Minunea Maicii Domnului și stiliștii

 

wp-image-1165989944

Ne aflăm în Noiembrie 1976, când Părintele Andrei, bătrân deja, s-a retras din stăreția Mănăstirii Sfântului Pavel (Sfântul Munte Athos) și s-a îndepărtat la liniște pe o moșie a Mănăstirii, la locul numit Monoxilitis. Acest metoc se află în partea nord-vestică a peninsulei Sfântul Munte Athos, iar bisericuța metocului este închinată cinstirii Sfântului Nicolae. Țărmul mării din fața metocului este foarte stâncos, iar trei stânci asemănătoare, care se află în mare, la mică distanță de țărm, se numesc Trei Frați. Clădirea metocului nu se vede de la mare, deoarece este zidită după o colină. Starețul Andrei obișnuia să coboare, la anumite intervale, la țărmul mării, ținând metanierul în mână și rugându-se. După ce stătea puțină vreme pe țărm, aduna puține lemne ca să aibă pentru aprinsul focului și se întorcea la metoc.

Într-o zi s-a pornit o înfricoșătoare furtună, cu o ploaie torențială și mare tulburare a mării, făcând destule pagube în toată acea regiune. După ce furtuna s-a potolit, Părintele Andrei a coborât din nou la țărmul mării ca să adune lemnele pe care marea, după fiecare furtună, le scoate la mal. Avea trebuință de ele pentru încălzit și pregătitul mâncării. Se mai gândea că, după o astfel de tulburare a mării, ar fi fost nevoie, poate, să ajute pe cineva. Pe țărm, puțin mai departe de locul unde Starețul aduna lemne, a văzut ceva care semăna cu un trup omenesc. Îndată s-a gândit că poate să fie vreun marinar, care avea nevoie de ajutor. Dar când s-a apropiat, a văzut că era o femeie îmbrăcată în negru ca o călugăriță, care stătea pe o stâncă și ținea pe genunchi o carte în care scria. Alături de ea mai avea două cărți.

Uimit și cu toate că în Sfântul Munte este interzisă intrarea femeilor, a întrebat-o în dialectul caracteristic locuitorilor insulei Kefalonia, de unde se trăgea:

–    Cine ești, doamna mea, și ce cauți aici? Nu cumva ai nevoie de ajutor?

–    Nu, Gheronda, nu am nevoie de ajutor, i-a răspuns aceea. Mă aflu aici, căci am treaba aceasta de făcut.

–    Dar ce sunt cele trei cărți pe care le ai cu tine?

Iar femeia i-a răspuns:

–    În prima carte scriu numele celor care vin în acest loc, în a doua scriu numele celor care pleacă, iar în a treia, care este Cartea Vieții, scriu numele celor care rămân aici până la sfârșit.

Nevoind s-o mai deranjeze mai mult, mai ales că nu era nici o nevoie, și neînțelegând cele pe care le-a văzut și le-a auzit, Părintele Andrei, a apucat-o pe drumul de întoarcere spre casă. La vremea Pavecerniței a mers în bisericuță ca să se roage. Când a început să rostească Acatistul înaintea icoanei Maicii Domnului și a spus în șoaptă: „Porunca cea cu taină luând-o întru cunoștință…”, i s-au deschis ochii sufletului și și-a dat seama că cele care se petrecuseră nu erau lucruri obișnuite și că femeia pe care o văzuse, era întocmai cu Maica Domnului din icoană. Numai atunci a înțeles cu cine se întâlnise.

Atunci bunul Părinte a lăsat rugăciunea și a plecat în grabă spre țărmul mării, cu toate că era înaintat în vârstă și cărarea nu era atât de lesnicioasă. Voia să se întâlnească cu Maica pe care o iubea cu căldură încă din copilăria sa, căreia îi adresa totdeauna rugăciunile sale și în care își pusese nădejdea mântuirii sale. Ajungând la țărmul mării, a început să strige cu toate puterea:

–    Maica Domnului! Maica Domnului!

Însă prezența Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu, care numai aparent nu se afla acolo, a fost trădată de mireasma sa plăcută și mai presus de lume, care cuprinsese toată acea parte.

Părintele Andrei a mărturisit întâmplarea duhovnicului său, Ieromonahul Dionisie de la Sfânta Ana Mică, așa cum se cuvine să facă toți monahii, pentru a se păzi de cursele nevăzutului vrăjmaș, care se preface chiar și în înger de lumină, așa cum spune Apostolul Pavel. Duhovnicul cunoștea bine virtutea Starețului și l-a liniștit, spunându-i, în urma vestirii lăuntrice pe care o primise, ca acea femeie fusese într-adevăr Maica Domnului. Atunci Starețul a spus:

–    Bine, părinte duhovnic. Însă te rog să nu spui nimănui aceasta, ca nu cumva să se creadă că sunt vreun oarecare sfânt.

Și într-adevăr, duhovnicul a respectat dorința Starețului. De atunci, adeseori când Starețul rostea Acatistul Maicii Domnului, candela ei se mișca, pentru a-i aduce aminte de acea întâlnire.

