SFANTUL IOAN DE KRONSTADT, “Viata mea in Hristos”: Cand te ispiteste TRUFIA sau cand te copleseste DUHUL DESCURAJARII…

Sa starpim din noi incremenita nepasare fata de pacatele noastre; sa starpim din inima trufia, care ne face sa credem ca n-avem nevoie sa ni se ierte pacatele (I)
Fratilor si surorilor care va pregatiti de impartasanie! Sa starpim din noi incremenita nepasare fata de pacatele noastre; sa starpim din inima trufia, care ne face sa credem ca n-avem nevoie sa ni se ierte pacatele, ca n-avem nici o vina, ca nu suntem pacatosi, sau ca pacatele ne sunt usoare, „omenesti” – ca si cand ar fi trebuit sa fie dracesti! -, sau ca ne simtim foarte bine si traind in pacat. Aceasta este trufie diavoleasca, insusi Satana, pripasit in inima noastra, vorbeste cu aceste cuvinte. Se cuvine sa avem constiinta profunda, pornita din toata inima, a faradelegilor de care ne-am facut vino­vati, sa le regretam din adancul sufletului, cu suspine, sa varsam lacrimi de umilinta, ca sa se indure spre noi Stapanul, a Carui dreapta manie am iscat-o.
Cu nici un chip sa nu incercam a ne dezvinovati, precum fatarnicii farisei, stiind ca „nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Domnului” (cf. Psalmul 142, 2) si ca Dumnezeu se va milostivi spre noi numai cand ne vom pocai sincer. Sa lasam deoparte nepasarea si raceala, sa lucram Domnului cu duh arzator. Sa nu uitam ca vietuind vreme indelungata in faradelege, am venit acum sa cerem Stapanului si dreptului Judecator milostivire pentru viata noastra. Ar putea fi oare acum timp pentru nepasare si raceala, cand nici macar in relatiile cu oamenii acestea nu-si au locul? Nu s-ar cuveni oare ca intreg sufletul sa ni se prefaca in foc duhovnicesc, sa se reverse, neprefacut, in la­crimi de pocainta? O, Dumnezeule, Dumnezeule! Pe drept cuvant, farade­legile noastre s-au inmultit mai mult decat firele de par de pe cap si decat nisipul marii, desi nu ne dam seama, le privim cu nepasare, ba chiar le iubim.
„De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?“ (Psalmul 129, 3).
Da-ne, Doamne, duh umilit, inima smerita, ca sa-Ti aducem poca­inta adevarata. Amin.
*
Cand credinta ta in Dumnezeu, fie ca iti merg bine toate, fie ca ai cazut la pat, sau te afli in ceasul plecarii din urma, slabeste sau se lasa infranta 101de zadarniciile vietii, de boala, de amenintarea si spectrul mor­tii, ridica-ti ochii inimii spre cetele protoparintilor, patriarhilor, proorocilor si dreptilor (Simeon, cel ce L-a purtat in brate pe Domnul, Iov, Ana prooro­cita si altii), apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuviosilor, doctorilor fara de arginti, cuviosilor si ale tuturor sfintilor. Ia seama cum, atat in timpul vietii, cat si in ceasul plecarii lor din aceasta lume, si-au indreptat mereu gandul spre Dumnezeu si au murit in nadejdea invierii, a vietii vesnice; cauta si tu sa le urmezi pilda. Aceste vii exemple, atat de numeroase, pot intari credinta sovaielnica in Domnul si in viata viitoare a oricarui crestin. Comunitatile crestine care nu dau cinstire sfintilor si nu-i cheama in rugaciunile lor se lip­sesc mult. Refuzul unora ca acestea de a da cinstire sfintilor si de a-i chema in ajutor in rugaciunile lor le frustreaza de evlavia si nadajduirea crestina. Renunta la un imens sprijin in intarirea credintei, pe care li-l poate da exem­plul unor oameni alesi, supusi, ca si noi, patimilor.
*
Cand, bolnav fiind, te copleseste duhul descurajarii si incepe sa ti se arate umbra mortii, cauta sa-ti alini si sa-ti linistesti inima zbuciu­mata, indurerata, infricosata, cu urmatoarele cuvinte:
„Tu, Doamne, toate le oranduiesti, cu adanca-Ti intelepciune si iubire de oameni, spre folosul nos­tru, al tuturor”.
