Parintele CONSTANTIN VOICESCU: Schimbarea Domnului la Fata este CHIPUL SCHIMBARII NOASTRE LA FATA

Pr. Constantin Voicescu

“Iubiti frati si surori de credinta în Domnul nostru Iisus Hristos,

La praznicul de azi, praznicul Schimbarii la Fata, îndemnul Bisericii, îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos a fost cuprins într-o cântare pe care fratiile voastre ati ascultat-o aseara la Vecernie, la Privegherea mare care s-a facut în cinstea acestui Praznic. Una din cântari, una din stihuirile de la Vecernie spune asa: “Veniti acum sa ne schimbam ca sa ne suim în muntele lui Dumnezeu si sa vedem Slava lui Hristos”.
Iubitii mei, Biserica voieste sa fim nu numai ascultatori a celor ce se spun despre Schimbarea la Fata, ci ne cere ca, iata, acum sa ne suim pe Tabor, acum sa vedem Slava lui Hristos! De altfel fratiile voastre, care participati la Sfintele Slujbe, sunteti constienti ca noi, crestinii drept maritori, traim aceste slujbe religioase. Praznuind, noi punem un suflet aparte în aceasta praznuire si anume noi ne facem contemporani cu evenimentele care sunt evocate si care sunt praznuite.
Însa aceasta suire pe care ne-o pretinde Biserica, aceasta vedere a Slavei lui Dumnezeu, cer duh fierbinte, cer cuget curat si cer zbor înalt. Ne cer ca la poalele muntelui sa lasam nu numai ce e pacatos, dar chiar si ceea ce e lumesc în general! Iata suntem acum în postul acesta, în Postul Adormirii Maicii Domnului. Un post este un rastimp de stradanie, dupa cum stiti, iar Biserica ne cere staruinta în praznicul acesta asezat la mijlocul postului, staruinta pentru schimbarea noastra la fata. Sigur ca e vorba despre schimbarea noastra sufleteasca la fata. Ce înseamna asta, sa ne schimbam sufleteste la fata? Înseamna sa schimbam întâi sentimentele noastre, si cu osebire ura! Ura cu toate formele ei: de la indiferenta, care e tot o ura deghizata, pâna la ura atroce si fatisa. Toate acestea trebuie schimbate în iubire, trebuie ca noi sa ne confundam cu ceea ce asa de stralucit zugravea Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Corinteni, în acel imn minunat al iubirii despre care noi am vorbit zilele trecute. Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, iubitii mei, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa înseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut Sfintii Parinti, sa contemple tainele credintei.
Sa ne schimbam voia, vointa, sa ajungem la aceasta taiere a voii cum spuneau Sfintii Parinti, taierea egoismului din noi, sa ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultarii de Dumnezeu. Sa facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastra catre bine. Altfel spus, sa realizam caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rau.
Aceasta este schimbarea la fata, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre. Pentru aceasta ni se cere staruinta, iubitii mei. Dar trebuie sa stiti ca nu singura staruinta noastra realizeaza aceasta schimbare la fata. E necesara, pentru ca ea face lucrator Harul lui Dumnezeu: numai Acela ne schimba pe noi. Ia gânditi-va, fratiile voastre: exista ochiul, ochiul omului, dar daca n-ar fi lumina, ar putea sa fie ochiul cât de sanatos, ca el tot n-ar vedea nimica. Daca n-ar fi lumina, la ce ar mai folosi ochiul? Si, bine înteles, daca ochiul e bolnav, poate sa fie lumina cât de puternica, pentru ca omul tot n-ar vedea nimica. Iar acum fratiile voastre sa se gîndeasca la un exemplu banal, pe care-l dadeam si cu alte prilejuri: un aparat de radio, de televiziune, poate sa fie cât de bun, cât de perfectionat, poti sa-l pornesti, sa-l aranjezi pe o anumita lungime, dar daca nu exista o sursa emitatoare, degeaba sunt toate acestea! Si invers: poate sa fie sursa emitatoare cât de puternica, aceasta ramâne totusi fara folos, daca aparatul e defect, sau daca nu stii sa-l pornesti, ori daca nu te straduiesti macar sa-l pui în functiune. Am facut comparatiile acestea, iubitii mei, ca sa devenim constienti de faptul ca staruinta pentru schimbarea noastra la fata este necesara, dar ca aceasta schimbare la fata se realizeaza prin Harul lui Dumnezeu si ca Harul lui Dumnezeu nu lucreaza în fiinta noastra daca nu ne straduim si noi cât de putin, daca nu deschidem si noi usa inimii noastre cât de putin: “Iata, stau la usa si bat” – ne zice Dumnezeu, ne zice Domnul Nostru Iisus Hristos, cerîndu-ne sa deschidem usa, si depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa deschidem, depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa curatim ferestrele sufletului nostru ca sa poata patrunde lumina aceasta a soarelui dumnezeiesc în interior.
Sa ne întoarcem la textul Sfintei Evanghelii ca sa-l recitim si pentru aceia care au fost în biserica la vremea respectiva, si pentru cei care – sa nadajduim ca din motive binecuvântate – n-au fost:
“Iar la vreo opt zile dupa cuvintele acestea, i-a luat Domnul Iisus pe Petru, pe Ioan si pe Iacov si s-a suit în munte ca sa se roage. Si a fost ca pe când se ruga înfatisarea fetei Lui a devenit alta si îmbracamintea Lui alba stralucind. Si, iata, doi barbati vorbeau cu El. Acestia erau Moise si Ilie, care aratându-se întru slava, vorbeau despre sfârsitul Sau pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim. Iar Petru si cei împreuna cu el erau îngreunati de somn. Iar când s-au desteptat i-au vazut Slava si pe cei doi barbati stând cu El. Si a fost ca pe când acestia se desparteau de El, Petru i-a zis lui Iisus: “Învatatorule, bine ne este sa fim aici! Sa facem trei colibe: Tie una, lui Moise una si una lui Ilie.” El nestiind ce spune – adauga Evanghelistul. Si pe când vorbea el acestea s-a facut un nor si i-a umbrit si s-au înspaimântat când au intrat în nor. Si glas s-a facut din nor zicând: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!” Si când glasul a trecut, Iisus s-a aflat singur si ei au tacut si în acele zile n-au spus nimanui nimic din cele care vazusera”.

wp-image-2133481987

Acesta este textul si ati observat ca începe zicând: “…ca la vreo opt zile dupa cuvintele acestea…”. Care e legatura Schimbarii la Fata de pe Tabor cu evenimentele petrecute cu opt zile înainte? Domnul îi întrebase, asa dupa cum stiti, pe ucenici: “Cine zic oamenii ca sunt Eu?” Aceasta ca sa vada daca au priceput si ei cât de cât cine este Învatatorul acesta care i-a chemat pe ei la propovaduire. Treptat, treptat, ei au ajuns la întelegere, cunoscînd cine este Iisus. Dar dupa ce ucenicii au raspuns ca unii zic ca Mântuitorul este Ilie, iar unii ca ar fi alt prooroc, Domnul îi întreaba: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Atunci Petru raspunse în numele ucenicilor: “Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” Lucrul acesta se petrecuse înainte, si atunci Domnul, ca sa le arate ca El este Hristosul, deci Mesia, Mântuitorul, Dumnezeu, si ca a venit sa mântuiasca lumea într-un mod anumit, nu cum credeau ei ca avea sa o mântuiasca, în calitate de Mesia politic, care sa aduca suprematia poporului evreu ales, le-a vorbit despre Cruce, le-a spus ca va fi prins si ucis. Si atunci Petru, va amintiti, l-a luat deoparte si a-nceput sa-l mustre: “Doamne nu cumva sa se întâmple una ca aceasta!” Dar Domnul Hristos l-a certat, si daca înainte îi spusese “Nu carnea ti-a descoperit tie lucrul acesta, ca Eu sunt Dumnezeu, ci Duhul Sfânt”, acum îi spune “Înapoia Mea, satana!”. De data aceasta lui Petru îi vorbise satana! Vedeti ce registru întins poate avea sufletul acesta al omului! Îti vorbeste Dumnezeu si, daca nu esti atent, te prinde satana! Deci atunci, iubitii mei, avusese loc o dubla subliniere a adevarului privitor la mântuirea noastra: pe de o parte marturia lui Petru, care venea de jos, de pe pammânt, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însusi care vine sa mântuiasca, iar pe de alta parte marturia pe care o da însusi Domnul, tot aici, pe pamânt, ca El vine sa mântuiasca lumea prin crucea Sa. Tot acum, în momentul Schimbarii la Fata, devenim martorii unei a treia marturisiri, de data aceasta o marturisire de sus, care are o semnificatie identica, caci, iata, Domnul Dumnezeu Tatal marturiseste: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!”. Cuvintele Tatalui trebuie întelese în felul urmator: Acesta este Fiul Meu! Acesta e Mesia, este Iisus, este chiar Dumnezeu care, venind, s-a facut om. El este Fiul Meu!
Dar pe de alta parte, ati vazut, Sfânta Scriptura mai relateaza ca la stânga si la dreapta Domnului stateau, acolo, în Slava Sa, Moise si Ilie, adica Legea si Proorocii. Acestia, precizeaza Sfânta Scriptura, vorbeau despre El, despre sfârsitul Lui în Ierusalim, adica despre Cruce. Vedeti, asadar, ca amândoua marturiile, aceasta de sus, a lui Dumnezeu Tatal, facuta în momentul Schimbarii la Fata si cealalta, facuta cu opt zile înainte, aici jos, pe pamânt, de catre Petru, au una si aceeasi semnificatie. Ele exprima unul si acelasi adevar, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ca El vine sa mântuiasca lumea prin Cruce. Temeiul Crucii, iubitii mei, este sus, în cer! De altfel, într-o icoana ortodoxa a Schimbarii la Fata, în locul Domnului aflat în Slava Sa este înfatisata o cruce! O cruce în slava si în stânga si în dreapta ei se afla Ilie si Moise. Cele zugravite în aceasta icoana pot fi regasite în cântare din Condacul de aseara, care spune: “În munte te-ai schimbat la fata, ca daca te vor vedea rastignit sa cunoasca Patima Ta cea de buna voie!”.
Revenind la textul Sfintei Evanghelii, la convorbirea despre Crucea Învatatorului, vom observa ca aceasta convorbire a avut rostul de a îndeparta din mintea apostolilor teama si îngrijorarea legate de Cruce: îl vedeau pe Domnul în Slava în puterea Lui, avea pe Moise si Ilie de-a dreapta Lui – Legea si Proorocii – care îl ascultau. In deplinatatea acestei Puteri vorbea de Cruce. Aceasta pentru ca era necesar ca ucenicii sa fie pregatiti în momentul în care – dupa cum spune si cântarea – avea sa se împlineasa Patima, pentru ca ei sa stie ca patimirea Mântuitorului era o patimire de buna voie, ca El a vrut sa patimeasca, nu ca a fost târât, ori silit sa sufere. El a vrut sa sufere, El care, iata, poate sa fie in Slava, cum de fapt este.
Ati vazut ca în calitate de martori ai Schimbarii la Fata Domnul a luat pe cei mai alesi dintre ucenici, pe cei cu niste puteri mai deosebite: pe Petru care era întâiul dupa credinta, pe Ioan care era întâiul dupa iubire si pe Iacov care era întâiul dupa rabdare si dupa cununa muceniceasca.
Din relatarea evanghelica am vazut ca Schimbare la Fata a avut loc, dupa traditie, pe un munte înalt. E vorba de muntele Tabor. Vedeti, iubitii mei, înaltimea aceasta, mare din punct de vedere fizic, înalta si duhul. Linistea netulburata de prezenta fapturilor e cât se poate de prielnica pentru convorbirea cu Creatorul. Acest lucru l-ati observat poate fiecare dintre voi, cei care v-ati dus în asemenea locuri pustii, mai ales pe munte. De altfel din istoria Bisericii noastre se stie ca locurile din munti unde se retrageau sihastrii nostri se numeau “la liniste”. De pilda, se zice acolo, la prohod, ca la liniste era un sihastru, Chiril. La liniste. “Isihia” înseamna “liniste” si cuvântul “sihastru” vine de la “isihia”. “Isihastru” semnifica om care se trage la liniste, în locuri înalte.
Atunci, la Schimbarea la Fata, s-a aratat aceasta lumina taborica. Zice Sfânta Evanghelie: “chipul lui Hristos a luminat ca soarele si îmbracamintea Lui era mai alba ca zapada si un nor luminos s-a aratat”. Aceasta este lumina taborica, lumina necreata. E bine sa stiti, iubitii mei, ca aceasta lumina este o realitate a lumii spirituale. De altfel, luate din Vechiul Testament, în cântarile noastre se rostesc cuvintele: “Dreptii vor straluci ca soarele”.
Urmarind textul Sfintei Evanghelii, I-am vazut pe Domnul Hristos, pe Moise si pe Ilie stând în Slava, si chiar din Paremiile de aseara, extrase din textele Vechiului Testament, stiti foarte bine ca si Moise si Ilie se învrednicisera înca din timpul vietii lor de aceasta Slava a lui Dumnezeu. Din istoria Bisericii, în istoria nevointelor Parintilor nostri stim ca sfintii nostri crestini au experimentat în traire si în extaz, în stare de rapire – ziceau ei – aceasta traire în lumina taborica. Prin rugaciunea inimii si prin alte procedee se ajungea la aceasta traire, la acest contact cu lumina taborica. Ati vazut cum spunea Petru: “Doamne bine este aici, sa facem trei colibe”. În cuvântul acesta a lui Petru ne recunoastem, de altfel, si noi: e o dorinta legitima de a ne opri, de a zabovi în fata Creatorului. Sfântul Ioan Gura de Aur parafrazeaza cuvântul lui Petru si zice: “Doamne la ce sa parasim acest loc asa de minunat ca sa mergem la Ierusalim, la Cruce?”.
Cuvântul pe care l-am auzit de sus, de la Tatal, “Acesta este Fiul Meu, pe Acesta sa-L ascultati”, subliniaza care este rostul acestei sarbatori în viata noastra: Schimbarea Domnului la Fata este chipul schimbarii noastre la fata. Care-i conditia? Pai ne-o spune Tatal însusi. Sa-L ascultam pe Fiul: “Pe acesta sa-l ascultati, daca vreti sa va schimbati la fata!”. Aceasta fiind porunca dumnezeiasca, sigur ca e bine sa ne întrebam daca-L ascultam, sa ne întrebam daca-L ascultam pe Hristos! Veti zice: “Cum sa stiu daca-L ascult sau nu-L ascult?”. E simplu, întocmai ca-n viata cea de toate zilele: cine asculta de cineva, îl urmeaza pe acela, merge pe urma pasilor lui, face ce a facut si acela. Asa ca aceasta întrebare, daca Îl ascultam sau nu-L ascultam pe Hristos pentru schimbarea noastra la fata, se poate traduce si prin întrebarea daca pentru noi Hristos este cale, este adevar, este viata, daca pentru noi El este Pâinea vietii si Apa cea vie. Sigur ca întrebarile acestea e bine sa ni le punem în fata constiintelor noastre cu curaj si cu nadejde în mila lui Dumnezeu si cu dorinta de a ajunge la aceasta ascultare de Hristos, caci El trebuie sa ne fie totul în viata.
Astazi, de Schimbarea la Fata, noi aducem roade, aducem prinoase la biserica, se aduc struguri, fructe si alte lucruri. Sunt niste prinoase de binecuvîntare. Asa e rânduiala la noi în popor, poporul acesta a avut niste traditii frumoase care trebuie reînnoite, traditii pe linia bisericii crestine. În trecut nu mânca omul din primele produse ale muncii lui pâna nu ducea la biserica spre binecuvântare. Si a ramas la noi si astazi acest obicei. Zice omul: “Nu manânc din struguri pâna nu împart întâi”.
E frumos s-aduci roade. Din punct de vedere duhovnicesc si-n legatura cu aceasta sarbatoare, trebuie sa aducem si noi roade. Si anume roadele schimbarii noastre duhovnicesti la fata. Trebuie sa redobândim în noi acest chip nemuritor a lui Dumnezeu, iubitii mei. Trebuie sa aducem roade. O viata cu sens este o viata cu roade. Nu numai cu frunze! Sigur ca frunzele au si ele un rost într-un organism, într-un pom, dar numai daca aceste frunze ajuta la rodire, la producerea roadelor si la coacerea acestora. Caci daca pomul aduce numai frunze, nu este de nici un folos. Asa si viata noastra, daca e numai cu frunze nu e de nici un folos. Trebuie sa aducem roade, iubitii mei, roade duhovnicesti. Adica trebuie sa ajungem si noi asa cum ne cere Biserica, aidoma dreptilor, despre care se spune ca vor straluci ca soarele. De aceea trebuie sa privim asupra noastra cu seriozitate, mai cu osebire în aceasta zi, si sa ne întrebam daca se afla în noi macar o licarire a acestei schimbari la fata. Iata venim la biserica, venim la altar – cuvântul altar înseamna înalt, “altus“. Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubitii mei, venind la biserica, ne înaltam, suim pe Tabor. Dar urcând, nu-i uitam pe cei de jos! E bine ca urcam, ne-a chemat Duhul lui Dumnezeu si am raspuns, a suflat Duhul lui Sfânt în pânza aceasta a corabiei sufletului nostru, pe care noi am potrivit-o bine ca sa ne aduca aici la biserica, ca sa putem urca pe Taborul acesta, spre lumina. Urcând, zic însa, iata, sa nu-i uitam pe cei de jos, pe fratii nostri care înca n-au ajuns sa urce Taborul acesta al Bisericii. De aceea mai cu osebire astazi aceasta chemare a bisericii trebuie sa ne fie noua bine întiparita în minti si în inima. Urca, urca mereu, din ce în ce mai sus, ca sa poti coborî la cei de jos ca sa-i ajuti. Îmbraca-te cu cât mai multa lumina, ca sa poti sa risipesti negura si bezna asta asa de mare care este în lume. Asa sa ne ajute Dumnezeu!”.
(Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

