„Vedeţi, s-a apropiat împărăţia lui Antihrist,,. Foarte aproape este.

”Vedeţi, s-a apropiat împărăţia lui Antihrist. Foarte aproape este. De aceea, apostolii lui Antihrist, fiindcă prevăd şi ştiu lucrurile astea – că atâta timp cât Ortodoxia va fi la înălţime şi creştinii vor fi aproape de Dumnezeu, vor respecta sfaturile Bisericii şi ale celor şapte sfinte Soboare Ecumenice făcute de Sfinţii Părinţi, ei nu vor accepta să ia pecetea lui Antihrist, se osârduiesc să ne îngenuncheze. Şi, dacă vor îngenunchea Ortodoxia, sigur că Antihrist va putea cât de curând să împărăţească.

Aşa ne învaţă Sfinţii Părinţii, să nu acceptăm propovăduirea lor, decât numai să respectăm învăţăturile Bisericii. Dar vezi, apostolii lui Antihrist sunt atâta de înţelepţi acuma, diplomaţi, foarte diplomaţi! Nu mai întrebuinţează sălbăticia, cum făceau împăraţii Romei cu creştinii. Atunci, dacă spuneai că eşti ortodox, imediat te omorau, te tăiau, te spânzurau. Acuma, creştinii au alţi duşmani, mai periculoşi, ei cu diplomaţia te doboară. Te „introduc” în aşa fel încât să zici că au dreptate. De aceea trebuie mare băgare de seamă şi să ne rugăm la bunul Părinte Ceresc să ne lumineze, să nu acceptăm minciunile lor. Ceea ce cunoaştem că-i spre dărâmarea Ortodoxiei şi a sufletului nostru cel fără de moarte, acelea să nu le acceptăm. Să nu zicem: „Ei, nu-i nimica asta. Aşa scrie, aşa ne învaţă Biserica, dar nu-i nimic, nu-i chiar aşa mare păcat”.

Dacă zicem că celelalte religii şi secte au dreptate, începem a ne dărâma singuri. Cât putem, cât ştim, cât ne-o înţelepţit harul Sfântului Duh, să respectăm, să ţinem cu sinceritate hotărârea ce o făcut-o însuşi Dumnezeu prin gura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Că uite, sunt mulţi care zic acum:


„Eh, ce? Şi eu am să iau pecetea lui Antihrist, dar sunt creştin, rămân creştin.” Ei, cum eşti tu creştin dacă te pecetluieşte Antihrist? Orice ai spune tu, se poate lucrul ăsta?


–Nu se poate.


Da’ atâta întunecime vine la om că zice: „Na, îi las să pună pecetea pe mine, dar eu o să pun cruce.” Care cruce? Că tu te-ai lepădat de harul Sfântului Duh. Punându-ţi pecetea pe tine e clar că L-ai vândut pre Hristos şi l-ai îmbrăţişat pe Antihrist. De aceea pune el pecetea pe tine.


–Şi „nu tot cel ce va zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia Cerurilor.”


Sigur că da, deci treaba-i clară. Eh!… Ce să facem, părinţilor, suntem în timpurile cele mai critice şi numai Dumnezeu ne poate ajuta. Dar să-I cerem ajutorul. „Neîncetat vă rugaţi”, scrie Sfânta Scriptură, „neîncetat vă rugaţi şi pururea să mulţumiţi”, adică neîncetat să ne smerim înaintea împărăţiei Cerurilor, la Părintele Ceresc.

Şi, dacă cerem ceva şi nu ni se îndeplineşte, să nu zicem: „De ce, Doamne? Cer de atâta timp şi nu-mi dai. De ce?” Nu! Să mulţumeşti, că Dumnezeu niciodată nu face nici o greşeală pe faţa pământului. Niciodată! (10-06-2002)

Duşmanii Ortodoxiei lucrează cu meşteşug satanicesc. Auzi, duşmanii Ortodoxiei dau miliarde de euro să refacă mănăstirile din Sfântul Munte! Este de crezut lucrul ăsta? Adică, eu vorbesc în prostimea mea, în dobitocia mea. Nu s-a întâmplat, de când s-o zidit toate mănăstirile, ca duşmanii Ortodoxiei să facă mănăstire. Vasăzică, toate mănăstirile şi toate bisericile erau făcute de creştini, oameni cu frica lui Dumnezeu; nu chiar duşmanii Ortodoxiei o ajutat mănăstirile. Adică, eu în simplitatea mea spun asta, după cum am găsit în Sfintele Cărţi.

Aşa s-o făcut mănăstirile… nu le mai cunoşti după cum arată acum! De aceea, n-aş socoti că pentru împodobirea monahismului, pentru înflorirea Ortodoxiei s-o făcut atâtea cheltuieli în Sfântul Munte de către cei care nu-s creştini, ca să se refacă mănăstirile. Că vedem de unde vin banii, nu-i aşa?

Vedem, de unde vin? De la cei care nu-s nici creştini sau au alte idei.

Adică, despre lucrurile astea ca oameni vorbim. Le lăsăm în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar, după cum ne scriu toate sfintele proorocii ale Sfinţilor Prooroci, ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi, în veacul al VIII-lea o să fie schimbări îngrozitoare în toată planeta. Progresează răutatea ca să vină împărăţia lui Antihrist şi celelalte greutăţi: războiul cel mare care o să piardă desăvârşit omenirea şi numai Dumnezeu ştie cine va rămâne pe planetă. Astea sunt proorociile pe care le-am citit la Sfinţii Părinţi. Acuma, Dumnezeu ştie ce va fi. Noi vorbim ce am citit şi ce am auzit de la Sfinţii Părinţi, de la duhovnicii Sfântului Munte. Eh!… Cu Dumnezeu înainte! (08-05-2003)


– Ce părere aveţi de intrarea femeilor în Sfântul Munte? Se zvoneşte că se duc tratative pentru intrarea femeilor în Sfântul Munte.


Vedeţi, Sfinţii Părinţi au spus că în veacul al VIII-lea o să fie multe, multe schimbări, adică multe schimbări contra adevărului. D-apoi conducătorii omenirii sunt toţi ai lumii acesteia. La conducerea omenirii, în Uniunea asta Europeană, este cineva creştin-ortodox ca să lupte pentru adevăr?

Aşa că, noi să facem răbdare şi să ne rugăm Bunului Dumnezeu. Numai cu slobozenia lui Dumnezeu o să se ajungă ca Sfântul Munte să fie călcat de femei, că fără de voia lui Dumnezeu nu se va face nimic.

Dar noi, ca şi creştini, ca monahi din Sfântul Murite, suntem obligaţi să ne facem zi şi noapte datoria ca monahi şi să cerem mila lui Dumnezeu. S-ar putea întâmpla, dar până acuma tot nu cred că… fiindcă aicea sunt oameni sfinţi, şi în Sfântul Munte şi în toată lumea. Dar orice e posibil, sigur. E posibil, pentru că în Uniunea Europeană de-acuma sunt alte legi.


–Aşa este. Aici intervine problema asta cu femeile. Uniunea Europeană vrea să unifice legile în toată Europa.


Dar ce legi? Nu legi, urgii! Auzi dumneata, cele mai înfricoşate păcate, de ţi-i frică numai când le gândeşti, sunt libere, pentru că aşa spun ei! Auzi dumneata! Homosexualitatea o socotesc că-i nimica.

Incet, încet, încet, fiindcă conducătorii sunt de aşa fel, fac propagandă înfricoşată că „nu-i nimica”. Cele mai mari urgii care au fost de când lumea, ei le socotesc o nimica toată. Stăpâneşte Satana pe faţa pământului; de aceea!(Conv. cu pelerini din Bucureşti, 29-05-2003)

Lumea asta e în mâna vrăjmaşului. Conducătorii omenirii întregi nu sunt altceva decât duşmanii Adevărului, ca să facă tot ce-i rău. Dacă o ajuns să dea voie să se căsătorească bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie!… Şi nu numai că le dă voie, dar te şi obligă să le recunoşti căsătoria. Nimenea să nu le spună că nu este voie! Vezi? O luat puterea satanicească desăvârşit controlul. Acuma Biserica ce-o face? Că, după cum aud, în România Parlamentul le-o aprobat. „Dreptul omului!”

Ăsta-i „dreptul omului”, „să fac ce vreau”; asta-i „dreptul omului”! Orice fărădelege ai face, se face pe motiv că-i dreptul omului. Sunt timpurile cele mai critice! Cele mai critice timpuri au început, căci se apropie vremea venirii lui Antihrist. Da. Atâta-i de dărâmată omenirea că nu găseşti om curat pe faţa pământului. Aşa e, sunt timpurile lui Antihrist. Conducătorii s-au făcut ascultători de Satana.


– Dar vedeţi că ei umblă cu diplomaţie. La suprafaţă totul e bine, conducătorii se arată ca şi cum ar fi cei mai mari apărători ai dreptăţii. Cum să înfrunţi viclenia şi minciuna asta?


Ei, cum s-o înfrunţi? Numai cu nădejdea la Dumnezeu! Trebuie răbdare, răbdare… „Cel ce va răbda până în sfârşit acela se va mântui”, spune destul de clar Sfânta Scriptură. Cel ce va răbda până la sfârşit în Adevăr, sigur că da.

Alt adevăr nu există pe faţa pământului decât Biserica. Toţi sunt vicleni, numai Mântuitorul Hristos e Adevăr. Ăsta-i Adevărul. In lume sunt şi oameni buni şi sfinţi, dar ca oameni alunecă, şi vrăjmaşu-i diplomat şi te înşeală. Te lasă să te sfinţeşti, da’ încet, încet, încet se strecoară, dacă n-ai smerita cugetare, şi se sălăşluieşte în sufletul şi în cugetul tău egoismul. Apoi atuncea ce mai faci din persoana care are egoism? S-a terminat! Cei care conduc lumea caută să-i ameţească pe toţi, să nu mai ştie ce e binele şi ce e răul. Cum poţi să cunoşti adevărul?

Eee!… Numai darul Sfântului Duh, numai darul Sfântului Duh… S-a terminat! Aşa-i, da, s-a terminat!

Greutăţi. Că vezi, atâta-s de şmecheri conducătorii lumii, că ei se apropie de conducătorii Bisericii ca să-i atragă de partea lor. Poţi să răcneşti tu ca un nebun, dacă eşti un simplu om, cine te ascultă? Da’ dacă conducătorii Bisericii ordonă, de-acuma toată lumea trebuie să-i asculte. Şi duşmanii Adevărului se osârduiesc zi şi noapte ca să-i înşele pe conducători. Aşa-i.