Acest fapt numai întâmplător nu a fost. Starețul a fost ceea ce numim noi în viața călugărească: un nevoitor. Adică se îndeletnicea neobosit cu cele duhovnicești, având harisma de a dormi puțin. Pentru aceasta se scula devreme și se ruga neîncetat. Nu a fost deloc ciudat faptul că l-a cinstit Maica Domnului cu prezența ei. Și nu numai Maica Domnului…

În timpul șederii sale la metoc, Starețul a primit odată vizita unor monahi de la Mănăstirea Esfigmenu, care l-au îndemnat să închinovieze în obștea lor, care deja se rupsese de celelalte Mănăstiri ale Sfântului Munte.  Punând înainte argumentele referitoare la deschiderile ecumenice ale unor conducători bisericești, i-au propus să îmbrățișeze „zelotismul” pentru respectarea acriviei credinței. Bunul Stareț a început să oscileze cu gândul și de aceea a considerat absolut necesar să-și intensifice rugăciunile și cererile sale către Domnul, înainte de a lua o astfel de hotărâre. Dilema era mare. Cum să lase Mănăstirea sa de metanie și pe frații săi și să se rupă de ei? Pe de altă parte sfătuitorii lui puneau înainte Credința, care se primejduia și se trăda și, prin urmare, potrivit lor, trebuia să se lepede de cele de mai înainte, pentru a păzi Credința.

În această confuzie a gândurilor l-a cercetat un ieromonah. Avea o înfățișare liniștită și un chip senin, cu adevărat un „chip al blândeții”.

–    Gheronda, să ai pacea lui Dumnezeu! Dar pe unde este drumul ce duce la Karyes? l-a întrebat acela.

Și bunul Stareț s-a oferit să-l conducă.

–    Cum te numești, Părinte? l-a întrebat Starețul.

–    Părintele Nicolae, a răspuns călătorul.

–    De unde ești?

–    Din Cipru am pornit.

După ce i-a arătat cărarea, l-a salutat și s-a întors, începând să meargă spre metoc. Dar deodată s-a gândit: „Nu l-am întrebat pe părintele dacă nu cumva îi este foame sau are trebuință de ceva. Are mult de mers”. Și îndată s-a întors și a început să strige:

–    Părinte Nicolae! Părinte Nicolae! Părinte… Părinte…

Însă Părintele dispăruse, neapucând să facă nici măcar zece metri. Iar odată cu trecătorul care dispăruse, au dispărut și gândurile Starețului, care s-a liniștit. Căci cu toate sensibilitatea pe care o avea în problemele Credinței, îndemnurile sfătuitorilor săi l-ar fi scos din Biserică. Și astfel, Părintele Nicolae, care cu siguranță fusese Sfântul Nicolae, i-a arătat drumul pe care să meargă cealaltă vreme a vieții sale, adică să nu se depărteze de Biserică. Menționăm că, potrivit unei tradiții, Sfântul Nicolae „a pornit” cariera sa preoțească de la Mănăstirea Preoților, care se află lângă localitatea Pafos din Cipru.

După o vreme, când Starețul se îngreuiase din pricina vârstei, s-a întors la Mănăstirea Sfântului Pavel, unde putea fi îngrijit. Acolo era un mirean foarte cinstit și evlavios, care lucrase mulți ani. Acela se îmbolnăvise grav și căzuse la pat. Cu puțin înainte de a muri, egumenul i-a propus să-l facă călugăr, de vreme ce schima monahală, care este un al doilea botez, se iartă toate păcatele făcute în viață. Atunci mireanul a lăcrimat când a auzit propunerea egumenului și a primit cu bucurie. Și a adormit monahul acela după puțină vreme, chiar în ziua de 2 Februarie, în care Mănăstirea Sfântului Pavel prăznuiește marea sărbătoare a Întâmpinării Domnului.

Pe acest mirean Părintele Andrei îl aducea și îl readucea de multe ori drept pildă, spunând:

–    Cât de mult l-a iubit Maica Domnului pe acest om! O astfel de cinste să-i facă, încât să-l ia la praznicul ei?

Era în zorii zilei de 2 Februarie 1987. Mănăstirea Sfântului Pavel prăznuia sărbătoarea Întâmpinarea Domnului. Deodată o veste s-a transmis din gură în gură, lăsând în fiecare sentimente amestecate. În chip firesc ar fi trebuit să fie pricinuitoare de multă mâhnire, însă la auzul ei, inimile părinților au fost umplute de o euforie pascală. Părintele Andrei a adormit în Domnul în timpul privegherii de toată noaptea. Cuvios sfârșit! A doua zi, în timpul înmormântării, duhovnicul său a descoperit tuturor toate acele fapte care au pecetluit marea virtute a bărbatului. Părintele Andrei a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Sfântului Pavel și s-a adăugat la părinții ei.

Să avem binecuvântarea sa!

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Maica Domnului, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s