Nu ajunge sa spui asa, ci chiar sa crezi ca Domnul le oranduieste pe toate spre binele nostru: si viata, si boala, si necazurile, si supara­rile, si moartea; ceva mai bun n-ai avea ce sa-ti doresti. Nu spune:
„E prea devreme sa mor, as vrea sa mai traiesc, spre slava lui Dumnezeu, spre a fi de folos rudelor, celor apropiati; sa mai vad lumina, sa ma mai desfatez cu bu­natatile pamantului”.
Multumeste lui Dumnezeu ca te-ai bucurat pana atun­ci de bunatatile, milele si indurarile Sale. Şi supune-te vointei Lui, chemarii Sale, dar in acelasi timp, nu te lasa coplesit de deznadejde, sperand ca si viata aceasta ti-ar mai putea fi prelungita.
*
Adevaratul pastor si parinte al turmei sale duhovnicesti va trai in memoria recunoscatoare a pastoritilor si dupa moarte. Ei ii vor pas­tra faima si cu cat se va ingriji mai putin sa-si asigure faima aici pe pamant, trudindu-se insa sarguincios pentru mantuirea lor, cu atat mai mult ii va stra­luci renumele dupa moarte. Va fi pomenit de bine si dupa moarte. Aceasta este faima pregatita celor ce se ostenesc pentru folosul obstii.
*
Esti fiinta de bunavoie cazuta, corupta. Tocmai aceasta ar trebui sa-ti dea un puternic impuls ca sa te rogi. Dumnezeu iti arata in fiecare zi nemarginita Sa mila. Aceasta ar trebui sa te determine sa-I multumesti. Vezi in fiecare zi fapte ale atotputerniciei, intelepciunii si bunatatii lui Dum­nezeu. Aceasta ar trebui sa te indemne sa-I aduci in fiecare zi rugaciune de lauda.

wp-image-1336492729

Cum apare in om trufia diavoleasca. De cele mai multe ori, trufia se vadeste prin faptul ca cel molipsit de ea se crede cel putin egal tu­turor celorlalti, netinand seama ca unii i-ar putea fi superiori prin varsta, autoritate, capacitate. Nu suporta sa fie mai prejos decat nimeni. Daca trufasul este subalternul cuiva, nu-si respecta cum se cuvine seful, nu vrea sa i se supuna, nu tine seama de dispozitiile lui, le executa fara tragere de inima, de frica. Se considera egal cu toti oamenii invatati, nu acorda nimanui intaietate, sau cel mult unui numar foarte mic dintre ei. In calitate de fiu sau fiica, fie ca este sau nu trecut prin scoli inalte, nu da respectul cuvenit parintilor si binefacatorilor, mai ales daca acestia sunt oameni simpli, considerandu-i egali cu sine sau inferiori.
Trebuie sa avem mare grija sa nu ne comparam cu altii in nici o privinta, ci sa ne punem pe noi insine mai prejos decat toti, chiar daca ne stim mai buni decat altii sau egali cu multi altii. Tot ce avem bun in noi vine de la Dumnezeu, nu de la noi.
„Aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8).
„Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh”; „Acelasi Duh impartind fiecaruia deosebi, dupa cum voieste” (1 Corinteni 12, 4, 11).
Cum as putea oare sa ma laud cu ceva care nu-mi apartine si sa ma fac egalul celor pe care Dumnezeu Insusi si increderea societatii i-a pus mai presus de mine? Deci,
„nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat de el altul mai de cinste ca tine”.
„Oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta” (Luca 14, 8; 18, 14).
*
Cand vorbim despre Dumnezeu, despre slava, vointa si legea Sa tre­buie sa dam uitarii cu totul propria noastra slava, sa ne daruim cu intreaga fiinta contemplarii slavei lui Dumnezeu sau preainteleptei, atotbunei Sale vointe; sa nu ne stea gandul la slabiciunile noastre, cele pe care ne face sa le simtim si ni le aduce in constiinta diavolul, pentru a ne injosi in propriii nostri ochi, pentru a ne face sa cadem intr-o falsa rusine, in depri­mare si deznadejde. Sa nu uitam ca nimic nu este desavarsit pe pamant, nici nu se poate vorbi de o slava desavarsita. „Pentru ca in parte cunoastem si in parte proorocim“ (propovaduim) (1 Corinteni 13, 9). Şi cine roseste si se rusineaza de imperfectiunea sa, se rusineaza de o inchipuire, care nu exista decat in mintea sa; acela se lauda cu niste desavarsiri inchipuite.