Vezi, în primele veacuri, fiindcă nu ţineai credinţa cum zicea împăratul, nu te socotea întru nimic. Te omora ca pe o fiară. Şi atâta amar de mii de oameni o sfărâmat! Aşa o să fie şi acuma! Aşa o să fie şi acuma.(14-07-2003)

Aproape toată lumea, cea mai multă, are o încredinţare aşa, că aici e raiul şi aici e iadul. Despre aceştia nu mai poţi spune că-s oameni apropiaţi de Dumnezeu; sunt oameni care au ajuns mai rău ca dobitoacele.

De aceea, trebuie o atenţie mare. Omenirea a intrat în al VIII-lea veac. Toate Sfintele Scripturi şi toate proorociile proorocilor, ale apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi spun că, odată cu începutul celui de-al VIII-lea veac, va fi o schimbare înfricoşată în omenire, adică omenirea se va schimba toată înspre cel rău. Nu spre apropierea de Dumnezeu, ci spre depărtarea de Dumnezeu.

Că vezi, în timpurile astea, după cum aţi auzit, va fi împărăţia lui Antihrist. Proorocii lui Antihrist cunosc lucrurile, cunosc adevărul că, atâta timp cât Ortodoxia va fi la înălţime, împărăţia lui Antihrist nu poate să împărăţească. Conducătorii de acum ai omenirii sunt cei mai îndepărtaţi de adevăr, căci adevărul este Ortodoxia. Şi, dacă sunt îndepărtaţi de adevăr, proorocii lui Antihrist se înmulţesc şi vor să-l aducă pe Antihrist, după cum scriu Sfintele Scripturi, ca să stăpânească Pământul. Dar noi, care am cunoscut adevărul, să nu ne dăm bătuţi de neadevăr.”


 


Starețul Dionisie — ”Lumea în vremurile de pe urmă” — vol. II 

Reclame

Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți” (cu monede) din Sankt-Petersburg – 23 iulie


Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți” (cu monede) din Sankt Petersburg este prăznuită pe 23 iulie.

Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a proslăvit prin minuni în anul 1888, în orașul Sankt-Petersburg, atunci când un fulger a lovit biserica în care se afla icoana Fecioarei Maria. Imediat biserica a fost cuprinsă de flăcări și a ars în totalitate. După stingerea incendiului, icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți” a fost găsită neatinsă de flăcări, pe podea, cu 12 monede mici (de jumătate de copeică) lipite de ea.
Se crede că monedele lipite de icoana Maicii Domnului provin din cutia în care se strângeau bănuții pentru ajutorarea săracilor care veneau duminica la biserică.
În anul 1898 a fost rezidită o nouă biserică pe locul celei mistuite de flăcări.
În icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți”, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este zugrăvită stând în picioare, printre florile din Rai, cu brațele deschise și cu capul înclinat, ascultând rugăciunile creștinilor. Mântuitorul Hristos este zugrăvit deasupra, în nori, binecuvântând.
Deși stă în Rai, Maica Domnului este cu noi. Acest lucru este redat în icoană prin faptul că Maica Domnului este înconjurată de credincioșii care se roagă, dar și de sfinții îngeri care poartă rugăciunile către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Maica Domnului, deși este în Rai, ne primește și ascultă cu dragoste rugăciunile noastre, ale celor necăjiți, mijlocind către Fiul ei pentru noi. Mijlocirea ei neîncetată și dragostea de mamă ajută la vindecarea bolilor și potolirea necazurilor noastre.

Duminica a saptea dupa Rusalii: Sfantul Vasile al Kineşmei despre orbirea duhovniceasca


Atunci cand citesti istorisirile evanghelice despre minu­nile vindecarilor savarsite de catre Domnul, dai atentie, fara sa vrei, descrierii mijloacelor acestor vindecari. Domnul vin­deca rareori numai cu cuvantul sau numai cu rugaciunea. De obicei, vindecarii ii premerge un oarecare gest fizic sau o atin­gere; mai mult decat atat, metodele folosite de Mantuitorul sunt foarte diverse, nu se repeta aproape deloc si sunt intot­deauna adaptate particularitatilor cazului respectiv. Ba il ia pe bolnav de mana, ajutandu-l sa se ridice (v. Mc. 1,31; 5,41; 9, 27), ba isi baga degetele in urechile surdului (v. Mc. 7,33), ba isi pune mainile pe ochii orbului (v. Mc. 8, 25), ba Se atinge de bubele leprosului, spunand: „Curateste-te!” (v. Mc. 1,41). Uneori cere de la bolnav sa faca ceva, o miscare (v. Mc. 2, 11; 3, 5). La randul lor, oamenii care cereau ajutor de la Domnul Iisus Hristos se straduiau, mai intai de toate, sa se atinga de El sau de haina Lui (v. Mc. 3,10; 5,27-28; 6,56).

Bineinteles, aceasta se explica, in parte, prin faptul ca de la El emana o putere harica, tamaduitoare (v. Mc. 5,30), care actiona asupra bolnavilor prin atingere – dar, pe de alta par­te, e limpede ca Domnul, folosind diferite metode de vindecare, urmareste niste scopuri ale Sale aparte.

Ştim deja ca o conditie indispensabila a vindecarii bolna­vilor era credinta lor in Mantuitorul. Fie voua dupa credinta voastra, spunea Domnul de obicei, si, ca sa-l faca pe om mai receptiv la puterea harica a tamaduirii, Se straduia in primul rand sa destepte in el aceasta credinta. Gesturile si atingerile de care Se folosea slujesc aceluiasi scop.

Pentru om este incomparabil mai usor sa creada in posi­bilitatea insanatosirii daca simte atingere pe locul bolnav. Simplul cuvant ori simpla privire nu pot produce un efect de aceeasi intensitate. In anumite cazuri – ca, de exemplu, cu cel surd – a fost folosit poate singurul mijloc posibil pentru a-i da de inteles bolnavului si a-l convinge ca Domnul vrea sa-l tamaduiasca. In orice caz, in domeniul credintei gestul palpabil sau faptul real, simtit sau trait personal de om, este incomparabil mai convingator decat vorbele. Atunci cand Domnul Se atingea de bolnav, acesta vedea si simtea ca este vindecat. La marturia auzului se adauga marturia de doua ori mai puternica a vazului si a pipaitului, si cu acest reazem credinta slaba se intarea.

„Credinta numai din auzire” este cu mult mai slaba decat credinta care vine din lucrurile traite personal, in care omul a participat in mod activ sau pasiv.

1Pe de alta parte, atingerea de rana sau de partea bolnava a corpului vorbea despre dragostea si compasiunea Domnului fata de omul suferind mult mai limpede si mai graitor decat ar fi putut s-o faca cuvintele. Dragostea cere intotdeauna o apropiere mare, palpabila, si doctorul ce isi examineaza paci­entul de la distanta, temandu-se sa se atinga de el, nu va fi niciodata in stare sa insufle mare incredere si dragoste, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in asemenea conditii este absolut imposibil sa simti si sa crezi in sinceritatea compasiunii lui; mai degraba poti presupune ca simte doar scarba si dezgust fata de pacient. In mod corespunzator, si in sufletul bolna­vului apar diferite sentimente, fiindca sufletul, fara sa vrea, raspunde la dragoste cu dragoste, la nepasare si dezgust – cu dusmanie. Atingerile Mantuitorului, slujind drept expresie a compasiunii Lui fata de oamenii suferinzi si provocand in sufletul lor un raspuns pe masura, intarea, fara indoiala, dra­gostea dintre Dumnezeiescul Vindecator si pacientii Lui.

In domeniul dragostei, faptele reale au, de asemenea, mai multa insemnatate decat cuvintele.

Aceasta lege a zamislirii si intaririi credintei si dragostei trebuie luata in consideratie, fiindca ea ne ajuta sa gasim mijloace de vindecare a bolilor sufletesti despre care va fi vorba mai jos.

Grava este orbirea fizica, pe care o vindeca Domnul. Orbului ii este cu desavarsire inaccesibila uriasa lume a ima­ginilor vizuale, care alcatuieste aproape jumatate din impre­siile exterioare pe care sufletul le primeste. Pentru el nu exis­ta soare stralucitor, zori trandafirii, cer azuriu, jocul de culori al curcubeului; nu exista tablourile trezirii pline de bucurie si apusului soarelui, cand primele manunchiuri de raze juca­use tasnesc de dincolo de orizont, aurind varfurile muntilor, copacilor si crucile de pe biserici, sau apusul ganditor si lin, cand soarele rosiatic se cufunda alene in norii vineti, imbracand tot cerul in purpura. Ii sunt inaccesibile frumusetile naturii cu verdele intunecat al padurilor, cu holdele aurii, cu nesfarsita felurime a florilor, fluturilor si gazelor colorate ba viu, ba gingas. Tot farmecul minunat al lumii lui Dumnezeu ce se revarsa in simfonii si game de culori este ascuns de orb. El nu ii vede nici pe oamenii apropiati, nu vede persoanele care ii sunt scumpe, nu vede obiectele indragite.

Grea este viata pentru orb!

Şi mai rea, si mai primejdioasa pentru om este insa starea asa-numitei orbiri 1duhovnicesti, care se manifesta de obicei sub doua forme: orbirea credintei si orbirea dragostei. Orbirea fizica ii aduce omului o multime de amaraciuni si de nea­junsuri, dar sufletul, in manifestarile sale inalte, sufera rela­tiv putin din aceasta cauza; adeseori, insuficienta impresiilor exterioare sporeste bogatia trairilor launtrice, care se dezvolta in locul lor, si viata duhului chiar are de castigat in multe privinte, datorita concentrarii si adancirii in sine a omului. Dom­nul intelepteste orbii, spune cuvantul lui Dumnezeu. Lipsa vederii este compensata de ascutirea altor simturi, de puterea atentiei si a gandirii si de profunzimea constiintei de sine.

Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere.

Prima forma a orbirii duhovnicesti – orbirea credin­tei – consta in aceea ca omului ii este cu totul inaccesibi­la si de neinteles lumea duhovniceasca, adica lumea fiinte­lor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate sa creada.

Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anu­mita orbire, fiindca lumea duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va strica „zidul cel din mijloc al despartiturii” dintre noi si aceasta lume si cand vom trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu, zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim – sau, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind atotstiutor si ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea”.

Oricum, aceste cunostinte partiale i-au fost date credin­ciosului in masura necesara, si atat calea vietii, cat si scopul ei ultim ii sunt totusi limpezi, desi poate ca el nu vede toate amanuntele si zigzagurile ei. Cineva a comparat calea credin­tei cu un drum acoperit de ceata. Departarile, peste care s-a asternut ceata, nu se vad; drumul se pierde in negura si nu se vad nici piedicile care se pot afla pe ea, insa deslusim limpede spatiul urmatorilor cativa pasi; peretele de ceata pare a se despica inaintea noastra si putem inainta cu destula siguran­ta, fara sa ne poticnim. Vedem si soarele, a carui sfera de foc se intrevede prin ceata; orientandu-ne dupa el, ne putem da seama, in mare, incotro ne indreptam si putem aprecia in ce masura ne apropie de tinta drumul pe care mergem. Totusi, nu suntem orbi si nu ne pierdem ca intr-un intuneric lipsit de orice lumina. Exista insa o multime de oameni ce sufera de orbire absoluta si indaratnica, oameni care in domeniul credintei nu sunt in stare sa distinga nimic.

