Stareţul Dionisie: Despre duhovnic şi Sfânta Taină a Spovedaniei

Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepreţuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor şi ne îmbracă în haina cea nouă a virtuţilor creştine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc; din starea de păcat şi de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârşire, ne sporeşte evlavia, rodeşte curăţia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieţii spre câştigarea fericirii vremelnice şi veşnice.
Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne­zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău.
Mă­car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te‑ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du­hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i‑a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă­tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta‑i har dumnezeiesc, har dumne­zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au.
Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du­hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă‑i zici că ai făcut un păcat, să‑ţi zică: „Nu‑i nimic, frate, fă tot aşa, că nu‑i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du­hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori­cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du­hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov­nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de‑acuma su­fletul se bucură.
Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de‑acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te‑ai sculat, eşti câştigat.
Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu‑i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n‑o să‑i muncească pe păcătoşi pentru că‑s pă­cătoşi, o să‑l muncească pe cel care nu s‑a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr­cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?
Omul, dacă n‑are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v‑aţi făcut de cap, ajunge cât M‑aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l‑ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într‑aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu‑ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu­nătatea lui Dumnezeu? N‑a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să‑ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te‑ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe­depsească de ce nu ne‑am pocăit, fiindcă nu‑i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

Lumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa­cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa­tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într‑aceeaşi fărădelege. Scoală‑te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi.  Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l‑a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s‑a terminat; veşnicia ia­dului, pieirea te aşteaptă.

Duhovnicul nu‑i altceva decât un martor că într‑adevăr te‑ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n‑ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu‑l poţi în­şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s‑a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n‑ai făcut nimic.

Din Stareţul Dionisie duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. 1
Sursa: http://luminaortodoxiei.com

Pr.Constantin Sturzu: Prezent sau absent din viaţa mea?

Singurele clipe care merită, cu adevărat, trăite, sunt acelea în care am o stare de prezenţă în viaţa mea, cu Dumnezeu. În fapt, sunt singurele care străpung timpul şi se înveşnicesc. Aceste clipe sunt porţile prin care omul iese din timp şi intră, deja de pe pământ, deşi nu încă la modul definitiv, în viaţa veşnică.
Dar cum trăim noi, de obicei? Cel mai adesea, cum se spune, pe pilot automat. Nu spunem noi că nici nu ştim când a trecut şi ziua de astăzi, sau cât de repede a trecut postul acesta sau anul acesta? Nu trebuie noi să facem mari eforturi spre a ne aminti ce am făcut nu acum un an sau o lună, ci chiar şi acum trei zile? Momentele de rutină înregistrate de-a lungul vieţii noastre, acelea în care noi nu am fost cu toate ale noastre acolo, pe acelea cu anevoie le păstrăm în memorie. Pe când cele trăite la intensitate maximă − un eveniment neaşteptat, moartea cuiva drag, o mare surpriză sau un şoc, o bucurie sau o iubire ce ne-au copleşit − iată tot atâtea amintiri care nu ni se şterg lesne din minte şi din memoria afectivă. De ce? Pentru că le-am trăit cu toată fiinţa noastră sau, altfel spus, pentru că – de voie sau de nevoie – am fost extrem de prezenţi în viaţa noastră cea de atunci. Această stare de prezenţă este condiţia absolut necesară spre a ne putea întâlni cu Dumnezeu; nu e suficientă în sine, mai e nevoie şi de altceva, dar e indispensabilă. Părintele Arsenie Papacioc insista adesea, deloc întâmplător, nu pe componenta ascetică, ci pe a avea o„stare de prezenţă” atunci când dorim viaţă duhovnicească, adică viaţă în şi cuDumnezeu. Iar Părintele Mitropolit Antonie de Suroj ne explică, în volumul„Şcoala rugăciunii”, faptul că, uneori – sau mai degrabă adeseori! – rugăciunile noastre sunt „sterile” pentru că le rostim cu gura sau cu mintea, dar nici măcar noi nu suntem atenţi la ceea ce spunem. Am dori ca Dumnezeu sau sfinţii să ne asculte, dar nici măcar noi înşine nu luăm aminte la cuvintele noastre, suntem cu gândurile în toate părţile, numai la rugăciune, nu.