Sursa

Intru Lumina Ta vom vedea Lumina… (si VIDEO)

wp-image-722742960

*

PARINTELE RAFAIL: DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?:

“Parintele Sofronie socotea ca blestemul cel mai mare este a nu-L cunoaste pe Dumnezeu. Banuiesc ca multi din contemporanii nostri sunt “bine mersi” fara Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate mai avem si niste greutati si ne amintim ca mai este si Dumnezeu si poate… sa ne ajute El când altii nu pot, insa nu ne dam seama…; a murit ceva în sufletul nostru si nu ne dam seama – tocmai fiindca suntem morti – ce moarte înseamna faptul de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu“.
Daca nu cunosc pe Dumnezeu, daca nu-l traiesc în viaţa asta pe Dumnezeu, când mi se sfârşeşte sorocul meu pamântesc şi ma despart de trup, o sa ramân în întunericul în care sunt. Sfântul Simeon Noul Teolog zicea un lucru înfricoşator: “Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta”. Aici aş aduce cuvântul Sfântului Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznadajdui”. Cã zice Sfântul Siluan: “Nu vom deznadajdui, ca milostiv este Dumnezeu”. Adica, noi nu trebuie sa ne ascundem îndaratul unor închipuiri sau dorinţe de-ale noastre – “ei, las` ca poate o sa mearga si asa si asa”. Trebuie sa ştim legea asta, ca lege cumplita: daca nu îl port acuma pe Dumnezeu, daca nu-L vad acuma în viaţa mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viaţa asta nu-L voi vedea”.

Parintele Arsenie Muscalu: Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune: “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra.
Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh.
Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este”.
PARINTELE ARSENIE MUSCALU:

SCOPUL SCHIMBARII LA FATA A DOMNULUI si necesitatea schimbarii vietii noastre dupa chipul lui Hristos. PIEDICILE IN CALEA SCHIMBARII

Sfantul Vasile al Kineşmei:

“Schimbarea la fata” a vietii noastre — conditie a fericirii
(Capitolul 9, versetele 1-13)

De ce Domnul a gasit de cuviinta sa Se schimbe la fata inaintea ucenicilor Sai si sa li Se arate in acea stralucire de lumina orbitoare, care Il lumina ca o rasfrangere a slavei ceresti? Care este scopul Schimbarii la Fata?
Condacul sarbatorii, pe care il canta Biserica Ortodoxa, ne da raspunsul.

„In munte Te-ai schimbat la fata, Hristoase Dumnezeu­le, si, pe cat au cuprins ucenicii Tai slava Ta, au inteles ca, de Te vor vedea rastignit, sa cunoasca Patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui.”

Au venit zile grele, pline de amaraciune si suferinta – zile­le patimirilor, rastignirii si mortii Domnului. Slaba credinta a ucenicilor Lui trebuia sa treaca printr-o zguduire cumplita: urma sa-L vada pe iubitul lor Invatator, mandria si nadejdea lor, pe Marele lor Proroc, despre Care credeau cu sinceritate ca e puternicul Mesia, insangerat, ranit, rastignit pe cruce ca un raufacator, inconjurat de batjocura si ocara. Va rezista oare, credinta lor? Vor fi in stare sa-si pastreze devotamentul fata de Invatator? Il vor mai recunoaste, ca inainte, in acest om batjocorit, adus la ultima treapta a suferintei si a durerii pe acel Mesia pe care asteptau sa-L vada in nimbul gloriei si stralucirii pamantesti? Nu-I vor intoarce spatele, intristati si indurerati ca le-a inselat visele si nadejdile?

Era posibil.

wp-image--1673254018

Si iata ca, pentru a le intari credinta in Mesia-biruitorul, pentru a-i sprijini in vremea ispitelor ce aveau sa vina, trebu­ia sa le arate macar o slaba stralucire a slavei ce-L astepta pe Invatatorul lor – nu a slavei medaliilor aurite si maretiei de fatada care alcatuieste podoaba domniilor pamantesti, ci a nestricacioasei slave a Imparatiei lui Dumnezeu cu nepieri­toarea si vesnica frumusete a sfinteniei si a maretiei duhovnicesti. Traind clipele de neuitat ale Schimbarii la Fata, ei puteau privi cu mai multa incredere grozavia si rusinea Rastignirii si, simtind in suflet framantarea indoielilor viclene, puteau cu usurinta sa le inabuse prin aducerea aminte de stralucitoarea lumina a Taborului. Nu avea cum sa nu apa­ra gandul datator de tarie:
„Da, Invatatorul moare in rusine si in necinste… Da, este pironit pe cruce, insa noi am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal (In 1, 14), am vazut puterea si stapanirea Lui, am auzit glasul ceresc care dadea marturie despre El si stim fara putinta de indoiala ca El ar fi putut sa scape de aceasta rusine si de aceste patimiri daca ar fi vrut, folosindu-Se de puterea Sa si de dragostea pe care I-a aratat-o atat de limpede Tatal Ceresc, insa… pati­meste. E limpede ca asa vrea El. E limpede ca patimirile Lui sunt de bunavoie”.
Credinta in Invatator, in puterea Lui si in biruinta Lui viitoare trebuia sa ramana neclintita, in pofida rastignirii si a mortii pe cruce.
Pe langa asta, dupa Schimbarea la Fata ucenicii puteau sa dea marturie cu toata hotararea inaintea intregii lumi ca Invatatorul lor este Fiul lui Dumnezeu Cel iubit, Lumina din Lumina, stralucirea slavei si chipul ipostasului Tatalui Ceresc (Evr. 1,3), ca El este cu adevarat stralucirea Tatalui in umbra vietii pamantesti intunecate de pacat, fiindca auzisera mar­turia Cerului despre aceasta.
In fine, Schimbarea la Fata a descoperit inaintea ucenici­lor un colt al viitoarei Imparatii a lui Dumnezeu, al slavei si fericirii care-i asteapta pe toti urmatorii adevarati ai Dom­nului. Daca El va fi intru slava, inseamna ca si ucenicii Lui credinciosi se vor desfata de aceasta slava, fiindca unde sunt Eu, a fagaduit El, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca-Mi slujes­te cineva, Tatal Meu il va cinsti (In. 12, 26). Pentru muritor este greu sa-si inchipuie si sa simta aceasta fericire, fiindca cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9), insa in momentul Schimbarii la Fata cel putin cei trei ucenici alesi ai Domnului au simtit, fara indoia­la, chiar daca nu deplin, fericirea vietii viitoare, pacea cereas­ca si adierea harului dumnezeiesc, care le-au umplut inimi­le de fericire si bucurie nepovestita.

wp-image-1696741524

 Nu degeaba impulsivul Petru, care reactiona mai repede decat toti la orice impresie, a dat marturie imediat despre aceasta bucurie: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici; si sa facem trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una.
Traind macar o data aceasta bucurie, ucenicii, bineinte­les, nu aveau sa uite niciodata acele clipe, si in amintirea lor, in pregustarea fericirii vietii ceresti, gaseau o confirmare a caii alese de catre ei si un imbold puternic de a implini in viata cu ravna neabatuta poruncile Domnului, ramanand urmatori credinciosi ai Lui, ca sa intre intru bucuria Domnului lor (v. Mt. 25, 21).
Aceeasi insemnatate o are insa Schimbarea la Fata a Dom­nului si in viata noastra. Ucenicii Domnului au trait nemij­locit bucuria acelui moment; noi, crezand marturiei lor, ne convingem de realitatea neindoielnica a fericirii ce reprezin­ta urmarea si rasplata vietii in Hristos. Si pentru noi Schim­barea la Fata este chezasia si marturia fericirii viitoare din cer, rasfrangerea ei, care scanteiaza ca un fulger indepartat in mijlocul amaraciunii si mahnirii vietii noastre. Ea ne-a ara­tat cum va fi omul renascut, luminat, plin de har, atunci cand va atinge inaltimea desavarsirii si va rasfrange in sine stra­lucirea slavei Tatalui. Fara descoperirea de pe Tabor nu am fi avut niciodata idee despre luminata stare a dreptilor, care poate fi atinsa si se poate manifesta exterior, intr-o anumita masura, inca de pe pamant, dar care in toata deplinatatea sa se va descoperi in viitor, atunci cand dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor.
Tocmai aceasta imagine a starii viitoare ne-a aratat-o Domnul pe Tabor atunci cand a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt. 17,2).
Aceasta idee despre fericire ca urmare a vietii drepte, care duce la unirea cu Dumnezeu, trebuie sa fie deosebit de dra­ga si pretioasa pentru om. Toti, fara exceptie, nazuiesc catre fericire, chiar daca o inteleg diferit, se agita cu febrilitate in cautari desarte, si in cele din urma se conving cu deznadejde ca alearga dupa naluci si ca nu stiu, totusi, unde e cheia feri­cirii lor.

wp-image--1852661714

Asa cum statea eroul din poveste la raspantie, omul sta totdeauna nedumerit in fata vesnicei intrebari: unde este drumul spre fericire? Schimbarea la Fata raspunde la aceasta intrebare.

Oricate dezbateri s-ar purta cu privire la posibilitatea Schimbarii la Fata si la natura luminii de pe Tabor, un lucru este neindoielnic: o raza a celei mai inalte fericiri a luminat in acele clipe inimile ucenicilor Domnului, si cauza consta in contemplarea luminii dumnezeiesti.
Daca a fost de ajuns contemplarea acestei slave pentru a-i umple de fericire pe ucenici, cum trebuie sa fie fericirea omului care a ajuns la unirea indeaproape cu Dumnezeu in asa masura incat Domnul locuieste in el, patrunzandu-i intreaga fiinta cu slava Sa cea neinserata, ce pare a se revarsa din omul sfintit si luminat de prezenta Lui!
Tocmai in aceasta consta fericirea suprema: in unirea cu Dumnezeu, care il face pe om partas al slavei dumnezeiesti.
In aceasta consta si dezlegarea problemei fericirii genera­le, caci fericirea este simtita de fiecare om in mod personal, in propria sa inima, este intotdeauna individuala. Societatea nu are un organ aparte, o inima colectiva, care sa fie in sta­re sa traiasca o stare obsteasca aparte, specifica, de fericire. Ca atare, problema fericirii obstesti nu poate fi pusa asa cum este pusa adesea in mod gresit: „Faceti fericita societatea, si fiecare membru al ei va fi fericit.” Experientele de realizare a acestui program au fost numeroase, insa toate au esuat. Aici este exact pe dos: daca fiecare membru in parte al societatii e fericit, si viata sociala e fericita. Fericirea obsteasca, la fel ca o insula de corali, creste prin sumarea fericirilor individuale. O societate fericita este o suma de oameni fericiti.
In ce consta trairea personala a fericirii stim acum din povestirea evanghelica despre Schimbarea la Fata. Prin ace­easi etapa trece si calea spre fericirea generala, cheia careia este aceeasi: unirea cu Dumnezeu.
Aceasta este o concluzie pretioasa pentru noi, mai ales in aceste vremuri intunecate, lipsite de bucurie, cand s-ar parea ca nici o raza de fericire – nici personala, nici obsteasca – nu straluceste prin norii intunecati si desi ai urii si descurajarii.
Dar pentru a ajunge la fericirea unirii cu Dumnezeu fie­care dintre noi trebuie neaparat sa renasca duhovniceste, sa se „schimbe la fata”, fiindca Dumnezeu lumina este, si intu­neric nu este intru El, iar lumina nu poate avea impartasire [partasie] cu intunericul, si Dumnezeu nu poate primi sufletul nostru intunecat asa cum este el acum.
Asadar, pentru fericirea generala este neaparata nevoie de renasterea personala, de „schimbarea la fata” personala. Pen­tru a ne schimba viata, pentru a o imbunatati, trebuie neapa­rat sa ne „schimbam la fata” noi insine.
Multi oameni se plang acum, foarte des, de viata. Aproa­pe ca nu e nimeni multumit, insa intotdeauna, ca raspuns la aceste plangeri si oftari, imi pun fara sa vreau intrebarea: „Dar ce ati facut ca sa va imbunatatiti viata?” Descurajarea, plangerile si inactivitatea nu sunt de ajutor. Toti asteptam fericirea mura-n gura, de parca o sa vina cineva, o sa rezol­ve totul, o sa ne aranjeze viata, iar noi va trebui doar sa acceptam purtarea lui de grija si sa ne desfatam de bunas­tarea creata fara participarea noastra. Trebuie sa intelegem ca aceasta atitudine fata de viata e radical gresita. Oricine ar fi cel ce s-ar apuca de aranjarea vietii noastre si oricat de mare ar fi talentul cu care ar face asta, vom strica negresit orice viata primita in dar daca nu ne vom schimba noi insi­ne si nu vom lucra la imbunatatirea noastra duhovniceas­ca. Dintr-un material prost va iesi totdeauna o constructie proasta. De aceea, fiecare dintre noi are indatorirea de a-si dezvolta si imbunatati natura duhovniceasca, si acest efort nu poate fi impiedicat de nici un fel de conditii exterioare de existenta.
„Schimbarea la fata” duhovniceasca este indispensabila pentru fiecare dintre noi, ca o conditie obligatorie a fericirii personale si obstesti.
Ce ne trebuie pentru asta?
Mai intai de toate, trebuie neaparat sa ne daruim lui Dumnezeu pe de-a-ntregul. Acesta este primul moment.
Trebuie neaparat sa gasim in noi puterea si dorinta de a veni la Dumnezeu si de a spune:

„Doamne! Iata-ma aici, ina­intea Ta! Vreau sa fiu al Tau! Gandurile mele, talentele mele, puterile mele: totul, totul trebuie sa-Ţi apartina numai Ţie! Ma daruiesc si ma inchin Ţie cu totul, ca sa-Ţi slujesc! Pen­tru mine insumi nu las nimic… Sa Te iubesc, sa Iti slujesc, sa traiesc prin Tine, pentru Tine si in Tine: iata tot ce imi tre­buie si toata cererea mea!“