Degeaba te-ai apuca sa-i explici cartitei ascunse in vizui­na ei ca pe cer straluceste soarele si ca lumea nu se margines­te nici pe departe la vizuina de sub pamant. N-o s-o convingi deloc, n-o s-o faci sa te creada.

Exista oameni de acest fel.

1Luati-i, de exemplu, pe farisei. Acestia Il observa cu aten­tie pe Domnul, Ii cunosc fiecare pas. Toate minunile Lui neobisnuite se savarsesc inaintea lor. Şi ei nu cred.

Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tul­burat pe astronomii din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu cred.

Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testa­ment. Vad limpede ca aceste prorocii se implinesc in persoa­na Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca Domnul Insusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi prezi­ceri care se implinesc asupra Lui. Şi totusi, ei nu cred.

Multimi de popor Il urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om. Fariseii nu cred.

Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile, vantul, marea – toate stihiile lumii – Ii sunt supuse. Il invie pe fiul vaduvei din Nain, o invie pe fii­ca lui Iair, il invie pe prietenul Sau Lazar, care incepuse deja sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa. Intreg poporul este gata sa-L recunoas­ca drept Mesia pe Domnul. Numai fariseii nu cred.

Ei cer dovezi noi si semne din cer – dar se poate spune cu toata convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci cand omul a hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il influenteaza nici macar fapte­le cele mai evidente, cele mai uimitoare.

Nu degeaba ii numeste Domnul „calauze oarbe“ (Mt. 23, 24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groa­pa (Mt. 15,14).

Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind, Domnul Iisus Hristos lamureste ca cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind, nu aud, nici nu inte­leg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea (Mt. 13,13-14).

Atunci cand Sfantul Ioan Gura de Aur, marele arhiereu al Constantinopolului, a inceput sa tina cuvantari indraznete in care o mustra pe imparateasa Eudoxia, imparateasa, turbata de furie, a obtinut un decret de exil impotriva lui, dar in ace­easi noapte capitala a fost zguduita de un cutremur puternic, ce s-a facut simtit mai ales in jurul curtii imparatesti si in pala­tul insusi. In toiul noptii, imparateasa Eudoxia, inspaimanta­ta, plansa, a dat fuga la imparat. „L-am surghiunit pe drept, a strigat ea, si pentru asta Domnul ne pedepseste. Trebuie sa-l aducem neaparat inapoi, altfel o sa pierim cu totii.” Ioan a fost adus inapoi, insa nu pentru multa vreme. Lectia a fost uitata, si orbirea de mai inainte a pus din nou stapanire pe impara­teasa. Acesteia i s-a parut ca degeaba s-a speriat, ca nu glasul lui Dumnezeu a rasunat manios prin cutremur. Au inceput iarasi intrigi, arhiereul a fost osandit din nou la exil – si in aceeasi noapte, in Catedrala Sfanta Sofia a izbucnit un incen­diu ce a distrus biserica, cladirea senatului, casele bogate care inconjurau piata, si a amenintat palatul imparatesc. Semnul maniei lui Dumnezeu era limpede, insa orbirea inchisese deja strans ochii duhovnicesti ai imparatesei si ai carmuirii. Aces­tia nu au vrut sa vada nimic, si Sfantul a ramas in exil.

Atunci cand omul nu vrea sa creada, el este orb fata de cele mai limpezi dovezi si fapte.

Exista o poveste veche despre un preot care a incercat sa il convinga pe un necredincios ca minunile sunt posibile.

– Inchipuiti-va – a zis el – ca ati cazut din clopotnita si ati ramas in viata… Eu cunosc un asemenea caz. Oare aceas­ta nu-i o minune?

– Nu, e o intamplare! a replicat necredinciosul.

– Bine, sa zicem ca asa este… Dar daca a doua oara se intampla acelasi lucru, si iar ati ramas in viata, nici atunci nu recunoasteti ca e minune?

– Nu, e o fericire! a zis necredinciosul.

– Dar daca ati cazut si a treia oara si ati ramas iarasi neva­tamat, ce o sa mai spuneti?

– O sa spun… o sa spun ca este un obicei! a gasit replica necredinciosul.

I-a fost mai usor sa admita ca omul se poate obisnui sa zboare de pe clopotnita decat sa recunoasca posibilitatea minunii. Asa sunt toti rationalistii contemporani, si mai ales cei care se ocupa cu falsificarea istoriei evanghelice: Lev Tolstoi, Renan, Strauss si asa mai departe. Recunoscand dinain­te ca nu exista minuni si nici nu pot exista, ca si cum acesta ar fi un adevar evident si incontestabil, acestia ori elimina din Evanghelie toate locurile unde se vorbeste despre minunile Mantuitorului, ori le rescriu in asa fel incat sa inlature toate elementele de miraculos.

Şi nimic – nici autoritatea Apostolilor, nici martorii ocu­lari, nici traditia bisericeasca pastrata cu multa grija —nu-i poate convinge de contrarul si nu le poate destrama orbirea.

De unde vine aceasta orbire?

In acea marturie a Prorocului Isaia la care face trimitere Domnul Iisus Hristos (Is. 6, 9-10), dupa cum am vazut mai sus, El arata pricina acestui fenomen: Inima acestui popor s-a invartosat, si cu urechile greu aude, si ochii lui s-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii, si sa auda cu urechile, si cu ini­ma sa inteleaga, si sa se intoarca, si Eu sa-i tamaduiesc pe ei (Mt.13,15).

Asadar, Domnul arata doua pricini ale orbirii credintei:fariseus_e_alguns_mestres_da_lei

1. Invartosarea si stricarea inimii.

2. Lipsa constienta a dorintei de a cere ajutor de la Dum­nezeu.

Intr-adevar, de obicei oamenii sunt necredinciosi nu pentru ca socot insuficiente si prea putin convingatoare temeiu­rile credintei, ci pentru ca isi inchid ochii ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile, adica pur si simplu nu vor sa vada dreptatea. Iar de dreptatea lui Hristos nu vor sa stie, intrucat aceasta impiedica viata lor patimasa si vicioasa, cerand de la ei curatie si sfintenie si dandu-le in vileag inima invartosata, patata de pacat. O asemenea inima va respinge si va uri intotdeauna dreptatea care o mustra, asa cum imparateasa Eudoxia l-a urat si l-a prigonit pe Sfantul Ioan Gura Aur, asa cum fariseii L-au urat pe Domnul – iar respingand dreptatea, inima invartosata Il respinge in acelasi timp si Dumnezeu, izvorul a toata dreptatea, si nu mai poate, nici nu vrea, sa se intoarca spre El.

Pe de alta parte, nici Domnul nu Se poate descoperi unui asemenea om in inima lui stricata si in sufletul lui intunecat, de unde a fost izgonita lumina credintei, fiindca nu sunt indeplinite conditiile indispensabile pentru aceasta. Dumnezeu lumina este, si intuneric nu este intru Dansul – iar daca asa stau lucrurile, cum poate El sa Se descopere in inima intunecata si stricata, fiindca ce impartasire are lumina cu intunericul? Doar cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu. Pe langa asta, Domnul nu sileste niciodata vointa omului si-i intinde mana de ajutor numai venind in intampinarea propriilor lui nazuinte, daca el insusi doreste acest lucru.

Şi atunci, ce sa faca omul care sufera de orbirea credintei? Unde va gasi vindecare?

Acolo unde a gasit-o si orbul din Evanghelie: in harica atingere a Domnului. Dar pentru a primi aceasta atingere tamaduitoare trebuie sa vina la Hristos asa cum a venit orbul, cerand ajutor (v. Mc. 8,22). Trebuie neaparat sa se intoarca spre Dumnezeu, sa apeleze la El. Asta in primul rand. Ruga­ciunea fierbinte, nadejdea inimii in ajutorul lui Dumnezeu, contemplarea launtrica a chipului smerit, plin de dragoste, al lui Hristos: iata primii pasi care il ajuta pe om sa isi reca­pete vederea duhovniceasca!

Al doilea lucru ce trebuie facut reiese limpede din reflectiile de mai sus: trebuie neaparat sa se ingrijeasca de curatirea inimii, iar la aceasta ajuta viata potrivita cu poruncile lui Dumnezeu, lepadarea dupa putere de lume si silirea de sine spre tot lucrul bun.

Trebuie neaparat sa inceapa sa traiasca asa cum o cere Evanghelia.

Mi se va replica: „Dar intoarcerea catre Dumnezeu si via­ta potrivita cu poruncile Lui presupun deja credinta: or, tocmai credinta lipseste. Problema este tocmai aceasta: cum sa aprind credinta? Iar de vreme ce eu nu cred in Dumnezeu, cum pot sa ma intorc spre El si sa recunosc voia Lui drept lege a vietii mele? Sfatul dumneavoastra cuprinde o contradictie launtrica.”

Sunt nevoit sa ripostez: nu-i adevarat! A trai asa cum cere credinta poti, la inceput, si fara sa ai credinta.

Va amintiti legea pe care am dedus-o cu privire la zamis­lirea si intarirea credintei?1 Faptele si actiunea au mai mare insemnatate pentru dezvoltarea credintei decat cuvintele. Asadar, este indispensabil sa ne cufundam cat mai curand si cat mai hotarat in domeniul faptelor si experientelor perso­nale in loc sa pierdem timpul cu filosofari si dispute lipsite de scop si lipsite de rezultat. Experienta personala de viata, interpretata cu buna credinta, va va da infinit mai mult decat toate reflectiile teoretice si vorbele goale. Chiar fara sa aveti credinta, daca veti trai asa cum o cere credinta veti simti curand dreptatea legilor acestei vieti, si aceasta dreptate, trai­ta si verificata de voi personal, va va convinge mai mult decat orice altceva. Iisus vindecatorulUitati-va prin ce mijloace desteapta Domnul credinta in oamenii care Ii cer ajutorul. Inainte ca acestia sa primeasca de la El vindecare si sa se convinga ca ea se savar­seste asupra lor cu adevarat, Domnul cere de la ei gesturi ce presupun ca vindecarea s-a savarsit deja si ca sunt sanatosi cu desavarsire. De la cel cu mana uscata cere sa intinda mana bolnava ca si cum ar fi fost sanatoasa (v. Mc. 3, 5); paraliza­tului ii spune: Ridica-te, ia patul tau si umbla (Mc. 2, 11); orbului ii porunceste sa priveasca (v. Mc. 8,25).

