o sa cercetam acum. Din punct de vedere practic, pentru noi are importanta aici alta intrebare: cum sa ne intarim credinta? Fiindca adesea ne gasim in situ­atia nefericitului tata din

wp-image-1750022200

Evanghelie: ne dam seama de necesitatea credintei, stim ca fara ea nu putem inainta nici un pas pe calea vietii duhovnicesti, si totodata simtim in noi numai raceala indoielilor si a scepticismului. Simtim ca credinta noas­tra palida, lipsita de vlaga si de viata, nu e in stare sa ne intareas­ca si sa ne apropie de Dumnezeu, si fara sa vrem ne vin pe limba cuvintele: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!
Bineinteles, aceasta adresare directa catre Dumnezeu, prin care cerem ajutor dupa exemplul tatalui celui indracit, reprezinta tocmai cel dintai mijloc de intarire a credintei. Domnul e singurul izvor al tuturor bunatatilor. In viata duhovniceas­ca aceasta se simte in mod constant, si aici orice reusita, ori­ce progres este determinat de voia Lui si depinde de ea.
„Fara Dumnezeu nu ajungi nici pana la prag” –
aceasta zicatoare este deosebit de corecta in ce priveste viata duhovniceasca.
Rugaciunea nu numai ca intareste credinta, dupa cum vedem din istorisirea evanghelica data, ci o si salveaza de necredinta in cele mai primejdioase clipe ale vietii, cand duhul rau il ispiteste pe om cu indoieli privitoare la insasi existenta lui Dumnezeu. Ce putere are rugaciunea pentru intarirea credintei vedem din viata Sfantului Nifon al Constantianei Ciprului.
Sfantul Nifon s-a nascut si a fost crescut in crestinism, dar in tinerete a nimerit in tovarasia unor oameni stricati si, supunandu-se inrauririi acestora, a inceput sa duca o viata de betie si de desfrau. Un prieten de-al lui, Vasilie, om cu viata evlavioasa, il caina si-i spunea adesea:
– Ce s-a intamplat cu tine ? Esti viu cu trupul, dar sufletul tau e mort… Doar umbra ta umbla printre oameni! Pocaieste-te! Intoarce-te catre Dumnezeu!
– Soarta mea este hotarata – raspundea cu tristete Nifon. Pentru mine nu este pocainta!
Incerca sa se roage si nu putea, iar in suflet simtea o pus­tietate apasatoare. Nervii, zdruncinati de betii si dezmat, isi aratau tot mai mult starea bolnavicioasa… Odata, s-a dus la alt prieten al sau, cu numele de Nicodim, si a fost uimit de exclamatia acestuia:

– Ce e cu tine? – a strigat Nicodim. Ai fata neagra de tot, parca ai fi etiopian!
Nifon a plecat de la prietenul sau acoperit de rusine. Voia sa se ascunda de oameni, ca nimeni sa nu vada pe chipul lui schimbat urmele limpezi ale patimilor nestavilite si ale vie­tii desfranate.
Se gandea:
„Cum o sa ma arat eu la Infricosatoarea Jude­cata daca aici, pe pamant, unde nu sunt inca descoperite toa­te faptele mele, par deja atat de intunecat…?”
Sufletul lui a insetat iarasi de rugaciune, dar in urechi ii rasuna un glas ispititor:
„Daca o sa te rogi o sa innebunesti, si oamenii o sa isi bata joc de tine!”
Totusi, noaptea s-a silit sa se scoale din pat si sa se roage – si deodata s-a vazut inconjurat de un intu­neric dens; in suflet i s-a strecurat groaza, si de frica s-a culcat iar pe pat. Dimineata s-a dus la biserica, unde nu mai merse­se de multa-vreme, si a cazut suspinand in fata icoanei Maicii lui Dumnezeu, Chezasuitoarea pacatosilor.
„Miluieste-ma, Ocrotitoarea crestinilor, s-a rugat, ridica-ma, Nadejdea celor ce se caiesc!“

wp-image-1802936177

Si s-a savarsit o minune: chipul Maicii Dom­nului a stralucit si a prins viata, ochii au privit cu bucurie la el, chipul din icoana a fost luminat de un zambet ceresc…

Asa a avut loc intoarcerea catre Dumnezeu a lui Nifon. El s-a calugarit si a inceput sa se nevoiasca aspru. Isi petrecea vre­mea in osteneli grele si in pocainta; ca pedeapsa pentru paca­tele din trecut se biciuia in asa hal, incat i se desprindea pielea de pe trup, adeseori se chinuia cu foamea: pe scurt, in nevointa pocaintei sale nu se cruta deloc. Domnul a ingaduit insa asupra lui o si mai grea ispita. Aproape patru ani l-a chinuit asa-numitul razboi al gandului. A inceput sa i se para dintr-o data ca Dumnezeu nu exista, ca degeaba se bizuie pe ferici­rea unirii cu El, ca toate in cate crede si la care se inchina nu sunt altceva decat fantezie, joc al inchipuirii, si ca nevointa lui n-are nici o noima. Peste tot il urmarea glasul ispititor:
„Nu este Dumnezeu!”
„Nu, s-a impotrivit Nifon cu disperare, n-o sa ma lepad niciodata de Hristos, chiar daca o sa cad in curvie, chiar daca o sa omor sau o sa fac o faradelege si mai urata!..”
„Ce vorbesti ?”,
i-a soptit acelasi glas zeflemitor al ispititorului.
„Nu exista Hristos!”
Atunci, Nifon a inceput sa se roage, ca sa alunge cumplitele banuieli.
„Dumnezeule, Dumnezeul meu! – spunea el cu negraita tristete. De ce m-ai parasit? – Da-mi semn ca Tu esti Dumnezeu si ca afara de Tine nu este altul”.
Si Domnul a luat aminte la rugaciunea lui fierbinte: chipul Domnului din icoana inaintea careia se ruga nevoitorul a stralucit ca soarele si a prins viata; o minunata buna-mireasma s-a revarsat din ea. Din nou s-a savarsit o minune pentru a intari credinta primejduita a lui Nifon. De atunci sufletul lui parca s-a calit: au pierit toate indoielile, iar in sufletu-i chinuit s-au asternut tihna netulburata si pacea credintei.
Astfel, rugaciunea, adresarea directa catre Dumnezeu, s-au dovedit a fi un mijloc puternic de intarire a credintei. Dar cum sa ne rugam, daca n-avem credinta? La fel cum s-a rugat Sfantul Nifon: la inceput silindu-ne, ca si cum am avea credinta. La fel cum s-a rugat tatal indracitului din Evanghelie, ce inca nu avea credinta adevarata.
Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!
Alt mijloc de intarire a credintei este exemplul:
„Spune-mi cu cine te intovarasesti ca sa-ti spun cine esti”, zice proverbul.
Exemplul este intotdeauna molipsitor si credinta profunda, sincera, imbinata cu nevointa si cu viata crestina inalta, insufla un respect involuntar si este imitata. De aceea, pentru a va intari credinta, sa cautati exemple bune si sava opriti cat mai des atentia asupra lor. In primele veacuri cres­tinismul s-a raspandit in principal datorita exemplului Sfintilor Mucenici, a caror credinta neclintita, marturisita prin patimiri, a starnit uimirea generala si a atras la Hristos mii de oameni. Biserica crestina a crescut pe sange mucenicesc.
Iata unul din numeroasele exemple ale acestui fenomen luat din viata Sfantului Mucenic Bonifatie.
wp-image-443356753Tanarul si frumosul Bonifatie a fost in tinerete favorit al bogatei si depravatei romane Aglaida. Cu toata viata lor desfranata, in sufletul amandorura ramasesera inca semintele binelui, si erau vestiti pana departe pentru milosti­virea si binefacerile lor. Poate ca tocmai pentru aceasta buna­tate i-a si chemat Domnul la calea adevarata.