Aceasta nu inseamna, desigur, ca veti putea sa infaptuiti imediat in viata voastra aceasta pornire sfanta, aceasta ruga: va asteapta o lupta indelungata si inversunata, dar trebuie sa luati cu sinceritate aceasta hotarare de suprema insemnata­te si sa o apucati fara intoarcere pe calea vietii noi, a vietii de ascultare si de slujire a lui Dumnezeu, oricat de mari ar fi gre­utatile care va asteapta.
S-ar parea ca vremurile de acum sunt deosebit de prielni­ce pentru o asemenea hotarare. Nu demult, viata parea atragatoare si atragea irezistibil, imbracandu-se in toate culorile scanteierilor amagitoare, insa seducatoare. Stralucirea cultu­rii exterioare, a comoditatilor si confortului, toanele luxu­lui orbitor, veselia si finetea de spirit imbatatoare, eleganta formelor, ce ascundea pacatul, elanurile pasionante ale artei, diversitatea si accesibilitatea placerilor intelectuale, eleganta atatatoare a vietii – toate acestea momeau, imbatau, ferme­cau. In acest torent de impresii pestrite era greu de rezistat.
Acum insa? Ce inseamna acum viata din aceasta latura exterioara? Slava lui Dumnezeu, din valtoarea ametitoare a trecutului apropiat n-a ramas nici urma! Totul e plictisitor, cenusiu, lipsit de culoare. Nu mai sunt nici stralucirea cultu­rii, nici inspiratiile artei, nici profunzimile gandirii adanci! Mizerie cenusie totala. Viata lumeasca este acum ca o destrabalata batrana cu fardul scorojit pe obraji. Nu demult parea inca provocatoare, seducatoare, iar acum inaintea noastra se afla numai o sarantoaca ponosita in zdrente murdare. Si atunci, de ce sa ne para rau? Oare este greu sa renuntam la aceasta nimicnicie respingatoare?
Simtim cu totii limpede ca intr-o astfel de viata nu este nici lumina, nici bucurie. Si atunci, de ce sa nu incercam sa o umplem cu un nou continut? De ce sa nu ii dam o noua orientare si un nou sens? De ce sa nu cautam bucurii noi, duhovnicesti? Necazul nostru consta in inertie, in nemisca­rea duhovniceasca.
Ne-au intrat in sange prea mult conditiile acestea de via­ta. S-au format anumite deprinderi nu numai de comporta­ment exterior, ci si de atitudine fata de viata; toata concep­tia despre lume, dispozitia sufleteasca, gusturile, au imbra­cat anumite forme, adaptate conditiilor existente. Totul a fost adaptat cu atata iscusinta la mediul inconjurator, totul a fost atat de asezat si dadea o asemenea senzatie de confort si de liniste! In suflet nu existau indoieli, si suprafata neteda a psihologiei omului obisnuit nu cunostea nici cea mai mica incretitura de ingrijorare a nelinistii gandului. Ei bine, toate acestea trebuie schimbate, si schimbate radical! Bineinteles, este greu.
Pentru a zdrobi deprinderile vechi, inradacinate, este nevoie de hotarare si de energie duhovniceasca, insa toc­mai acestea ne lipsesc. Ce-i drept, cotitura care s-a petrecut nu demult in conditiile exterioare de viata este atat de mare, schimbarile sunt atat de radicale, incat conceptia despre lume dinainte se simte foarte incomod in aceste noi con­ditii si nu este pregatita deloc pentru ele. Vrand-nevrand, cedand necesitatii, trebuie sa facem schimbari in functie de noile cerinte ale vietii – insa, din pacate, in imensa majori­tate a cazurilor schimbarile au loc in directia minimei rezistente, adaptandu-se la nivelul moral scazut al vietii. Concep­tia generala despre lume decade si se vulgarizeaza odata cu procesul de putrefactie care a cuprins viata. In loc sa intareas­ca pilonii morali, regulile de comportament si principiile de viata ce existau doar in virtutea obisnuintei, fara a se spri­jini pe convingeri constiente si, ca atare, clatinate cu usurin­ta de viforele razvratite ale evenimentelor recente, oamenii le arunca pur si simplu peste bord ca pe niste ramasite inutile ale trecutului, si ca urmare saracia lipsita de idei a vietii devi­ne si mai apasatoare, iar decaderea ei devine tot mai puterni­ca, tot mai ireversibila.
Pentru a opri aceasta decadere trebuie neaparat sa intro­ducem in viata noastra suflul intelegerii evanghelice a lumii si al moralei crestine. Doar nevointa apostolica a crestinilor sinceri, care alcatuiesc sarea pamantului, poate opri procesul de putrefactie a vietii.

wp-image--766842389

Trebuie neaparat sa ne amintim viata uimitoare, tulbu­ratoare in sensul bun si plina de bucurie din primele veacuri ale crestinismului, viata ce reprezinta o nevointa neconteni­ta a credintei profunde, a dragostei dezinteresate si a slujirii neprecupetite a oamenilor, si pe aceste principii ale trecutu­lui indepartat, dar maret, sa ne construim viata personala si viata sociala.

De obicei, in calea acestei innoiri a vietii stau doua pie­dici. Cea dintai este egoismul nostru, care ne impiedica sa ne daruim cu totul lui Dumnezeu. Prin asta se explica nehotararea noastra si nefinalizarea pornirilor noastre bune. Ade­seori suntem gata sa-I dam lui Dumnezeu mult, dar in suflet ramane intotdeauna un coltisor unde imparateste eul nostru si pe care il pastram pentru noi insine. Vreme indelungata ne codim sa ne despartim de acest coltisor, sa-l deschidem alt­cuiva si sa dam cheia lui – si aici se ascunde o mare primejdie, caci egoismul, nefiind zdrobit cu desavarsire si ascunzandu-se fie si intr-un singur colt al sufletului, mai devreme sau mai tarziu creste iarasi, ca buruiana, si inabusa vlastarele cele bune. Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale (Iac. 1, 6-8). Nu putem sluji in acelasi timp la doi stapani – noua insine si lui Dumnezeu, fiindca viata omului poate avea doar un singur centru, si a face echilibristica mult timp pe hotarul alunecos dintre egoism si lepadarea de sine, dintre iubirea de sine si slujirea lui Dumnezeu, este absolut imposibil. Daca omul nu-si da stradania sa incline definitiv si fara intoarcere spre bine si abnegatie, mai devreme sau mai tarziu se va pravali negresit in adancul pacatului si al slujirii propriului egoism.
Alta piedica in calea renasterii este pusa de inertia si lene­via noastra, ce ne soptesc mereu gandul viclean: „De ce sa-ti schimbi deprinderile, gusturile, vederile, toata orientarea vietii? Este atat de greu si cere eforturi aproape de necrezut! Si la ce bun? Ce, fara asta nu se poate? Si inainte am trait bine, in liniste, in bunastare, si nu ni se pretindea nimic, nici un fel de sfortari, nici un fel de schimbari ale vietii launtri­ce. Poate ca o sa ne descurcam fara acestea si acum. Poate ca nici acum nu se va cere nimic de la noi, si viata se va intoar­ce singura in vechea albie, curgand din nou usor si linistit, cum alearga sania pe cararea de zapada neteda si batuta!”
Vai! Acesta este doar un sofism al gandului viclean. Viata in ascultare de Dumnezeu si de poruncile Lui, viata plina de lupta launtrica, de eforturi morale ale vointei si de munca de imbunatatire duhovniceasca ni s-a cerut dintotdeauna, si daca nu am dus aceasta viata, dar nu s-a abatut asupra noas­tra mania lui Dumnezeu, pricina a fost doar indelunga Lui rabdare, care e gata sa-i miluiasca pana si pe cei mai inraiti dintre pacatosi, asteptand indreptarea lor – insa si indelunga-rabdare dumnezeiasca are margini si e inlocuita de mania lui Dumnezeu daca oamenii, cu indaratnicie, nu vor sa se desparta de viata pacatoasa.
Vi s-a intamplat vreodata sa vedeti primavara, cand se revarsa apele, un mal inalt, rapos, de rau? Zi si noapte il lovesc valurile, erodandu-l tot mai mult si aducand cu ele nisip, bucati de lut si pietre marunte. Iata ca deja atarna asu­pra apei mase sinistre de pamant, gata sa se prabuseasca, dar se mai tin o vreme in virtutea fortei de coeziune. Totusi, valurile continua fara oprire lucrarea lor distrugatoare, si in cele din urma vine momentul cand malul erodat se prabu­seste cu mare zgomot, ridicand valuri, stropi, si tulburand apa, iar torentul lacom sterge in scurta vreme toate urmele prabusirii.
Asa se intampla si cu viata noastra. Valurile pacatului si raului ii erodau demult stalpii morali, insa se tinea, de bine, de rau, in virtutea vechilor obiceiuri si traditii, si ni se parea ca primejdia prabusirii inca nu exista si ca vom mai putea trai ani indelungati in nepasarea dinainte. N-am apreciat asa cum trebuia amenintarea funesta, si a venit catastrofa: s-a prabusit tot felul vechi de viata, si s-a prabusit fara putinta de intoarcere. Sa ne consolam cu gandul ca totul se va intoarce in vechea albie fara nici o stradanie din partea noastra si ca va incepe iarasi viata dinainte, lenesa, fara grija, este deja cu neputinta: istoria nu se intoarce inapoi, la fel cum un copac, urias al padurii cu maduva putrezita, odata cazut sub navala furtunii, nu mai poate sa se ridice si sa inverzeasca iarasi.
Ca sa punem iarasi randuiala in viata noastra si sa ridi­cam peste ruine o cladire noua trebuie neaparat sa facem o munca uriasa de zidire. Nu putem ramane spectatori nepa­satori si apatici, asteptand ca totul sa se randuiasca de la sine. Viata cere acum stradanii si efort din partea fiecaruia dintre noi, si in primul rand stradanii pentru intarirea temeiurilor moral-religioase in viata personala si in cea sociala – singu­rele temeiuri pe care viata se poate tine.
Cea de-a treia piedica ce se ridica de obicei in calea schim­barii vietii e teama ca, daca ne vom intoarce

wp-image--1757162344spre Dumnezeu, ni se va cere prea mult si ca pe umerii nostri va apasa o pova­ra peste putere, ca vom fi siliti sa renuntam la toate bucuri­ile vietii si sa luam asupra noastra jugul cel greu al incerca­rilor si al nevointelor ascetice. Posturi dese, rugaciuni lungi, metanii nesfarsite, ingenuncheri, simplitate in imbracamin­te: asa apare de obicei viata cu adevarat crestina inchipui­rii fricoase, educate in desantare si in obisnuinta de a face mereu placul patimilor. Aceasta frica este lipsita de temei. In ea se ascunde o neincredere jignitoare fata de Dumne­zeu. Aceasta este o frica de la cel viclean, care prin asemenea ganduri se straduie sa- lopreasca pe om de la intoarcerea catre Dumnezeu. In realitate, viata crestina nu e deloc o viata de ascetism intunecat si de nevointa peste putere. Domnul, Care cauta spre neputintele noastre, il calauzeste pe fiecare din cei nou-convertiti treptat, cu asemenea intelepciune, cu asemenea grija si dragoste delicata, mai ales la inceput, incat greutatile noii cai aproape ca nici nu se observa. La inceput, omul intalneste si traieste mult mai multa bucurie si fericire decat amaraciuni pricinuite de nereusite si istovire pricinui­ta de osteneli. El zboara, asa cum spun Sfintii Parinti, pe ari­pile harului. Incercarile si greutatile incep de obicei mai tarziu si se maresc pe masura ce cresc puterile noastre morale, duhovnicesti, care, de altfel, nu intrec niciodata masura rabdarii si ravnei de care suntem in stare. Nici disciplina asceti­ca a vietii crestine nu cere niciodata de la om nevointe peste putere, si indrumatorii incercati se straduiesc, dimpotriva, la inceput sa puna frau setei de nevoita si ravnei infocate a neofitilor, facand dinadins in asa fel, incat jugul noii cai sa le fie cat mai usor.

Dupa ce am biruit toate piedicile aratate mai sus si am hotarat cu tarie sa purcedem pe noua cale, ne intalnim insa imediat cu problema: cum sa ne luptam cat mai eficient cu omul cel vechi, cu viciile si cu patimile? Altfel spus, se ridica problema metodelor si mijloacelor renasterii.
Exista o parere destul de raspandita, potrivit careia nu poti sa te lupti cu toate patimile deodata, ca este mai bine sa bati dusmanii unul cate unul, adica sa starpesti din suflet una cate una aplecarile si deprinderile pacatoase, asa cum se smulge buruiana din lan, incat in oricare moment dat lupta sa se poarte numai cu patima care precumpaneste. Necazul este insa ca viata omului este scurta, iar numele pacatului, ca sa parafrazam Evanghelia, este „legiune”, si fara indoia­la ca omul va apuca sa moara inainte de a-i veni de hac ulti­mei patimi. Nu trebuie sa uitam nici ca viciile inveterate se dezradacineaza foarte incet si cu multa osteneala. Pe langa asta, asa cum spune un scriitor duhovnicesc, acele forme ale pacatului care sunt izgonite dintr-un loc se aduna si razbesc in altul, adica uneori energia pacatoasa a patimii biruite se transforma, intr-un chip de neinteles, intr-o noua patima ori duce la intarirea altor patimi, mai slabe, dintre cele pre­existente. In fine, lupta nu poate fi dusa doar prin mijloace negative. Este inutil sa-i smulgi frunzele uscate si ingalbenite pomului cu radacina atinsa de putregai, asteptand insanato­sirea lui. Trebuie lecuita radacina.

wp-image-2073289817In acest scop, prima conditie este cea de a conta cat mai putin pe propriile eforturi si pe propria activitate. Omul care isi inchipuie ca poate birui pacatul si poate renaste prin pro­priile puteri seamana cu cineva care, inecandu-se, incearca sa se scoata singur din apa tragandu-se de par. Este limpede ca in acest caz succesul e imposibil. Pentru a ne smulge din mlastina patimilor ne trebuie un punct de sprijin, si acest punct de sprijin poate fi numai Dumnezeu!

Aici este nevoie nu numai de rugaciune catre Dumnezeu prin care sa-I cerem ajutorul.
Apostolul Pavel descrie esenta procesului renasterii in cuvintele urmatoare:
Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului (II Cor. 3,18).
Ce sa insemne asta? Cum ne putem preface in chipul sla­vei dumnezeiesti a Domnului Iisus Hristos?
In limbajul Sfintei Scripturi, expresia „slava Domnului” inseamna de obicei “insusirile dumnezeiesti”. Pline sunt cerul si pamantul de slava Ta, adica cerul si pamantul reflecta insu­sirile dumnezeiesti: maretia, intelepciunea, atotputernicia si asa mai departe. A te preface in chipul Domnului din slava in slava inseamna, asadar, a te patrunde treptat de insusirile dumnezeiesti si de a le intrupa in tine pe cat este cu putinta sufletului omenesc slab si pacatos.
Sufletul omenesc reprezinta o minunata oglinda, care nu numai ca reflecta obiectele lumii exterioare, ci le si fotografi­aza, adica le retine in sine.
Atmosfera vietii, evenimentele ei exterioare, isi pun intot­deauna amprenta asupra sufletului. Iata de ce dupa aceste amprente se poate adeseori ghici trecutul omului ori stabili mediul in care a avut loc educarea lui. De obicei, continu­tul sufletului nu este, in cea mai mare parte, nimic altceva decat o serie de impresii din viata si de imagini primite dina­fara. Stiind aceasta lege, il putem educa pe om si ii putem influenta sufletul pe calea selectarii intentionate a imagini­lor si impresiilor pe care le recepteaza si le traieste. Tocmai pe aceasta se intemeiaza stiinta educatiei.
Cel mai puternic actioneaza asupra sufletului si cel mai bine se pastreaza in el impresiile primite de la o persoana vie. Viul se naste din viu: aceasta este o lege a biologiei. Impresii­le acestea traiesc ani de zile, adeseori raman pentru toata via­ta si influenteaza atat de puternic, incat adeseori fac sa renas­ca total sufletul omenesc: omul incepe sa imite persoanele care i-au miscat in mod deosebit sentimentele si imaginatia, si, putin cate putin, incepe sa semene cu ele. El se preface in acelasi chip. Stim ce uriasa inraurire a avut la vremea sa asupra societatii ruse lordul Byron si cum cititorii pasionati copiau eroii scrierilor acestuia, uneori in mod destul de nereusit…
Nu apreciem aproape deloc asa cum trebuie ce influen­ta au avut eroii indragiti din operele literare asupra struc­turii noastre psihologice, asupra gusturilor noastre, asupra nazuintelor noastre, asupra intregii noastre conceptii despre lume. Nenorocirea este ca in literatura noastra sunt putine tipurile pozitive, care sa merite urmate. Lucrul acesta este deosebit de prost pentru tineret, care intotdeauna e inclinat sa imite eroii literari si pentru care mai mult de jumatate din educatie consta in imitatie.
Exista insa un chip maret, care straluceste intotdeauna fiecaruia dintre noi, pana la inaltimea careia creatia ome­neasca nu s-a ridicat niciodata: chipul evanghelic al Dom­nului nostru Iisus Hristos, pe care il putem avea intotdeau­na in fata privirii mintii si pe care putem nazui sa-l reflectam in viata noastra. Chip mai ideal, mai desavarsit, omul nu va gasi vreodata. Si, bineinteles, nici un alt chip nu poate capti­va atat de total sufletul, nu-l poate supune atat de mult far­mecului sau, preschimbandu-l dupa asemanarea sa.
Asadar, daca visati la renasterea duhovniceasca, priviti slava Domnului si prefaceti-va in acelasi chip din slava in slava, adica aveti intotdeauna in fata privirii mintii chipul Domnului, fiti cat mai des in impartasire cu El prin ruga­ciune, prin ganduri, prin simtaminte, prin facerea de bine, si inraurirea acestui chip minunat nu va intarzia sa se rasfran­ga in sufletul vostru. Veti primi insusirile Lui, veti fi asemanatori cu El, in virtutea legii inrauririi psihologice. O perso­nalitate puternica isi supune intotdeauna sufletul mai slab si se reflecta in el prin imitatie. Nu intamplator ucenicii si Apostolii Domnului se distingeau atat de mult de multimea care-i inconjura, fiindca inraurirea Mantuitorului isi punea asupra lor o amprenta deosebita. Ucenicii lui Hristos erau recunoscuti imediat.
„Au fost cu El” – se spunea despre ei, fiindca pecetea apropierii de Domnul si a partasiei cu El era asupra lor.
Ce-i drept, Domnul intrupat nu este acum pe pamant, insa ceea ce inraureste omul in chipul Lui este duhovnicesc si, ca atare, vesnic. Mii de inchinatori credinciosi ai Domnu­lui au cunoscut aceasta inraurire, renascand in acelasi chip. Daca vom nazui spre renastere, trebuie sa mergem pe calea inrauririi care vine de la persoana Domnului Iisus Hristos.
Atunci cand astronomul vrea sa fotografieze o stea, isi indreapta spre ea telescopul si porneste un mecanism care il pune in miscare, asa incat aparatul sa urmareasca steaua, reflectand-o tot timpul in unul si acelasi focar.

wp-image--1400552217.