Peste tot, bolnavul incepe prin a savarsi un gest potrivit credintei, si in acelasi timp apare credinta insasi, care pro­voaca urmarea reala: vindecarea. Aceasta urmare, ca fapt incontestabil si evident, care justifica credinta, o intares­te pe aceasta in mintea omului, dandu-i forta unei convin­geri temeinice, lipsite de indoieli. La fel se intampla si in via­ta noastra. Procedati potrivit credintei, implinind voia lui Dumnezeu, si veti vedea ca rezultatele actiunilor voastre va vor indreptati credinta si vor dovedi originea dumnezeiasca a legilor ei.

Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a tri­misspune Iisus Hristos. De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi (In 7,17).

Asadar, iata sfatul care poate fi dat oamenilor ce sufera de orbirea credintei: neavand credinta, sa traiasca potrivit credintei.

1Nu mai putin primejdioasa pentru viata duhovniceasca este si o orbire de alt gen: orbirea dragostei, care consta in aceea ca omul parca nici nu i-ar baga de seama pe semenii sai. E pe de-a-ntregul absorbit de sine insusi, nu se gandes­te decat la sine, la foloasele sale, la interesele sale. Viata altu­ia nu-l intereseaza. Este nepasator fata de durerea celorlalti, trece pe langa aproapele aflat in nevoie fara sa-l bage in sea­ma, suferintele semenilor nu-l tulbura. Este inchis cu totul in egoismul sau.
Vad oamenii ca niste copaci umbland (Mc. 8, 24), a zis orbul atunci cand Domnul Şi-a pus asupra lui mainile. Exact la fel ii priveste pe toti oamenii si egoistul orb. Pentru el, acestia nu au mai mare pret decat niste copaci. Egoistul inchis in sine nu simte necazul aproapelui, nu-l misca neno­rocirile lui si nu se ingrijeste absolut deloc de bunastarea lui morala, nici de cea materiala. Ca fiinta care simte, gandeste, sufera pentru el, aproapele nu exista. Pur si simplu nu ii pasa de ceilalti oameni.
Daca de la acesti egoisti orbi ne vom indrepta atentia spre oamenii cu o inalta viata duhovniceasca vom vedea imedi­at ca in psihologia acestora grija pentru aproapele, mai ales pentru sporirea lui duhovniceasca, a alcatuit intotdeau­na o trasatura principala, fundamentala. Din numeroasele exemple de acest gen vom da aici miscatoarea istorie din via­ta Cuviosului Avraamie Zavoratul, care a fost povestita cu multa maiestrie literara de catre Cuviosul Efrem Sirul.

Fericitul Avraamie, zice Cuviosul Efrem, “avea un singur frate, care murind a lasat in urma o fiica. Cunoscutii, luand-o, au adus-o la unchiul ei atunci cand era in varsta de sapte ani, iar acesta i-a poruncit sa vietuiasca in chilia dinafara, fiind­ca el se zavorase in chilia dinlauntru. Intre ei era o fereastra, prin care el o invata Psaltirea si celelalte Scripturi. Impreuna cu el isi petrecea fata vremea in privegheri si psalmodieri, si precum el pazea infranarea, asa o pazea si ea – si sporind cu osardie in nevointa, se straduia sa implineasca toate virtuti­le, deoarece Fericitul Il ruga de multe ori pe Dumnezeu pentru ea, ca mintea ei sa fie atintita catre El si sa nu se lege cu grijile de cele pamantesti, fiindca tatal ei ii lasase avere mare, iar el a poruncit: sa fie impartita numaidecat saracilor.

Şi ea insasi il ruga pe unchiul sau zi de zi, graind: «Ma rog, parinte, sfinteniei tale, si ma cuceresc cuviosiei tale: roaga-te pentru mine ca sa ma izbavesc de gandurile cele necuviincioase si viclene, si de toate cursele vrajmasului, si de feluritele uneltiri dracesti.» Şi asa se nevoia cu osardie, pazind pravila sa de nevointa – iar Fericitul se bucura vazand preafrumoasa ei vietuire, si osardie, si blandete, si iubire de Dumnezeu. Şi a petrecut impreuna cu dansul in nevointa ani douazeci, ca o mielusea preafrumoasa si ca o porumbita fara de intinaciune.

Dupa ce s-a incheiat insa al douazecilea an, sarpele cel iscusit in amagiri, vazand-o cum se intraripeaza cu virtuti­le vietii calugaresti si ca toata cugetarea ei e la cele ceresti, a intins cursa ca s-o vaneze si a gasit vas gata spre pierzare.

Un oarecare, ce purta numele de monah, mergea cu mul­ta osardie la Fericitul, ca sa stea de vorba cu el despre cele duhovnicesti – insa vazand-o la fereastra pe fericita fecioara si intunecandu-se cu mintea, nenorocitul a poftit sa-i graias­ca, si a pandit-o vreme indelungata, ca la un an de zile, pana cand a gasit prilej si a lipsit-o de fericita petrecere in acel loc cu adevarat asemenea Raiului. Caci, amagita fiind de sarpe, a deschis usa chiliei si a iesit, prin inselarea vicleanului diavol pierzand maretia fecioriei curate si de Dumnezeu indragite.

Şi dupa cum stramosilor, dupa ce au gustat din rodul oprit, li s-au deschis ochii si au cunoscut ca sunt goi, asa si dansa, dupa savarsirea pacatului, s-a spaimantat cu mintea, a cazut in deznadejde, si-a sfasiat haina, se batea peste fata si a vrut sa se spanzure, graind inlacrimata in sinea sa: «Am murit acum, pierdut-am zilele mele, pierdut-am rodul nevointei si al infranarii, pierdut-am osteneala cea cu lacrimi, L-am maniat pe Dumnezeu; singura m-am ucis, pe cuviosul meu unchi l-am aruncat in intristarea cea mai amara si m-am facut batjocura diavolului. Dupa acestea, la ce bun sa mai tra­iesc, nefericita de mine? Vai mie, ce am facut? Vai mie, carei nenorociri m-am supus? Vai mie, de unde am cazut! Cum s-a intunecat mintea mea? Cum m-am lasat amagita de cel viclean? Cum am cazut, nu inteleg; cum m-am poticnit, nu pot sa pricep; cum m-am spurcat, nu stiu. Ce nor mi-a acope­rit inima, incat nu am vazut ce fac? Unde sa ma ascund ? Inco­tro sa plec? Unde sunt povetele unchiului meu celui cuvios? Nu mai cutez sa privesc la cer, fiindca am murit lui Dumne­zeu si oamenilor; nu mai pot privi aceasta fereastra, caci cum voi mai vorbi iarasi eu, pacatoasa, cu barbatul acesta sfant? Mult mai bine sa plec de aici intr-un loc unde nu ma cunoas­te nimeni, fiindca nu mai am nadejde de mantuire.»

Sculandu-se, a plecat indata in alta cetate si, schimbandu-si hainele sale, a tras la un han[1]. Cand s-au intamplat cu dansa lucrurile acestea, Cuviosul a vazut in vis un sarpe mare, infri­cosator la infatisare, suierand puternic, care, iesind din locul sau, s-a tarat pana la chilia lui si, afland o porumbita, a inghitit-o, dupa care s-a intors iarasi in locul sau. Trezindu-se din somn, Cuviosul s-a intristat foarte si a prins a plange, zicand: «Nu cumva satana porneste prigoana asupra Sfin­tei Biserici si pe multi ii va intoarce de la credinta? Nu cum­va in Biserica lui Dumnezeu va sa se intample eres sau schis­ma?» Şi, rugandu-se lui Dumnezeu, a grait asa: «Iubitorule de oameni, Care toate le stii dinainte, Tu singur stii noima vedeniei acesteia.» Dupa doua zile a vazut iarasi ca sarpe­le acela iese din locul sau, intra la dansul in chilie, isi pune capul la picioarele sale si crapa, iar porumbita aceea se ara­ta vie, fara sa aiba intinaciune. Trezindu-se din somn, a che­mat-o o data si de doua ori pe Maria, zicand: «Scoala-te, ca de doua zile te lenevesti a deschide gura ta ca sa-L slavoslovesti pe Dumnezeu!» – iar intrucat nu a primit raspuns si era de acum a doua zi cand nu o auzea cum canta, dupa obi­cei, psalmii, a priceput ca despre dansa era vedenia si, suspi­nand, a grait cu plangere mare: «Vai! Lupul cel rau a rapit-o pe mieluseaua mea, si copila mea a cazut in robie!» – iar ridicand glasul sau, a adaugat: «Mantuitorul lumii, Hristoase, intoarce-o pe mieluseaua mea, Maria, in curtile vietii, ca batranetea mea sa nu se pogoare cu intristare la iad. Nu trece cu vederea rugaciunea mea, Doamne!»

Cele doua zile in care avusese vedenia insemnau cei doi ani pe care nepoata lui i-a petrecut in lume – iar el nu inceta, ziua si noaptea, a-L ruga pentru dansa pe Dumnezeu. Dupa doi ani a fost instiintat unde si cum traieste, si, chemand pe un cunoscut al sau, l-a trimis acolo sa afle cu de-amanuntul unde traieste nepoata sa si felul cum isi petrece viata. Ace­la s-a dus, a aflat toate de-a fir a par, a vazut-o cu ochii sai si, intorcandu-se, a vestit Fericitului toate: si locul, si purtarea Mariei. Fericitul, incredintandu-se ca dansa este, a cerut sa i se aduca o haina ostaseasca si un cal, si a iesit din zavorarea sa. Imbracand haina ostaseasca si o gluga care sa-i ascunda fata, a luat cu sine un ban si, incalecand, a pornit la drum. Precum iscoada trimisa sa cerceteze o cetate sau o tara poarta, ca sa se ascunda de locuitorii de acolo, haine ca ale lor, asa si Fericitul Avraamie calatorea in haina straina, ca sa-l biruie pe vrajmas.
Ajungand la locul cu pricina, a intrat in han, a tras aco­lo si s-a uitat in toate partile ca s-o zareasca pe Maria. Apoi, dupa ce a trecut o vreme fara s-o vada, i-a zis zambind han­giului: «Prietene, am auzit ca ai o fata foarte frumoasa; as avea placere s-o vad.» Hangiul, vazandu-i caruntetile si var­sta, l-a osandit in sinea sa, insa i-a raspuns: «Am, si, cu ade­varat, foarte frumoasa este», caci Maria era de o frumusete neobisnuita. Fericitul l-a intrebat: «Cum o cheama?» Ace­la i-a zis: «Maria.»Atunci, Fericitul i-a zis cu chip bucuros: «Cheam-o ca sa ma veselesc astazi cu ea, fiindca am indra­git-o foarte din auzite.»Chemata, Maria s-a dus la dansul, si indata ce Avraamie a vazut-o in hainele acelea si cu infatisare de curva, tot trupul lui si toata alcatuirea lui mai ca s-au prefacut in lacrimi, dar s-a intarit in inima sa, ca intr-o cetate cu neputinta de cucerit, cu iubirea de intelepciune si infranarea, ca Maria sa nu-si dea seama si sa nu fuga.