wp-image-1569728168 Cand chemi pe Duhul Sfant ca sa se pogoare asupra Darurilor ce au fost puse inainte si cand le sfintesti (in timpul Sfintei Liturghii) cu rugaciunea punerii inainte, nu uita ca „Cerul si pamantul vor trece, dar cuvin­tele Domnului nu vor trece” (Matei 24, 35) si ca painea si vinul se prefac negresit in Trupul si Sangele Domnului, prin vointa Domnului Insusi si prin lucrarea Sfantului Duh, chiar daca persoana liturghisitorului este, datorita vreunei slabiciuni, nevrednica.
*
Despre datoria omului de a face binele. Scris este: „Imparatia ceru­rilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11,12). De aceea a sta in adevar si a face binele trebuie sa insemne pentru noi o datorie statornica. Cand ne rugam, suntem datori sa rostim intotdeauna fiecare cuvant cum se cuvine, puternic, din toata inima. Daca il vom rosti fara grija, fara participarea inimii, fara sinceritate, rugaciunea noastra va fi fatar­nica, falsa, se va intoarce impotriva lui Dumnezeu. Rostirea rugaciunii trebuie sa fie convingatoare in primul rand pentru rugator. Cand cuvintele cu care te rogi vor suna convingator pentru tine insuti, ele Il vor putea „convinge” si pe Dumnezeu; sa nu crezi ca Il vei putea convinge pe Dumnezeu sa-ti dea ceva daca nu vei fi tu insuti convins ca vei obtine ceea ce ceri. Dumnezeu ne da dupa inima noastra (Psalmul 19,4). Cu cat suntem mai sinceri, cu cat ne este mai mare vapaia inimii, cand ne rugam, cu atat mai marinimos ne este darul.
*
Tine minte, omule, ca moral si fizic nu esti decat o nulitate. Moral, fiindca in tine se intruchipeaza pacatul, patimile, neputinta; fizic, fiindca trupul tau nu este decat tarana. Pentru a te smeri inaintea lui Dumnezeu, la modul vadit si palpabil, asemenea oamenilor din vechime si chiar al unora din zilele noastre, ar trebui sa-ti pui cenusa pe cap, sa-ti lepezi vesmintele luminoase, cele ce intretin zadarnicia si fala in sufletul nemuritor al omului. Fiindca, omule, cea mai neinsemnata farama de bine iti vine de la Dumnezeu, asemenea celei mai usoare adieri de aer aflata in trupul tau, pe care ai tras-o in piept din atmosfera care te inconjoara.

wp-image-80483361

Slava Preasfintei, Celei de-o fiinta si Datatoarei-de-viata Treimi! Cand diavolul izbuteste sa ma prinda in plasa cartelii, urii, defaimarii aproapelui din cine stie ce motiv lumesc, de ordin material, si cand incepe sa-mi fie rau, sa ma chinuiesc, imi inalt ochii inimii spre Sfanta Treime si zic: „Tata, Fiule si Duhule Sfinte, miluieste-ma“, privind numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh ca pe insasi fiinta Sfintei Treimi, Care este pre­zenta in mod fiintial pretutindeni, chiar si intr-un singur cuvant. Vei vedea atunci ca te vei simti indata usurat, vrajmasul se va indeparta de la tine, se va risipi ca fumul la simpla rostire a numelui atotputernic invocat al Sfintei Tre­imi. Slava Sfintei, Celei de o fiinta, Datatoarei-de-viata si nedespartitei Tre­imi! (Ecfonis la inceputul utreniei). Preasfanta Treime! Invata-ma sa-mi in­torc fata de la toate cele lumesti, sa-mi aflu numai in tine pacea, multumirea, fericirea! Şi pentru a nu ma semeti din pricina atentiei binevoitoare aratata mie de Sfanta Treime, sa nu uit ca Ea poarta de grija cu bunavointa fiecarui vierme, fiecarui puiandru. Şi inca sa nu uit ca acei crestini, care vor fi facut multe silnicii, folosindu-se de numele Sfintei Treimi, vor auzi odata cuvintele Domnului: „Departati-va de la Mine, nu v-am cunoscut pe voi” (cf. Matei 7, 23; 25, 12) pentru viata lor, care n-a tinut seama de poruncile Evan­gheliei. Preasfanta Treime! Fereste-ma de trufie, invata-ma smerita intelep­ciune! Ştiu ca Tu imi dai indata ascultare, cu bunavointa, si ma mantuiesti, incat as putea ca din pricina milei pe care mi-o arati sa ma si trufesc, sa pre­fac nemarginita Ta bunatate si milosardie intr-un motiv de lauda de sine, pre­cum ca eu insumi m-as fi invrednicit de o asemenea atentie, fiindca voi fi facut vreun bine. Acopera-ma, Preasfanta Treime – Tatal, Fiul, Duhul Sfant – de tot raul, sub acoperamantul aripilor Tale.