In Rasarit era pe atunci prigoana impotriva crestinilor, si multi dintre acestia piereau de moarte muceniceasca. Credinciosii aveau mare evlavie fata de trupurile mucenicilor, si le cumparau de la pagani cu bani multi. A avea in casa moas­te de mucenici era visul oricarui crestin ravnitor, fiindca erau privite inca de pe atunci ca odoare sfinte. Urmand exemplul altora, si Aglaida a hotarat sa faca rost de moaste, si in acest scop l-a trimis pe Bonifatie in Cilicia, unde era prigoana. Luandu-si ramas bun de la el, i-a zis:
– Straduieste-te sa gasesti moaste de mucenici… O sa le pastram cu evlavie, o sa inaltam o biserica, si acel sfant o sa ne fie ocrotitor, aparator si mijlocitor inaintea lui Dumnezeu.
Bonifatie a raspuns printr-o gluma:
– Dar daca nu gasesc un mucenic si o sa-ti fie adus trupul meu, dat mortii pentru Hristos, o sa-l primesti cu cinste?
Aglaida l-a mustrat:
– Nu este vremea acum de glume, fiindca te duci la lucru sfant si te pregatesti sa slujesti unor sfinte moaste, la care nici sa privim nu suntem vrednici.
Ţinand minte aceste cuvinte ale stapanei si simtind toa­ta murdaria sufletului sau, Bonifatie a inceput pe drum sa se pregateasca pentru a implini cu vrednicie sarcina ce-i fusese incredintata: a postit mult si s-a pocait cu amar pentru viata sa stricata de mai inainte. Ajungand in Tars, unde prigoana era in toi, s-a grabit sa mearga in piata, unde erau chinuiti crestinii. O mare multime de popor se adunase sa priveas­ca la cumplita priveliste. Crestinii, a caror singura vina era aceea ca aveau credinta in Dumnezeu si duceau o viata evlavioasa, erau supusi celor mai salbatice chinuri: erau spanzu­rati, arsi, legati de patru stalpi si apoi rupti in bucati, taiati cu fierastraul pe la mijloc, trasi in teapa; li se scoteau ochii, li se frangeau oasele, li se taiau mainile si picioarele. Muce­nicii indurau patimirile cu multa rabdare, dar – lucrul cel mai uimitor – pe chipurile lor nu se citeau chin si durere, ci bucurie lina si fericire, de parca inaintea lor se arata deja vii­torul luminos si fericit in unire cu Cel pe Care Il iubeau mai mult decat propria viata.
Uimit de barbatia lor, Bonifatie a privit chipurile acelea pline de bucurie si de lumina, si s-a aprins de ravna pentru Dumnezeu. Deodata, l-a apucat dorinta nestavilita de a-L marturisi pe Hristos fatis, la fel ca mucenicii aceia. A iesit in mijlocul pietei si a strigat rasunator:
– Mare este Dumnezeul crestinilor, Care ajuta robilor Sai si-i intareste in asemenea chinuri!
A sarutat cu mare dragoste trupurile schilodite ale muce­nicilor, ranile lor cascate, si s-a rugat pentru un singur lucru: sa se invredniceasca si el de cununa muceniceasca. A fost observat, inhatat si dus la dregator. Judecata a fost scurta si nemiloasa: Bonifatie a fost scos in afara orasului si i s-a taiat capul, dar in acea zi cinci sute cincizeci dintre privitori s-au facut crestini, atrasi de exemplul lui.
Intre timp, Aglaida astepta cu nerabdare intoarcerea tri­misilor, postea, se ruga, pregatindu-se sa intampine sfintele moaste, si iata ca in cele din urma i s-a aratat in vis un inger, care i-a spus:
„Primeste-l pe cel care ti-a fost candva sluga, iar acum este impreuna-slujitor cu noi…”
Dimineata, Aglaida a iesit in drum si a privit vreme indelungata in partea dinspre care astepta intoarcerea trimisilor… In departare a aparut o caravana. Si-a recunoscut slugile, dar Bonifatie nu era cu ei. Intre doi catari vanjosi atarna un chivot care, limpede lucru, cuprindea sfinte moaste… Aglaida le-a iesit incet in intampi­nare si a ingenuncheat cu evlavie…