Cum sedeau si beau impreuna, Fericitul a inceput sa stea de vorba cu dansa ca un om aprins de focul nestins al dragostei.

Iata cu cata barbatie se lupta el impotriva diavolului si, rapindu-i roaba, a dus-o inapoi in camara de nunta a lui Hristos!

Pe cand Fericitul statea de vorba cu dansa, ea, sculandu-se si imbratisandu-l, a sarutat grumazul lui, si pielea lui era inmiresmata de vietuirea cea ingereasca. Atunci si-a amintit indata de nevointa sa si, suspinand, a zis: «Vai mie!» Han­giul i-a zis uimindu-se: «De doi ani vietuiesti aici, doamna Maria, si niciodata n-am auzit din partea ta suspin sau vorba de acest fel. Ce s-a intamplat acum cu tine?»Ea a raspuns: «O, daca as fi murit acum trei ani! Fericita eram atunci.» Iar Fericitul, ca sa nu dea de banuit, i-a grait aspru: «Ce te-ai apucat sa-ti amintesti de pacatele tale acuma, cand esti cu mine?» Şi, scotand indata banul, l-a dat hangiului si i-a zis: «Gateste-ne o cina grozava. O sa ma veselesc astazi cu aceas­ta fata, caci de departe am venit de dragul ei.»

Iata adevarata intelepciune dupa Dumnezeu! Iata chib­zuinta duhovniceasca! Ce mestesug iscusit impotriva diavolului! Cel ce de cincizeci de ani, nevoindu-se, nu pusese in gura paine, mananca acum carne ca sa mantuiasca un suflet vanat de diavol!

Pe cand se indulceau de cina, fata a zis: «Sa ne sculam, domnule, si sa mergem in pat!» El a raspuns: «Sa mer­gem!», si s-au dus impreuna in dormitor. Fericitul a vazut patul si s-a asezat pe el fara preget.

Nu stiu cum sa te numesc, desavarsitule om al lui Hristos! Dupa ce in cei cincizeci de ani ai nevointei tale ai dormit pe o rogojina, acum ai sezut pe pat fara sovaiala! Toate acestea intru slava lui Hristos le-ai facut: ai venit singur, ai mancat carne, ai baut vin, ai tras la han, ca sa mantuiesti sufletul ce pierea. Iar noi, cei putini la suflet, incepem sa strambam din nas la vreme nepotrivita, atunci cand trebuie doar sa-i spu­nem cuvant de folos aproapelui.

Asadar, a sezut pe pat, iar Maria i-a zis: «Domnule, lasa-ma sa-ti scot incaltarile», dar Fericitul i-a raspuns: «inchide usa cu cheia, si pe urma o sa-mi scoti incaltarile.» Ea s-a straduit sa-i scoata mai intai incaltarile, insa el nu-i ingaduia. Atunci, a inchis usa cu cheia, iar Fericitul i-a grait: «Vino mai aproape, doamna mea Maria!» – si cand s-a apropiat de dansul, Avraamie a apucat-o ca sa nu poata fugi de el, si-a scos de pe cap gluga si, scaldat in lacrimi, a prins a-i spune: «Nu ma recunosti, Maria, copila mea? Nu sunt eu parintele tau, Avraamie? Nu eu te-am crescut? Ce s-a intamplat cu tine, copila mea? Unde e chipul ingeresc pe care il aveai? Unde sunt lacrimile? Unde e privegherea impreunata cu strapungerea sufleteasca? Din ce inaltime cereasca ai cazut in prapastia pierzarii! De ce m-ai parasit si m-ai aruncat in intristare nesuferita?» Cuprin­sa de spaima, ea a incremenit, nu mai putea sa-si ridice frun­tea si, uluita, a ramas in mainile lui ca piatra, biruita de fri­ca si de rusine – iar Fericitul, lacrimand, ii graia mai depar­te: «De ce nu imi raspunzi, copila mea? Nu pentru tine am venit cu durere aici?! Asupra mea sa fie pacatul tau, copila, eu voi raspunde pentru tine inaintea lui Dumnezeu in Ziua Judecatii, eu voi aduce pocainta pentru acest pacat al tau!» Asa a rugat-o pana in miez de noapte, staruind ca sa o induplece – iar ea, prinzand intrucatva curaj, i-a grait asa: «De rusine nu pot intoarce catre tine fata mea. Cum voi chema preacuratul nume al Hristosului meu? Spurcata sunt de intinaciunea noroiului.» Fericitul i-a zis din nou: «Asupra mea sa fie pacatul tau, copila mea; de la mine va cere Dumnezeu socoteala pentru acest pacat al tau, numai asculta-ma: sa mer­gem, sa ne intoarcem la locul nostru. Te rog, copila mea, miluieste batranetile mele, indura-te de caruntetile mele! Te rog, copila mea iubita, scoala-te si urmeaza-ma!» Ea i-a raspuns: «Daca va primi Dumnezeu pocainta mea, voi merge, insa la tine cad si rog cuviosia ta, sarutand sfintele tale urme, caci te-ai milostivit asa de mine si ai venit aici ca sa ma scoti din cursa diavolului.» Şi punandu-si capul la picioarele lui, a plans toa­ta noaptea, zicand: «Ce voi rasplati tie, domnul meu, pen­tru toate acestea?» Iar cand au dat zorile, Fericitul i-a spus: «Scoala-te, copila mea, sa plecam de aici!»Ea i-a raspuns: «Am aici ceva aur si niste haine; ce poruncesti sa fac cu ele?» Fericitul a grait iarasi: «Lasa-le aici, fiindca toate acestea sunt partea celui viclean.» Şi sculandu-se, au iesit fara intarziere. El a pus-o pe cal si, bucurandu-se, mergea inaintea ei, si precum pastorul, cand afla oaia cea pierduta, o ia pe umerii sai, asijderea si Fericitul mergea cu inima bucuroasa. Şi cand au ajuns la locul lor, a zavorat-o in chilia dinlauntru, iar el petrecea in chi­lia cea dinafara – iar ea, imbracata in sac, cu smerenie si mul­te lacrimi, in priveghere si infranare, se pocaia neabatut si cu multa osardie, cazand la Dumnezeu si rugandu-se Lui.”

Asa este iubirea sfintilor. Asa este grija lor de aproape­le, de mantuirea lor si de propasirea lor morala. Ce bine ar fi daca am putea sa le urmam exemplul macar putin! Viata ar fi infinit mai fericita daca ne-am aminti porunca pe care a dat-o Mantuitorul la Cina cea de Taina: Sa va iubiti unul pe altul: precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (In 13,34-35).

Egoismul inchis in sine, cu nepasarea lui fata de aproape­le, este primejdios tocmai prin faptul ca reprezinta piedica cea mai insemnata in calea implinirii acestei porunci fundamentale a Domnului nostru Iisus Hristos.

Firea oricarui om, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cuprinde, impreuna cu celelalte insusiri ce tin de asemanarea cu Dumnezeu, si un graunte de dragoste fireas­ca – insa in forma sa primara, nedezvoltata inca, acest embri­on reprezinta doar o necesitate nedefinita, inconstienta, de a iubi, si nu iese dintre hotarele acestei necesitati. El se dezvolta doar atunci cand ia forma concreta – altfel spus, atunci cand aceasta necesitate a dragostei isi gaseste un obiect viu, adica atunci cand omul manat de aceasta necesitate isi aplica sen­timentul la un alt om: la inceput, bineinteles, la cineva mai apropiat – mama, tatal si asa mai departe. Incetul cu incetul, in acest cerc trasat de dragoste incep sa intre si alte persoane, mai departate. Numarul celor iubiti creste treptat, si totoda­ta creste grauntele innascut al dragostei, prefacandu-se, in cele din urma, intr-o dragoste mare, atotcuprinzatoare.
Daca aceasta dragoste nu ramane, totodata, numai un sentiment nedefinit si inactiv, ci omul o manifesta in mod activ prin faptele bune fata de aproapele sau, prin grija fata de el, prin atentia fata de el, ea devine mai intensa, mai fier­binte, mai trainica.

Aceasta e legea inimii, legea dezvoltarii dragostei.

Iar daca omul traieste viata egoismului ingust, daca nu vrea si nu-i trebuie sa aplice fata de nimeni sentimentul firesc al dragostei si sa-l dezvolte practic prin faptele binelui si milostivirii, acest dumnezeiesc dar al dragostei se atrofia­za si piere in mod inevitabil. Micul embrion cere ingrijire, atentie, fara de care se ofileste, se usuca, si omul este cuprins treptat de o intunecata orbire duhovniceasca – orbirea dragostei, cand inceteaza cu totul sa-si mai observe si sa-si mai inteleaga aproapele.

[1] In acele vremuri hangiii erau adeseori si proxeneti (n.tr.).

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

1

Vindecarea a doi orbi si a unui mut. PREDICI SI MEDITATII (si AUDIO – Parintele Damaschin Luchian despre PUTEREA CUVANTULUI si IMPREUNA-SLUJIRE): “Suntem vazatori, dar nu vedem puterea lui Dumnezeu. Puterea lui Iisus este iubirea”

Predica Parintelui Damaschin de la Sihastria Putnei la Duminica vindecarii celor 2 orbi si a unui mut (2011):


Puterea lui Dumnezeu si smerenia Ortodoxiei

“A crede in Puterea lui Dumnezeu este uneori mult mai mult decat a-L marturisi pe Dumnezeu.
Sunt oameni care cred in existenta lui Dumnezeu si atat.
Sunt oameni care cred ca Dumnezeu este Cel care poate face si participa la aceasta facere.
De cele mai multe ori ne asemanam celor doi orbi carora Iisus le-a deschis ochii. Suntem vazatori, dar nu avem ochii deschisi ca sa vedem puterea lui Dumnezeu, putere in care respiram, iubim, crestem.
Din fiecare cupola de Biserica Ortodoxa, Iisus ne priveste, cuprinzandu-ne pe toti cu iubire.
Puterea lui Iisus este iubirea, iubirea ca unica taina vazuta si simtita, iubirea care-si revarsa harurile in cele sapte Sfinte Taine.
Intre Puterea lui Dumnezeu-Hristos si puterea noastra penduleaza permanent acel nu se poate…
Pe cat de adanca, pe-atat de simpla afirmatia omului plin de bogatia sensurilor marturisitoare: mare e Puterea lui Dumnezeu.
Cred intru Unul Dumnezeu… si, cred Doamne si marturisesc – devin pentru un astfel de om: cred Doamne in Puterea Ta, sau cred Doamne ca poti sa faci din mine un sfant, ca poti sa faci din gunoi – mireasma de flori, ca poti sa faci din vierme – fluture, ca poti sa ma faci sa pot.
In fata Puterii lui Dumnezeu ne simtim mici, dar nu si neinsemnati.
Aceiasi oameni care spun despre Dumnezeu mare este puterea Lui, afirma despre ei, in repetate randuri: Doamne, n-avem nicio putere. Au ei dreptate? Da. Pentru ca, in momentul in care vrei sa faci ceva, dar, din aceasta facere excluzi puterea lui Dumnezeu, afirmand eventual (indiferent si rece) doar ca El exista, chiar in acel moment iti dai seama ca n-ai nicio putere.
Iisus i-a intrebat pe cei doi orbi: credeti ca pot sa fac Eu aceasta? si ei au raspuns: Da, Doamne!
Orbilor vindecati din aceasta pericopa le este alaturat un mut si el vindecat de Mantuitorul, pentru ca puterea lui Dumnezeu trebuie si vazuta si glasuita.
Sfantul Apostol Pavel, in Epistola intaia catre Corinteni, cap. IV, 20, face o afirmatie care, aparent, contrazice intreaga Evanghelie: Imparatia lui Dumnezeu nu sta in cuvant, ci in putere.
Ei bine, din Puterea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se transmite Sfintei Cruci puterea care lucreaza in lume. Crucea, pentru mantuire este Puterea lui Dumnezeu (I Cor., 1,18).
Cei doi orbi trebuiau sa vada Puterea lui Dumnezeu si nimeni sa nu stie; mutul trebuia sa glasuiasca Puterea lui Dumnezeu si fariseii acestei lumi sa se tulbure iarasi…
Smerenia Ortodoxiei…”
(Din: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici“, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