*
Cand zici in inima, pentru sine, sau cand rostesti numele lui Dumne­zeu, sau al Preasfintei Treimi, al Domnului Savaot, sau al lui Iisus Hristos Domnul, ai concentrata in aceste nume intreaga fiinta a Domnului: bunatatea fara de sfarsit, nemarginita intelepciune, atotputernicia, lumina cea neapropiata, neschimbarea. Apropie-te cu mintea si cu inima, cu frica de Dum­nezeu, cu credinta si cu dragoste de acest nume, atotfacator, atotcuprinzator, atotocarmuitor. Intelege de ce poruncile dumnezeiesti osandesc cu asprime luarea in desert a numelui lui Dumnezeu, fiindca acest nume este chiar Dum­nezeu, Unul, in trei Persoane, Fiinta simpla (necompusa), Care se infatiseaza si se cuprinde in acest nume, dar, in acelasi timp, este de necuprins, adica nu poate fi marginit nici prin sine, nici prin nimic din ceea ce exista.
*
Viata pe care o traim acum nu este o gluma, o joaca, desi oamenii o iau drept gluma sau joaca. Se joaca iresponsabil cu timpul care le-a fost dat spre a-si pregati vesnicia, se joaca cu cuvinte fara rost. Se aduna in ospetie, stau si palavragesc, apoi incep sa se joace, intr-un fel sau altul. Se aduna la teatru, unde totul nu-i decat joaca, distractie; se distreaza cei de pe scena, se distreaza si cei ce-i privesc. Unii isi petrec timpul folosindu-si calitatile intelectuale, altii slabiciunile omenesti, altii in fapte caritabile sau in a scrie sau vorbi frumos. Se mai pot ocupa cu mancatul si cu bautul in exces, in loc sa manance si sa bea doar cat le este necesar, se preocupa de imbracaminte, isi pierd timpul ingrijindu-se de persoana lor, se distreaza pe seama ispravilor copiilor, in loc sa-i educe in credinta, evlavie, frica de Dumnezeu. Pentru unii ca acestia toata viata e o distractie. Vai de cei ce iau viata drept o distractie!
*
Ce groaznic este sa nu-ti stea mintea decat la mancare si bautura, la ghiftuiala si betivaneala! Un pantece satul din cale-afara pierde credinta, frica de Dumnezeu, incepe sa nu-i mai pese de rugaciune, pentru a-i aduce Domnului multumire si lauda. O inima imbuibata isi intoarce fata de la Dumnezeu, devine insensibila, se invartoseaza ca piatra. Iata de ce Man­tuitorul ne previne indatoritor sa nu mancam si sa nu bem peste masura, pen­tru ca „ziua aceea (a mortii) sa vina peste noi fara veste” (cf . Luca 21, 34). Ea ar putea veni asa din pricina ca l-am maniat pe Domnul prin modul nos­tru usuratic si fara rost de a ne petrece timpul, mancand si band.

wp-image--686735445

Pe masura ce omul plateste tribut senzualitatii, devine „om trupesc” si face sa se indeparteze de la sine Preasfantul Duh al lui Dumnezeu, care nu poate ramane in cei ce isi supun viata trupului. „Ce impartasire are lumina cu intunericul?” (2 Corinteni 6, 14) Aceasta stare, vrednica de plans, este impartasita – vai! – de multi oameni, care nu-si dau seama ca Duhul Sfant nu mai este in ei, asa cum orbii din nastere nu-si realizeaza grozava meteahna: de a nu putea vedea lumina. Inimile unora ca acestia sunt goale de credinta si dragoste, de duhul rugaciunii, evita comunicarea cu Biserica. Dumnezeule! Cate primejdii ma pasc in viata! Ma fac mie insumi cel mai aprig dusman, cand ma supun peste masura cerintelor trupului.