– Cum se numeste mucenicul? – a intrebat.
– Bonifatie!.. – a venit raspuns.
– Dar Bonifatie pe care l-am trimis eu unde este?
– In chivot…
Aglaida si-a ridicat privirea intrebatoare.
– Doamna, ducem moastele fostului tau rob, Mucenicul Bonifatie, care a primit cununa in cetatea Tarsului.
Aglaida a pus cu cinste sfintele moaste in biserica pe care o cladise, si-a impartit toata averea saracilor si a petrecut tot restul vietii sale – optsprezece ani – pe langa biserica aceea, nevoindu-se aspru in pocainta si rugaciune.
Iata cat de puternic influenteaza exemplul sufletul ome­nesc! Dintr-un chefliu si un dezmatat, Bonifatie, sub inrau­rirea exemplului Sfintilor Mucenici, a devenit un marturisi­tor neinfricat, plin de credinta inflacarata si de iubire pen­tru Hristos. Si, urmand exemplul lui, au primit crestinismul alti cinci sute cincizeci de pagani. Asadar, cautati tovarasia credinciosilor, care va poate intari mult credinta. Deosebit de folositoare sunt comunicarea si legaturile cu oamenii ce se deosebesc printr-o inalta dispozitie duhovniceasca – cu nevoitorii, cu staretii… Farmecul sufletului lor credincios, curat, bun si intelept este intotdeauna binefacator si poate sluji drept reazem in clipele grele de indoiala.
Pe de alta parte, trebuie evitata din rasputeri societatea necredinciosilor de tot felul, ca sa nu aveti de suferit din pri­cina inrauririi lor stricatoare.
Nu va lasati inselati, avertizeaza Sfantul Apostol Pavel, tovarasiile rele strica obiceiurile bune (I Cor. 15,33).
„In calea necredinciosilor sa nu umblati si in soborul celor fara de lege sa nu sedeti”,
spune un mare inte­lept din vechime. De lucrul acesta trebuie sa ne amintim cu deosebire in vremurile de acum, cand influenta distrugatoa­re a materialismului este atat de molipsitoare si de puternica si cand dusmanii crestinismului se straduie in fel si chip sa nimiceasca credinta. De murdaria propagandei lor credinta trebuie pazita; ea trebuie pastrata curata si intreaga, fiind­ca este un lucru sfant. Fara sa fie mare nevoie n-o sa intrati intr-un salon cu bolnavi de tifos, unde va puteti usor molip­si; nu veti merge in haine albe la depozitul de carbuni sau la uzina chimica, unde va puteti murdari… Dupa aceea o sa tot scoateti la pete! La fel si sufletul trebuie pazit de mizerie.
In fine, poate ca mijlocul cel mai eficace de intarire a cre­dintei este verificarea ei prin experienta personala. Nimic nu poate inlocui experienta proprie: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibila pentru om este trairea lui personala. Credinta nu este deloc o colec­tie de adevaruri pur teoretice, si se intemeiaza in minima masura pe logica, desi tocmai din aceasta perspectiva o pri­vesc adversarii ei. Tocmai in aceasta consta insa greseala lor principala. Li se pare ca este de ajuns sa examineze si sa res­pinga pe cale logica acele adevaruri teoretice pe care ei le con­funda cu esenta credintei ca aceasta sa se destrame de la sine. Viata insa rastoarna aceasta judecata a lor si, in pofida bom­bardamentului constant si intens cu cele mai grele proiectile „stiintifice”, fortareata credintei ramane inexpugnabila.
Daca credinta ar fi cu adevarat numai o suma de adevaruri teoretice, abstracte, si ar avea un caracter exclusiv rational, cere­bral, bineinteles ca nu ar putea fi ferma si ca ar fi usor de clati­nat. Ar fi de ajuns ca fundamentelor ei teoretice sa li se opu­na afirmatii care le neaga, si ratiunea ar renunta cu usurinta la credinta, luand o alta orientare.
Sa zicem ca ati auzit de la un calator o descriere a tarilor tropicale, a locuitorilor acestora, a padurilor luxuriante, a animalelor neobisnuite care le populeaza si asa mai departe. Va puteti imagina cu usurinta toate lucru­rile acestea, dar intrucat informatiile voastre nu sunt confirma­te de experienta voastra personala, ele raman pentru voi abs­tracte, primite pe incredere, si ca atare nestatornice. Apare alt calator si va spune ca in realitate nu e deloc asa cum v-o descrie voua imaginatia, va zugraveste cu totul alt tablou, si ratiunea poate tot atat de usor sa refuze conceptiile dinainte, cat si sa le primeasca pe cele noi.
In domeniul credintei religioase nu observam insa, de obicei, un asemenea fenomen, sau il obser­vam in cazurile cand credinta nu s-a intarit inca si n-a iesit din faza initiala a conceptiilor pur mintale. Cauza consta in aceea ca autentica credinta nu este o simpla perspectiva teoretica, ce poate fi modificata usor asa cum iti vine cheful. Mai intai de toate, credinta este simtirea nemijlocita a puterii vii si atotpu­ternice care actioneaza in viata voastra in mod independent de vointa voastra, simtire intemeiata pe experienta.
In sfintitele carti ale Noului Testament gasim trei cazuri de zamislire a credintei adevarate, si in toate trei cauza cre­dintei a fost experienta traita personal.