Asa trebuie sa faceti si voi: sa nu va abateti ochii duhov­nicesti de la Domnul, sa cautati unirea statornica cu El prin rugaciune, prin citirea Evangheliei, prin cugetarea la cele sfinte, prin impartasirea cu Sfintele Taine, si Hristos sa ia chip in voi!
Apropierea nemijlocita a Domnului si impartasirea cu El: iata singura si principala temelie a renasterii omului!
A murit odata o fata care-i uimea cu frumusetea si cura­tia sufletului sau pe toti cei ce o cunosteau. Pe pieptul ei se putea vedea un medalion pe care erau gravate cuvintele: „Il iubesc pe Cel pe Care nu L-am vazut vreodata.“ Ea se prefacuse in chipul Celui pe Care Il iubea. Asadar, sa fim mai des impreuna cu Domnul. El sa fie tovarasul nedespartit al vietii noastre. Chipul Lui se va reflecta in sufletul nostru si il va renaste. Vom renaste noi – va renaste si viata noas­tra, patrunzandu-se de duhul sfinteniei Lui dumnezeiesti, fiindca oceanul vietii este alcatuit din picaturile persoanelor aparte.
Acesta este singurul mijloc de a preface viata noastra, fiindca viata nu este ceva exterior, separat de noi.
Viata suntem noi insine.
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

Sursa

SCHIMBAREA LA FATA. Predica Parintelui Iachint. TABORUL: CANDELA NADEJDII INAINTEA UNUI VAL DE INTUNERIC

Reproducem un fragment dintr-un cuvant – la Sarbatoarea Schimbarii la Fata – de o sensibilitate si de o putere duhovniceasca exceptionala, apartinand vechiului mare staret al Putnei, parintele Iachint Unciuleac, duhovnicul care a adormit intru Domnul in locul cel mai de dorit pentru un parinte adevarat, cazut la datorie pe “frontul” sau de lupta: in scaunul spovedaniei: un cuvant in acelasi timp revelator, trezitor, dar si deosebit de dulce, de duios si de mangaietor. Vi-l impartasim cu drag si bucurie, spre patrunderea tainica in noimele vii ale Praznicului dumnezeiesc de astazi:

 

Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit; pe Acesta sa-l ascultati”. (Matei 17, 5)

Iubiti credinciosi,

Stiind Mantuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si imbarbateze ucenicii, incredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)
“O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei Lui Dumnezeu!… Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine s-a facut lui sfetnic?” (Rom. 11, 33-34). A revarsat Domnul pe Tabor in inima ucenicilor Sai un strop de bucurie inaintea unui noian de suferinte. A aprins in sufletele lor o candela a nadejdii inaintea unui val de intuneric. Le-a ingaduit sa guste cereasca lumina, pentru ca in vremea rastignirii sa nu se indoiasca.
Nu te bucura deci, apostole Petre, mai inainte de a suferi si de a ne vesti Evanghelia Mantuirii. De vei ramane cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mantui, cine va invata, cine se va rastigni pentru noi? Cine va muri si cine va invia pentru noi? Sau cine in locul tau mai cu indrazneala va invata, va suferi si cu capul in jos se va rastigni? Cine va marturisi pe Hristos inaintea cezarilor Romei?
Vino iarasi la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru paine! Vino aici unde ne rastignim de oameni, de diavoli, de patimi! Si daca Petru nu vrea sa coboare, Tu lasa-l pe munte si vino la noi, in inimile noastre!
Invata-ne cum sa ne mantuim, arata-ne cum sa rabdam. Deprinde-ne sa ducem crucea vietii. Invata-ne cum sa ne rastignim. Vino si sufera Tu pentru noi, rastigneste-Te in locul nostru, gusta Tu inainte paharul mortii, arata-ne calea cea noua a mantuirii prin suferinta.
O, cum nu am dori sa ramanem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtam trupuri ce se sugruma de boli, de pofte si de patimi. In noi avem inimi aprinse de ura. Acasa ne asteapta copiii cerandu-ne paine…!
O, cum am dori sa ne desfatam cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem impresurati de neguri, de pacate. Deci nu ne parasi, Iisuse, ci vino la noi in valtoare, la marginea muntelui. Aici Te asteptam, cu ceilalti ucenici, cu Toma si Andrei, cu Iacov si Matei, cu Iuda si Vartolomeu, cu Simon si Tadeu. Flamanzi si goi, straini si orfani, copii si batrani, vaduve si saraci, bolnavi si indurerati, cu totii Te dorim, Te asteptam; vino si Te impaca cu noi. Coboara si mai jos, la marginea marii, acolo unde se zbate viata in valuri, acolo unde se zbat corabii de stanci si atatea panze se sfasie, atatea vasle se rup, atatea suflete se ineaca de sila cumplita a valurilor. Noi stim ca muntele cu linistea si singuratatea lui Te cheama la rugaciune, dar totusi, priveste cu mila devale, spre mare. Acolo, in zare, se inalta talazuri, se sfarama maluri cu atata furie… Si aceasta este lumea. Si in valuri corabii se lupta cu marea, cu vantul, cu noaptea. Si acesta este omul.
Deci vino acolo, in mijlocul marii, in inima omului, in sanul familiei. Acolo unde se amesteca lumina cu intunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, painea cu tarana, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu vesnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, impaca-Te cu noi, schimba fata lumii, potoleste marea, linisteste inimile, uneste intr-un cuget sufletele noastre.
Si intr-adevar, fara zabava, Iisus Hristos S-a coborat din nou la oameni, caci pentru ei venise El in lume. Taina savarsindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise si cu Ilie nu s-au mai vazut, lumina a disparut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea marii, in zarva multimii, in freamatul lumii, in calea Samariei, pe drumul Iudeii, in clocotul urii, in mainile arhiereilor, pe crucea Golgotei.
Acolo Il asteptau oamenii – unii cu stalpari de finic, altii cu pietre in maini; acolo Il cautau multimile – unele ca sa-L vada si sa se tamaduiasca, altele ca sa-L ispiteasca, sa-L prinda si sa-L rastigneasca. Si Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a rastignit pentru sufletele noastre.
Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.
Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.
Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului.
Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata. Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti. Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)
Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare… Daca voim sa ne auda Iisus Hristos, sa-L auzim si noi cand ne invata. Putin aluat toata framantatura o dospeste. Putina silinta de tot darul se impartaseste. Darcel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de varga, nici de frica mortii nu se hotaraste odata sa rupa legatura cu pacatul. Toate zidirile asculta fara gres de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii si plecarii lor, vremea hranei, a cantarii si a tacerii lor. Numai omul vrea sa traiasca in neoranduiala. Pasarile cerului se inteleg fara grai omenesc. Fara stiinta de carte si calendar, ele stiu cand trebuie sa plece in tarile calde. Se aduna din timp, se sfatuiesc, apoi, luandu-si ramas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zarile albastre. Firul de grau cunoaste si el vremea lui. Din vreme incepe a se ingalbeni sub razele soarelui, apoi smerit isi pleaca spicul ingreuiat de boabe si asteapta secera sa-l taie. Codrul cunoaste si el timpul toamnei si din vreme isi schimba vesmantul verde in altul de reculegere. Numai noi, oamenii nu vrem sa ne schimbam din starea noastra, din trairea noastra pacatoasa. Iisus Hristos este gata sa ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar mai intai asa ne raspunde: Schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Sa lasam noi mania, ura si razbunarea si va lasa si El mania Sa asupra noastra. Traiti voi in unire si adevarata dragoste, si va va primi intru dragostea Sa. Sa facem mila cu cei saraci si sarmani si va face si El mila cu sufletele noastre. Sa parasim toata desfranarea si uciderea de fii, si va lua de la noi bolile, saracia si toata lacrima din ochi. Sa scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, betia si tot pacatul si ne va da ploaie la vreme, izvoare de apa, vanturi line, tihna in casa si paine pe masa. Deci: Lasati voi si voi lasa si Eu; schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Asa ne graieste Multmilostivul Dumnezeu.
Sa luam deci aminte la cuvintele acestea. Sa alergam la sfanta biserica cat mai avem vreme. Sa ne rugam in ea cu toata credinta si dragostea. Sa ne schimbam haina sufletului prin spovedanie curata, prin sfintele Taine si prin multa, cat mai multa milostenie si dragoste. Si de vom trai asa, vom putea birui toate greutatile vietii, toate ispitele trupului, toate soaptele diavolului. Atunci rugaciunea noastra va fi bine primita, viata linistita, sfarsitul luminos. Si venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, impreuna cu Petru: “Doamne, bine este noua ca sa fim aici“ (Matei 17, 4)

Sursa

Schimbarea la fata: Acatistul si Canonul la Schimbarea la Față a Mântuitorului (6 August)


Schimbarea la față a Domnului – Comentarii patristice (6 August)

Ev: Matei 17, 1-9

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Cu adevărat, într-un eveniment ca acesta ni se pune înainte rațiunea, armonia și pilda, căci după șase zile, ni se arată slava Domnului. Fără îndoială că trecerea celor șase sute de ani prefigurează slava împărăției cerurilor. Iar sus au mers trei, care să prefigureze pe cele trei neamuri din Sem, Ham și Iafet, făcându-se cunoscută prin aceasta alegerea viitoare a oamenilor de către harul divin.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Acum se pune întrebarea cum i-a dus Hristos într-un munte înalt după șase zile, în timp ce Evanghelistul Luca vorbește de opt zile. Răspunsul este simplu: Matei numără doar zilele de la mijloc, în timp ce Luca adăugă și pe prima și pe ultima zi (pentru a face să se potrivească intervalul de șase zile de la Mt. 17, 1 cu cel de opt zile de la Lc. 9, 28, Ieronim afirmă că Matei numără doar zilele care sunt întregi pe când Luca, aplicând criteriul sinecdotic, numără și bucățile de zi de dinaintea și de după cele șase zile – n.tr.), pentru că nici Luca nu spune că Iisus a luat după opt zile pe Petru, Iacov și Ioan, ci ca la opt zile (Lc. 9, 28).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 1) Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

De ce ia numai pe aceștia trei cu El? Îi ia doar pe aceștia pentru că fiecare dintre ei a fost ridicat la o cinste mai înaltă decât oricare dintre ceilalți. Petru și-a dovedit întâietatea cu o dragoste extrem de mare; Ioan, fiind iubit foarte mult de către Iisus, iar Iacov, prin răspunsul său dimpreună cu ceilalți ucenici: putem să bem acest pahar (Mt. 20, 22), prin faptele și ascultarea sa. Căci atât era de zelos și urât de iudei, încât Irod și-a imaginat că le-a făcut o foarte mare favoare iudeilor, omorându-l (cf. Fap. 12, 1-3; Irod …a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan și văzând că este pe placul iudeilor…).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Unii s-ar putea întreba: când Hristos S-a schimbat la față înaintea celor duși de către El în munte, li s-a arătat ca Dumnezeu sau în forma preîncarnată pe care o avea mai devreme? Dacă celor lăsați jos li S-a arătat în chip de slujitor, atunci celor care L-au urmat în munte li S-a arătat tot în chip de slujitor sau ca Dumnezeu? Ascultați cu atenție și, dacă puteți, în același timp fiți atenți și cu duhul. Evanghelistul nu spune doar că S-a schimbat, ci cu un amănunt în plus foarte folositor. Atât Matei, cât și Luca au pomenit aceasta: S-a schimbat la faţă, înaintea lor, și se pune astfel întrebarea: este posibil ca Hristos să se schimbe la față înaintea unora, iar înaintea altora nu? (Origen afirmă că Logosul are o relație individuală cu fiecare ființă rațională, relație care variază în funcție de progresul sau regresul spiritual al fiecăruia – n.tr.).

Vreți să fiți și voi martori ai schimbării la față a Mântuitorului? Priviți împreună cu mine la Iisus din Evanghelii, ca să fie lesne de înțeles. În Evanghelii poate fi privit și după trup, și după adevărata dumnezeire a Sa, putând fi văzut ca Dumnezeu după putința noastră de înțelegere. În acest chip a fost privit de către cei care au mers cu El în munte ca să fie deoparte, dar împreună cu El. Iar cei care nu merg în munte pot și ei să-I privească faptele, să-I asculte cuvintele, cuvinte care sunt înălțătoare. Înaintea celor care merg sus se schimbă Iisus la față și nu înaintea celor de jos. Atunci când se schimbă, fața Sa strălucește ca soarele, ca să se arate copiilor luminii care au lepădat lucrurile întunericului și s-au îmbrăcat cu armele luminii (cf. Rom. 13, 12). Aceștia nu mai sunt fiii întunericului sau ai nopții, ci au devenit fii ai zilei. Pășesc cinstit ca ziua. Făcându-li-Se cunoscut, va străluci înaintea lor nu doar ca un simplu soare, ci ca Cel care S-a arătat că este Soarele Dreptății.

(Origen, Comentariu la Matei 12.37, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Cu siguranță, Domnul S-a schimbat în acea slavă cu care va veni mai târziu în împărăția Sa. Schimbarea Sa a fost accentuată de splendoare și nu a redus cu nimic înfățișarea Sa exterioară, căci presupunem că trupul Său a devenit spiritual. Chiar și veșmintele I s-au schimbat într-un alb atât de puternic, încât un alt evanghelist spune: albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul (Mc. 9, 3).Ceea ce poate înălbitorul pământesc să facă este ceva material și supus atingerii, nu supranatural și ceresc, care păcălește ochii, putând fi văzut doar în vedenie

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 2) Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.

Adevărat, Iisus strălucea precum soarele, arătând că este lumina care luminează pe tot cel ce se află în această lume (In. 1, 9). Soarele este soare pentru ochii trupești, iar Hristos este soare pentru ochii inimii. Veșmintele Sale sunt un simbol al Bisericii, căci veșmintele, dacă nu stau pe cel ce le-a îmbrăcat, cad grămadă la pământ. Pavel a fost precum cea mai de jos margine a acestor veșminte, el însuși spunând: Sunt ultimul dintre apostoli. La un veșmânt, marginea este ultima și cea mai mică parte a sa. Dar, așa cum acea femeie care s-a atins de marginea veșmintelor lui Iisus și s-a vindecat, la fel și Biserica, care s-a format între neamuri, a fost mântuită prin predica Apostolului Pavel.

(Fericitul Augustin, Predica 78, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Hristos se schimbă la față pentru a-Și face cunoscută slava de pe cruce, pentru a mângâia pe Petru și pe ceilalți când vor fi martori Pătimirilor Sale și ca să ridice mintea lor la o înțelegere mai înaltă. Cei care L-au însoțit în munte aveau mai apoi să vorbească despre slava pe care trebuia să o împlinească în Ierusalim, adică despre slava Pătimirilor și a morții Sale pe cruce.