*
Adu-ti aminte ca savarsirea datatoarelor-de-viata Taine se face prin vointa nestramutata a Datatoarei-de-viata Treimi mai inainte ran­duita. Cand savarsesti Sfintele Taine, Dumnezeu Insusi – Tatal, prin Duhul Sau Preasfant – preface painea si vinul in Trupul si Sangele Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos; tu nu esti decat o unealta, Insusi Tatal, Fiul si Duhul Sfant liturghisesc prin tine si sfintesc Darurile.
„Ca Tu esti Cel ce aduci si Te aduci, Hristoase Dumnezeul nostru”,
se zice (Rugaciunea de taina a preotului la Liturghie, inainte de Heruvic). Tine min­te ca Dumnezeu este neschimbat si crede in toate cuvintele Sale.
*
Numai atunci vei savarsi cu vrednicie Taina Pocaintei, cand nu vei fi lacom de castig, ci iubitor de suflete, cand vei fi rabdator, nu ner­vos, suparacios. O, ce mare iubire trebuie sa nutresti fata de sufletele seme­nilor, pentru a-i spovedi pe toti fara graba, fara suparare, cu calm! Preotul care savarseste Taina Spovedaniei trebuie sa nu uite ca „si in cer va fi multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste” (Luca 15, 7 si 10). Cat de mult trebuie sa se straduiasca preotul pentru a trezi in penitenti simtaminte de pocainta, in cei ce nu-si dau seama, nu inteleg de ce trebuie sa se pocaiasca, sau se prefac a nu pricepe. Preotul trebuie sa aiba mereu in minte cum ii invata Apostolul, zi si noapte, pe crestinii de curand botezati, indemnandu-i sa verse lacrimi de pocainta (Faptele Apostolilor 20, 31). Cel ce savarseste lucrarea Domnului trebuie sa lase totul deoparte, sa nu astepte rasplata decat de la Dumnezeu, Iubitorul de suflete.
*
Intreaba de pacate si atunci cand rostesti cuvinte de invatatura, fa-o cu tarie si sinceritate, nu anemic si cu indoiala in inima. Un cuvant nesovaielnic aduce dupa sine o pocainta nesovaielnica, sporeste bataile inimii, stoarce lacrimi de umilinta si de zdrobire a inimii. Dar daca preotul nu in­treaba pe un ton ferm, ci moale, ezitand, atunci si pastoritii, dandu-si seama de lipsa de fermitate si de ezitarile pastorului duhovnicesc, nu vor fi pregatiti sufleteste pentru o cainta din toata inima.
wp-image--177382594Cauta sa pricepi cu ochii mintii, cat poti de bine, atotputernicia si maretia cuvantului ipostatic al lui Dumnezeu. El zice, si cuvantul Sau capata numaidecat multe si felurite forme de existenta. Spune: „Sa fie lumina” si se face lumina; zice: „Sa fie o tarie” si apare indata taria; zice: „Sa se adune apele cele de sub cer la un loc si sa se arate uscatul…” „Sa fie lumi­natori pe taria cerului… sa misune apele de vietati” (Facerea 1, 3-20), si toate apar dupa cuvantul Sau. Este intocmai cum vocea unui comandant, raspandindu-se in vazduh si ajungand la urechile ostasilor, ii pune pe acestia in mis­care, potrivit vointei Sale, ii asaza pe pozitii de lupta, ii face sa execute anu­mite manevre, realizandu-si astfel prin ei intentiile si telurile. Inchipuie-ti acea imensa masa a materiei, destinata creatiei.

*
Cum s-au format din pamant, la cuvantul lui Dumnezeu, masivii muntosi, inchipuie-ti tumultul apelor care s-au adunat in oceane, mari, rauri si izvoare. Imagineaza-ti cum a aparut, dintr-o data, la un singur cuvant al lui Dumnezeu Atotfacatorul, infinita vari­etate a lumii vegetale. Imagineaza-ti cum au aparut si au stralucit luminatorii ceresti, incepandu-si miscarea fara de sfarsit, cum au fost treziti la viata dintr-o data pestii, pasarile, reptilele, fiarele si, in cele din urma, omul. Şi toate acestea (in afara de om) au fost create din aceeasi materie informa sau, mai bine zis, din cele patru stihii neinsufletite, amorfe, lipsite de viata. Cum sa nu se minuneze mintea de toate acestea!
„Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut” (Psalmul 103, 25).
Şi acum Sta­panul face din materie tot ce doreste. Zice si face (preface painea si vinul in Trupul si Sangele euharistie).