11
Atunci cand Domnul, dupa Invierea Sa, S-a aratat uce­nicilor si acestia i-au povestit despre aceasta Apostolului Toma, care nu fusese atunci cu ei, Toma n-a crezut de la ince­put. Domnul S-a aratat a doua oara ucenicilor, printre care se afla si Toma, si i-a zis acestuia din urma:
„Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si opune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios”
A raspuns Toma si I-a zis:
„Domnul meu si Dumnezeul meu!” (In 20,27-28).
Toma a crezut, fiindca a pipait cu mana sa ranile Domnului si s-a convins ca nu este vorba de o fantoma si nici de o halucina­tie. A crezut experienta proprie.
Apostolul Pavel, care la inceput prigonea cu ravna Biserica lui Hristos, a crezut in El tot datorita experientei personale.
Pe cand calatorea el si se apropia de Damasc, o lumina din cer, ca de fulger, l-a invaluit deodata; si, cazand la pamant, a auzit un glas zicandu-i:
„Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?”
Iar el a zis:
„Cine esti, Doamne?”
Si Domnul a zis:
„Eu sunt Iisus, pe Care tu il prigonesti. Greu iti este sa izbesti cu picio­rul in tepusa.”
Si el, tremurand si inspaimantat fiind, a zis:
„Doamne, ce voiesti sa fac?”
Iar Domnul i-a zis:
„Ridica-te si intra in cetate”…
Si s-a ridicat Saul de la pamant, dar, desi avea ochii deschisi, nu vedea nimic, si, luandu-l de mana, l-au dus in Damasc. Si trei zile a fost fara vedere, si n-a mancat, nici n-a baut (Fapte 9, 3-6, 8-9).
Aceasta minune traita de Apostol a slujit drept inceput al convertirii lui.
Al treilea caz de convertire la credinta pe care il istori­sesc Evanghelistii este convertirea celui nascut orb, pe care l-a vindecat Domnul Iisus Hristos.
Iisus a vazut un om orb din nastere… A scuipat jos si a facut tina din scuipat, si a uns cu tina ochii orbului, si i-a zis:
„Mergi de te spala in scaldatoarea Siloamului”…
S-a dus si s-a spalat, si a venit vazand (In 9,1,6-7).
Iisus… i-a zis:
„Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?”
El a raspuns si a zis:
„Dar cine este Doamne, ca sa cred in El?”
Si a zis Iisus:
„L-ai si vazut, si Cel ce vorbeste cu tine, Acela este” (In 9,35-38).
Asadar, si aici vindecarea traita, adica experienta perso­nala, a produs in fostul bolnav credinta in Fiul lui Dumne­zeu si in puterea Lui harica.
Toata invatatura Apostolilor era intemeiata pe experien­ta personala, asa cum da marturie Apostolul Ioan:
Ceea ce am auzit, ceea ce am vazut cu ochii nostri, ceea ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii… va vestim si voua ( 1 In 1,1-3).
Asadar, de vreme ce experienta personala e temelia cea mai de nadejde a credintei religioase, evident ca trebuie neaparat sa luam toate masurile pentru a o trai in viata noastra, spre intari­rea credintei noastre. In ce fel se poate face lucrul acesta?
Ne raspunde Insusi Domnul Iisus Hristos, in Evanghe­lia dupa Ioan:
Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui Ce M-a trimis. De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vor­besc de la Mine Insumi (In 7, 16-17).
Iata un raspuns simplu, care cuprinde un sens foarte pro­fund. Daca in voi se framanta indoielile si vreti sa stiti sigur daca invatatura evanghelica, ce cuprinde temeiurile credin­tei noastre, a fost data de Dumnezeu, incercati sa indepli­niti poruncile ei in viata voastra, sa va supuneti regulilor ei, sa va impregnati de duhul ei, si atunci va veti convinge din proprie experienta ca ea e de la Dumnezeu, ca in ea se reflec­ta voia lui Dumnezeu, fiindca veti simti imediat o absoluta dreptate si o nesfarsita intelepciune, care sunt inaccesibile omului. Veti intelege imediat ca omul nu poate crea o aseme­nea invatatura, fiindca nu poseda asemenea atotstiinta, asemenea cunoastere nemarginita a celor mai fine meandre ale psihologiei omului si a legilor ei, care adeseori sunt ascunse in domeniul subconstientului, ca atotstiinta si cunoasterea care transpar aproape din fiecare rand al Sfintei Scripturi.
Si, bineinteles, nu prin rationamente, nu prin neroditoare constructii logice si dispute putem verifica Evanghelia, fiind­ca ea este Cartea Vietii, nu un manual de filosofie si nu o pro­blema de aritmetica. Singura metoda exacta de verificare este aici experienta. Daca vi se recomanda o anumita metoda de cultivare a ogorului, daca vi se da o reteta de mancare, daca vi se prescrie un tratament, bineinteles ca puteti accepta aces­te sfaturi pe incredere, dar ca sa fiti convinsi de corectitudi­nea lor trebuie neaparat sa le indepliniti in practica. Numai atunci puteti stabili cu certitudine daca sunt corecte.
Pe de alta parte insa, odata ce verificarea experimentala a fost facuta si ea a dovedit fara putinta de indoiala corectitudinea retetelor sau sfaturilor date, orice rationament sau dispu­ta ulterioara devine inutila, fiindca nici un fel de cuvinte, nici un fel de subterfugii ale ratiunii nu mai pot tagadui faptul pe care omul l-a trait chiar el. Intreg sinedriul evreilor nu l-a putut convinge pe cel nascut orb, pe care Domnul il vindecase, ca Cel Care il vindecase era om pacatos si ca Dumnezeu nu Il asculta. Profesorii din lumea intreaga n-ar putea clatina credinta Apos­tolului Pavel in Hristos dupa minunata lui convertire.
Acelasi lucru trebuie spus si cu privire la credinta noas­tra. Daca vreti sa va convingeti de ea si s-o verificati, verifi­cati-o prin experienta, traiti potrivit Evangheliei. Evanghelia nu trebuie doar citita, ci si implinita.
Un oarecare sfant copist, dus pe ganduri, a sarit cateva cuvinte dintr-o carte a Sfintei Scripturi, pe care o copia.
Cineva din obste a bagat de seama.
– Avo! Vezi ca ai sarit!
– Du-te de implineste mai intai ceea ce este scris – i-a ras­puns sfantul. O sa intregesc pe urma ceea ce am scris!
Aceasta trebuie sa fie dispozitia sufleteasca pe care o avem atunci cand citim Evanghelia: hotararea si dorinta de a o indeplini in viata.
„Pentru pazirea poruncilor, zice Cuviosul Isaac Sirul, mintea se invredniceste de harul vederii tainice si al desco­peririlor cunostintei duhovnicesti.”
Acelasi lucru il confirma si Cuviosul Simeon Noul Teolog:
„Prin mijlocirea virtutilor si poruncilor ni se descopera usa cunostintei, la care nu se poate ajunge prin vreun alt mijloc.”
Asadar, viata potrivita cu Evanghelia, viata in virtute, indeplinirea poruncilor lui Dumnezeu: iata mijlocul cel mai bun de intarire a credintei religioase!
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

Vindecarea fiului lunatec. “O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi…?” MUSTRAREA DURERII LUI DUMNEZEU si CONDITIA CRESTINULUI IN LUME



Sfantul Luca al Crimeei: „PANA CAND VA VOI RABDA PE VOI?”

“Domnul Iisus Hristos S-a pogorat de pe Muntele Taborului dupa ce a aratat lumii prin ucenicii Sai alesi Lumina cereasca. O, cat ar fi vrut El ca aceasta lumina sa lumineze in lume, ca oamenii s-o primeasca in inimile lor, ca toate popoarele sa mearga pe calea luminata de lumina Lui cereasca!

S-a pogorat de pe munte in multimea de oameni, galagioasa si plina de dispute; si duhul cotidian, neschimbat al multimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatal unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu inchinarea in fata Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea fata de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinta de a primi vindecare trupeasca de la Doctorul-Facator de minuni.
Domnul Şi-a amintit de poporul saturat de El in pustie cu paine si de poporul grosolan si trupesc, caruia i-a spus: Voi Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat si v-ati saturat. Şi au iesit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?
Domnul era strain dupa duh de marea parte a poporului. El nu era inteles, Il suparau, Il numeau mincinos si lingusitor, slujitorul lui Beelzebut. El trebuia sa suporte dialogul cu dusmanii care Il urau, care atentau cu rautate la viata Lui. Ii era greu, intristarea si durerea ii umpleau inima. O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi rabda pe voi?
Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de aceasta intristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim in Epistola Apostolului Petru ca el, locuind in Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea in desfianare a celor nelegiuiti:
pentru ca dreptul acesta, locuind intre ei, prin ce vedea si auzea, zi de zi, chinuia sufletul sau cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).
Iar in Apostolul care s-a citit astazi ati auzit cuvintele Sfantului Pavel:
Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte; fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor (I Corinteni 4, 9).
El vorbeste aici despre destinul comun al Apostolilor si al propovaduitorilor Evangheliei lui Hristos. Ei slujesc priveliste pentru lumea care nu-L cunoaste pe Hristos, sunt batjocoriti, sunt goniti. Iar ingerii cu mare bucurie si cu profund respect privesc la lucrarea lor cea sfanta.