Însă Hristos nu numai că i-a dus la o gândire mai înaltă, ci a ridicat virtuțile lor pe o treaptă superioară pentru ca mai apoi să poate îndeplini poruncile ce li se vor da, pentru că tocmai le spusese: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24) .Le-a pus apoi înainte pe Moise și pe Ilie, care erau gata să moară de zece mii de ori pentru cele rânduite Dumnezeu și pentru cei încredințați spre păstorire. Fiecare dintre ei pierzându-și viața, și-au aflat-o, căci amândoi au vorbit cu curaj înaintea tiranilor, unul cu cel egiptean, celălalt cu Ahab, vorbind în numele oamenilor fără de inimă și neascultători și erau pe punctul de a fi pierduți chiar de oamenii pe care i-au salvat, căci amândoi și-au dorit să îndepărteze pe oameni de la idolatrie. Cei doi nu erau oameni învățați. Moise grăia cu anevoie și era gângav, iar Ilie avea acea cruntă înfățișare (4 Reg. 1, 8), însă amândoi respectau de bună voie sărăcia. Moise nu s-a ostenit pentru câștigul lumesc, iar Ilie nu avut al său nimic altceva decât cojocul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 3) Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.

Atunci când cărturarii și fariseii încercau să-L ispitească pe Iisus, El nu a vrut să le dea semnele ce ei le cereau, ci i-a lăsat fără cuvânt de apărare cu răspunsul pe care l-a dat. Însă, de data aceasta, le dă apostolilor un semn din cer pentru a le întări credința, coborând pe Ilie din locul unde se ridicase, iar pe Moise ridicându-l din cele mai de jos.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

Apuci pe un drum greșit, Petre, precum în al loc spune evanghelistul că nu știi ce spui. Nu căuta să faci trei colibe, ci caută doar adăpostul Evangheliei, în care se recapitulează legea și proorocii [observația lui Ieronim este menită să arate strânsa legătură dintre Vechiul (legea și prorocii) și Noul Testament – n. tr.]. Vrând să construiești trei colibe, nu faci decât să pui la un loc pe cei doi slujitori cu Domnul lor. Caută doar pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, căci aceste trei persoane sunt un singur Dumnezeu, Căruia trebuie să te închini în coliba inimii tale.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3, 17, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

Petru nu știa ce vorbește pentru că înainte ca Domnul să pătimească, să învieze și să aducă biruință asupră morții și stricăciunii, era imposibil ca Petru să fie cu Hristos și să i se permită să intre în corturile ce se sunt în cer. Aceste lucruri vor fi posibile doar după ce Domnul va învia și se va înălța la cer.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 200, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 4) Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

Emoționat așadar de revelațiile lucrurilor tainice, apostolul Petru, nesocotind cele lumești și urând cele pământești, a fost cucerit de o izbucnire a dorinței de a avea parte de lucrurile veșnice. Umplându-se de bucurie la vederea celor ce se petreceau înaintea sa, își dorea să rămână cu Iisus acolo unde se împărtășea de slava văzută a Sa. De aceea a și spus Petru: bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: „Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”. Însă Domnul nu i-a răspuns la propunere, nu pentru că ar fi fost rea, ci doar pentru că nu era potrivită, deoarece lumea putea fi mântuită doar prin moartea Sa. Iar în atenționarea Domnului, credința credincioșilor este chemată să fie cu băgare de seamă. Îndurând ispitele acestei vieți, trebuie să înțelegem că înainte să cerem slavă, trebuie să cerem îndurare. Șansa cea bună de a conduce pe alții nu poate veni înaintea unei vremi de suferință.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Cred că Dumnezeu, vrând să schimbe gândul lui Petru de a face trei colibe, în care, dacă ar fi fost după el, ar fi vrut să locuiască, îi arată un alt adăpost, unul mai bun și mai presus decât oricare altul: norul. Coliba la aceasta slujește, să aducă umbră celui care intră în ea și să-l adăpostească, lucru pe care l-a făcut și norul cel strălucitor. Dumnezeu a făcut în așa fel, încât parcă era un cort divin, atât era de strălucitor, ca să fie ca un model al învierii ce va să vină. Pentru că norul cel strălucitor aduce umbra sa peste cei drepți, îi ocrotește și-n același timp le aduce lumină și-i luminează. Cine ar putea fi acest nor strălucitor care îi umbrește pe cei drepți? Este poate puterea Tatălui, din care vine vocea care spune: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit îndemnând pe cei care sunt umbriți de către El să asculte doar de Domnul și de nimeni altcineva? Dumnezeu vorbește, ca întotdeauna, prin cei prin care voiește El s-o facă. Poate că norul cel strălucitor este Sfântul Duh, umbrind pe cei drepți și predând cuvintele lui Dumnezeu și spunând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit. Chiar m-aș aventura să spun că norul cel strălucitor este chiar Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei 12.42, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Pentru că Petru a întrebat fără chibzuință, nu se învrednicește ca Domnul să-i răspundă, însă răspunde Tatăl în locul Fiului, ca să se împlinească cuvântul Domnului: Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi şi mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis (In. 8, 18). Norul se arată strălucind cu putere și-i umbrește pe cei de acolo, ca cei ce caută corturi sau colibe lumești făcute din ramuri să ajungă să fie ocrotiți de umbra unui nor strălucitor. Apoi se aude și vocea Tatălui din cer, care mărturisește și-l învață pe Petru adevărul fără pic de greșeală și de fapt, învață, prin Petru, pe toți apostolii că Acesta este Fiul Meu Cel iubit. Lui trebuie să-I faci colibă și Lui trebuie să I te închini. Fiul Meu este deosebit de slujitorii Săi, Moise și Ilie. Ei, împreună cu tine, vor pregăti un sălaș pentru Domnul lor în lăcașul sfânt al inimii lor.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

Tatăl revelează pe Fiul atunci când se aude cu putere vocea ce se pogoară din cer. Prin ea, face cunoscută o mărturie ce vine de sus. Nimeni nu trebuie să se gândească că vocea lui Dumnezeu se poate auzi cu urechea trupească și nici că cineva ar putea atinge o ființă netrupească. Așa cum nimeni nu L-a văzut niciodată pe Dumnezeu (In. 1, 18; 1 In, 4, 12), la fel, nici nu L-a auzit. Cuvintele să-L ascultați au puterea să facă deosebirea necesară întrei cei ce s-au arătat pe munte, căci Dumnezeu poruncește să fie ascultat Hristos, și nu Moise sau proorocul care era cu ei, pentru că sosise vremea ca oamenii să pășească înainte și să treacă peste introducerea la împlinire, adică să treacă de la prefigurare la realitate (Vechiul Testament a prefigurat atât simbolic, cât și profetic Noul Testament și de aceea progresul de la unul la celălalt este definit ca progresul de la simbol la realitate, de la profeție la împlinire – n.tr.).

(Apolinarie, Fragmentul 85, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 5) Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.

O voce din nor s-a auzit zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L. Eu mă voi face cunoscut prin predica Sa și voi fi preaslăvit prin smerenia Sa, de aceea să-L ascultați fără să șovăiți. El este Adevărul și Viața, El este puterea și înțelepciunea Mea. Ascultați-L pe Cel pe care L-au prefigurat tainele legii și despre care au cântat gurile prorocilor. Ascultați-L pe Cel Care a răscumpărat lumea prin sângele Său, Care a legat răul și toate puterile sale (Apoc. 20, 2) și Care a rupt datoria păcatului și legăturile nedreptății. Ascultați-L pe Cel care a deschis calea către rai și Care prin durerea crucii pregătește pentru voi scările care duc în împărăția Sa.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 38, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.

De ce s-au poticnit la auzul acestor cuvinte? Căci mai înainte, o voce asemănătoare se auzise la Iordan, fiind de față și mulțimea, însă nimeni nu s-a cutremurat. Iar după aceea, chiar și după ce au spus că a fost tunet, tot nu s-au înspăimântat (In. 12, 28-29). Cum de acum au căzut cu fața la pământ? Au căzut la pământ pentru că era singurătate, și înălțimea muntelui, și o deplină liniște, și o transfigurare plină de fior, și o lumină curată și un nor cere se întinsese. Toate acestea i-au înfricoșat. În orice parte ar fi privit, erau uimiți de ceea ce vedeau și de aceea au căzut cu fața la pământ, atât de teamă, cât și pentru a se închina.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 6) Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.

Prin vorbirea lor împreună se arată că cei doi proroci au vestit și ei același lucruri ca Iisus, chiar dacă au făcut-o într-un chip enigmatic. Cuprinși de spaimă la auzul lor, ucenicii au căzut cu față la pământ, de unde mai apoi i-a ridicat Iisus. Acest lucru ne arată că, dacă Iisus nu s-ar fi întrupat, dacă n-ar fi devenit un Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și dacă n-ar fi întărit natura umană, ea n-ar fi fost în stare să reziste la auzul vocii lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril Alexandrinul, Fragment 199, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 7) Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.

Din cauza a trei posibile motive au împietrit de teamă: fie pentru că știau că sunt păcătoși, fie pentru că au văzut că sunt acoperiți de un nor strălucitor, fie pentru că au auzit vocea lui Dumnezeu Tatăl. Slăbăciunea umană nu poate suporta vederea unei asemenea slave dumnezeiești, căci tremură din toată inima și din tot trupul său și cade la pământ… Dar Iisus S-a apropiat şi s-a atins de ei. Pentru că zăceau întinși la pământ și nu se puteau ridica, făcându-I-se milă, a venit și S-a atins de ei pentru ca prin atingerea Sa să le alunge teama și să redea putere trupurilor, zicând:Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Pe cei pe care i-a vindecat cu atingerea Sa, acum îi vindecă și de teamă prin porunca nu vă temeți. Mai întâi este alungată frica, pentru ca mai să poată fi împărtășită învățătura de credință.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 8) Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.

Fiți cu băgare de seamă la amănuntele acestui verset și vedeți dacă nu cumva l-am putea tâlcui astfel: Ucenicii au înțeles că Fiul lui Dumnezeu vorbise cu Moise pentru că El spusese mai înainte despre Dumnezeu că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască și au înțeles mărturia lui Moise despre Dumnezeu pentru că nu erau în stare să suporte strălucirea Sa și s-au smerit pe sine sub atotputernica mână a Sa.

Însă, după atingerea Cuvântului, și-au ridicat ochii și au văzut doar pe Iisus lângă ei, fără nimeni altcineva. Moise, adică Legea, și Ilie, adică proorocul au devenit una cu Evanghelia, adică cu Iisus. N-au rămas în continuare trei, ci au devenit una. Gândiți-vă la aceste lucruri într-un chip duhovnicesc.

(Origen, Comentariu la Matei 12.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

Cu cât erau mai mari lucrurile care se spuneau despre El,cu atât le era mai greu oamenilor din vremea aceea să le priceapă. Iar ocara crucii avea să complice toate acestea și mai mult, de aceea le-a cerut să nu spună nimănui nimic despre schimbarea Sa la față. Apoi le-a adus aminte din nou de Patimi și aproape le-a pomenit și motivul pentru care le-a poruncit să țină totul în taină. Căci nu le-a poruncit să nu spună nimănui niciodată nimic, ci (să aștepte – n.tr.) până când Fiul Omului Se va scula din morți, fără a le pomeni nimic de chinurile ce avea să le îndure, ci doar despre partea bună, a Învierii. Cerându-le aceasta, s-au supărat ucenicii? Chiar deloc, pentru că tăcerea care se ceruse de la ei se referea doar la vremea de dinainte de răstignire, pentru ca după aceea să se învrednicească de primirea Duhului. Minunile aveau să mărturisească pentru ei și orice ar fi spus de acum încolo, ar fi fost mai ușor de înțeles. Pentru că evenimentele petrecute au vestit puterea Sa mai lesne decât orice trâmbiță, evenimente pe care nimic nu ar fi putut să le împiedice să se petreacă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 56.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 17, 9) Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi”.

O prefigurarea a viitoarei împărății și a slavei biruinței Sale a fost văzută pe munte. Hristos nu voia ca oamenii să cunoască cele petrecute pe munte pentru că n-aveau să le creadă din cauza măreției lor și pentru că după o asemenea arătare în slavă, crucea care avea să urmeze ar fi făcut ca mințile care n-au învățat tainele dumnezeiești să se poticnească.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

1

Acatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos(6 August)

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-aucutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 2-lea

Văzând, Iubitorule de oameni, Doamne, că ucenicii Tăi nu sunt încă luminaţi şi nu pricep că Tu trebuie să mergi la Ierusalim şi acolo să pătimeşti multe şi să fii omorât, ai început de atunci să le spui că toate acestea trebuie să le rabzi de bunăvoie pentru mântuirea noastră. Totuşi, ei neputând înţelege dacă sunt de la Dumnezeu sau de la om, după şase zile ai luat cu Tine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi i-ai dus pe muntele Taborului, ca să le arăţi, înainte de Cruce, slava Ta dumnezeiască, ca şi în timpul pătimirilor Tale să-Ţi cânte: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Înţelesul cel greu de pătruns al pătimirii Tale celei de bunăvoie neputând să-l înţeleagă ucenicii Tăi, Doamne, mai înainte de crucea Ta, ai dus pe trei dintre ucenicii Tăi într-un munte înalt, ca să vadă minunea înfricoşatei Tale Schimbări la Faţă şi dumnezeiasca Ta slavă, cea pururea fiitoare, ca atunci când Te vor vedea răstignit să înţeleagă că pătimirea Ta este de bunăvoie şi să-Ţi cânte aşa:
Iisuse, Care de jos ai urcat pe un munte înalt, urcă-ne şi pe noi întru cele de sus, ca să căutăm desfătarea întru cele înalte;
Iisuse, Care ai îndepărtat pe Petru şi pe fiii lui Zevedeu de mulţimea grijilor lumeşti, îndepărtează şi mintea noastră de lucrurile pământeşti, ca să învăţăm a ne feri de patimile cele josnice;
Iisuse, Care cu multă trudă ai dus pe prietenii Tăi la o înălţime preafrumoasă, învaţă-ne şi pe noi ca prin sudoare şi multă trudă să ne nevoim în toate zilele;
Iisuse, Care ai arătat ucenicilor, în tăcerea rugăciunii, Schimbarea Ta la Faţă, învredniceşte-ne acum şi pe noi, credincioşii Tăi, să ne luminăm cu dulceaţa cuvintelor Tale;
Iisuse, Care ai arătat trei martori ai slavei Tale în liniştea Taborului, dă-ne şi nouă, celor tăcuţi şi goi, să cugetăm totdeauna la slava Ta;
Iisuse, Care pentru numele Tău s-a veselit Taborul şi Ermonul, dă-ne şi nouă, ca prin chemarea preadulcelui Tău nume, să săvârşim urcare la cele înalte;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 3-lea

Aleşii Tăi Apostoli, îmbrăcaţi fiind cu putere de sus, Doamne, i-ai urcat în Tabor, ca să înveţe a cânta cele înalte şi să cugete la cele cereşti, iar nu la cele pământeşti. Îmbracă-ne, dar, şi pe noi cei căzuţi întru cele de jos şi biruiţi totdeauna de neputinţele trupului, cu puterea şi slava Ta, ca puterea Ta să lucreze în neputinţele noastre, şi să-Ţi cântăm Ţie cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Vrând ca înainte de Cruce, de pătimirea cea de bunăvoie, să descoperi în parte slava dumnezeirii Tale, Hristoase, Mântuitorul nostru, ai ales numai trei dintre muritori care să fie martorii acestei slave: pe Petru, care Te-a iubit mai mult decât toţi şi Te-a mărturisit, primul dintre toţi, Fiu al lui Dumnezeu, pe Iacob, care, având nădejdea bunătăţilor viitoare, capul sub sabie şi-a plecat şi, astfel, a pus început mucenicilor Tăi, şi pe Ioan cel feciorelnic, care, mai mult decât toţi păstrând neprihănirea trupului şi a duhului, a primit har deosebit întru vederea unor negrăite descoperiri şi a slavei Tale dumnezeieşti. Împreună cu ei primeşte şi de la noi aceste cântări de laudă:
Iisuse, Cel ce de la Petru, mai înainte de Schimbarea la Faţă, ai primit mărturisirea, primeşte şi calda noastră mărturisire;
Iisuse, Cel ce aceluiaşi Petru, în Tabor, i-ai dat îndrăzneală să vorbească cu Tine, spune şi inimilor noastre celor paşnice şi bune;
Iisuse, Cel ce pe fiii lui Zevedeu, pentru iubirea lor înflăcărată, i-ai numit fiii Tunetului, nu ne birui cu tunetul mâniei Tale;
Iisuse, Cel ce aceloraşi ucenici nu le-ai îngăduit să coboare foc din cer asupra samaritenilor, stinge focul patimilor noastre lăuntrice;
Iisuse, ridică-ne împreună cu feciorelnicul Ioan în Taborul cel de sus, întru curăţia trupului şi a sufletului;
Iisuse, Cel ce ştiai că Iacob va bea întâiul Tău pahar, găteşte-ne şi nouă locuri în rai;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 4-lea