*
Fiinta cuvantatoare! Adu-ti aminte ca ai la obarsie cuvantul Atotfacatorului si ca unindu-te (prin credinta) cu Cuvantul creator, vei putea fi tu insuti, cu ajutorul credintei, creator in ordine materiala si spirituala. Fii convins ca prin credinta ta in Cuvantul creator al Parintelui ceresc, nici cu­vantul tau nu ti se va intoarce inapoi nelucrator, neputincios (de pilda, cand te rogi Binefacatorului Dumnezeu, calauzit de Sfanta Biserica), ci iti va aduce dar bun si de folos. Fii convins ca, daca vei crede in Cuvantul creator, nu vei invata poporul fara folos in biserica, la sfintele slujbe, in timpul savarsirii Sfintelor Taine, pe la casele credinciosilor; nu-ti va ramane fara folos cuvantul nici cand vei cuvanta la scoala, ci fi-va ziditor mintilor si inimilor ascultatorilor.
*
Nu uita ca fiecare cuvant cuprinde in sine o actiune potentiala. Trebuie sa crezi insa, nesovaielnic, in puterea cuvantului, in capac­itatea lui creatoare. La Dumnezeu cuvantul este legat nedespartit de fapta. Nici un cuvant nu s-a intors la El fara sa fi determinat o actiune.
„Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta“ (Luca 1, 37)[1].
Asa trebuie sa fim si noi, deoarece suntem chipuri ale Cuvantului si Cuvantul s-a unit in chip vadit cu noi, prin intrupare, cea care ne-a indumnezeit, facandu-ne partasi Firii dumnezeiesti.
*
sfantul_ioan_de_kronstadt_28Deschizand altora usa Imparatiei ceresti, prin Sfantul Botez, sa nu intram, oare, noi insine prin ea? Curatindu-i pe altii, prin Taina Pocaintei si dezlegandu-le altora greselile, sa nu primim noi insine, oare, dezlegarea greselilor noastre? Unindu-i pe altii cu Hristos, prin Taina Sfintei Impartasanii, sa nu ne unim, oare, noi insine in chip vadit cu Hristos in Imparatia Sa? Facand ungere cu Sfantul Mir, spre intarire si spre sporirea haru­lui Duhului Sfant, sa nu ni se dea, oare, noua insine tarie si putere de la Du­hul Atotsfant, sa nu ni se sporeasca darul? Sa nadajduim cu tarie ca vom dobandi cele bune, fagaduite prin bunatatea, indurarile si iubirea de oameni a Dumnezeului si Mantuitorului nostru. Sa dea Dumnezeu sa aiba parte toti de ele! Numai sa nu lenevim, sa nu deznadajduim, „sa nu purtam grija trupu­lui spre pofte” (cf. Romani 13, 14). Sa pazim „taina credintei in cuget curat” (1 Timotei 3, 9), ca sa sporim in iubire de Dumnezeu si de aproapele.
*
De te vei indoi ca cuvintele pe care le spui rugandu-te ar putea sa nu prinda viata, adu-ti aminte ca, prin insasi natura sa, cuvantul este savarsitor, lucrator si ca Duhul Sfant, Care ne invata sa ne rugam pentru tot lucrul de folos, este si Se numeste pe Sine Savarsitor; El ne savarseste rugaciunea („prin savarsirea Duhului Sfant”). Nu uita ca cuvantul este o forta, ca la Dumnezeu nici un cuvant nu ramane nelucrator (cf. Luca 1, 37). Cuvantul Domnului „nu se intoarce – la Sine – fara sa dea rod” (Isaia 55,11), ci, intocmai ca ploaia sau ca ninsoarea, adapa solul inimilor noastre, dand roade (infaptuiri) semanatorului. Se spune si despre un om: cuvantul lui are o forta exceptionala. Vezi: cuvantul inseamna putere, viata, duh.
*
Pentru a dobandi, in timp ce te rogi, convingerea nestramutata ca vei primi de la Domnul tot binele duhovnicesc, crede ca, unindu-te cu Domnul in rugaciune, te faci „un duh cu El” (1 Corinteni 6,17) si ca Dum­nezeu este atotbun, atotputernic, preaintelept. El este desavarsirea atotdesavarsita, deci si tu, pe masura ce esti ingaduit, pe masura credintei si iubirii tale, te faci partas dumnezeiestilor Sale desavarsiri. Nu considera imposibila unirea sufletului tau cu Dumnezeu, deoarece la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta (Luca 1, 37). Este cu putinta nu numai ceea ce poate sa-ti treaca prin minte sau ceea ce ti-a si trecut, ci si ceva la care nu te-ai gandit nicio­data sau ceea ce ti se pare imposibil, fiindca Dumnezeu este Fiinta infinita si desavarsirile Sale sunt infinite.