Noi suntem nebuni pentru Hristos.
Nebunie au considerat atenienii cuvantarea Sfantului Apostol Pavel in Areopag. Guvernatorul Festus i-a spus: Pavele, esti nebun? Cartea cea multa te duce la nebunie.
Şi despre Domnul Iisus Hristos spuneau ca Şi-a iesit din Sine, ca diavolul este in El, ca El innebuneste.
Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem palmuiti si pribegim.
Nu este oare aceasta respingere, nu este oare vrajba lumii?
Huliti fiind ne rugam; am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor pana acum (I Corinteni 4, 9-13).
Dar acesta nu este doar destinul sfintilor. Tuturor crestinilor Sfantul Pavel le-a spus:
Toti care vor vrea sa traiasca cuviincios vor fi prigoniti.
Sa ne amintim si cuvintele Domnului:
Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea… Nu este sluga mai mare decat stapanul ei. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15, 19-20).
In Psalmul al 43-lea, Prorocul David spune:
Pentru Tine suntem ucisi zilnic, socotiti suntem ca niste oi spre junghiere.
Desigur, aceasta nu se refera la noi, caci astazi nu esti ucis pentru marturisirea lui Hristos. Dar asa a fost nu doar in timpul vechilor persecutii ale imparatilor romani asupra crestinilor. Asa a fost pana de curand. In secolul al XVII-lea, in Japonia, propovaduirea misionara a convertit la crestinism mai mult de 200000 de japonezi. Şi s-au infuriat budistii si paganii, si au ridicat impotriva lor o cumplita persecutie. Drumurile au fost umplute de multime de cruci pe care erau rastigniti crestinii japonezi.
Noi suntem straini in lume.
Nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe aceea ce va sa fie (Evrei 13, 14).
Tanjim in lumea aceasta, cum tanjeau evreii la raul Babilonului, amintindu-si de Sion. O, cat imi este de greu sa merg pe strazile Tambovului, vazand si simtind ca sunt strain si nu sunt de folos majoritatii poporului! Nu ii sunt necesare indrumarile mele pe calea lui Hristos, slujirea mea, nu stiu tristetea mea din pricina inversunarii inimilor lor. Imi apar in memorie fericitele imagini ale Sfintei Rusii vechi, in care tot poporul nostru era patruns de evlavia in fata Mantuitorului sau si, ascultator, mergea dupa sfintii sai. Se intereseaza de mine, ma cauta, dar numai ca doctor, de la care asteapta vindecare neputintelor trupesti, iar despre neputintele sufletesti nu vorbesc; ajutor duhovnicesc nu cer, nu au nevoie de acesta.
Asa si voi, crestinii, turma mica a lui Hristos, va intristati si suferiti din cauza instrainarii voastre duhovnicesti. Ştiu ca multi dintre voi poarta o cruce grea a instrainarii chiar si in familie. Ştiu cat de greu este sa auziti de la barbatii si fratii vostri, chiar si de la parinti si de la mame, ironii la adresa evlaviei voastre, la iubirea voastra fata de Hristos, fata de rugaciunile voastre.

Rabdati, rabdati cum a rabdat Insusi Domnul nostru, cum au rabdat Sfantul Pavel si toti Apostolii! Urmati-i exemplul marelui Pavel, asa cum si el Ii urma lui Hristos. Daca va hulesc pe voi cum l-au hulit pe el, nu raspundeti raului cu rau, ci rugati-va pentru cei care va necajesc, precum si el si toti Apostolii se rugau; si doar in rugaciune veti gasi liniste sufletelor voastre, fiindca o va auzi pe ea Hristos, care Şi-a dus indelung crucea grea a instrainarii si a hulei. Şi va va odihni pe voi, cei truditi si impovarati, care va intindeti mainile spre Dansul, care va varsati durerea inimilor voastre.

Doar cu gandul la Dumnezeu se va linisti sufletul nostru. De la El este mantuirea, la Dansul este adapostul vostru.

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Sfantul Ioan Gura de Aur despre VINDECAREA LUNATICULUI

„Venind ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicînd: «Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tai şi n-au putut să-l vindece”.

 

“Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfîrşit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi!”
Aş putea fi însă întrebat:

– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?

– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvîrşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întîmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stîlpii nu erau acolo.
Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunînd: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunînd: „0, neam necredincios şi îndărătnic! Pînâ cînd voi fi cu voi!”
Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gîndit despre ucenici ce nu trebuia.
Prin cuvintele: „Pînă cînd voi fi cu voi!”, Domnul arată cît de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cît mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămînerea împreună cu iudeii.
Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău.
– Dar ce spune?
– “Aduceţi-Mi-l aici.“
Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de cîtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvîrcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, cînd va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.
Cînd tatăl îi spune: “Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Cînd leprosul a spus: “Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicînd: „Vreau! Curăţeşte-te!” Cînd însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunînd: „Dacă poţi, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.
– Şi ce-i spune Domnul?
– „Dacă poţi să crezi toate sînt cu putinţă celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atît de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tînărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frîu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.
Să nu te tulburi că tînărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.
– Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici?
– Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpîniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat.
“Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvîntul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.
– Ce le-a răspuns Hristos?
– „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă”.
Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai tîrziu unii sfinţi, cu mult mai mici decît apostolii, au mutat şi munţi cînd a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, cînd au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvîrşit.
Dar pe vremea aceea, cînd li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvîrsiti.
– Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci?
– N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sînt nişte nepricepuţi, cînd n-au înţeles pilda cu aluatul. S-a întîmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau desăvîrsiti.
Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cît de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decît toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atîta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cît un grăunte de muştar, Sfîntul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încît a izvorît din ei credinţă bogată ca rîurile şi izvoarele.
„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune şi cu post”. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpînesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.
Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală.
Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.
– Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.
– Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rînd de rugăciune.
Să-ţi arăt la cîte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngîmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decît vîntul. Cînd se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pămînt. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrînează pîntecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea.
Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pîntecelui. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atît de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sînt izvorul şi mama tuturor păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţau întru mîndrie, în îmbuibare cu pîine şi în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvîrşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decît porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănîncă la o masă mai dezgustatoare decît masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atît de neruşinat, tot atît de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urîm, îi întoarcem spatele.
– Pentru ce?
– Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvînt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cîrma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun cîte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decît o femeie beată sau numai ameţită? Cu cît vasul e mai slab, cu atît şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de rîs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Cînd se întîmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunînd: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrînarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin cîte puţin: „Să nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrînărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.
Dar să nu faci aşa! Gîndul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, cînd este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să rîdem, nu ca să fim de rîs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit cînd a dat pe pămînt acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfîntul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n-a băut vin pînă ce nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puţin vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrînările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!”
Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi pîngăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, cînd nu mai eşti în toată firea, cînd te doare tot trupul, cînd vezi că toate se învîrt în jurul tău, cînd te ia ameţeala şi cînd te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn?
Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lîngă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvîntul meu, rugîndu-vă să nu fiţi stăpîniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpîniţi de ea, ca să nu pară mai răi decît animalele. Animalele nu beau mai mult decît au nevoie; beţivii însă sînt mai lipsiţi de judecată decît animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cît de superior le este măgarul? Cît de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănîncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănînce şi să bea mai mult decît le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sînteti mai răi chiar decît animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decît cîinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănînce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decît animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămîne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învîrte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decît trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai cînd se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămîne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blînd, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cîrmaci cu tot.
Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atîta, ci, pe lîngă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sînt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în rîs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atîtea nenorociri? Nici una!
Să fugim, dar, de această boală, ca să dobîndim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin”.
(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994)

Sursa

NERECUNOSTINTA SI OPORTUNISM. Cat iubim si cat ne amagim cu inchipuiri si surogate? PANA CAND NE VA MAI RABDA DUMNEZEU?

