Odată cu mărturisirea de credinţă, trebuie şi trezvie dogmatică, revenirea la învăţătura şi etosul Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia şi erezia, ca să fim în acelaşi duh şi să ne împărtăşim din acelaşi Potir cu ei!


Cine n-a auzit „crede şi nu cerceta”? Au spus-o şi comuniştii, şi înaintea lor masonii şi liber-cugetătorii: „Uite, Biserica, popii ăştia răi, invidioşi şi monopolişti nu te lasă domnule(doamnă) să cercetezi un adevăr. Ei zic: crede aşa,orbeşte!” Credinţă oarbă. S–a spus: ,,Lumea e făcută în şase zile, pământul este în centru şi soarele se învârte în jurul lui (vor vorbi poate ceilalţi despre asta), nu se învârte pământul în jurul soarelui”, sau chestii de genul ăsta.

„Dar eu n-am voie să am o opinie?” „Nu, ci crede şi nu cerceta!” Când cineva ne–a atacat cu vorba aceasta îi răspundeam să caute în Scriptură şi să vadă că nu este luată de acolo. Ne apăram zicând că este un principiu de-al iezuiţilor. Acum nu este vorba de a vedea exact unde s-a spus acest lucru, ci de a nu iscodi, spun Sfinţii Părinţi. Să ştiţi că am găsit şi la Sf. Ioan Gură de Aur, şi la Sf. Grigorie Teologul: „nu iscodim!” Le spune un adevăr de credinţă, şi să ştiţi că acuma fac o paranteză şi o legătură cu frăţiorii care vor vorbi după aceea, va fi dialogul acesta, conflictul între religie şi ştiinţă sau între Biserică şi ştiinţă. Ştiţi care este deosebirea dintre ele? Teologia spune ce este şi pentru ce este. Dar nu spune cum.

Ştiinţa vrea să ştie cum.