*
Daca pui la indoiala obtinerea celor bune pe care I le ceri lui Dum­nezeu, adu-ti aminte macar de faptul ca, desi esti nevoias si strans la punga, nu bogat, nu atotputernic, dai celor aflati in lipsuri, cand ti-o cer, sau le dai chiar fara sa-ti ceara, cunoscandu-le nevoile. „Cu cat mai mult, Tatal vostru cel din ceruri – Care este bun, bogat in toate, preaintelept si atot­puternic – va da cele bune celor care cer de la El“ (Matei 7, 11).
*
Cu cat este mai mare numarul celor pentru care ceri cele bune de la Domnul si cu cat acestea sunt mai alese, cu atat mai mare este inver­sunarea diavolului impotriva preotului rugator, pentru ca Domnul sa nu-i ia in seama si sa nu-i rasplateasca sarguitoarea, fierbintea lui rugaciune. Fiindca s-a spus: “Dupa credinta voastra fie voua“ (Matei 9,29). Şi: „De poti crede, toa­te sunt cu putinta celui ce crede” (Marcu 9, 23). De altfel, unde se inmultesc uneltirile diavolului, acolo se arata, prisositor, harul lui Dumnezeu.
*
Cel ce se roaga trebuie sa tina minte ca, daca Dumnezeu nu Şi-a crutat pe Insusi Fiul Sau, Unul-Nascut, ci L-a dat pentru noi paca­tosii, nu ne va putea da oare, asa cum L-a dat pe Fiul Sau, toate cele bune, pe care abia daca ni le putem inchipui? Fiindca, dupa ce ni s-a dat supremul, infinitul bine, putea-va oare Domnul sa nu ne dea lucruri bune, de mai mica insemnatate? Toata darea cea buna, intru Hristos, ne-a fost si ne este data de Tatal ceresc. „Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit toate cele ce sunt spre viata si spre buna cucernicie” (1 Petru 1,3).
*
Cand te rogi si simti ispita puternica de la ΙΚΕΣΙΑdiavolul, lasa tot necazul tau in seama lui Dumnezeu, “caci El are grija de tine” (cf. 1 Petru 5,7). Cand te rogi, trebuie doar sa crezi in Domnul, ca El sta la dreapta ta si atunci toate vor fi cu putinta.
*
Cand pacatuiesti intr-o zi a cincizecea sau a suta oara si simti ca te-a cuprins uratul diavolesc si ti-ai pierdut nadejdea in milosardia lui Dumnezeu, spune din adancul sufletului impreuna cu Sfantul Simeon Metafrastul:
„Ştiu, Doamne, ca faradelegile mele au covarsit capul meu, dar mul­timea indurarilor Tale este nemasurata. Şi mila bunatatii Tale cea fara de rautate este nespusa si nu este nici un pacat care sa biruiasca iubirea Ta de oameni. Pentru aceasta, preaminunate Imparate, arata-mi puterea bunatatii Tale, arata-mi puterea milostivirii Tale celei indurate si ma primeste pe mine pacatosul, cel ce ma intorc; primeste-ma cum ai primit pe fiul cel pierdut, pe talharul si pe desfranata. Primeste-ma pe mine, cel ce peste masura Ti-am gresit si cu cuvantul si cu lucrul si cu pofta cea fara cale si cu gandul cel dobitocesc (…) ci nu cu judecata Ta cea dreapta, nici cu mania Ta sa ma mus­tri pe mine. Miluieste-ma, Doamne, ca nu sunt numai neputincios, ci si zidi­rea Ta sunt, ca Tu, Doamne, ai intarit peste mine frica Ta, iar eu am facut rautate inaintea Ta (…) Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine nadajduiesc! De mai este pentru mine nadejde de mantuire, de biruieste iubirea Ta de oameni multimea faradelegilor mele, fii mie Mantuitor si, dupa indurarile si milele Tale, slabeste, lasa, iarta-mi toate cate am gresit Tie; ca s-a umplut de multe rele sufletul meu si nu aflu intru mine nadejde de mantuire. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si sa nu-mi rasplatesti mie dupa faptele mele, ci intoarce-ma, sprijineste-ma, izbaveste sufletul meu de relele ce au crescut intr-insul si de agonisirile lui cele cumplite. Miluieste-ma pentru mila Ta, ca unde s-a inmultit pacatul sa prisoseasca harul Tau si sa Te laud si sa Te slavesc in toate zilele vietii mele, ca Tu esti Dumnezeul celor ce se pocaiesc si Mantuitorul celor ce gresesc” (Din rugaciunea a patra a Sfantului Simeon Metafrastul inainte de Sfanta Impartasanie).