Lipsa această de prezenţă plenară în propria-i viaţă este caracteristică omului căzut, care a pierdut raiul. Întrebarea lui Dumnezeu, adresată omului după ce acesta a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului – „Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9) – nu urmărea o localizare a acestuia în spaţiul edenic, ci era mai degrabă o atenţionare a protopărintelui nostru că rupsese relaţia cu divinitatea, că-şi ieşise din sine, din lăuntrul său, plasându-se acolo de unde nu-L mai putea percepe pe Dumnezeu ca iubire, ci ca pe un Stăpân de temut (şi, pe cale de consecinţă, de la faţa căruia trebuie să te ascunzi). Ceva asemănător fac şi astăzi profesorii când atenţionează pe câte un elev mai distrat, mai neatent la ore:„Popescule, pe unde umbli (cu mintea)?” sau „Ionescule, eu aici sunt. Tu unde eşti?”.

Omul care este prezent în ale sale, cu duhul său, cu ceea ce îi este lui mai adânc, mai interior, îşi creează premisele unei reale întâlniri cu Dumnezeu. Unii folosesc anumite meditaţii spre a se concentra la ei înşişi – în fapt spre a se confrunta cu o falsă imagine pe care şi-o „croiesc” în modul acesta, cu o mare (dez)iluzie. Întâlnirea cu adevăratul nostru eu nu e posibilă decât dacă în această stare de prezenţă Îl chem şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a definit pe Sine prin cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Doar în El mă pot oglindi, mă pot vedea sau cunoaşte cu adevărat şi eu, omul. Dacă omul poate să fie absent din propria-i viaţă, Dumnezeu nu lipseşte niciodată. Dumnezeu este tot timpul prezent, de aceea El ne spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Nu spune că a bătut o dată sau de mai multe ori la uşă şi apoi a plecat; acţiunea Sa este una permanentă.

Omul care se obişnuieşte să trăiască în afara propriei sale vieţi ajunge să-şi transforme existenţa într-un adevărat coşmar – acesta e starea de iad, „întunericul cel mai din afară” în care va fi aruncat (Cf. Matei 6, 23 şcl.). Pentru că ne iubeşte şi vrea să ne venim în fire, să fim prezenţi în viaţa noastră, în ultimă instanţă Dumnezeu îngăduie suferinţa omului. În suferinţă omul este foarte, foarte viu, devine extrem de atent la el însuşi. Cu cât durerea îi este mai mare, cu atât omul este mai greu de distras de cele din jur sau de propriile sale gânduri: e cu totul preocupat de chinul pe care-l încearcă, se conştientizează pe sine până la cea mai adâncă fibră. De aceea suferinţa este o şansă, nu un blestem, este locul unde ne putem (re)întâlni – dacă alegem asta – cu noi înşine şi cu Dumnezeu.

O bună pregătire pentru a dobândi starea de rugăciune – adică predispoziţia pentru dialogul real, viu cu Dumnezeu – este aceea de a lua mereu aminte la ceea ce fac, la ceea ce sunt, ce simt, ce gândesc… Să fiu pur şi simplu atent şi prezent în viaţa mea, la cele mai banale sau complicate aspecte ale ei. Să nu mă las grăbit şi furat de val, chiar cu riscul de a rata împlinirea anumitor lucruri ce par a fi presante şi extrem de urgente. Să-mi iau, sistematic, câteva minute sau măcar câteva zeci de secunde de pauză în care să mă „scanez”, să conştientizez ce e cu mine, unde mă aflu, ce fac… Şi, bineînţeles, să-L chem pe Dumnezeu în această „pauză”, Lui să-I împărtăşesc ceea ce conştientizez despre mine. Să fiu cu multă luare aminte inclusiv la lucrurile mărunte din jur, la o frunză care se mişcă într-un copac, la fel cum gesticulez sau respir (de altfel, cea mai profundă rugăciune, cea a inimii, se face pe ritmul respiraţiei). Toate acestea pot fi exerciţii de conştientizare, de ancorare în realitate, care ne ajută să ne reorientăm către lăuntrul nostru, către locul unde ne întâlnim la modul nemijlocit cu Însuşi Dumnezeu. Vom vedea că, în timp, rugăciunile noastre – atât cele rostite din cărţi, cât şi cele pe care le rostim repetat în minte – cum ar fi„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)” – se preschimbă într-un dialog viu şi ne aduc, în timp, copleşitoare bucurii şi minunate schimbări. Nu mă credeţi? Încercaţi şi singuri.

Sursa: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/prezent-absent-din-viata-mea

Minunea Maicii Domnului și stiliștii

 

wp-image-1165989944

Ne aflăm în Noiembrie 1976, când Părintele Andrei, bătrân deja, s-a retras din stăreția Mănăstirii Sfântului Pavel (Sfântul Munte Athos) și s-a îndepărtat la liniște pe o moșie a Mănăstirii, la locul numit Monoxilitis. Acest metoc se află în partea nord-vestică a peninsulei Sfântul Munte Athos, iar bisericuța metocului este închinată cinstirii Sfântului Nicolae. Țărmul mării din fața metocului este foarte stâncos, iar trei stânci asemănătoare, care se află în mare, la mică distanță de țărm, se numesc Trei Frați. Clădirea metocului nu se vede de la mare, deoarece este zidită după o colină. Starețul Andrei obișnuia să coboare, la anumite intervale, la țărmul mării, ținând metanierul în mână și rugându-se. După ce stătea puțină vreme pe țărm, aduna puține lemne ca să aibă pentru aprinsul focului și se întorcea la metoc.

Într-o zi s-a pornit o înfricoșătoare furtună, cu o ploaie torențială și mare tulburare a mării, făcând destule pagube în toată acea regiune. După ce furtuna s-a potolit, Părintele Andrei a coborât din nou la țărmul mării ca să adune lemnele pe care marea, după fiecare furtună, le scoate la mal. Avea trebuință de ele pentru încălzit și pregătitul mâncării. Se mai gândea că, după o astfel de tulburare a mării, ar fi fost nevoie, poate, să ajute pe cineva. Pe țărm, puțin mai departe de locul unde Starețul aduna lemne, a văzut ceva care semăna cu un trup omenesc. Îndată s-a gândit că poate să fie vreun marinar, care avea nevoie de ajutor. Dar când s-a apropiat, a văzut că era o femeie îmbrăcată în negru ca o călugăriță, care stătea pe o stâncă și ținea pe genunchi o carte în care scria. Alături de ea mai avea două cărți.

Uimit și cu toate că în Sfântul Munte este interzisă intrarea femeilor, a întrebat-o în dialectul caracteristic locuitorilor insulei Kefalonia, de unde se trăgea:

–    Cine ești, doamna mea, și ce cauți aici? Nu cumva ai nevoie de ajutor?

–    Nu, Gheronda, nu am nevoie de ajutor, i-a răspuns aceea. Mă aflu aici, căci am treaba aceasta de făcut.

–    Dar ce sunt cele trei cărți pe care le ai cu tine?

Iar femeia i-a răspuns:

–    În prima carte scriu numele celor care vin în acest loc, în a doua scriu numele celor care pleacă, iar în a treia, care este Cartea Vieții, scriu numele celor care rămân aici până la sfârșit.

Nevoind s-o mai deranjeze mai mult, mai ales că nu era nici o nevoie, și neînțelegând cele pe care le-a văzut și le-a auzit, Părintele Andrei, a apucat-o pe drumul de întoarcere spre casă. La vremea Pavecerniței a mers în bisericuță ca să se roage. Când a început să rostească Acatistul înaintea icoanei Maicii Domnului și a spus în șoaptă: „Porunca cea cu taină luând-o întru cunoștință…”, i s-au deschis ochii sufletului și și-a dat seama că cele care se petrecuseră nu erau lucruri obișnuite și că femeia pe care o văzuse, era întocmai cu Maica Domnului din icoană. Numai atunci a înțeles cu cine se întâlnise.

Atunci bunul Părinte a lăsat rugăciunea și a plecat în grabă spre țărmul mării, cu toate că era înaintat în vârstă și cărarea nu era atât de lesnicioasă. Voia să se întâlnească cu Maica pe care o iubea cu căldură încă din copilăria sa, căreia îi adresa totdeauna rugăciunile sale și în care își pusese nădejdea mântuirii sale. Ajungând la țărmul mării, a început să strige cu toate puterea:

–    Maica Domnului! Maica Domnului!

Însă prezența Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu, care numai aparent nu se afla acolo, a fost trădată de mireasma sa plăcută și mai presus de lume, care cuprinsese toată acea parte.

Părintele Andrei a mărturisit întâmplarea duhovnicului său, Ieromonahul Dionisie de la Sfânta Ana Mică, așa cum se cuvine să facă toți monahii, pentru a se păzi de cursele nevăzutului vrăjmaș, care se preface chiar și în înger de lumină, așa cum spune Apostolul Pavel. Duhovnicul cunoștea bine virtutea Starețului și l-a liniștit, spunându-i, în urma vestirii lăuntrice pe care o primise, ca acea femeie fusese într-adevăr Maica Domnului. Atunci Starețul a spus:

–    Bine, părinte duhovnic. Însă te rog să nu spui nimănui aceasta, ca nu cumva să se creadă că sunt vreun oarecare sfânt.

Și într-adevăr, duhovnicul a respectat dorința Starețului. De atunci, adeseori când Starețul rostea Acatistul Maicii Domnului, candela ei se mișca, pentru a-i aduce aminte de acea întâlnire.

Acest fapt numai întâmplător nu a fost. Starețul a fost ceea ce numim noi în viața călugărească: un nevoitor. Adică se îndeletnicea neobosit cu cele duhovnicești, având harisma de a dormi puțin. Pentru aceasta se scula devreme și se ruga neîncetat. Nu a fost deloc ciudat faptul că l-a cinstit Maica Domnului cu prezența ei. Și nu numai Maica Domnului…

În timpul șederii sale la metoc, Starețul a primit odată vizita unor monahi de la Mănăstirea Esfigmenu, care l-au îndemnat să închinovieze în obștea lor, care deja se rupsese de celelalte Mănăstiri ale Sfântului Munte.  Punând înainte argumentele referitoare la deschiderile ecumenice ale unor conducători bisericești, i-au propus să îmbrățișeze „zelotismul” pentru respectarea acriviei credinței. Bunul Stareț a început să oscileze cu gândul și de aceea a considerat absolut necesar să-și intensifice rugăciunile și cererile sale către Domnul, înainte de a lua o astfel de hotărâre. Dilema era mare. Cum să lase Mănăstirea sa de metanie și pe frații săi și să se rupă de ei? Pe de altă parte sfătuitorii lui puneau înainte Credința, care se primejduia și se trăda și, prin urmare, potrivit lor, trebuia să se lepede de cele de mai înainte, pentru a păzi Credința.

În această confuzie a gândurilor l-a cercetat un ieromonah. Avea o înfățișare liniștită și un chip senin, cu adevărat un „chip al blândeții”.

–    Gheronda, să ai pacea lui Dumnezeu! Dar pe unde este drumul ce duce la Karyes? l-a întrebat acela.

Și bunul Stareț s-a oferit să-l conducă.

–    Cum te numești, Părinte? l-a întrebat Starețul.

–    Părintele Nicolae, a răspuns călătorul.

–    De unde ești?

–    Din Cipru am pornit.

După ce i-a arătat cărarea, l-a salutat și s-a întors, începând să meargă spre metoc. Dar deodată s-a gândit: „Nu l-am întrebat pe părintele dacă nu cumva îi este foame sau are trebuință de ceva. Are mult de mers”. Și îndată s-a întors și a început să strige:

–    Părinte Nicolae! Părinte Nicolae! Părinte… Părinte…

Însă Părintele dispăruse, neapucând să facă nici măcar zece metri. Iar odată cu trecătorul care dispăruse, au dispărut și gândurile Starețului, care s-a liniștit. Căci cu toate sensibilitatea pe care o avea în problemele Credinței, îndemnurile sfătuitorilor săi l-ar fi scos din Biserică. Și astfel, Părintele Nicolae, care cu siguranță fusese Sfântul Nicolae, i-a arătat drumul pe care să meargă cealaltă vreme a vieții sale, adică să nu se depărteze de Biserică. Menționăm că, potrivit unei tradiții, Sfântul Nicolae „a pornit” cariera sa preoțească de la Mănăstirea Preoților, care se află lângă localitatea Pafos din Cipru.

După o vreme, când Starețul se îngreuiase din pricina vârstei, s-a întors la Mănăstirea Sfântului Pavel, unde putea fi îngrijit. Acolo era un mirean foarte cinstit și evlavios, care lucrase mulți ani. Acela se îmbolnăvise grav și căzuse la pat. Cu puțin înainte de a muri, egumenul i-a propus să-l facă călugăr, de vreme ce schima monahală, care este un al doilea botez, se iartă toate păcatele făcute în viață. Atunci mireanul a lăcrimat când a auzit propunerea egumenului și a primit cu bucurie. Și a adormit monahul acela după puțină vreme, chiar în ziua de 2 Februarie, în care Mănăstirea Sfântului Pavel prăznuiește marea sărbătoare a Întâmpinării Domnului.

Pe acest mirean Părintele Andrei îl aducea și îl readucea de multe ori drept pildă, spunând:

–    Cât de mult l-a iubit Maica Domnului pe acest om! O astfel de cinste să-i facă, încât să-l ia la praznicul ei?

Era în zorii zilei de 2 Februarie 1987. Mănăstirea Sfântului Pavel prăznuia sărbătoarea Întâmpinarea Domnului. Deodată o veste s-a transmis din gură în gură, lăsând în fiecare sentimente amestecate. În chip firesc ar fi trebuit să fie pricinuitoare de multă mâhnire, însă la auzul ei, inimile părinților au fost umplute de o euforie pascală. Părintele Andrei a adormit în Domnul în timpul privegherii de toată noaptea. Cuvios sfârșit! A doua zi, în timpul înmormântării, duhovnicul său a descoperit tuturor toate acele fapte care au pecetluit marea virtute a bărbatului. Părintele Andrei a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Sfântului Pavel și s-a adăugat la părinții ei.

Să avem binecuvântarea sa!

Sursa

Din Patericul Maicii Domnului


Puţin mai sus de portul Schitului Sfânta Ana începe un drum îngust, cu mai multe trepte, ce duce până la Sfânta Ana Mică. Mai jos de Coliba în care a locuit renumitul duhovnic Sava, călătorul găseşte atârnată într-un copac o icoană mică a Maicii Domnului, care a fost aşezată de un călugăr evlavios după ce a fost izbăvit în chip minunat de căderea în prăpastie. Mai demult, un monah mergea şi aprindea în fiecare zi candela care ardea într-un felinar închis.
Într-o zi trecea pe acolo monahul Meletie de la Chilia Danieleilor, care venea de la Katunakia încărcat cu diferite alimente. Îl însoţea monahul Teodosie de la Sfânta Ana Mică. Pe tot timpul drumului părintele Meletie rostea „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”, căci este cunoscut tuturor cât de mult o iubesc monahii din Sfântul Munte pe Maica Domnului.
La un moment dat a simţit cum o putere nevăzută îl îmbrânceşte spre prăpastie. Monahul şi-a pierdut echilibrul şi a simţit cum de pe cărarea îngustă cade în prăpastie, de la o înălţime de patru metri, cu greutatea pe care o ducea în spate. În cădere s-a agăţat de tulpina unui copac. Nu a suferit nici cea mai mică zgârietură. Vrednic de amintit este faptul că în timpul căderii sale în prăpastie, părintele Meletie nu a încetat să rostească cântarea îngerească „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”.
Deoarece a fost păzit nevătămat prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, părintele Meletie a făcut o icoană a Maicii Domnului cu o candelă într-un felinar înaintea ei şi a aşezat-o unde a avut loc accidentul. Asta a făcut o pentru a mărturisi tuturor celor ce trec pe acolo atât puternicia şi slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici, dar şi pentru ca Maica Domnului să-i păzească pe călătorii ce străbat această cărare greu accesibilă.

Sursa

Mircea Cărtărescu: Familia tradițională este un concept rătăcit în istorie. Interzicerea căsătoriei civile între persoane de același sex este o discriminare


Scriitorul Mircea Cărtărescu consideră că familia tradiţională este „un concept rătăcit în istorie, în vremea pe când femeia se ocupa doar de casă şi copii, iar bărbatul îi întreţinea pe toţi”.

„Polemica familie tradițională vs. căsătorii gay – ce a dat naștere unui referendum intern în USR – e un fel de hârtie de turnesol, care desparte două lumi și care reflectă o confruntare între două mituri existente doar în mintea oamenilor, niciunul ideal, niciunul perfect funcțional, spune Mircea Cărtărescu. E o ciocnire extrem de dureroasă pentru ambele părți și vine dintr-o uriașă frică de viitor, din sentimentul că viitorul e înspăimântătora explicat scriitorul.
După părerea mea, această confruntare – care se vede în acest referendum intern al USR – este insuportabilă, a depăşit orice limite, şi dintr-o parte, şi din cealaltă, dar mai ales din partea majorității, ea este foarte vinovată, acest referendum pentru familia tradiţională este total dizgraţios şi lipsit de temei din foarte multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că este vorba de o overreaction a unei comunități foarte mari împotriva unei minorităţi puţin signifiante şi puţin vocale şi care are un trecut de discriminări clare.

Această comunitate gay (…) a avut de suferit cu adevărat în perioada comunistă, nu mai vorbesc înainte, totodeauna gay-ii au fost vânaţi social, au avut de suferit în perioada comunistă, pentru că, conform faimosului art. 200, homosexualii făceau închisoare”, a explicat Mircea Cărtărescu, luni seara, la emisiunea „În fața ta”, de pe postul B1 TV.

În opinia sa, în prezent asistam la o confruntare „între două mituri, între două sisteme”.

„Familia tradițională nu mai există de mai bine de 100 de ani, e un basm, un mit. Iar faptul că ea are atâția susținători în disputa legată de referendum se explică tocmai prin faptul că miturile au fost întotdeauna atrăgătoare.

Pe de altă parte, există întrebări vicios puse, care te silesc la un anumit răspuns. Problema este, de fapt, a gay-ilor care vor să se căsătorească. Ce dacă s-ar căsători câteva zeci de cupluri de gay? N-are nicio legătură cu scăderea natalității.

Homosexualitatea a existat dintotdeauna, era acceptată la greci. Dar și homosexualitatea este un mit. Cei mai mulți oameni care se împotrivesc vehement n-au avut niciodată de-a face cu un homosexual. Homosexualul real, cum era și evreul real pentru naziști, nu are nicio legătură cu cei care trăiesc printre noi.

Vreau să depun mărturie, deși n-am nicio legătură, am fost întotdeauna heterosexual, am copii, am familie etc., dar vreau să depun mărturie: din cele 6-7 legături avute cu astfel de persoane – și femei, și bărbați – că sunt la fel ca noi, nu sunt balauri, nu sunt dragoni, sunt oameni la fel ca noi, mulți decenți, mulți indecenți, ca și heterosexualii. Unii dintre ei buni, alții răi, unii inteligenți, alți proști, ca și noi. O preferință sexuală care se petrece în dormitor n-are nicio legătură cu viața publică a unui om”, mai precizează Mircea Cărtărescu.

romanialibera.ro