Sfantul Luca al Crimeei DESPRE CREDINTA
“Inainte sa-i vindece pe cei doi orbi, cate il rugau pe Domnul de vindecare, El i-a intrebat: Credeti voi ca Eu pot sa fac aceasta? Ei au raspuns: Credem! Şi Domnul le-a spus atunci: Fie voua dupa credinta voastra!– si i-a vindecat.
Intotdeauna cand Domnul Iisus Hristos voia sa vindece pe cineva, mai intai intreba daca au credinta, si doar pe cei care credeau ii vindeca.
Este spus in Evanghelie ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a venit in Nazaret, nu a putut savarsi acolo nici o minune, fiindca locuitorii orasului in care El a crescut, unde era cunoscut din copilarie, nu credeau ca este cu adevarat un mare facator de minuni. Şi S-a mirat Domnul de necredinta lor.
Conditia necesara pentru primirea harului vindecarii era credinta celor care asteptau aceasta vindecare. De ce era asa? Pentru ca minunile Domnului sunt revarsarile Duhului Sfant asupra oamenilor, iar harul Duhului Sfant poate fi primit doar de acele inimi care, cu credinta fierbinte, sunt deschise pentru primirea lui. Asa cum este necesara antena pentru captarea undelor, la fel este necesara o inima curata si plina de credinta pentru primirea harului lui Dumnezeu, fiindca prin aceasta are loc o mare taina a comuniunii Duhului lui Dumnezeu cu duhul omului.
Cum se poate petrece o asemenea comunicare? Daca din partea omului nu exista capacitatea si dorinta de a-L primi pe Duhul Sant, atunci nu se va intampla nimic. Domnul nu trimite nimanui cu forta harul Sau. El cauta credinta, dragostea si nadejdea in inimile oamenilor si doar atunci isi revarsa asupra lor harul Sau, cand ei cu credinta profunda se deschid in fata Lui. Taina, mareata ina se savarseste prin aceasta. Taina se savarsea in toate minunile infaptuite de Hristos.
Voi stiti ca atunci cand femeia cu scurgere de sange mergea in urma Domnului Iisus Hristos, intr-o mare multime de oameni, spunea in inima ei: „Daca ma voi atinge doar de marginea vesmintelor Lui, voi primi vindecare“. Şi necerand nimic, deschizand doar in tacere inima ei lui Dumnezeu, s-a atins de vesmantul lui Hristos. Domnul S-a oprit si a intrebat: „Cine s-a atins de Mine?” Apostolii s-au mirat: „Cum Tu, Doamne, intrebi cine s-a atins de Tine, cand multimea Te impresoara din toate partile?” Iar Domnul le-a raspuns: „Nu, cineva s-a atins de Mine, fiindca am simtit o putere iesind din Mine“.
Vedeti ca in timpul acestor minuni de la Domnul Iisus Hristos iesea o putere, si El simtea aceasta. Aceasta putere patrundea in fiinta nefericitilor bolnavi si ii vindeca. Vindecand aceasta femeie, Domnul a exclamat: O, femeie, mare este credinta ta! Din nou, dupa cum vedeti, Domnul vorbeste despre credinta, din nou vorbeste despre faptul ca aceasta femeie a primit vindecare deoarece avea o credinta mare.
Ati auzit, de asemenea, parabola sutasului roman, pagan, care smerit I-a cerut Domnului Iisus Hristos sa-i vindece sluga bolnava. Şi i-a raspuns Domnul: „Voi veni si o voi vindeca“, iar acest om smerit a spus: Doamne, eu sunt nevrednic sa intri in casa mea; spune doar cu cuvantul si se va vindeca sluga mea! Atunci Domnul cu uimire a spus celor din jur: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Şi, dupa credinta sutasului, i-a daruit Domnul vindecare slugii lui. Iata cat este de importanta credinta!
Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor Sai: Cine va avea credinta si se va boteza se va mantui, cine nu va avea credinta se va osandi. Vedeti cat de importante sunt aceste cuvinte? Iar cei care nu au credinta vor fi osanditi.
Sfantul Apostol Pavel spunea ca toata esenta invataturii Evangheliei se reduce la credinta, nadejde si dragoste. Trebuie, prin urmare, sa avem o credinta profunda, puternica, pentru a fi crestini, pentru a fi primitorii harului lui Dumnezeu.
Dar ce este credinta? Sfantul Apostol Pavel a spus:
Credinta este implinirea celor asteptate si increderea celor nevazute, adica profunda incredere in faptul ca se va implini ceea ce asteptam.
Despre credinta Sfantul Isaac Sirul a spus:
„Pentru tainele duhovnicesti, care sunt mai presus de orice vedere si pe care nu le percep nici simturile trupesti, nici puterea rationala a mintii, Dumnezeu ne-a dat credinta”.
A fost mare exemplul de credinta aratat noua de multincercatul Iov, fiindca si-a pastrat, in suferinte negraite, credinta profunda si supunerea in fata voii lui Dumnezeu. El a spus cuvinte uimitoare:
Eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea care se destrama si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi pe Dansul, nu ai altuia! (Iov 19, 25-27)
Era atat de puternica, atat de lucratoare credinta lui, ca el vorbea despre faptul ca nu crede doar, ci chiar stie sigur ca Rascumparatorul lui este viu. Iata, asemenea credinta trebuie sa avem pentru a primi harul lui Dumnezeu.
Pe langa ceea ce vedem in jurul nostru, pe langa ceea ce putem simti noi cu simturile noastre, pe langa toata lumea vazuta, exista inca o lume infinita nevazuta, mult mai vasta decat cea vazuta. Este lumea nepatrunsa de cele cinci simturi ale noastre. Dar daca ea ne este inaccesibila simturilor, putem noi spune ca nu exista? Putem sa marginim tot numai la ceea ce vedem?
In balta locuieste broasca, toata viata traieste acolo si nu stie nimic, in afara de balta ei. Ea nu stie ca pe globul pamantesc, despre care nu are nici o inchipuire, se inalta munti inalti. Nu stie nimic despre oceanele si marile intinse, despre lumea omeneasca, cultura, stiinta, arta, marile orase, marile evenimente ale istoriei omenirii. Ea nu stie ca exista lumi stelare infinite, planete care fac inconjurul soarelui. Cunoasterea ei despre natura este saraca, infima si limitata.
Sa ne inchipuim ca broasca are ratiune si este capabila sa filosofeze. Ea ar spune: „Exista doar ceea ce eu vad si aud, doar balta mea, acea lume in care eu traiesc, acei tantari, fluturasi si viermi pe care ii inghit, iar altceva nu exista si nu poate exista. Sunt prosti cei care vorbesc despre o oarecare lume nevazuta, de dincolo“. Daca noi vom indrazni sa afirmam ca nu exista nimic in univers, in afara de ceea ce receptam cu cele cinci simturi ale noastre, vom fi oare mai rationali decat aceasta broasca de balta? Fiindca, spuneti-mi, oare cele cinci simturi ale noastre sunt suficiente pentru a recepta tot ce exista, atat vazut, cat si nevazut?
Ştim chiar ca si la unele animale exista simturi pe care noi nu le avem. Ştim, de exemplu, ca porumbeii dispun de un simt deosebit de orientare. Ei zboara fara gres in directia necesara. Mai stim ca simturile trupesti ale unor animale sunt cu mult mai puternice decat cele ale noastre – de exemplu vederea la vultur. Mirosul la caine nu poate fi comparat cu mirosul nostru. Ce ne impiedica si recunoastem ca trebuie sa avem o inima curata, deschisa catre tainele existentei, o inima profund smerita pentru a recepta tainele duhovnicesti?
Ştim ca marii sfinti, care aveau o astfel de inima, posedau o cunoastere mult mai profunda despre lume decat noi. Ei aveau darul vederii inainte, erau proroci, cunosteau viitorul si prezentul. Iar orizontul nostru duhovnicesc este infinit mai sarac decat orizontul sfintilor. Oare vom indrazni sa gandim ca putem cunoaste ingerii, ca mintea noastra omeneasca este egala cu cea ingereasca? Desigur ca nu! Insa trebuie sa recunoastem existenta incontestabila a lumii nevazute si, intai de toate, trebuie sa avem credinta profunda in faptul ca deasupra acestei lumi intregi sta Domnul Dumnezeu, Care le-a creat pe toate, care proniaza si conduce.
Oamenii de stiinta, oameni straini de credinta se refera la religie cu dispret. Ei spun ca trebuie sa gandim si sa judecam doar la ceea ce este accesibil cercetarii noastre. Ei considera vorbe goale toate discutiile despre o oarecare lume nevazuta, transcendenta.
Dar, negand credinta crestina, pot ei spune ca singuri in activitatea lor, indreptata spre studierea naturii, lumii vazute, sunt straini de orice credinta? Pot spune ei ca credinta este doar apanajul oamenilor religiosi? Nu, nu pot spune aceasta, fiindca, si in cunoasterea lumii de catre dansii, si in cercetarea stiintifica a naturii invatatii admit credinta. Ei au credinta lor, nereligioasa, dar tot credinta, fiindca pe baza credintei primesc multe din cele pe care nu le pot demonstra si cunoaste practic. Şi mereu, in toate perioadele de dezvoltare ale umanitatii, in gandirea stiintifica un loc important l-a ocupat credinta stiintifica. Pana nu demult nimeni dintre invatati nu se putea gandi la aceea ca atomii din care este constituita materia pot fi descompusi inca in particule si mai elementare. Exista o credinta generala in indivizibilitatea atomilor. Şi, in fine, in secolul nostru, doar cu 40-50 de ani in urma, aceasta teorie s-a surpat, fiindca descoperirea substantelor radioactive a demonstrat ca atomii se dezintegreaza, se descompun. Astfel de rasturnari ale credintelor stiintifice au fost nenumarate in istoria gandirii omenesti. Cand a cazut credinta in indivizibilitatea atomilor, a aparut o noua credinta – acum electronii au fost recunoscuti drept produsul final al descompunerii atomilor, au devenit sursa primara a oricarei materii. Şi acum este generala credinta invatatilor in electron. Dar voi intreba: Oare cineva dintre noi a vazut electronul? Nimeni nu l-a vazut. Oare cineva dintre noi a simtit electronul? Nimeni nu l-a simtit. Oare cineva a cantarit electronul? Nimeni nu l-a cantarit. De unde atunci aceasta credinta in el? Mi se raspunde: „Noi credem in electroni pentru ca il cunoastem prin manifestarile lui, dupa actiunile lui, pe care el le descopera“. Minunat! Şi eu cred si stiu marele pret al cercetarii nevazutului dupa manifestarile lui.
Daca voi sunteti indreptatiti sa credeti in electron fara sa-i vedeti, atunci ce drept aveti sa vorbiti ca este absurda credinta noastra in Dumnezeu, pe nimeni nu L-a vazut?
Va voi spune ca si noi Il cunoastem pe Dumnezeu prin manifestarile Sale. Il cunoastem prin manifestarile puterii si maretiei Lui, dupa actiunile Lui in inimile noastre. Dupa actiunile lui Dumnezeu, dupa revarsarile puterii Lui asupra noastra, dupa harul lui Dumnezeu pe care il simtim in inimile noastre Il cunoastem. Credinta este nedemonstrabila. Au existat multe, multe dispute, au fost multe incercari de a demonstra ca Dumnezeu exista si ca Dumnezeu nu exista. Dar nimeni nu a putut demonstra nici una, nici cealalta. Dumnezeu poate fi receptat doar cu inima curata.
Prin urmare sa nu se rusineze inima voastra de toate atacurile asupra credintei din partea ratiunii si a stiintei. Fie ca stiinta sa mearga pe calea ei, fie ca ea sa cerceteze tainele naturii. Noi avem alt drum, drumul credintei, prin care cunoastem lumea nevazuta, care ne umple inimile cand ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos sub chipul painii si al vinului. Noi credem ca acestea nu sunt doar paine si vin, ci adevaratul Trup si Sange ale lui Hristos. La fel, nimeni nu si-a vazut ingerul pazitor, dar noi toti credem ca el exista.
Credinta este cea mai de pret comoara, cea mai mareata dintre toate valorile omenesti. Trebuie sa o pastram. Inteleptul Solomon a spus: Cel mai mult pazeste-ti inima ta, pentru ca din ea pornesc izvoarele vietii (Pilde 4,23).Trebuie sa ne pastram inima pentru ca ea este organul prin care credem, prin care primim harul lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur a spus:
„Cum sarpele nimic nu pazeste, si cand trupul lui este dezmembrat in parti, nu se apara tare pentru a-si pazi capul, asa si tu da-le pe toate, si numele, si trupul, si insusi sufletul, pentru a pastra credinta. Fiindca credinta este varful si radacina. Daca o pastrezi, atunci, desi ai pierdut totul, din nou recapeti totul cu multa marire“.
Asadar sa pastram intai de toate credinta noastra!“
(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

“Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM!

wp-image-1740748006

 

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor:

  • În ciuda păcatelor noastre, nădăjduim!

 

                           ☆

Domnul tămăduia orice neputinţă din popor (v. Matei 9, 27-35). Domnul, în calitate de Dragoste, tuturor le face bine fără deosebire. Este de ajuns ca omul să vrea şi să creadă. De vreme ce credinţa este darul lui Dumnezeu, ea este asumată de omul care vrea şi are dispoziţia să creadă, de acela care caută mila lui Dumnezeu. Aşadar, Domnul, fără să facă deosebiri după tiparele exterioare, sau după formele religioase ale oamenilor, ca Părinte, le face bine tuturor şi tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor. Acest lucru îl vedem şi astăzi, când i-a tămăduit pe cei doi orbi care au cerut mila Lui, dar şi pe demonizat. Orbii, având conştiinţa stării lor, apropriindu-se de Domnul, I-au cerut să-i miluiască.
Cuvintele „miluieşte-mă” – „milă” au mare forţă. Cuvântul are putere. Cuvintele nu sunt moarte, ci cuprind un duh. Aşadar, cuvintele „milă” şi „miluieşte-mă” au o extraordinară putere. Din ce motiv? Atunci când cer milă, milostivire de la Domnul, exprim propria mea neputinţă, dar şi credincioşia mea în puterea Domnului.

wp-image--1492540156

Îi spun Domnului: „Eu sunt eşecul, Tu eşti reuşita; eu sunt neputinţa, Tu eşti puterea; eu sunt boala, Tu eşti sănătatea şi cer mila Ta”.
Aşadar, aceasta este starea rugătoare, aceasta este starea noastră în faţa Domnului. O astfel de gândire formează şi un ethos corespunzător în viaţa noastră. Aşadar, rugăciunea nu este doar o stare prin care ne apropiem de Dumnezeu şi ne arătăm dispoziţia noastră în faţa Lui, sau ne exprimăm nevoia noastră, ci este un proces cotidian în viaţa noastră, o practică concrescută odată cu respiraţia noastră.
Cel ce se simte neputincios, nevolnic, ratat, cel ce caută din adâncul inimii sale ajutorul şi mila lui Dumnezeu, poate să fie aspru faţă de fratele său? Rugăciunea ne înmoaie, ne face oameni delicaţi, ne face îngăduitori şi sensibili, dacă rugăciunea noastră este adevărată. Aşadar, în acest înţeles se formează şi starea corespunzătoare faţă de fratele nostru. Omul devine mai moale, devine delicat, devine sensibil. Îşi dezvoltă simţurile lăuntrice, pentru a-l înţelege şi pentru a-l simţi pe celălalt om.
Inima împietrită a apărut în viaţa noastră din pricina faptului că nu ne rugăm. Nu este pentru că noi suntem oameni răi sau indiferenţi. Omul nerugător este un om mort. Este o existenţă biologică ce se preumblă fără de scop pe aici şi pe colea şi doar cârteşte sau caută o dreptate înlăuntrul său, pe care însă nu o găseşte.
Adevărata dreptate se află în mila lui Dumnezeu, este prezenţa lui Dumnezeu, este simţirea lui Dumnezeu în viata noastră.
Atunci când lipseşte Dumnezeu din viaţa noastră, ne simţim mizerabil, nu ne simţim îndreptăţiţi, dar căutăm o dreptate consumându-ne trupurile noastre sau pe al fratelui nostru, sau plângându-ne în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, ceea ce ne tămăduieşte, ceea ce este pocăinţa noastră, ceea ce este echilibrarea noastră, este starea de rugăciune. Este acel strigăt al orbilor: „Miluieşte-ne pe noi, fiule al lui David!”. Ne aflăm într-o stare urâtă, ne aflăm în cădere, ne aflăm în neputinţă? Să nu ne acuzăm atât de mult pe noi înşine pentru starea noastră ticăloasă, pentru că a mă acuza pe mine însumi pentru păcatul meu este pierdere de timp, este o formă de egoism. Există o stare mai importantă: să cerem grabnic din inimă şi cu putere mila lui Dumnezeu, punându-ne nădejdea în El. Aceasta este adevărata stare duhovnicească. Să nu ne anulăm viaţa noastră, să nu ne împiedicăm pe noi înşine de la această abordare mântuitoare, prin care gustăm mila lui Dumnezeu.
Şi ce se întâmplă prin toate aceste alegeri mântuitoare? Domnul îi tămăduieşte pe cei bolnavi. De ce au mers şi au spus fariseilor? In loc să-L slăvească pe Dumnezeu, în loc să se bucure pentru tămăduirea fraţilor lor, ce au făcut fariseii? În loc să-L slăvească pe Acela, au zis: „Acela? Dar El le face pe acestea sub înrâurire demonică. Deoarece îl are pe stăpânul demonilor şi stăpâneşte peste demoni, din acest motiv îi tămăduieşte pe oameni”, adică printr-o putere demonică.
Prin urmare, aţi văzut? Ceea ce este important în viaţa noastră nu este ceea ce se întâmplă – dacă este bine sau rău -, ci cu ce ochi privim. Omul care are vederea pervertită şi binele îl vede ca rău şi răul îl încurcă. Insă omul care are luminarea lui Dumnezeu, şi răul îl vede ca pe o binecuvântare. Acesta este indicele stării noastre duhovniceşti. Nimic altceva.
Zice avva Isaac Sirul: „Pentru cei buni, toate sunt bune…“, acela care are gând bun vede lucrurile totdeauna frumoase, „…iar cei vicleni pe toate viclene”. Cei cu gânduri viclene le văd pe toate urâte. Ce este diavolul? Ce este demonismul: el face frumuseţea urâţenie. Şi ce este Dumnezeu? Ce este dragostea? Urâţenia o face cunoscută ca frumuseţe.
Care este răspunderea noastră? Noi credem că omul capabil este omul deştept, cel isteţ, care are o asemenea putere analitică şi o asemenea minte pătrunzătoare, încât să tragă o concluzie sigură şi obiectivă, anume că altul este strâmb, în vreme ce el este sănătos. Această poziţie concretă este boală.
Care este starea duhovnicească? Aceea care ne dă nădejde nouă înşine şi celorlalţi. Aceasta este vederea duhovnicească. Aceasta este luminarea: să-l vezi pe păcătos şi să-i dai nădejde; prin urâţenie să vezi frumuseţea care se ascunde în spatele ei şi să dăm posibilităţi fratelui nostru si nouă înşine.
Aceasta este nădejdea lui Dumnezeu. Aceasta este răspunderea noastră. Dacă ne surprindem pe noi înşine că ne plângem, că cârtim, că acuzăm, atunci ne aflăm într-o stare de cădere. “Să fim foarte deştepţi şi să le înţelegem pe toate”. Această deşteptăciune este păcătoasă, este blestem. Mai bine să fim mici, neînsemnaţi, să nădăjduim şi să ne bucurăm de fiecare om şi să nu deznădăjduim de orice lucru rău.

wp-image-289599003Aşadar, este o mare cursă deşteptăciunea de acest fel, care este întunecime duhovnicească. Să desfiinţăm această deşteptăciune a noastră, să ne răstignim gândul nostru, să devenim neînţelepţi, mici, neînsemnaţi. Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află la picioarele Domnului nostru şi să cerem, căzând la picioarele Lui, mila Sa. Să înţelegem că nu ne mântuim pentru că suntem vrednici, ci întrucât există Cineva Atotputernic care ne iubeşte.