*
Ia aminte, daca in timpul cat te vei ruga nu vei bolborosi cuvintele, ci le vei rosti simtit si limpede, ele nu ti se vor intoarce seci si neputin­cioase (asemenea unor coji fara seminte), ci iti vor aduce, negresit, tocmai roadele pe care le cuprind in sinea lor cuvintele, asemenea fructului in coaja lui. Este un lucru tot atat de firesc, precum in natura legatura dintre fruct si coaja. Dar daca arunci cuvintele anapoda, fara credinta, fara sa le simti pu­terea, ca pe niste coji fara miez, ti se vor intoarce intocmai cum le-ai trimis, adica seci. Imprastii coji, vei primi inapoi tot coji; raspandesti seminte, vei obtine in schimb spice intregi si cu cat sunt seminetele mai bune si mai rodi­toare, cu atat mai plin va fi spicul. Acelasi lucru si cu rugaciunile noastre: cu cat vei rosti mai sincer si mai din inima fiecare cuvant, cu atat mai bogate vor fi roadele rugaciunii; fiecare cuvant, asemenea unei seminte, iti va aduce rod duhovnicesc, ti se va intoarce ca un spic copt. E oare printre rugatori vre­unul care sa nu fi simtit aceasta? Christ-sower-E1Nu in zadar Mantuitorul a comparat saman­ta cu cuvantul si inima omului cu pamantul (Matei 13, 5). Acelasi lucru poate fi spus si despre cuvintele rugaciunilor. Şi inca ceva. Cine nu stie ca ploaia uda pamantul, plantele, le da vlaga? Asijderea si cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul nostru, spus cu credinta, nu ni se va intoarce fara sa ne fi ogoit setea sufletului, a sufletelor credincioase, ascultatoare de Dumnezeu, intocmai ca in natura, unde ploaia uda si nutreste, in ordinea firii, pamantul si vegetatia determinand dezvoltarea acesteia.
*
Cine se supara pe cineva din pricina vreunui obiect oarecare, acela pune obiectul mai presus decat omul, decat fratele sau. Dar poate fi ceva mai presus decat omul? Pe pamant, nimic.
*
Cand te rogi, cauta sa te rogi mai mult pentru toti oamenii decat nu­mai pentru tine si imagineaza-ti-i atunci adunati toti intr-un loc si pe tine printre ei, ca intr-un singur trup, fiecare in parte fiind madular al trupului lui Hristos si propriul tau madular. “Caci unul altuia suntem madulare“ (Efeseni 4, 25). Roaga-te pentru toti, intocmai cum te rogi pentru tine insuti, cu aceeasi sinceritate si ardoare; considera ca si pe ale tale proprii bolile si neputintele lor. Ignoranta lor in cele duhovnicesti, greselile si patimile lor, ca si propria ta ignoranta, greselile si patimile tale; ispitele, necazurile si dure­rile lor, tot ca si cum ar fi ale tale. O asemenea rugaciune este primita cu cea mai mare bunavointa de Tatal ceresc, atotbunul nostru Parinte, Care nu este partinitor (cf. Romani 2, 11), la care “nu este schimbare sau umbra de mu­tare“ (Iacov 1, 17). Aceasta este dragostea cea fara de margini, care imbrati­seaza si ocroteste toate fapturile.
(va urma)
[1] In „Biblia de la 1688″, citatul este redat astfel: „Ca la Dumnezau nu va neputinta tot cuvantul”, ceea ce s-ar putea traduce: „La Dumnezeu nici un cuvant nu ramane neputincios (nelucrator)”. In editiile mai noi ale Bibliei romanesti, referirea la cuvant lipseste. Compara cu: „Quia apud Deum non erit ullum verbum quod fieri non possit” (lat.). […]
(Din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Viata mea in Hristos”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sfântul Ioan de Kronstadt, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s