Furtună a fost arătarea dumnezeirii Tale în muntele Sinai, deoarece în tunete şi fulgere ai dat legea slugii Tale Moise; tot aşa şi în Horeb a fost duh de tărie ce despica munţii; vijelie şi foc când Ilie proorocul a vrut să Te vadă. Totuşi nu în vijelie, nici în cutremur şi nici în foc nu a fost Domnul, ci în glas de adiere de vânt Ţi-ai arătat Faţa şi slava dumnezeirii Tale, precum şi în muntele Taborului ai şezut în faţa lor şi cu bucurie Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Auzind Moise şi Ilie în Tabor cuvintele Tale, că vei sfârşi la Ierusalim, s-au făcut martori la toată lumea, Doamne, că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl spre mântuirea oamenilor, aşa cum a mărturisit şi glasul Său din cer. Căci Moise a fost chemat din morţi, ca să mărturisească celor ţinuţi în iad venirea Ta în lume. Ilie însă a fost chemat din rai, ca să spună lui Enoh despre slava Ta, văzută în Schimbarea Ta la Faţă. Iar noi, mirându-ne de taina arătării proorocilor Tăi în Tabor, cu umilinţă îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai vrut ca văzătorul de Dumnezeu Moise să-Ţi privească Faţa Ta, arată-ne şi nouă, în veacul ce va să vie, dulceaţa cea dorită a Feţei Tale;
Iisuse, Cel ce de demult lui Moise i-ai arătat strălucirea slavei Tale, arată-ne şi nouă, întru Împărăţia Ta, Faţă către faţă, bunătatea cea nespusă a privirii Tale;
Iisuse, Cel ce în linişte şi în glas de adiere de vânt lin l-ai învăţat pe Ilie descoperirea Ta, învaţă-ne şi pe noi, în chip minunat şi în linişte, nepătimirea dumnezeiască;
Iisuse, Cel ce l-ai adus pe robul Tău Ilie în rai, în car de foc nearzător, ridică-ne şi pe noi, în chip minunat, la înălţimea desăvârşitei vieţuiri;
Iisuse, Cel ce de demult în multe chipuri ai grăit proorocilor, iar în Tabor le-ai vestit moartea Ta, hrăneşte cu cuvintele vieţii veşnice şi sufletele noastre cele flămânde;
Iisuse, Cel ce prin gura a doi martori ai descoperit ucenicilor taina Schimbării Tale la Faţă, aprinde şi credinţa noastră cea rece cu adierile cele negrăite ale Duhului Sfânt;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 5-lea

Stelei celei izvorâtoare din Dumnezeu Te-ai asemănat prin strălucirea negrăită a Preacuratului Tău Trup, Dătătorule de Lumină, Doamne, când, apropiindu-Te de ucenicii Tăi care dormeau, ai înălţat Tatălui Tău, pe înălţimea muntelui, rugăciunea Ta de împăcare. Atunci s-a luminat Faţa Ta ca soarele şi îmbrăcămintea s-a făcut mai albă decât zăpada. Apostolii, trezindu-se, au văzut slava Ta, a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr, şi stând cu frică Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Văzându-Te Apostolii Tăi în Tabor, având chip de om şi Schimbându-Te la Faţă întru slava dumnezeiască şi vorbind cu Moise şi cu Ilie despre sfârşitul Tău, au înţeles puterea Ta cea pururea fiitoare şi dumnezeirea ascunsă sub acoperământul trupului, s-au înspăimântat auzind cele grăite şi s-au desfătat de vederea dumnezeieştii Tale slave. Dar numai atât au văzut cât a putut să încapă vederea ochilor trupeşti, iar noi împreună cu dânşii Îţi cântăm:
Iisuse, Cel ce ai strălucit ucenicilor Tăi dumnezeiasca şi nespusa Ta slavă, străluceşte în inimile noastre Lumina Ta cea pururea fiitoare;
Iisuse, Cel ce ai împărtăşit pe întâistătătorii Legii şi harului cu lumina Ta cea mai presus de lume, prin acea împărtăşire adună mintea noastră ce rătăceşte pururea;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai dezgolit puţin fulgerul dumnezeirii Tale, ascuns în trup, dezvăluie căderile în păcat, ascunse în conştiinţa noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce cu razele Luminii celei necreate ale Trupului Tău ai luminat muntele sfânt, luminează cu lumina poruncilor Tale şi sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce prin Schimbarea la Faţă ai luminat marginile lumii, luminează-ne şi ne înfrumuseţează şi pe noi cei întunecaţi;
Iisuse, Cel ce prin strălucirea luminii Tale din Tabor ai curăţat precum zăpada pe ucenicii Tăi, curăţeşte-ne şi ne înnoieşte şi pe noi cei întunecaţi;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 6-lea

Văzând binecuvântata şi mântuitoarea Ta grăire, Hristoase, Dumnezeul nostru, împreună cu Moise şi cu Ilie pe muntele Taborului, ucenicii Tăi Petru, Iacob şi Ioan s-au bucurat foarte. Petru, având glasul plin de iubire dumnezeiască, a zis: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una”. Noi însă, nevrednicii, nu cutezăm a Te întreba, ci cu smerenie Te rugăm pentru milă şi cu glas tremurând Îţi cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Nor luminos a strălucit în Tabor spre însemnare la toată lumea. Petru vorbea despre colibe, glasul Părintelui vestea descoperirea şi venirea Duhului Sfânt i-a umbrit pe Apostoli şi vârful muntelui l-a înconjurat. Aceştia şi mai mult s-au înfricoşat şi, intrând cu frică în nor, au simţit nepătrunsa Ta dumnezeire şi cu multă îndrăzneală Ţi-au cântat unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce pe Israel de demult în pustie l-ai condus cu stâlpul de nor, Însuţi şi acum arată-ne calea în Împărăţia Ta;
Iisuse, Cel ce pe Apostolii Tăi, în Tabor, cu nor luminos i-ai învăluit, acoperă-ne şi pe noi cu roua Duhului Tău Cel Sfânt;
Iisuse, Cel ce locuieşti în ceruri, în Biserica nefăcută de mâini, arată-ne şi nouă biserica dătătoare de lumină şi umbra preacurată a dumnezeirii Tale;
Iisuse, Cel ce nu ai vrut pe pământ corturi făcute de mâini, zideşte-ne cortul cel lăuntric, cu bun chip, al Duhului Sfânt, cu care să mergem la ceruri;
Iisuse, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, îmbracă-ne şi pe noi cei dezbrăcaţi cu haina ţesăturii dumnezeieşti a neprihănirii şi curăţiei;
Iisuse, Cel ce ai întins cerul ca o piele, îmbracă-ne şi pe noi cei răniţi în haina luminoasă ca zăpada a cereştii Tale frumuseţi;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 7-lea

Vrând să descopere taina cea din veac ascunsă a dumnezeirii Tale, Hristoase, Părintele Tău Ceresc, acum, iarăşi, precum la Iordan, în timpul Botezului, a vestit că Tu eşti Fiul Lui, şi astfel, cu glas, din nor, a mărturisit zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”. Iar Apostolii, înfricoşându-se, au căzut cu faţa la pământ, cântându-Ţi: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Nouă şi preaslăvită descoperire s-a făcut în Tabor, Stăpâne Doamne, când Apostolii înşişi, văzători şi slugi, auzind glasul Părintelui şi tunet din nori, s-au înspăimântat şi o nouă revărsare de lumină deodată i-a luminat şi, privindu-se unul pe altul, s-au mirat şi, căzând cu faţa la pământ, Ţie, Stăpâne, închinându-se, Ţi-au adus aceste laude:
Iisuse, Cel ce eşti Chipul Prealuminat al Ipostasului Părintesc, schimbă viaţa noastră cea întunecată şi necurată;
Iisuse, Cel ce eşti strălucirea slavei Părinteşti, luminează sufletele noastre cele căzute şi afundate în întuneric;
Iisuse, Cel ce eşti minunat şi înfricoşător în slava dumnezeirii Tale, înnoieşte vederea noastră cea duhovnicească stricată prin păcat;
Iisuse, Prealine, Cel ce eşti plin de iubire, prin strălucirea cea nespusă a Trupului Tău, toată necurăţia sufletelor noastre fă-o mai albă decât zăpada;
Iisuse, Lumină fără început, în Lumina Ta din Tabor arată-ne şi nouă Lumina Tatălui;
Iisuse, Lumina cea neschimbată în lumina cea nevăzută a Împărăţiei Tale, arată-ne şi nouă lumina Duhului;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 8-lea

În chip minunat şi străin, Ţi s-au arătat Moise şi Ilie în Tabor, Stăpâne Doamne, văzând închipuirea Ipostasului dumnezeiesc şi vorbind despre pătimirea Ta cea de bunăvoie ce îţi stătea înainte. Acoperindu-i pe ei norul cel luminos şi încetând glasul din cer, slava Domnului s-a luat de la ucenicii Tăi, iar ei Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul ai fost întru cele de sus, Cuvinte al lui Dumnezeu, când Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor, dar nici de cele de jos nu Te-ai despărţit. Iar când proorocii au plecat şi vederea dumnezeiască s-a sfârşit, Tu Te-ai apropiat de ucenicii Tăi, ce căzuseră de spaimă la pământ şi, atingându-i cu mâna le-ai zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Iar ucenicii, deschizând ochii şi nevăzând pe nimeni, afară de Tine, s-au bucurat foarte şi, mulţumind lui Dumnezeu, Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce ai cuvintele vieţii veşnice, fii totdeauna cu noi în călătoria pământească;
Iisuse, Cel ce ne-ai săturat pe noi cu privirea dumnezeirii Tale, nu ne lăsa pe noi singuri întru slujirea Ta;
Iisuse, Cel ce mai înainte de Cruce ne-ai lămurit taina pătimirilor Tale de voie, dă-ne nouă totdeauna să ne amintim de pătimirea Ta;
Iisuse, Cel ce ne-ai arătat, mai înainte de moarte, slava Ta, dă-ne nouă să înţelegem totdeauna îndumnezeirea Trupului Tău;
Iisuse, Chipul cel neschimbat al Celui ce Este, înnoieşte în sufletele noastre privirea Chipului şi asemănării Tale;
Iisuse, Cel ce eşti pecetea cea asemenea Tatălui, însemnează în trupurile noastre bunătatea cea nespusă a Chipului Tău;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 9-lea

Toată firea s-a înfricoşat, văzând preaslăvita Schimbare la Faţă în Tabor, Hristoase Mântuitorule: îngerii stând nevăzut cu frică şi cu cutremur Ţi-au slujit Ţie, cerurile s-au înspăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând slava Domnului. Muntele Tabor, care până atunci era întunecat şi fumegând, s-a acoperit cu un nor luminos, pentru că pe el au stat Preacuratele Tale picioare. Iar ucenicii Tăi, Doamne, neputând suferi să vadă Faţa Ta, au căzut la pământ, acoperindu-şi feţele, până când, sfârşindu-se vedenia, Tu Însuţi i-ai ridicat şi ei Ţi-au cântat: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Ritorii cei deşerţi de înţelepciune, nefiind luminaţi de har, nu pot pricepe taina preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă. Pentru aceasta, când ai coborât cu ucenicii din munte, ai poruncit prietenilor Tai nimănui să nu spună din ceea ce au văzut, până când Fiul Omului nu Se va scula a treia zi din mormânt. Şi ei tăcând nu au spus nimănui nimic în acele zile, din cele ce au văzut şi au auzit, dar în inima lor Ţi-au cântat aşa:
Iisuse, Cel ce pe nor de foc ai fost purtat, izbăveşte-ne cu lumina Ta de toată întinăciunea sufletească;
Iisuse, Cel ce Te-ai îmbrăcat în întregul Adam, luminează firea noastră cea întunecată;
Iisuse, Cel ce ai desfătat pe ucenicii Tăi cu strălucirea dumnezeirii Tale, desfătează-ne şi pe noi totdeauna cu învăţăturile Tale;
Iisuse, Cel ce ai luminat pe ucenicii Tăi prin norul dătător de rouă, luminează-ne şi pe noi totdeauna cu razele preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă;
Iisuse, Cel ce ai sfinţit Taborul cu Preacuratele Tale picioare, îndreptează picioarele noastre spre a sluji Ţie pururea;
Iisuse, Cel ce cu nevinovatele Tale mâini ai arătat ucenicilor să urce în muntele Tău, îndreptează şi mâinile noastre în lucrarea faptelor celor bune;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuieşti lumea, Te-ai Schimbat la Faţă în Tabor pentru noi, Doamne, ca să ne faci vrednici de slava Ta cerească şi să schimbi trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea slavei Tale la învierea cea de obşte şi în Împărăţia Ta cea veşnică, pe care ai gătit-o, de la facerea lumii, celor ce Te iubesc pe Tine, de care să ne învredniceşti şi pe noi, precum pe Moise şi pe Ilie i-ai învrednicit în Tabor să Te vadă Faţă către faţă şi să-Ţi cântăm cu toţi sfinţii cântarea veşnică: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveşnic, toate le-ai făcut spre mântuirea noastră. Pentru noi ai primit Preacuratul trup din Preasfânta Fecioară Maria şi ai venit în lumea aceasta având chip de rob. Tot aşa Te-ai Schimbat la Faţă pe muntele cel sfânt, ca să luminezi întunericul dinlăuntrul nostru, al celor ce stăm în întunericul şi în umbra morţii şi să ne faci pe noi, din fii ai mâniei, fiii Tăi preaiubiţi. Pentru aceasta cu mulţumire Îţi cântăm:
Iisuse, pe Tabor chipul robului l-ai schimbat, ca pe noi să ne faci din robi ai păcatului fiii lui Dumnezeu;
Iisuse, chiar trupul Tău l-ai dat la moarte, ca firea noastră cea căzută să o prefaci prin Tine;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai arătat frumuseţea cea negrăită a Împărăţiei Tale, întăreşte în noi pacea şi adevărul Duhului Sfânt;
Iisuse, Cel ce prin strălucirea dumnezeiască a Trupului Tău toată făptură ai îndumnezeit-o, înnoieşte-ne şi pe noi prin îndumnezeirea trupului la a doua Ta venire;
Iisuse, Cel ce în Tabor ai arătat focul dumnezeirii Tale, arde cu foc nematerialnic şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce ai hrănit acolo cu preadulcele Tale cuvinte pe ucenicii Tăi, sfinţeşte şi sufletele noastre cele flămânde cu Sfintele Tale Taine;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 11-lea

Cântare de umilinţă aducem Ţie noi nevrednicii, pentru Schimbarea Ta la Faţă, şi strigăm: Dă-ne nouă, robilor Tăi, înălţimea vieţuirii cereşti şi strălucirea slavei dumnezeieşti celei pururi fiitoare, iar cu inimă curată învredniceşte-ne, în chip gândit, să ieşim la muntele Tău cel sfânt şi să vedem cu ochii minţii preaslăvita Schimbare la Faţă, ca să-Ţi cântăm în chip luminos: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Fiind Lumina Nepătrunsă şi Dătător de Lumină, Iisuse, Lumina cea pururea fiitoare şi fără de început, Lumina Ta ai adus-o în lume, pentru că ai urcat cu Preacuratul Tău Trup în muntele Taborului şi acolo ai arătat ucenicilor Tăi lumina cea necreată şi dumnezeiască şi chipul slavei Părinteşti. Acestei lumini, mai presus de fire, să ne faci şi pe noi părtaşi, ca să-Ţi cântăm din adâncul sufletului unele ca acestea:
Iisuse Hristoase, Lumina cea adevărată, întăreşte sufletele noastre, cu cugete bune, în toate zilele călătoriei noastre pământeşti;
Iisuse, Împărate, Lumina cea fără început, aprinde din nou făclia cea stinsă a sufletului până în ziua sfârşitului nostru;
Iisuse, Lumina Lină, Care dai viaţă, trimite sufletelor noastre lumină şi viaţă în ceasul cel înfricoşător al morţii noastre;
Iisuse, Lumina Sfântă, Care luminezi şi arzi, scoate-ne atunci din bezna întunericului;
Iisuse, Lumina Preadulce şi Preasfântă, însoţeşte-ne către lumina palatului Tău ceresc printre vămile amare ale văzduhului;
Iisuse, Lumina cea mai luminoasă decât orice soare, luminează-ne în strălucirea sfinţilor Tăi, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 12-lea