PR. CONSTANTIN COMAN: Despre dragostea lui Dumnezeu si lipsa de raspuns a oamenilor (fragment)

R. Radulescu: Mantuitorul Hristos vindeca un tanar demonizat, lunatic, spune Evanghelia. Un demon care actiona asupra tanarului in functie de fazele lunii. Inainte de a face aceasta minune, Mantuitorul Hristos pare iritat de cerere, de inca o cerere ca cineva sa fie vindecat de Dansul. Afla ca tatal tanarului se adresase Apostolilor, care nu putusera sa-l vindece de boala pe lunatic. Atunci Se adreseaza oamenilor, in general: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand va voi suferi?”. Parinte profesor Constantin Coman, explicati-ne cuvintele Mantuitorului Hristos. Se umpluse un pahar? De ce reactioneaza asa?
Pr. Coman: Este un cuvant mustrator, taios chiar, si are o explicatie pe care Mantuitorul Hristos o lasa sa se intrevada. In iconomia dumnezeiasca si in planul lui Hristos aceste vindecari aveau rostul de a descoperi puterea dumnezeiasca, aveau rostul de a-L descoperi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, de a-L face cunoscut pe Hristos ca Dumnezeu. Cred ca am mai spus si altadata ca, daca Mantuitorul Hristos ar fi venit cu misiunea de a vindeca pe bolnavi pur si simplu, ar fi luat-o la rand si ar fi vindecat toti oamenii suferinzi. Vindeca, desigur, destul de multi oameni, dar o face cu titlul de exemplu si ca gest revelator al dumnezeirii Sale. Atunci cand Sfantul Evanghelist Matei spune, recapituland, ca Iisus vindeca „toata boala si toata neputinta in popor“, vrea sa spuna mai curand ca vindeca „orice boala si orice neputinta“, nu-i era nimic cu neputinta. De altfel nu numai ca limba greaca originala permite foarte bine aceasta traducere, dar ea este recomandata de specialisti in traducerea Evangheliei dupa Matei. Vindeca boli incurabile pe care nimeni dintre oameni nu putea sa le vindece.
Ei bine, cum ar reactiona cineva, constatand ca dupa ce se vindeca in chip minunat ei sau semenii lor, oamenii pleaca la casele lor, fara sa ia seama cine ii vindeca, fara sa se intrebe cine este Acela care face astfel de vindecari miraculoase. Sau, daca se intreaba, o fac numai dintr-o foarte trecatoare mirare! Mustrarea vizeaza nevolnicia poporului care continua chiar si in fata nenumaratelor minuni sa ramana orb, sa nu vada cu Cine are de-a face. Ştim bine ca orbirea aceasta a tinut pana la capat. Majoritatea, contemporanii si conationalii Mantuitorului Hristos au refuzat sa recunoasca faptul ca nu si-au putut deschide ochii si inima sa-L recunoasca pe Hristos ca Dumnezeu. Exegetii sunt de parere ca aici Iisus are in vedere in general „necredinta poporului Israel“.
wp-image-1721588279In fata acestei atitudini, Mantuitorul Hristos se simte un pic exploatat. Ca si cum eu as face un gest, de exemplu, mi-as arata dragostea fata de cineva facandu-i un dar, iar respectivul ia darul si pleaca cu el acasa, intorcandu-mi, mai mult sau mai putin, spatele. Nu ia seama ca, de fapt, era o declaratie, un semn de dragoste din partea mea. Cu ce amaraciune raman eu, despartindu-ma de el?! Apoi din nou, prietenul meu beneficiaza inca o data si inca o data de generozitatea mea, fara sa ia seama ca este un gest de dragoste si sa raspunda cum se raspunde la un gest de dragoste. In astfel de situatii oricine traieste sentimentul ca este folosit: se folosesc de lucrurile lui, dar pe el nu-l iau in seama. Este vorba si de binecunoscuta si foarte raspandita ingratitudine umana. Lucrul acesta il spun cu multa amaraciune pentru ca si noi il traim. Eu, pentru foarte multi ani, nu am fost atent la raspunsul celor din jurul meu la gesturile mele de amicitie sau de dragoste. Am avut acest dar, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu si parintilor mei, de a nu avea asteptari de la ceilalti. De la un timp, insa, din pacate, am inceput sa iau seama si am devenit nefericit! Sigur, in cazul Mantuitorului nu era vorba numai de amaraciunea datorata ingratitudinii oamenilor fata de Dansul pentru ajutorul dat, ci de amaraciunea datorata faptului ca oamenii nu-si recunosc Dumnezeul. Ar fi fost fericiti daca cel care le vindeca bolnavii incurabili ar fi fost un om obisnuit si daca, in consecinta, minunile nu se constituiau in tot atatea provocari de a-L recunoaste ca Dumnezeu!
R Radulescu: Sunteti dezamagit de atitudinile interesate, de oportunisti, de ce anume?
Pr. Coman: Da. Chiar cred ca acesta este cuvantul. Cand cineva nu poate sa-ti multumeasca pentru un ajutor pe care i l-ai dat sau pentru un gest de generozitate, pentru a se descarca de povara recunostintei, inventeaza erminii [“interpretari”, n.n.] diverse ale gestului tau, incriminandu-te direct sau insinuand fel de fel de lucruri. Unul dintre motivele pentru care omul fuge de Dumnezeu sau doreste cu tot dinadinsul sa se emancipeze de sub tutela Lui, invocand fel de fel de justificari, este si acela ca, acceptandu-L, trebuie sa recunoasca, deopotriva, ca toate ii vin de la Dumnezeu, ca-I datoreaza totul, incepand cu viata insasi si terminand cu painea cea de toate zilele. Şi daca-I datoreaza totul, trebuie sa-I fie vesnic recunoscator, sa-I ramana vesnic dator! Cu ce ar putea omul sa plateasca darul unic si minunat al vietii?!