[…]
Această abordare creştină bolnavă, care-l vede „pretutindeni pe Antihrist”, „peste tot rău”, „pretutindeni păcat”, într-o oarecare măsură este o stare demonică, nu este a lui Dumnezeu. Cum priveşte omul lui Dumnezeu: „Vai, vai, în ce nefericire este lumea, este într-un impas, dar… aproape este izbăvirea ei“. Cu cât mai fără de ieşire sunt lucrurile, cu atât mai aproape este Dumnezeu, deoarece unde s-a înmulţit păcatul mai mult a prisosit harul.
Ce să facem? Să dobândim această vedere. Aşadar, care este această vedere? Să nădăjduim. Ne aflăm în situaţii urâte? Nu! Ce grăieşte omul lui Dumnezeu? „Mă aflu într-o situaţie dureroasă, dar până voi muri nu voi înceta să nădăjduiesc şi să mă bucur în ciuda păcatului meu; şi nu numai pentru mine voi nădăjdui, voi nădăjdui pentru fiecare om”. Îl vom vedea pe om că este în pragul morţii, că este în păcatul său şi vom nădăjdui.
Ce ne odihneşte? Ce ne dă iertare? Faptul că, în ciuda păcatelor noastre, nădăjduim! Şi care este lucrul demonic? Să fim în Biserică şi să spunem: “Vai, vai, nu mai este mântuire”, „vai, vai, suntem pierduţi”. Da, suntem pierduţi, dar, din pricina iubirii lui Dumnezeu, nădăjduim, este de ajuns să avem această credinţă şi încredere.
(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016).

Sursa :C.O

Predica importanta a PS Sebastian la vindecarea a doi orbi si un mut: DISCRETIA DOMNULUI SI SETEA DE SPECTACOL SI DE SUCCES IEFTIN A LUMII

Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu!”

      DUMINICA A VII-A DUPĂ     RUSALII
Vindecarea a doi orbi şi un mut – Mt. 9,27-35

DESPRE „DISCREŢIA” DOMNULUI

Dreptmăritori creştini,
Evanghelia de astăzi ne propune spre meditaţie alte două vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, după ce, acum trei duminici ne-a fost prezentată vindecarea slugii sutaşului din Capernaum (Mt. 8, 5-13), acum două duminici vindecarea celor doi demonizaţi din Gadara (Mt. 8,28-34 şi 9,1), iar duminica trecută vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mt. 9, 1-8). De data aceasta doi orbi, cerându-I cu credinţă izbăvire lui Iisus, au fost vindecaţi, iar unui mut, care avea şi demon, la insistenţele celor apropiaţi lui, Domnul i-a dezlegat graiul, şi acesta a putut vorbi.
Ei bine, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în chip deosebit în această pericopă evanghelică este, cred eu, „discreţia” pe care Domnul o cere celor doi orbi vindecaţi: „Vedeţi, nimeni să nu ştie!” Nu este pentru prima oară când Hristos interzice difuzarea unei minuni pe care o săvârşeşte. A mai făcut-o şi în cazul învierii fiicei lui Iair (Mc. 5, 43), şi în cazul leprosului (Mc. 1, 44), şi în mai multe alte împrejurări, aceasta fiind o practică permanentă a Sa. O singură dată a cerut să-I fie vestită minunea săvârşită, în ţinutul Gherghesenilor (Lc. 8,39], şi aceasta pentru că a fost împiedicat El însuşi să propovăduiască acolo.
De aceea, cred că ar fi astăzi foarte nimerit să ne întrebăm, plecând de la logica simplă a veacului acestuia: cum de nu „a făcut uz” din plin Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…
Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56], pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7, 12-14] şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce, oare, de vreme ce un calcul simplu — dar „ieftin” şi fals—ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat „succesul sigur şi deplin” lui Hristos?” Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:
Întâi, pentru ca nu cumva iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In. 6,15], pentru că pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului atât de triumfal în cetatea sfântă [In. 12, 12-16) şi, „dezamăgiţi” de faptul că împărăţia Sa „nu era din lumea aceasta“ (In. 18,36), şi-au schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc. 23, 21).
A doua motivaţie a discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie „afişate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7, 6), ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase, dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi.
În al treilea rând, însă, Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate nouă că binele se săvârşeşte întru “discreţie”, acesta neavând nimic comun cu „spectacolul” şi „publicitatea”. Viaţa în Hristos nu are nimic comun nici cu „eroismul” lumii acesteia, nici cu mândria ori laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi fost cea mai eficientă armă de a fi „cucerit” lumea şi a o fi convins că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea  grijă totdeauna să atenţioneze pe cel vindecat: „Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta” (Mc. 5,43), ori „Nimănui să nu spui nimic.” (Mc. 1,44) De ce oare, căci, potrivit logicii noastre, ar fi trebuit „trâmbiţate” toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…
Ei bine, nu este aşa! Haideţi să nu îi dăm noi „lecţii” lui Dumnezeu! Dacă lucrurile ar fi stat aşa, în mod cert El, Care nu ne-a dorit decât binele, ar fi făcut, poate, „tone” de minuni. Însă, nu multele minuni le-au lipsit contemporanilor lui Hristos pentru a crede în El, după cum nu minunile ne lipsesc nouă pentru a fi mai buni! Cel puţin nu minunile acestea exterioare!…
Cunosc oameni în toată firea, la o vârstă respectabilă de acum, care aleargă numai după minuni şi după astfel de semne exterioare: aleargă de la Fatima la Medjugorje [locuri de pelerinaj catolice, unde se infatiseaza false minuni spre care sunt atrasi oameni de toate credintele, inclusiv ortodocsi neintariti in credinta lor si amagiti, n.n.] şi de la icoane care plâng la icoane izvorâtoare de mir… Unde aud că se întâmplă ceva ieşit din comun şi extraordinar, acolo se duc, aşteptând semne şi minuni, deşi Dumnezeu le-a plasat întotdeauna pe acestea în plan secundar, pentru că nu ele ne mântuiesc şi ne transformă! Acestea ne pot impresiona, ne pot şoca la un moment dat, mai ales pe cei necredincioşi, care au nevoie, poate, de astfel de imbolduri ca să se „trezească”, par nouă, care ne pretindem credincioşi, nu acestea ne trebuie ca să ne facem mai buni! Nu vedem atâtea semne în jurul nostru? Nu am citit despre atâtea minuni săvârşite de Domnul Hristos? Sau acelea s-au învechit? Ce ne lipseşte, dragii mei? Minunea nu trebuie să se întâmple în afara noastră şi, cu atât mai mult, nu trebuie să aibă nimic comun cu „spectacolul”! Minunea trebuie să se întâmple cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi şi, mai ales, înlăuntrul nostru! Viaţa în Dumnezeu nu trebuie să fie o fugă după minuni exterioare,  o „navetă” de la o minune la alta, căci acestea sunt „şocuri” şi „impresii de moment” care trec la fel de repede pe cât au şi durat, minuni „care ţin trei zile”, după cum zice românul.
Ce ne trebuie, aşadar? Ne trebuie „cuminţenia credinţei”, aş numi-o. Viaţa liniştită în comuniune cu Dumnezeu. Nu din şoc în şoc, din impresii tari în impresii şi mai tari, pe care să le povestim apoi cu emfază tuturor… Riscăm, în felul acesta, să cădem şi în păcatul mândriei ori al lăudăroşeniei… Nu aceasta este viaţa în Hristos! Ci, în casa ta, la bisericuţa din satul tău, în sufletul tău, cuminte şi liniştit, cultivă această viaţă, ce trebuie să curgă precum curge apa cea lină pe teren neted, iar nu peste bolovani, cu şocuri şi „senzaţii tari”.

Aţi văzut! Vin cutremure, inundaţii ori alte calamităţi şi, peste noapte, foarte mulţi devin dintr-odată „foarte credincioşi”! Fac şi făgăduinţe: „de acum nu ne va mai rămâne niciodată necitit Paraclisul Maicii Domnului” sau „vom ţine de astăzi înainte, cu sfinţenie, toate posturile de peste an” etc… O ţin aşa două-trei zile, după care uită, pentru că a fost şoc şi „credinţă” de moment, izvorâtă dintr-o impresie trecătoare; a fost minune care a durat doar trei zile…
Acesta este şi motivul pentru care Dumnezeu n-a făcut exces de minuni şi, mai ales, nu a făcut din acestea spectacol, şi de aceea nu ne lasă nici pe noi „să ne dăm în spectacol”. Viaţa în Hristos trebuie să fie slujire întru discreţie, întru prudenţă, în cuminţenie, în sfinţenie, în smerenie — adică exact în ceea ce nu are nimic comun cu spectacolul şi „publicitatea”. Viaţa cu adevărat duhovnicească are o cuminţenie pe care, să dea Bunul Dumnezeu să o înţelegem şi să ne luptăm să ne-o agonisim şi noi: o cuminţenie a omului care, intrând aici, în lăcaşul cel sfânt, nu aleargă numaidecât de la un sfeşnic la altul, de la o icoană la alta, căutând să-şi facă simţită prezenţa şi distrăgând atenţia tuturor. Intrând aici, haideţi să iubim cuminţenia, discreţia şi smerenia vameşului care a venit să se roage cu adevărat (Lc. 18, 10-14). În biserică venind, şi într-un loc cât mai retras ocupând loc, unde ne-­am deprins şi unde ne simţim noi mai liniştiţi, să punem un gând la „inima lui Dumnezeu” Care priveşte în ascuns la rugăciunea noastră şi cunoaşte cele ascunse ale noastre mai înainte de a deschide noi gura (Mt. 6, 6), aşa cum a cunoscut şi dorinţa paralizatului din Evanghelie (Mt. 9, 1-8), fără ca acela să apuce măcar a spune ceva! A înţeles ce vor oamenii aceia care-l purtau pe targa, fără ca ei măcar să I-o ceară!…

Aşa trebuie să fie şi viaţa noastră în Hristos, dragii mei! Să căutăm a preţui smerenia, chiar dacă aceasta nu pare a face deloc „casă bună” cu veacul acesta. Hristos a riscat să fie taxat ca necunoscător al „tehnicii de cucerire” a maselor şi că „nu Şi-a văzut interesul” — cum s-ar spune în limbaj cotidian —, dar a făcut acestea pentru a ne transmite nouă veritabilele valori şi virtuţi, singurele ce merită cultivate şi agonisite cu adevărat.

Să ne binecuvinteze Dumnezeu ca, aceste adevăruri şi învăţături să le punem la inimă şi în practica vieţii noastre, ca să fim credincioşi adevăraţi, aşa cum ne-a dat pildă El însuşi, întru smerenie şi discreţie, întru sfinţenie şi slujire deplină în viaţa aceasta, pentru ca să putem moşteni şi viaţa de dincolo, Amin!”
(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011

Sursa:C.O