Dăruieşte-ne, Doamne Iisuse, harul Tău, pe care în Tabor l-ai dat aleşilor Tăi ucenici Petru, Iacob şi Ioan, şi ne primeşte pe noi ca şi pe aceia, ca îmbrăcaţi cu putere de sus şi luminaţi de Duhul Sfânt, având inima curată şi duhul înnoit, să urcăm în Taborul cel gândit, mergând din putere în putere, nevoindu-ne mai mult în post şi rugăciune şi petrecând întru neprihănire, să-Ţi cântăm cu vrednicie: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând Preacurata Schimbare la Faţă preaslăvim dumnezeiasca Ta slavă arătată în Tabor, ne închinăm dumnezeirii şi puterii Tale şi credem cu Petru că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi şi cântăm împreună cu Apostolii, din adâncul sufletului: bine este să fim noi aici împreună cu Tine. Pentru aceasta nu ne ruşina pe noi, cei neputincioşi şi învechiţi în trup, care credem întru Tine, ci ne acoperă cu lumina dumnezeieştii Tale străluciri pe cei ce cu dragoste Îţi cântăm:
Iisuse, Soarele cel neapus, Care ai răsărit în Tabor, luminează-ne cu dumnezeiasca Ta strălucire;
Iisuse, Lumina cea neajunsă, Care Te-ai arătat întru Schimbarea Ta la Faţă, încălzeşte-ne cu împărtăşirea harului Tău;
Iisuse, Biserica Veşnică a Ierusalimului Ceresc, sălăşluieşte-ne în cortul Tău dumnezeiesc;
Iisuse, Floarea cea binemirositoare a raiului, înmiresmează-ne şi pe noi cu aromatele sfinţeniei şi ale curăţiei;
Iisuse, Focul cel curăţitor, Care ai vrut să curăţeşti cerul şi pământul de orice întinăciune, curăţeşte-ne şi pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului;
Iisuse, Piatra cea preţioasă, Care ai luminat Sionul cel de sus cu frumuseţe dumnezeiască, învredniceşte-ne şi pe noi să vedem această frumuseţe;
Iisuse, Dumnezeulcel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul al 13-lea

O, Preadulce şi Atotbunule Iisuse, Cel ce în Tabor ai strălucit cu slava dumnezeiască, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, precum ai primit în muntele cel sfânt închinarea ucenicilor Tăi, aşa şi pe noi învredniceşte-ne să ne închinăm preaslăvitei Tale Schimbări la Faţă, ca strălucind în lumina faptelor bune, să se lumineze prin Tine întunericul păcatului ce locuieşte în noi şi să ne arătăm vrednici moştenitori ai Împărăţiei Tale celei veşnice, unde cu toţi sfinţii să-Ţi cântăm: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarăşi Icosul 1: Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost…, Condacul 1: Alesule Voievod şi Împărat al slavei…,

Icosul 1

Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Condacul 1

Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-aucutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!

Rugăciune

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care locuieşti întru Lumina cea nepătrunsă, şi eşti Strălucire Slavei Tatălui şi Chip al Ipostasului Său! La plinirea vremii ai venit, Tu, pentru mila cea nespusă faţă de neamul omenesc cel căzut, Te-ai micşorat, chip de rob luând, Te-ai smerit pe sine, ascultător fiind chiar până la moarte. Totuşi, înainte de Cruce şi de pătimirea cea de bunăvoie, în muntele Taborului, Te-ai Schimbat la Faţă, întru slava Ta dumnezeiască, înaintea sfinţilor Tăi ucenici şi Apostoli, ca atunci când Te vor vedea răstignit şi dat morţii să priceapă că pătimirea este de bunăvoie şi dumnezeiască. Învredniceşte-ne şi pe noi, pe toţi, să prăznuim Preacurata Schimbare la Faţă cu inimă curată şi cu minte neîntinată, să urcăm în muntele Tău cel sfânt, în sălaşul sfintei Slavei Tale, unde este glasul curat al celor ce prăznuiesc, glasul nespusei bucurii, ca acolo, împreună cu sfinţii, Faţă către faţă, să vedem slava Ta, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale şi să preaslăvim Preasfânt Numele Tău, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de Viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Canon la Schimbarea la Față a Mântuitorului (6 August)

Glasul I

Cântarea 1

Irmosul: Hristos se naște

Hristos în muntele Tabor urcă schimbându-Se la față înaintea cuvioșilor ucenici, arătând strălucirea feței și culoarea veșmintelor fulgerând mai albă decât zăpada.

Trebuia ca oamenii să vadă slava Stăpânului făpturii, ca să creadă că este Dumnezeu, pătimind de voie în firea trupului, pentru aceea arată celor aleși dintre ucenici slava dumnezeirii.

Chipul cel muritor l-ai schimbat spre arătarea dumnezeieștii Tale firi, strălucind mai luminos decât soarele. Pentru aceea pe ucenicii Tăi i-ai încredințat schimbându-Ți înfățișarea și mai înainte de patimi vestindu-le, Mântuitorule, înfricoșătoarea Înviere.

Slavă. Al Născătoarei

Thaborul și Ermonul să se bucure de numele slavei lui Dumnezeu, întru care Hristos S-a proslăvit. Și ceea ce L-a născut pe El nouă tuturor să se bucure împreună de lumina cunoștinței cu care am fost luminați.

Și acum

Cântarea a 3-a

Irmosul: Celui mai înainte de veci

Dumnezeu vorbind în chip odinioară în munte cu Moisii, acum Hristos în persoană a vorbit pe Tavor cu el și cu Ilie în slavă, înfățișându-i pe ei Lui cu adevărat în chip mai presus de minte.

Dumnezeu Cel ce stăpânește peste vii și peste morți, pe unul dintre morți, pe celălalt dintre vii îi aduce și pe amândoi îi înfățișează Luiși când S-a arătat ucenicilor în Muntele Tavor unde a și vorbit cu ei.

Minunată este priveliștea, minunat este muntele, când S-a arătat lor și ucenicii îndeamnă să facă și colibe pentru Hristos și prooroci, încât să poată petrece fără întristare în acestea, nu întru cunoștință vorbind.

Slavă. Al Născătoarei

Dumnezeu, Cel ce în muntele Tavor a strălucit în lumină fără de asemănare, din pântecele tău, Fecioară, S-a întrupat fără de sămânță, muritor făcându-Se, Căruia și cântăm: Cel ce ai înălțat fruntea noastră, sfânt ești, Doamne!

Cântarea a 4-a

Irmosul: Toiag din rădăcina lui Iesei

Muntele virtuților suindu-l, am fost învrednicit, Hristoase, să văd slava feței Tale, strălucit fiind de nor și auzind glasul care zice tuturor că Tu ești Fiul cel iubit Tatălui, Căruia, cum spune, ai bineplăcut.

Lumina care i-a înconjurat pe ucenici, glasul care Te propovăduia pe Tine Fiu iubit au învățat că Tu ești Cuvântul lui Dumnezeu de aceeași fire Care S-a întrupat și a strălucit pe Tavor cu slava neapropiatei dumnezeiri.

Cunoștința Treimii a fost dată ucenicilor pe Tavor, fiindcă Tatăl a învățat că Unul Născut este Fiu iubit, norul cel cu adevărat luminos arătând pe Duhul – un singur Dumnezeu nedespărțit în slavă și putere.

Slavă. Al Născătoarei

Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, cu adevărat, căci iată, Fiul tău, având a Se coborî la moarte, arată mai înainte arvunile slavei Sale și încredințează mai înainte de patimă, că biruind moartea, iarăși ca un Dumnezeu va învia.

Cântarea a 5-a

Irmosul: Dumnezeu fiind al păcii

Dumnezeu fiind și ziditor al neamului nostru, ai îmbrăcat chip de rob, însușind firea cea stricăcioasă pentru viață nestricăcioasă. Pentru aceea pe Tavor ai arătat strălucirea firii dumnezeiești, înălțându-i pe muritori la participare.

În chip lămurit Tavorul mai presus de întreg pământul s-a slăvit, primind în spate pe Domnul slavei în chip slăvit de cei ai Lui. Pentru aceea în loc de întunecat luminos s-a arătat, ucenicilor, îndrăgit întru care le-ar fi plăcut să se sălășluiască.

Chivernisitorul vieții fiind, ai făcut vii pe apostolii care de departe au văzut vii pe prooroci, încredințându-i pe ei de învierea Ta mai înainte de patimă. Pentru aceea, urcând treimea ucenicilor Tăi împreună cu Tine pe Tavor, mărturisește minunile străine ale celor contemplate.

Slavă. Al Născătoarei

Văzând, Fecioară, la patimă pe Fiul tău, cu sabia întristării să nu te rănești, auzind de străina priveliște dumnezeiască și înfricoșată de care a fost învrednicită treimea apostolilor. Căci iarăși vei fi slăvită împreună cu Cel înviat cu slavă neîncetată.

Și acum.

Cântarea a 6-a

Irmosul: Din pântece pe Iona

Slava lui Dumnezeu pe Sinai a văzut-o frumosul Moise în ghicituri, dar din morți, pe Tavor i S-a arătat acum Hristos vorbind împreună cu el, nu în nor și în negură ascuns, ci văzând lumina neapropiată, strălucind din firea dumnezeiască.

În slavă cu patru cai a fost purtat Ilie la înălțimea cea de mai înainte, cerească, iar acum pe Tavor este de față împreună cu Cuvântul și cu El în chip lămurit a grăit și i S-a arătat mai slăvit strălucit cu lumină dumnezeiască mai luminoasă decât carul cel de foc.

Tot chipul și toată umbra legii au trecut, iată, și toată ghicitura, căci S-a arătat capătul a toate simboalele, Hristos Dumnezeu, Cel ce a arătat acum în Muntele Tavor înfățișarea chipului dumnezeiesc arătând îndumnezeirea a ceea ce a asumat.

Slavă. Al Născătoarei

Vrând Dumnezeu să mântuiască firea omenească, din Fecioară curată și-a întocmit Luiși firea chipului omenesc. Și pe aceasta în Muntele Tabor a înălțat-o și a slăvit-o cu strălucirea luminii neapropiate, adeverindu-mi mie viitoarea strălucire.

Și acum.

Cântarea a 7-a

Împreună-veșnic, de o ființă cu ființa părintească, Unule Născut, Fiule al lui Dumnezeu, Cela ce ai îndumnezeit firea muritorilor, cu dumnezeiasca Ta lumină luminează-mă pe mine cel ce cânt: „Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri”.

A răsărit din munte strălucind soare fără asemănare a cărui strălucire luminează întreaga ordine înțelegătoare a lumii și pe noi ne conduce la lumină care cântăm: „Binecuvântat ești Dumnezeul părinților noștri”.

Străina priveliște a schimbat ochii ucenicilor către mărgăritarul cel înțelegător, dar neputând privi la rază, aruncându-se la pământ, cântau: „Dumnezeul părinților noștri, binecuvântat ești”

Și acum. Al Născătoarei

Născut fiind din fecioară fără de bărbat Făcătorul a toate, mai înainte de a pătimi, pe muntele Tavor se schimbă la față, arătând dumnezeiasca strălucire celor ce cântă: Dumnezeul părinților noștri binecuvântat ești.

Cântarea a 8-a

Irmosul: Minune mai presus de fire

Știm că firea Treimii este una și simplă, iar persoanele cunoaștem că sunt trei din glasul care a arătat Duhul, Cuvântul și firea Tatălui ca pricină: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit: Pe Care să-L laude toată făptura ca pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Auzire înfricoșată și priveliște mai presus de fire a arătat mai dinainte negrăita slavă în Tavor, că va purta mântuitoarea patimă prin Cruce, izvorând tuturor viața celor ce laudă și strigă cu credință: Să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

S-a spăimântat de strălucirea dumnezeiască a slavei lui Hristos și de lumina mai presus de lumină cea nezidită vederea cea cu adevărat dumnezeiască a ucenicilor. Și căzând cu fața la pământ, astfel ne-au învățat pe noi a cânta cu limpede glas minunii: Să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Slavă. Al Născătoarei…

Pricină a minunii celei mai presus de fire, Fecioară curată, te-ai arătat tuturor căci Cel ce S-a născut din pântecele tău Acesta a fulgerat de pe Tabor strălucirea razei mai presus de lumină de care, minunându-se, Apostolii cântau: să binecuvinteze toată făptura pe Domnul și să-L preaînalțe întru toți vecii.

Cântarea a 9-a

Irmosul: Străină minune

Strălucire a slavei, Hristoase și pecete a Tatălui de aceeași cinste, strălucind dumnezeiește în chipul frumuseții Tale dumnezeiești, ai plăsmuit din nou chipul mai înainte întunecat al lui Adam, aducându-mă pe mine la cel din vechime.

Văzând firea Ta omenească, Cuvinte al lui Dumnezeu, îndumnezeită, ieșim din toată lumeasca alipire, ridicându-ne la viața dumnezeiască prin înălțarea noastră la ceea ce este mai bun și împărtășirea strălucirii luminii Tale.

Purtând chipul trupului în dumnezeire, ai îndumnezeit ceea ce ai devenit, arătând nepătimirea firii dumnezeiești în chip slăvit prin care ai schimbat chipul muritor, Hristoase, pe Tavor, în arătarea slavei celei mai presus de lumină.

Slavă. Al Născătoarei

Lăudăm nașterea ta cea mai presus de lumină, Fecioară curată, care a strălucit cu dumnezeiască lumină în munte și care a arătat tuturor strălucirea dumnezeiască a luminii celei veșnice, celor care cu evlavie te măresc pe tine ca Născătoare de Dumnezeu.

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului (1) (6 August)

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului, glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul: Cetele israeliteneşti, cu picioare neudate trecând Marea Roşie şi în adâncul cel umed pe călăreţii vrăjmaşi voievozi văzându-i cufundaţi, cu bucurie au cântat: să cântăm Dumnezeului nostru că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cuvintele vieţii grăind despre Dumnezeiasca Împărăţie Hristos către ucenici, a zis: pe Tatăl să cunoaşteţi în Mine, ca Unul Care Străluceşte cu Lumină Neapropiată, cu bucurie cântând: să cântăm Dumnezeului nostru, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu puterea neamurilor vă veţi îmbrăca, prieteni ucenici şi minunaţi vă veţi face în bogăţia lor, că vă veţi umple de Slavă. Că Mă voi arăta, mai luminat decât soarele strălucind, întru bucurie cântând: să cântăm Dumnezeului nostru, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Astăzi Hristos în Muntele Taborului, strălucind luminos cu Dumnezeiasca Rază, precum a făgăduit ucenicilor Şi-a golit chipul şi umplându-se ei de Rază Dumnezeiască, de lumină purtătoare, cu bucurie au grăit: să cântăm Dumnezeului nostru, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Arcul celor puternici a slăbit şi cei neputincioşi s-au încins cu putere; pentru aceasta, s-a întărit în Domnul inima mea.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

În Adam, îmbrăcându-Te tot, Hristoase, firea cea înnegrită de demult, schimbând-o, ai luminat-o şi cu schimbarea Chipului Tău, dumnezeu ai făcut-o.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce a povăţuit pe Israel de demult în pustie, prin stâlp în chipul focului şi prin nor, astăzi în Muntele Taborului în chip de negrăit a strălucit Hristos în Lumină.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzit-am slăvită rânduiala Ta, Hristoase Dumnezeule, că Te-ai născut din Fecioară ca să mântuieşti din rătăcire pe cei ce cântă Ţie: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Legea însemnând cu scrisoare în Sinai, Hristoase Dumnezeule, în nor, în foc, în ceaţă şi în vifor Te-ai arătat purtat. Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca să adevereşti slăvită rânduiala Ta, Hristoase Dumnezeule, că Cel Ce eşti mai înainte de veci, Tu Acelaşi şi în nor suindu-Te, în Tabor în chip de negrăit ai strălucit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Împreună grăind au stat înaintea Ta, Stăpâne Hristoase, ca nişte slugi aceia şi către ei în pară de foc şi în nor şi în vânt subţire ai vorbit. Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Vestit-a Slava Crucii Tale, venind în Tabor Moise, cel ce Te-a văzut pe Tine de demult în foc şi în rug şi Ilie, cel ce s-a înălţat în car de foc, Hristoase.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cel Ce ai despărţit de lumină întunericul cel întâi izvodit, în lumină Te laudă pe Tine lucrurile ca pe Ziditorul, Hristoase, în lumina Ta, îndreptează căile noastre.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Înaintea Feţei Tale, munţii s-au plecat. Că şi lumina, strălucirea cea pe sus umblătoare, soarele a venit sub picioarele Tale, Hristoase, dacă bine ai voit a-Ţi schimba Chipul Cel omenesc.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Iată, Mântuitorul Hristos, au strigat Moise şi Ilie către ucenicii cei aleşi în Sfântul Munte al Taborului; pe Acesta L-am vestit de demult că este Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Firea Cea Neschimbătoare a Dumnezeirii, Celei Ce se poartă întru Sine fără materie, S-a amestecat cu omenirea şi Lumina arătându-Şi Apostolilor, în chip de negrăit a strălucit.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pe tine Raza Cea pururea Fiitoare, dacă Te-au văzut strălucind în Slava Părintească ucenicii, Hristoase, au grăit către Tine: în Lumina Ta căile noastre le îndreptează.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Când m-am necăjit, am strigat către Domnul şi m-a auzit Dumnezeul mântuirii mele.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Lumină mai luminoasă decât razele soarelui în Tabor strălucind Hristos, ne-a luminat pe noi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Suindu-Te în Muntele Taborului Te-ai schimbat la Faţă, Hristoase şi toată înşelăciunea ai întunecat, lumină strălucind.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pe Tine Dumnezeu cunoscându-Te măriţii Apostoli în Tabor, Hristoase, minunându se şi-au plecat genunchii.