Daca nu iei seama la aceste lucruri, ingratitudinea se transforma in oportunism. Şi noi producem astazi aceeasi suparare lui Dumnezeu. Beneficiem de un dar extraordinar, care este propria noastra viata. Ce minune extraordinara ca exist si eu printre atatea miliarde de oameni. Am beneficiat si eu de frumusetea extraordinara, nepatrunsa a creatiei si de tot ceea ce inseamna viata! De unde acest dar?! Chiar sa nu te arati multumitor spre Cel caruia ii datorezi viata? Cand ne pofteste cineva la masa, ii multumim dupa ce am mancat! Cum ar fi sa mananci si sa pleci fara sa multumesti pentru invitatie? Şi iarasi sa te cheme, si iar sa mananci, fara sa spui niciodata „Multumesc”!

Chiar asa stau lucrurile. Este vorba despre o asezare in adevar. Noi spunem ca cea mai inalta asezare a omului, starea cea mai inalta [de fapt, nu este cea mai inalta, ci este starea de normalitate restaurata a omului, n.n.] la care poate ajunge omul este starea de fiinta multumitoare, euharistica. Fiinta multumitoare ajunge sa inteleaga ca toate lucrurile de care beneficiaza vin de la cineva, vin de undeva. Painea este importanta, dar faptul ca aceasta paine este darul cuiva care ma iubeste este si mai important. Painea este si dragoste, nu este numai paine. Ati vazut, mancarea uneori este gustoasa, alteori nu este gustoasa. Este gustoasa cand nu este pur si simplu mancare, ci este expresia dragostei cuiva pentru noi. Imi spunea cineva zilele trecute:
„Cum, parinte, sa fie gustoasa mancarea aceea, cand femeia care o gateste – o femeie in casa – este cu „dracu`” in gura, de la inceput pana la sfarsit, cand gateste?“
De aceea este Mantuitorul foarte suparat. Inchipuiti-va amaraciunea Dansului spre sfarsit, cand chiar si ucenicii, neputinciosi si ei, captivi perceptiei si perspectivei meschine omenesti, nu au putut sa vada dincolo de dulceata cuvintelor Mantuitorului Hristos, de inaltimea cuvintelor Sale, dincolo de minunile extraordinare, pe Dumnezeu Insusi.
(…) Omenirea beneficiaza de o lume atat de frumoasa, atat de generoasa, dar nu ia seama ca ea vine de undeva, ca este darul cuiva. Se aseamana unui copil, care se bucura de darul primit, dar il uita imediat pe daruitor. Oamenii primesc darul iubirii lui Dumnezeu, se folosesc de el, uneori cu lacomie si nesat, dar nu-l iau in seama pe daruitor si nici nu incearca sa patrunda ratiunea de a fi a darului. Atunci, Dumnezeu se plaseaza intr-un fel de gelozie fata de propriul sau dar, care, iata, in loc sa dea continut relatiei Sale cu oamenii, devine obstacol de netrecut. Datorita acestei gelozii, este probabil ca Dumnezeu sa fi hotarat sa lase creatia sa se urateasca, sa devina pustie, neprimitoare, infricosatoare. Poate atunci oamenii isi vor indrepta mintea si-L vor redescoperi pe Creator si Daruitor si vor intelege ca lumea era darul iubirii Sale pentru oameni. Cred ca este o gelozie a lui Dumnezeu. Am indraznit sa spun lucrul acesta la un congres international dedicat crizei ecologice. De fapt este un cuvant biblic, nu este al meu, Dumnezeu spune despre Sine, in Vechiul Testament, ca este gelos.
Omul este ingrat si chiar pervers. Şi acum continua sa strige la Dumnezeu cand se afla in impas, cand da vreo suferinta peste el. Se roaga mai departe sa dea Dumnezeu ploaie ca sa avem paine. O face, insa, ignorand esentialul, anume ca Cel caruia i se adreseaza cu aceste cereri este, in fond, Cineva care-l iubeste si care asteapta raspunsul lui la aceasta iubire. Sa-I cerem orice, dar sa luam seama cui cerem! Cand primim, si sanatate si ajutor, sa luam seama de la cine primim. Sa traim impreuna cu El, asa cum ar trebui sa traiasca omul cu Dumnezeu, intr-o relatie de dragoste, de multumire. Sa adormim cu El in gand, sa ne trezim dimineata cu El in gand:
„Doamne, multumesc Doamne ca iata, iarasi imi dai darul unei zile binecuvantate, cu lumina, cu soarele, cu frumusetea, cu fetele frumoase al prietenilor, ale familiei mele…!“
Iar seara sa-I multumesti lui Dumnezeu si sa spui:
„Doamne, iata, eu cum am raspuns la gesturile Tale nesfarsite de dragoste pentru mine: nepotrivit, slabanogit, nemernic, pacatuind!“.

Cel mai important este sa traim cu Dumnezeu. Nu lucrul dintre noi si Dumnezeu este important, nici ceea ce se intampla intre noi si Dumnezeu, ci noi si Dumnezeu. Relatia mea cu Dumnezeu. Eu si Dumnezeu! Lumea aceasta frumoasa si tot ceea ce se intampla in ea este continutul relatiei noastre. Noi ramanem la continut si nu ne ducem la celalalt, la Dumnezeu. Nu insanatosirea mea este esentiala ci faptul ca boala si insanatosirea m-a pus in legatura cu Dumnezeu. Aceasta ar trebui sa fie reactia celor care sunt vindecati de Dumnezeu. Faptul prezentei lui Dumnezeu printre oameni era infinit mai minunat si mai important decat toate vindecarile la un loc. Vindecarile insele erau semne ale acestei prezente.