Zic, iată, se preface apa aceasta prin pogorârea Duhului Sfânt, am făcut în case aghiasmă, şi întreabă omul de ştiinţă: „Cum”? „Nu ştiu”, zic eu.„Se pogoară Duhul Sfânt.” ,,Dar cum funcţionează? Arată–mi reţeta, formula, mecanismul!” Popa tace aicea. ,,A! deci nu poate sau nu vrea să răspundă. Bine părinte, stai liniştit şi eu voi scormoni să aflu mecanismul, măsor să văd cum se produce.” Aceasta este ştiinţa, vrea să ştie cum funcţionează. Şi eu l-am oprit:
„Stai liniştit. Nu întreba cum se preface.” Nu întreba cum S-a întrupat Dumnezeu, apropo de Bunavestire. E taină, şi taina înseamnă inexplicabil.
Eu cred că S–a întrupat în Fecioara,cred că aici e aghiasmă,cred că pâinea şi vinul se prefac în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dar nu ştim cum. Şi este imposibil a şti cum. Şi de aceea zic: „crede şi nu cerceta tainele”
„Cum?”, răspunde savantul, „eu nu vreau să cred şi să nu cercetez!” Şi cade în partea cealaltă: „Nu crede şi cercetează!” Acolo ajunge omul de ştiinţă şi acolo ajunge ereziarhul care zice„am aflat! Uitaţi cum se face.” Şi vine cu o explicaţie. Eretică. Explicaţia aceasta tulbură Biserica. Vine unul aşa, mai bun de gură decât mine şi mai deştept, cu argumente, şi convinge o sală, două, trei, patru, cinci sute, şi iată că se lăţeşte o învăţătură foarte periculoasă pentru trupul Bisericii. Acesta să zicem că a fost Arie, unul foarte deştept, un predicator excepţional, era filosof din Alexandria, în Egipt. Ritor mult priceput în cuvinte. Şi ce învăţa el?
Şi iată că apare momentul întrunirii Sfântului Sinod Ecumenic de la Niceea, pentru că era foarte grav ce se întâmpla, atât de grav încât pe alocuri arienii aceştia întreceau numeric pe ortodocşi. Să ştiţi că raportul numeric între ortodoxie şi erezie, sau între secte şi Biserică,–şi asta era o discuţie: ce înseamnă erezie, ce înseamnă sectă,–nicidecum să nu vă închipuiţi că, uite noi suntem ortodocşi şi găseşti pe–aicea vreo trei eretici, uneori se întoarce pe dos, au rămas trei ortodocşi şi restul au luat-o razna. Să nu vă închipuiţi că aşa se discută: „majoritatea are dreptate şi deci au rămas ortodocşi.” S–a întâmplat să iasă total pe dos. Şi arienii aceştia aveau şi puterea politică de partea lor, chiar la nivel de împăraţi.
Ortodoxia se ţinea într-un fir de aţă şi unul de păr. De multe ori cade total o biserică în erezie. Mulţime de popoare cad în erezie. Şi unii au căzut până azi şi nu şi-au mai revenit! De aceea, frăţiorilor, aceste lucruri nu sunt de joacă! Pentru că noi avem un fel de triumfalism în noi,mai ales în ortodoxie, probabil că şi romano–catolicii sau sectanţii. Ai aşa un sentiment de siguranţă: „măi, de 2000 de ani stăm pe stâncă, aşa!” Este un cuvânt pe care l-am mai spus:triumfalism, sentimentul că ai repurtat victoria, şi aveţi ca exemplu pe„pocăiţi”. Un sectant pocăit zice: „L-am primit pe Isus în inima mea, sunt mântuit, aliluia!” Şi este relaxat, cântă şi zâmbeşte fericit, sau un ,,hare-krişnic” care a rezolvat–o şi el. Şi a câştigat lupta înainte de a o da.
Noi ne pocăim, aceia sunt pocăiţi şi rezolvaţi. Ei bine, şi la noi la ortodocşi există o tendinţă de a fi foarte siguri pe harul sfinţitor, pe Tradiţie, se micşorează treptat starea de trezvie si deodată te trezeşti cum ortodoxia ta este doar o pânză de păianjen , (…) casa noastră a devenit de paie, şi trebuie să punem bulină roşie ca la blocurile astea de pe bulevard, că vine un cutremur ca în 1977 şi cad toate. Noi suntem de multe ori ca aceste blocuri cu bulină pe noi, şi credem că suntem de stâncă, şi vai şi amar! De ce? Cum s-a ajuns aici?
Iarăşi, nu pot eu să explic. Nu am studiat în arhivele noastre istorice. Când s-a petrecut în teologie. Aproximez şi eu, poate în sec. XIX. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice sunt scrise în greceşte, multe şi în latineşte, dar ele trebuia traduse în româneşte, trebuia să le ştim. Dar noi am făcut facultăţi, nu ni s-a predat dogmatica avându-le în faţă, ca să ştim exact ce şi cum s–a hotărât.Ştim desigur în linii mari. Noi cunoaştem, bineînţeles, problema sinodului. A condamnat de ex.Sinodul I pe Arie, a stabilit data Paştelor, celelalte au condamnat pnevmatomahii, pe Nestorie, monofiziţii, desigur că ştim toate acestea, toţi le–am învăţat la dogmatică. Dar hotărârile acelea,spuneţi–mi, cum sună? Cum se exprimau Sfinţii Părinţi?
Şi iată cum, neştiindu-le nici în original, nici traduse,au mai venit şi nişte aburi din aceştia protestanţi şi tot felul de contacte pe care le–am avut în secolul trecut. Învăţătura de dincolo vine şi ne spune: ,,Ei, hai să vedem dacă sinoadele astea sunt oare ele aşa infailibile! Nu cumva împăratul Justinian l-a condamnat pe Origen şi pe ceilalţi din raţiuni politice, nu cumva celălalt împărat nu ştiu ce a mai făcut şi i–a obligat pe Părinţi să semneze? Nu cumva papa a fost şi el constrâns la Calcedon? şi… şi… şi…” Vorbuliţe din acestea care strecoară ghimpele îndoielii şi necredinţei: ,,dar dacă acele sinoade sunt luate aşa, puţin aşa, nu a fost chiar Duhul Sfânt, ci o lucrare omenească discutabilă, şi o putem reinterpreta? Mai reabilităm noi pe unii condamnaţi, invers, mai condamnă pe unii care nu au fost. Vă dau şi exemple: îl reabilităm pe Origen cel condamnat la atâtea Sinoade Ecumenice. Invers, Fericitul Augustin care este în calendar. Unii zic: acesta a dărâmat ortodoxia.

Începem să reinterpretăm, fără a cunoaşte aceste sinoade în profunzime, dintr–o falsă smerenie şi o falsă îngăduinţă. Pentru că, ceea ce este omul de astăzi, şi suntem noi toţi, şi noi, şi voi, avem o reţinere când auzim cuvântul ,,anatema”, că ştim că este un blestem şi ştim că o învăţătură de credinţă dogmatică, sau dacă nu ştim nu-i nimic, învăţăm acum, se afirmă aşa, de ex.: ,,Cine crede că a fost o vreme când Fiul nu a existat”, sau ,,că Mântuitorul are două naturi separate”, sau că, dimpotrivă ,,crede că are o singură fire, să fie anatema.”

,,Cine crede aşa, mireanul să se afurisească iar clericul să se caterisească.” Aşa spunea Sf. Sinod: anatema,afurisanie, excomunicare. Şi în sfârşit vine momentul să mai luăm şi Sf. Scriptură. De unde am scos noi pe aceasta cu anatema? Este şi în Vechiul Testament, dar luăm ca temei „Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel”, text inspirat de Dumnezeu, deci prototip pentru toate anatemele care de la dânsul până astăzi sau în viitor s-au dat sau se vor da contra ereziei. Spune aşa (o să citez nu numai pasajul respectiv, luăm puţin mai mult ca să fie şi în context, 2-3 versete mai sus.):
„Sunt uimit (vorbeşte către galateni, ştiţi cine, acei din Galata Sarai, adică din Turcia de azi, eraugali, foarte interesant că ajunseseră în Asia Mică. Nu asta este important, mai puţin contează contextul, deoarece se adresează tuturor, ce vedem aici este o învăţătură catolică, universal valabilă în timp şi în spaţiu şi deplină.) că de la cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos voi treceţi atât de repede la altă Evanghelie. Nu că este alta, ci numai că sunt unii care vă tulbură şi vor să strice Evanghelia lui Hristos.” Şi acum vine citatul pe care vă rog să–l reţineţi dacă nu cuvânt cu cuvânt, cel puţin ideea,neapărat: ,,dar, chiar dacă noi înşine sau înger din cer v–ar propovădui altceva decât ceea ce v-am propovăduit noi, să fie anatema!” Limba, dinţii, gura, cuvintele sunt ale Sf. Pavel. Mesajul e al Duhului Sfânt, pentru că zice în altă parte „orice păcat se ierta oamenilor, dar cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta.” Hula împotriva Duhului Sfânt care este, frăţiorilor, socotită ca cel mai grav păcat, este exact erezia, el nu se va ierta nici acum, nici în veac, erezia nemărturisită, erezia nespovedită pe care n–ai părăsit–o, sau ai părăsit–o aşa, în două ape, eşti gata s–o reiei, le amesteci şi eşti hotărât şi cu desăvârşire, aceasta este hula împotriva Duhului Sfânt.
Remediul împotriva ei este anatema, deci lepădarea şi darea ei focului iadului, focului iadului, într-adevăr blestem. Şi noi zicem: „dar chiar să blestemăm pe cineva, să blestemăm o idee, o părere, dar are şi omul dreptul său, nu?” Constituţia zice libertate de gândire, de opinie, de exprimare. În ştiinţă ştiţi că nu există ortodoxie şi erezie, ci poate o teoremă corectă, sau una care a căzut, (se va vorbi mai departe despre evoluţionism), dar acolo nu există ortodoxie, nu există dogmă. Ştiţi şi discuţia: „eşti dogmatic, părinte, sunteţi dogmatici.” Deci afirmăm un adevăr absolut, nu negociem, spunem: ,,aşa este, aşa spune Scriptura, aşa spune Biserica, punct.” Nu mai este negociabil.
„A!, dar de ce, poate noi cercetări şi noi teoreme şi ipoteze…” Şi atunci uitaţi, pentru aceste noi teoreme, pentru aceste noi cercetări, pentru aceste noi ipoteze noi folosim acest cumplit cuvânt: anatema. Şi învăţăturii, şi celui care o răspândeşte. Aşa au făcut Sfintele Sinoade,am la mine hotărârile, nu le vom cita în detaliu.

(…)

Acum, dacă timpul ne permite, să vă mai amintesc numai de ,,teoria ramurilor” protestantă care spune aşa: Avem un trunchi iniţial, nu desenez pe tablă, dar vi–l închipuiţi. Avem Biserica primară, până la Sf.Constantin (ei spun că Biserica Catolică este biserica împăratului Constantin,dar v-am demonstrat că nu atunci apare catolicitatea, pe vremea lui Constantin în sec. IV, ci de la bun început), şi din ea apar pe parcurs nişte ramuri. Şi una din ramurile mai mari este ramura monofizită (sec. V): armeni, copţi, sirieni. Ei sunt o ramură. Mai târziu ramura romano–catolică,ramura ortodoxă, după care ramura luterană, cea reformată (calvină) şi cea anglicană (se. XVI–XVII). Urmează baptiştii, adventiştii, penticostalii şi toţi ceilalţi neo–protestanţi, aşa un trunchi frumos cu ramuri bogate, şi toţi aceştia îşi zic creştini şi se închină la acelaşi Dumnezeu.
Acum ia uitaţi–vă, este ca şi cum aş fi eu aşa. Deci mâinile mele sunt tot eu, nu-i aşa? Degetele mele nu sunt tot eu? De fapt eu sunt unul singur cu mâini, cu degete şi cu picioare cu tot. Ceea ce se întâmplă este că aceste mâini nu numai că le-am întins, ci ele s-au rupt!

Nu mai fac parte din acest trunchi. Trunchiul este întreg şi indestructibil.

Este o metaforă care zice ,,s–a sfâşiat biserica, s–a sfâşiat cămaşa lui Hristos.” Nu-mi place de loc metafora aceasta. Când a fost vorba de chiar cămaşa Mântuitorului au tras-o soldaţii la sorţi şi nu au sfâşiat-o. Era dintr-o singură cusătură. Biserica, dacă vreţi ca metaforă, dacă vreţi să-i spunem„cămaşa lui Hristos”, nu se poate sfâşia, sparge! Este o mare înşelare să spui în zilele noastre ,,să ne rugăm pentru unirea bisericilor sau unitatea creştinilor”, dar cum? Asta înseamnă că s–a spart cumva întregul şi trebuie lipit la loc ceea ce s–a făcut bucăţi. De unde lucrul acesta?
Nu s-a spart nimic, ci au căzut fâşii–fâşii mădulare întregi, popoare întregi, biserici întregi, da, au căzut, dar acelea nu mai fac parte din întreg.
Nu se poate să fie biserici, v-am mai spus, acelea nu sunt biserici, există o singură Biserică, un singur trup, un singur har, care nu se împarte. Ai sau nu ai! Şi v–am spus acuma deosebirea faţă de concepţia aceea foarte legalistă. Exisă într –adevăr o perioadă de graţie până când sinodul, ecumenic, sau chiar local, pronunţă hotărârea. „Cine crede că Duhul purcede şi din Fiul să fie anatema…”

Iar la ceilalţi: „Cine nu crede că în materie de credinţă şi morală papa ex cathedra este infailibil, să fie anatema…Cine nu crede în imaculata concepţiune (zămislire) a Fecioarei Maria, să fie anatema…
Cine nu crede în înălţarea la cer a Fecioarei Maria, să fie anatema…” Acestea sunt ultimele formulări dogmatice pronunţate la Conciliile 1 şi 2 Vatican, care aşa cum bine aţi auzit se termină fraţilor cu: „anatema”!
Deci noi,ortodocşii, suntem sub anatemă, şi nu odată, ci suntem de cel puţin 7 ori:

1)în privinţa purcederii Duhului şi din Fiul;
2)a primatului papal;
3)a purgatoriului;
4)a împărtăşirii cu azimă;
5)a infailibilităţii papei;
6)a imaculatei concepţiuni;
7)a înălţării Fecioarei.

Deci nu numai odată,ci sunt mai multe deosebiri şi anateme. Acestea nu se pot concilia decât cum? Eu mărturisesc că nu se pot uni bucăţi (părţi) , ci se pot întoarce la adevăr în această Biserică „una, sfântă, catolică şi apostolică, prin darea acelor erezii anatemei. Ceea ce se şi întâmpla într-un document, şi aici mă apropii de sfârşit, care se cheamă Sinodiconul Ortodoxiei.
Prima duminică din Postul Mare se numeşte ,,Duminica Ortodoxiei”, şi este cunoscută în general ca biruinţa Sfintelor icoane. Dar, i–auziţi, totuşi ea nu s–a numit ,,Duminica icoanelor”, sau ceva de acest fel, ci i s-a spus„Duminica Ortodoxiei”. Desigur s–a păstrat sensul de biruinţă a ortodoxiei încununată de biruinţa icoanelor asupra iconoclasmului. Exista iarăşi un document,lucrul nu este un secret, l-a spus deja pe la noi stareţul Efrem de la Vatopedi, l-a întrebat cineva,aşa cum sunteţi voi, cum fac ei la Athos cu sinodiconul, şi alţii au zis ceva poate de acest gen„dar noi n-am auzit sinodiconul acesta! Cum? Ce-i cu el? Unde este în România” Că auzim Pastorala Sf. Sinod, auzim tot felul de lucruri, dar pe Sinodicon nu-l cunoaştem.” Părintele stareţ a spus: ,,Nu-l aveţi? O să încerc să vi–l trimit eu.” (probabil tradus în româneşte) Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Triodul nostru nu–l conţine.
Dacă nu mă–înşel, prin 1812 a fost la Iaşi un fel de răzmeriţă populară, a ieşit ponos cu evreii, s-a lăsat şi niscai linşaj şi omor, şi s–a luat hotărârea de a nu-i mai instiga pe moldovenii noştri ortodocşi prin acest sinodicon care dă anatemei pe ereticii din toate timpurile şi locurile.Mitropolitul Veniamin Costache zice că a fost scos ,,din oarecari subţiri pricini” Din câte ştiu (cu oarecare rezerve), acest sinodicon nu a fost niciodată inclus în Triodul tradus în româneşte, cel puţin în ediţiile de după 1812. Dacă într–adevăr aşa stau lucrurile, înseamnă că de 200 de ani această importantă slujbă a ieşit din conştiinţa liturgică a ortodoxiei româneşti! Există o traducere făcută prin 1985 de către părintele I. Ică de la Sibiu, dar ea este quasi necunoscută, şi, aşa cum am mai spus, ea nu figurează în Triod. Deci ea rămâne străină preoţilor, monahilor şi credincioşilor români! La facultăţile de teologie se mai aminteşte de ea, dar în linii mari, generale.În sinodicon există două linii directoare clare: apărătorilor ortodoxiei enunţaţi nominal, patriarhi, clerici, împăraţi şi împărătese, li se spune „Veşnica lor pomenire!” (chiar aşa sună, ca la morţi, dar aici are un sens aparte); celorlalţi, ereziarhilor, li se spune scurt: „anatema!”.
Pomelnicul se citea din amvon, într-un limbaj colorat şi plin de putere, fără menajamente politic corecte, ca la Apostol şi Evanghelie şi poporul dădea răspunsurile menţionate. Urma o procesiune cu icoanele. Aşa se întărea şi perpetua conştiinţa dogmatică a Bisericii! Aşa s–a spus şi la noi, cel puţin 700 de ani. În numele acelei conştiinţe liturgice se murea pentru o singură iotă:homoousios (de aceeaşi fiinţă) sau homoiousios(o fiinţă asemenea). Sau dacă nu se murea, au fost daţi anatema sfinţi ca Sf. Grigore bătrânul, tatăl Sf. Grigore Teologul, pentru acea vocală, aparent neînsemnată, dar care pierdea mântuirea! Sf. Împărat Constantin cel Mare a oprit disputele pe marginea acestor„mici” diferenţe, ce erau de fapt poziţiile ortodoxă şi semiariană, nedându-şi nici măcar dânsul seama de consecinţele lor şi vrând să salveze liniştea şi buna înţelegere în Imperiu şi în Biserică.

La fel au procedat mai târziu şi alţi împăraţi bizantini, pe vremea Sf. Maxim

Mărturisitorul de pildă, când din motive politice au interzis disputele dogmatice ce divizau Imperiul şi Biserica. La fel a fost şi pe vremea Sf. Grigorie Palama, secolul XIV, când Imperiul era ameninţat puternic de către turci şi apuseni deopotrivă.

Ideea este următoarea: noi avem o tendinţă bolnăvicioasă la ora actuală, de a nu mai avea discernământul între ortodoxie şi erezie, cu toate că nominal ne–am declarat 87% ortodocşi.Odată făcută această mărturisire de credinţă, trebuie şi trezvie dogmatică, a reveni la învăţătura şi etosul Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte ortodoxia şi erezia, ca să fim în acelaşi duh şi să ne împărtăşim din acelaşi Potir cu ei! Ne oprim aici deocamdată şi aşteptăm întrebări…
…Aşa în încheiere, ca mică recomandare, circulă această carte pe la librăria Sofia şi prin alte locuri, cu titlul Biserica Ortodoxă şi ecumenismul de Sfântul Justin Popovici, şi dacă eu am spus şi prostii şi am vorbit nu ştiu cum, aicea vorbeşte Duhul Sfânt prin gurile Sfinţilor Justin şi Nicolae Velimirovici. Luaţi–o şi vă lămureşte mult mai bine ca mine Nu e prea scumpă, merită, v–o recomand cu toată căldura!

…..

Întrebări şi răspunsuri

Întrebare :

Părinte, putem să spunem că biserica catolică este şi ea ,,catolică” în înţelesul de care aţi vorbit dumneavoastră?

(Între timp, o serie de persoane părăsesc sala)

Părintele:

–„Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână”(aplauze)
O ştiţi pe aceasta, nu? A fost spus fără răutate, nu ştim dacă nu sunt cumva binecuvântate pricini, timpul… Revenind la întrebare: Nu putem să spunem în acel înţeles, este doar un termen fără acoperire. V-am spus,„universal” înseamnă altceva decât doar extensie geografică, trebuie să mai existe şi deplinătatea harului, deplinătatea adevărului şi să fie ortodoxia credinţei. În momentul în care prima abatere gravă, acea a purcederii Duhului Sfânt şi din Fiul(filioque) a fost condamnată într –un moment sinodal în care toată Biserica (catolică şi ortodoxă!)a fost de acord cu această condamnare, căderea ulterioară a papilor în această erezie la 1014 a anulat acea perioadă de graţie, s-a dus ortodoxia, s-a dus şi catolicitatea! Deci actuala biserică romano-catolică nu este Biserica Catolică!

Întrebare:

Părinte, ignoranţa ortodoxă poate rezolva dialogul interconfesional?
Credeţi că râzând de eretici îi aducem în staulul ortodoxiei catolice?

Părintele:

Să se scoale cine a întrebat! E o întrebare pusă aşa, mai pe arţag… Hai s-o mai reluăm. Noi am vrut să fim mai pacifişti, dar n–avem condiţii, acum huruie războaiele,trăim vremuri destul de belicoase, şi chiar şi aicea…„
Ignoranţa ortodoxă…” A cui? A mea? Sau a cui?

„Rezolvă dialogul interconfesional.” Nu ştiu cum să pun cap la cap acestea două ca să obţinem o întrebare coerentă. Ce legătură are una cu alta? Cei care sunt angrenaţi în dialoguri interconfesionale sunt aproape întotdeauna bine titraţi, firoscoşi, şi nu s-ar încadra la„ignoranţa ortodoxă”. În schimb, ,,ortodocşii ignoranţi” nu dialoghează interconfesional, decât în mod excepţional. Deci nu se prea leagă întrebarea. Cel (sau cea) care a întrebat n-a reflectat suficient înainte de a o pune, ci a fost luat de avânt.
„Credeţi că râzând de eretici îi aducem în staulul ortodoxiei catolice?” Nu ştiu dacă râzând de eretici îi aducem în acest staul. Apropo de râsul de eretici, ia să schimbăm puţin rolurile şi vă întreb eu pe voi, avem oare în Biblie un moment când se râdea de eretici? Care sunteţi aşa tari în Scriptură? A făcut cineva pasul acesta? A râs de eretici? Ia! Ştiţi cine a râs?

O voce din sală: Ilie…

Părintele:

Am auzit, aşa, mai tare, mai tare, îndrăzniţi! Ilie a făcut asta când? Cum a râs?
Când i-a adus pe preoţii lui Baal şi ai Aşerei şi zicea: „Strigaţi mai tare la Baal, că poate doarme şi nu v–aude! Făcea cum se spune acum „băşcălie”. I–a luat pe aceia în râs şi după aceea i–a tăiat pe toţi proorocii lui Baal, 400 de inşi!De la râs s-a terminat cu plâns, pentru că i–a şi omorât.
Dar, într-adevăr a râs de ei. Aşa, noi, Biserica Ortodoxă, nu prea râdem. La dialoguri de-astea nu cunosc vre-un astfel de ton… mai am eu din când în când aşa, de destindere…
Dar aici nu este un dialog interconfesional, nu s-a anunţat aşa ceva. Eu nu particip la asemenea dialoguri nici ca„băşcălios”, nici ca ignorant. Deci nu ştiu cum să răspund.

A se aduce un eretic la staulul Bisericii sau la turmă, cum doriţi, se aduce aşa cum spuneau Sfinţii Părinţi şi cum spune Biserica, eu nu pot să spun altfel. Îi spui aceluia: „iată învăţătura ortodoxă, iată erezia.” Aşa cum de ex. spuneau Părinţii de la Sinodul III Ecumenic lui Teodoret al Cirului. Spuneau: ,,Dai anatema pe Nestorie?”

,,Nu, că nu era chiar de tot rău!” ,,Încăo dată: îl dai anatemei?” „Păi, parcă nu s–ar face…” ,,Îl dai anatemei sau te dăm şi pe tine cu el?”Şi atunci l-a dat. ,,Nu-l mai recupera, nu-l mai petici! Nestorie este eretic, da sau ba?” Deci, vine momentul
când eşti la „da sau ba”. Acesta este momentul mărturisirii adevărului. Şi–ţi taie mâna dreaptă şi limba ca Sfântului Maxim, dar tu tot spui aşa. Şi atunci, ereticule, dai erezia anatemei,şi filioque, şi iconoclasmul, etc., atâtea şi atâtea, monofizismul dacă eşti armean, ş.a.m.d.? Ne întoarcem, nu ne unim!
Nu, ce-i aia, ,,ne unim”, nu există ne unim!

„Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână” ştiţi cui se adresa aceasta? ,,Chemaţi”(catehumeni), adică cei care urmau să se boteze, să vină la ortodoxie, nu? Ori de unde ar fi venit ei.
„Rugaţi–vă cei chemaţi Domnului… Câţi suntem credincioşi să ne rugăm…” Deci ne rugăm pentru aceia ca „Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii, cuvântul adevărului, să–i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicească (catolică) Biserică. Pe dânşii să–i unească, nu să ne unim noi, adică să–i aducă înapoi de unde au căzut ei înşişi, sau strămoşii lor. Şi aceasta se face prin anatemizarea ereziilor.
În ediţiile Molitfelnicului dintre 1990–1996, dacă nu mă înşel, există slujba de ,,Primire la ortodoxie a celor de alte credinţe”: mozaici, ereticii luterani, calvini, baptişti, lipoveni molocani şi duhoborţi ori alţii,a schismaticilor romano-catolici, ori alţii,armenii gregorieni,lipovenii(staroveri) popişti (popovţi) şi nepopişti (bezpopoviţi). Interesant este că lipsesc musulmanii, budiştii şi cei de credinţe asiatice. Rânduielile acestea au în comun lepădarea de eresul respectiv şi darea acestuia anatemei.
Aceasta este modalitatea întoarcerii în staul, nici băşcălioasă, nici ignorantă! Nu este decât un singur drum: întoarcerea la ortodoxie şi aducerea tuturor eterodocşilor se face doar pe acest drum.Nu prin dialog.

Nu poate fi dialog. Este mărturisire! Nu prin dezbatere.Este iarăşi mărturisire,acceptarea Bisericii lui Hristos apostolice, a Sfinţilor Părinţi. În ea se intră pe un singur drum: dând erezia anatemei. Şi imediat acela este primit cu braţele deschide, şi ştiţi că în cer se face mai mare bucurie pentru un păcătos întors decât pentru 99 de drepţi. Şi cu asta cred că am dat un răspuns concludent…”

Preot Dan Badulescu

Fragment din Conferința ASCOR „Ortodoxie și erezie” București, 2003

s.o.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s