CONDAC, glasul al 7-lea:

În munte Te-ai schimbat la Faţă şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, pentru ca, atunci când Te vor vedea Răstignit, să înţeleagă patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat Raza Tatălui.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Tinerii lui Avraam, oarecând în Babilon, văpaia cuptorului au călcat, cu laude cântând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Luminaţi fiind în Muntele Taborului cu Lumina Slavei Celei Neapropiate, Apostolii, Hristoase, au grăit: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

De suflarea Dumnezeiescului Glas, de norul cel răcoritor şi de Raza Ta, Hristoase, îndulcindu-se Apostolii, au cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Dacă Te-a văzut Petru pe Tine, Hristoase, în Lumină Neapropiată strălucind în Muntele Taborului, a grăit: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu Hristos, Începătorul vieţii fiind fiii lui Zevedei, când a arătat El Lumina Chipului Său, ei au cântat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Tinerii în Babilon, cu dumnezeiască râvnă fiind aprinşi, îngrozirea tiranului şi a văpăii bărbăteşte au călcat-o şi în mijlocul focului fiind aruncaţi, rourându-se, au cântat: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce toate le poartă cu bunăvoinţă, Hristos, cu preacuratele Sale picioare S-a suit în Muntele Taborului; acolo, mai mult decât raza soarelui strălucind cu faţa Sa, pe cei mai aleşi din Legea Veche şi din Legea Darului i-a arătat, cântând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

În Slava Cea Neapropiată arătându-Se în chip de negrăit în Muntele Taborului Lumina Cea Necuprinsă şi Neapusă, Raza Tatălui a luminat făptura şi a îndumnezeit pe oamenii cei ce cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cu sfinţită cuviinţă stând Moise şi Ilie în Muntele Taborului şi Chipul Dumnezeieştii Feţe luminat văzându-L, pe Hristos în Părinteasca Slavă strălucind, au cântat: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pentru Dumnezeiasca vedere cea din nor s-a preamărit oarecând faţa lui Moise; iar Hristos cu lumina şi cu Slava ca şi cu o haină Se îmbracă, că, Însuşi Făcătorul luminii fiind, luminează pe cei ce cântă: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Văzând ucenicii pe Hristos înconjurat de nor luminos în Tabor şi jos spre pământ privind, mintea luminându-şi, L-au lăudat pe El împreună cu Tatăl şi cu Duhul: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul.

Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, Cel Ce S-a schimbat la Faţă în Muntele Taborului.

Irmosul: Naşterea ta Nestricată s-a arătat, căci Dumnezeu din coapsele tale a ieşit şi S-a arătat Purtător de Trup pe pământ şi cu oamenii a vieţuit. Pentru aceasta, pe tine, de Dumnezeu Născătoare, toţi te mărim.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Spăimântaţi fiind de acea nouă vărsare de lumină, dar îndată luminându-se, ucenicii au privit unul către altul şi jos la pământ căzând, Ţie Stăpânului tuturor, s-au închinat.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Glas de Dumnezeu suflet din nor s-a auzit, întărind minunea. Că Tatăl luminilor a grăit către Apostoli: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Lucruri noi şi preaslăvite văzând şi Glasul Părintesc auzind în Tabor slugile Cuvântului, închipuirea chipului celui dintâi, au grăit: Acesta este Mântuitorul nostru.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce eşti Chipul Cel Neschimbat al Celui Ce este de-a pururi Neschimbat, Pecetea Cea Neschimbată, Fiule Cuvinte, Înţelepciune şi Braţule, Dreapta şi Puterea Celui Preaînalt, pe Tine Te lăudăm cu Tatăl şi cu Duhul.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

În Muntele Taborului Te-ai schimbat la Faţă, Dumnezeule, între înţelepţii Ilie şi Moise, împreună fiind de faţă şi ucenicii Tăi, Iacov şi Petru şi Ioan. Iar Petru acestea a zis Ţie: bine este să facem aici trei colibe: una lui Moise şi una lui Ilie şi una Ţie, Stăpânului Hristos. Cel Ce ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează şi sufletele noastre.

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului (2) (6 August)

Troparul Schimbării la Faţă a Domnului, glasul al 7-lea:

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmosul: Apa trecând-o ca pe uscat şi din răutatea Egiptului scăpând israeliteanul, grăia: Mântuitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Moise, ca un prooroc, văzând în mare şi în nor şi în stâlp de foc de demult Slava Domnului, a grăit: Mântuitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca şi cu o piatră cu trup îndumnezeit acoperindu-se, văzând pe Cel Nevăzut, Moise văzătorul de Dumnezeu a grăit: Mântuitorului şi Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Tu în Muntele Legii şi în Tabor ai fost văzut de Moise, în nor de demult, iar acum în Lumina Dumnezeirii Celei Neapropiate.

Catavasie:
Cruce însemnând Moise cu toiagul, Marea Roşie o a despărţit lui Israel celui ce cu piciorul o a trecut; iar de-a curmezişul lovind-o, a împreunat-o împotriva carelor lui Faraon, înscriind deasupra nebiruita armă. Pentru aceasta, lui Hristos, Dumnezeul nostru, să-I cântăm, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Doamne, Cel Ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc şi ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întăreşte în dragostea Ta. Că Tu eşti marginea doririlor şi credincioşilor întărire, Unule, Iubitorule de oameni.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Slava ce a umbrit mai dinainte în cort şi cu Moise sluga Ta a vorbit, a fost, Stăpâne, Chipul Schimbării Tale la Faţă, al Celei Ce a strălucit în Chip de Negrăit în Tabor.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Suitu-s-au împreună cu Tine, Cuvinte Unule-Născut Preaînălţate, cei trei Apostoli aleşi, în Muntele Taborului. Şi acolo au stat împreună Moise şi Ilie ca nişte slugi ale lui Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Dumnezeu Desăvârşit fiind, OmDesăvârşit S-a făcut cu toată Dumnezeirea amestecând omenirea în faţa Sa. Pe Acesta în două fiinţe L-au văzut Moise şi Ilie în Muntele Taborului.

Catavasie:
Toiagul spre închipuirea Tainei se primeşte, căci cu odrăslire a ales preot; iar Bisericii, celei mai înainte neroditoare, acum a înflorit Lemnul Crucii, spre putere şi spre întărire.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Din Trupul Tău Razele Dumnezeirii au ieşit, pentru prooroci şi pentru apostoli; pentru aceasta, ucenicii cei aleşi, cântând, au grăit: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce ai păzit nevătămat Rugul cel ce se împărtăşise cu focul, Ţi-ai arătat, Stăpâne, Trupul Cel Dumnezeieşte Strălucitor, lui Moise celui ce cântă: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ascunsu-s-a de Razele Dumnezeirii soarele cel simţitor, dacă Te-a văzut pe Tine schimbat la Faţă, în Muntele Taborului, Iisuse al meu. Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Foc fără materie a fost văzut nearzând materia trupului, precum Te-ai arătat, Stăpâne, lui Moise, Apostolilor şi lui Ilie, unul din două, în două Firi Desăvârşit.

Catavasie:

Auzit-am, Doamne, Taina rânduielii Tale, înţeles-am lucrurile Tale şi am preaslăvit Dumnezeirea Ta.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Pentru ce m-ai lepădat de la Faţa Ta, Cel Ce eşti Lumină Neapusă şi m-a acoperit întunericul cel străin pe mine păcătosul? Ci, Te rog întoarce-mă şi la lumina poruncilor Tale îndreptează căile mele.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Limba cea ritoricească nu poate să spună măririle Tale. Că Tu, Cel Ce ţii viaţa şi stăpâneşti moartea, ai pus de faţă în Muntele Taborului pe Moise şi pe Ilie, care au mărturisit Dumnezeirea Ta.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cel Ce ai zidit cu mâini nevăzute pe om, după Chipul Tău, Hristoase, ai arătat Frumuseţea cea dintâi a Chipului Tău în făptură, nu ca în închipuire, ci aşa cum eşti după Fiinţă: Dumnezeu fiind şi Om.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Amestecându-Te fără amestecare, ne-ai arătat nouă, Cărbunele Dumnezeirii, Cel Ce arde păcatele şi luminează sufletele în Muntele Taborului, unde ai făcut pe Moise şi pe Ilie şi pe cei aleşi dintre ucenici să se minuneze.

Catavasie:

O, de trei ori Fericite Lemn, pe care s-a Răstignit Hristos, Împăratul şi Domnul. Prin care a căzut cel ce a înşelat cu lemnul, biruit fiind de Cel Ce S-a pironit pe tine cu trupul, Dumnezeu, Care dă pace sufletelor noastre.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Curăţeşte-mă, Mântuitorule, că multe sunt fărădelegile mele şi Te rog ridică-mă din adâncul răutăţilor; căci către Tine am strigat şi mă auzi, Dumnezeul mântuirii mele.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Cât de mare şi de înfricoşătoare vedenie s-a văzut astăzi din cer înţeleasă şi de pe pământ neasemănată! Strălucit-a Soarele Dreptăţii Cel Înţelegător în Muntele Taborului.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Trecut-a umbra Legii cea neputincioasă şi a venit arătat Hristos Adevărul, a grăit în Tabor Moise, văzând Dumnezeirea Ta.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Stâlpul lui Moise a însemnat mai înainte lămurit pe Hristos schimbat la Faţă, iar norul vădit a însemnat Darul Duhului, Cel Ce a umbrit în Tabor.

Catavasie:
În pântecele fiarei celei din apă, Iona palmele întinzându-şi în chipul Crucii, mântuitoarea Patimă mai înainte o a închipuit lămurit, de unde a treia zi ieşind, a însemnat Învierea cea mai presus de lume, a lui Hristos Dumnezeu, Cel Ce S-a Răstignit cu trupul şi cu Învierea cea de a treia zi lumea a luminat.

CONDAC, glasul al 7-lea:

În munte Te-ai schimbat la Faţă şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, pentru ca, atunci când Te vor vedea Răstignit, să înţeleagă patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat Raza Tatălui.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Tinerii evrei au călcat în cuptor văpaia cu îndrăzneală şi focul în rouă l-au prefăcut, cântând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Acum au fost văzute de Apostoli cele nevăzute: Dumnezeirea în Trup în Muntele Taborului strălucind celor ce grăiau: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Spăimântatu-s-a cu frică, mirându-se de frumuseţea Dumnezeieştii Împărăţii, în Muntele Taborului, Apostolii, cântând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Acum cele neauzite s-au auzit: că Fiul Cel fără de tată din Fecioară, prin Părintescul Glas cu preaslăvire a fost mărturisit Dumnezeu şi Om, Acelaşi şi în veci.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Nu cu luarea trecătoare de fiu, ci din Fiinţă eşti Fiu Iubit al Celui Preaînalt Tu, Cel Ce mai dinainte eşti şi cu noi ai petrecut fără schimbare. Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci.

Catavasie:
Nebuna poruncă a tiranului celui păgân, pe popoare le-a tulburat, suflând cu îngrozire şi cu hulă urâtă lui Dumnezeu; însă pe cei trei tineri nu i-a înfricoşat mânia cea de fiară, nici focul cel mistuitor; ci cu Duh de rouă aducător, ce împotrivă răsufla, înăuntrul focului fiind, cântau: Prealăudate Dumnezeul părinţilor şi al nostru, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: De şapte ori cuptorul chinuitorul haldeilor l-a ars nebuneşte, pentru cinstitorii de Dumnezeu; dar, văzându-i pe aceştia de o putere mai mare mântuiţi, Făcătorului şi Mântuitorului a strigat: tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Auzindu-Te, Stăpâne, pe Tine mărturisit de Tatăl şi Fulgerul Feţei Tale Cel mai tare decât vederea omenească neputând răbda să-l vadă, ucenicii Tăi au căzut cu frică la pământ, cântând: preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Pentru cei ce împărăţesc eşti Împărat Preafrumos şi pentru cei ce domnesc pretutindenea eşti Domn, Puternic, Fericit şi locuind în Lumina Cea Neapropiată. De Acesta mirându-se ucenicii, au grăit: tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca înaintea Celui Ce stăpâneşti cerul şi împărăteşti peste pământ şi peste cele de dedesubt, Hristoase, înaintea Ta au stat Apostolii de pe pământ şi ca din cer Ilie Tesviteanul şi Moise din morţi, cântând cu un glas: popoare, preaînălaţi-L pe El întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Grijile cele izvoditoare de lene au fost lăsate pe pământ de către cei aleşi dintre Apostoli, Iubitorule de oameni, când Ţi-au urmat Ţie, spre Dumnezeiasca petrecere cea mai presus de pământ. Pentru aceasta, învrednicindu-se de Dumnezeiască Arătarea Ta, au cântat: popoare, preaînălţaţi-L pe Hristos în toţi vecii.

Catavasie:
Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Binecuvântaţi, tineri, cei întocmai cu numărul Treimii, pe Făcătorul Dumnezeu Părintele; lăudaţi pe Cuvântul Cel Ce S-a pogorât şi focul în rouă l-a prefăcut; şi preaînălţaţi pe Duhul Cel Preasfânt, Care dă viaţă tuturor întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Înfricoşatu-s-a tot auzul de nespusa lui Dumnezeu pogorâre, căci Cel Preaînalt de bunăvoie S-a pogorât până şi la trup, din pântece fecioresc făcându-Se Om. Pentru aceea, pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu credincioşii o mărim.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ca să arăţi lămurit a doua pogorâre a Ta, cea de negrăit şi ca să Te faci văzut ca Dumnezeu Preaînalt, ai strălucit în chip de negrăit în Tabor, Apostolilor şi lui Moise şi lui Ilie. Pentru aceasta, toţi pe Tine, Hristoase, Te slăvim.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Ascultaţi-mă pe mine şi veniţi să ne suim în Muntele cel Sfânt, în cel mai presus decât cerurile; să stăm ca fiind fără materie în Cetatea Dumnezeului Celui Viu şi să vedem cu mintea Dumnezeirea cea fără materie, a Tatălui şi a Duhului strălucind în Fiul Unul-Născut.

Stih: Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Trasu-m-ai pe mine cu dragostea, Hristoase şi m-ai schimbat cu dorul Tău cel Dumnezeiesc. Iar acum arde cu focul cel fără materie păcatele mele şi mă învredniceşte ca să mă satur de dulceaţa Ta, ca săltând, să slăvesc, Bunule, amândouă venirile Tale.

Catavasie:

Rai de Taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, care ai odrăslit nelucrat pe Hristos, prin Care Lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, în pământ a fost sădit. Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinându-ne lui, pe tine te mărim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif…

În Muntele Taborului Te-ai schimbat la Faţă, Dumnezeule, între înţelepţii Ilie şi Moise, împreună fiind de faţă şi ucenicii Tăi, Iacov şi Petru şi Ioan. Iar Petru acestea a zis Ţie: bine este să facem aici trei colibe: una lui Moise şi una lui Ilie şi una Ţie, Stăpânului Hristos. Cel Ce ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează şi sufletele noastre.