Aceasta este problema pe care o pune Evanghelia de astazi. Ca si prin Profetii Vechiului Testament, Mantuitorul mustra poporul Sau din aceleasi ratiuni: poporul beneficia de darul lui Dumnezeu, de interventiile miraculoase ale lui Dumnezeu, care l-a scos din pamantul Egiptului, i-a dat pamantul fagaduintei, i-a facut biruitori impotriva multora, i-a asezat pe calea adevarului si, totusi, poporul se intoarce la vitelul de aur si se inchina idolilor. Atata cadere, atata ingratitudine! Aceasta il mahneste foarte tare pe Dumnezeu!
R. Radulescu: Cred ca Il mai mahneste si faptul ca nu gaseste acel graunte de credinta, care muta si muntii din loc, pe care, mai apoi, nu-l gaseste nici la Apostoli. Ma intreb eu acum, cine poate avea grauntele de credinta, daca nici Apostolii, oamenii cei mai apropiati, nu-l aveau? Se refera la niste munti reali sau la greutatile care stau in calea noastra si ne fac neputinciosi in a crede? Cum sa luam cuvintele?
Pr. Coman: (…) Noi, oamenii, suntem neputinciosi. Tocmai aceasta vrea sa ne spuna Mantuitorul Hristos: aveti aceasta posibilitate si nu aveti vointa de a beneficia de ea. Aveti posibilitatea sa miscati muntii din loc si nu o faceti. Aceea este masura puterii omului. A omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufas! Ar vrea, desigur, sa mute muntii din loc, dar cu puterile lui. Sa se poata grozavi! Dumnezeu vrea sa-l aduca pe om la constiinta limitelor sale, pe de o parte, si sa-l deschida spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de alta parte. In momentul in care omul ajunge la constiinta limitelor sale, atunci se deschide credintei. Isi da seama ca nu se mai poate amagi, nici cu puterea mintii si a muschilor sai, nici cu puterea instrumentele sale.
R. Radulescu: Nu se mai increde intr-insul!
Pr. Coman: Nu se mai increde intr-insul. Acelasi Gheron Iosif, pe care il tot pomenesc, pentru ca-mi este foarte drag si sper sa-i fie si dansului drag de mine, pentru ca as fi fericit eu si casa mea, spune ca: „Pana cand omul nu ajunge la constiinta ca este nimic, ca este zero, nu pune inceput in relatia sa cu Dumnezeu!“.
Masura la care ne cheama Dumnezeu este masura dumnezeirii: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este!” (Matei 5,48). Iata la ce nivel este chemat omul sa traiasca! La nivelul dumnezeiesc! In Duh, la inaltimea Duhului! La ce nivel traieste omul, de fapt? De acest lucru, macar, sa fie constient, prin raportare la adevarata scara valorica. Omul este chemat sa traiasca la masura dumnezeirii, iar daca traieste dumnezeieste poate muta si muntii din loc. Noi traim evaluandu-ne cu o scara a valorilor imanente, lumesti, omenesti. De aceea putem foarte usor sa ne grozavim, sa ne trufim, in comparatie cu semenii nostri. Oricine va gasi pe cineva mai neputincios decat el. Daca ne-am evalua, insa, prin raportare la masura dumnezeirii, atunci lucrurile s-ar schimba complet. Nu am mai considera atat de mare diferenta dintre virtuosi si pacatosi, dintre buni si rai. De aceea, Mantuitorul Hristos nu este miscat de performantele morale, nici de performantele stiintifice, nici de performantele tehnologice, nici de performantele filantropice institutionalizate, ci este miscat daca omul face pasul spre Dumnezeu, saltul spre viata cu Dumnezeu.
Atata timp cat oamenii raman in lumea lor stramta, nu este o mare diferenta intre prostituata si intre omul virtuos. Mantuitorul Hristos spune lucrul acesta. Ba mai mult, prostituata are o sansa sa simta limitele acestui cerc inchis si stramt, in timp ce virtuosul sau performantul se va amagi cu performanta lui.
R. Radulescu: Pe langa credinta putina, dar puternica, Mantuitorul Hristos mai cere rugaciune si post. Spune ca demonul acela care il chinuia pe lunatic nu iese decat in felul acesta. Ce putere au postul si rugaciunea in lucrarea de vindecare si de aducere la starea normala de om?
Pr. Coman: Intai de toate, rugaciunea si postul sunt demersuri care ne deschid lui Dumnezeu. Rugaciunea este vorbirea directa cu Dumnezeu, actualizarea, pe masura fiecaruia, a unei relatii vii cu Dumnezeu. Postul este instrumentul prin care luptam impotriva egoismului din noi. Amandoua sunt semne ale staruintei, ale unei dorinte si vointe puternice de a face binele. Şi postul si rugaciunea ne subtiaza simtirea si mintea, ne scot din lumea grosiera si opaca in care traim, lumea simturilor materiale si ne deschid ferestrele Imparatiei lui Dumnezeu, a realitatii duhovnicesti. Postul si rugaciunea il ajuta pe om sa-si demonteze mecanismul suficientei de sine, care se interpune intre el si Dumnezeu.
R Radulescu: Te duce la neincrederea in tine!
Pr. Coman: Nu este vorba despre [ne]incredere in tine. Este vorba despre suficienta de sine. Adica sa crezi ca tu, cu puterile tale, iti esti suficient!
Postul si rugaciunea te ajuta sa nu te mai amagesti cu aceasta suficienta de sine! Te ajuta sa vezi care iti este starea ta adevarata, cat iubesti cu adevarat. Masura omului este data de cat iubeste! Sa se cerceteze fiecare pe sine, sa vada cat iubeste, si va vedea cat de mica sau de inexistenta este dragostea sa. Din cate am constatat eu pana acum, din experienta mea – si slava Domnului sunt la o varsta cand pot sa vorbesc despre propria mea experienta – oamenii iubesc foarte putin, sau de cele mai multe ori deloc. Şi nici macar nu isi dau seama, se amagesc cu fel de fel de surogate, se amagesc cum ca ar fi ceva intre ei si sotii si sotiile lor, cum ca ar fi ceva intre ei si copii. Dar nu este aproape nimic. Ne iubim mai curand pe noi insine, iar pe ceilalti ii consumam. Masura iubirii pentru cineva este masura sacrificiului pe care esti in stare sa-l faci pentru el.
Un pic de post si de rugaciune subtiaza simturile: simtul duhovnicesc, al intelegerii, al vederii duhovnicesti, al vederii sufletesti. Postul si rugaciunea ne duc in zona unde se da marea batalie, batalia cu duhurile, cu duhurile rele, cu diavolii, adica la nivelul gandului, la nivelul intentionalitatii celei mai tainice. Duhul curviei, de exemplu, te poate stapani o viata. Il simti acolo si simti ca nu-l poti birui. Duhul lacomiei, duhul iubirii de arginti, duhul iubirii de stapanire, un duh este o stare dominanta care te dirijeaza, aproape. Ca sa dai marea batalie cu duhurile, adica sa alungi din tine un duh, ai nevoie de multa rugaciune si de mult post. Altfel nu-l biruiesti.

Un parinte imbunatatit, pe care probabil l-am mai pomenit, tanar si ravnitor, imi povestea anul trecut la Sfantul Munte cata lupta duce ca sa se mai curete de un gand urat, legat de un eveniment din trecut. Gandul urat este ca un cui al lui Pepelea, acolo, in suflet. Dar noi, care nu am facut nici un pic de efort sa ne curatim?! Avem nevoie de foarte multa rugaciune si de foarte mult post. De aceea insista Biserica pentru rugaciune si pentru post. Biserica noastra, slava Domnului, are perioade de post foarte mari si foarte binevenite. Mai ramane sa le luam in seama”.
(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursa