Vindecarea slăbănogului din Capernaum – Predică la Duminica a VI-a după Rusalii


Minune mare ne istoriseşte Evanghelia de astăzi: vindecarea unui slăbănog. Şi altădată Mântuitorul a mai vindecat un slăbănog, după cum ne istoriseşte Evanghelia, dar va fi vindecat multe persoane cu slăbănogeală.

Ce este slăbănogeala? Muşchii nu îşi mai fac datoria. Atunci omul nu poate să-şi mişte degetele, gâtul, capul, picioarele, nu poate să vorbească, nu poate să mănânce. Ce poate fi mai rău!? În rest este sănătos, dar toate acestea nu le poate face.
Şi atunci ai lui îl poartă, îl duc, îl aduc. E o greutate… . Toţi ştim că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav. De aceea şi unii dintre noi ne rugăm şi spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat şi să fac supărare copiilor, nepoţilor mei, alor mei”.
Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că I s-a adus spre vindecare acest slăbănog, îl vindecă pentru credinţa celor care l-au adus. Dar se spune în Evanghelie că imediat a ieşit un scandal. Le vindecase omul şi evreii făceau scandal. De ce? Pentru că mai întâi Mântuitorul a zis: „Iertate îţi sunt păcatele tale”. Apoi a zis: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. „Cum îţi permiţi Tu să faci lucrul acesta?”, întrebau ei. Şi atunci El le spune: „Ce e uşor să zici: «Iertate sunt păcatele tale» sau «Ia-ţi patul tău şi umblă»?”. Sunt cuvinte care vor să spună: „Voi ar trebui să sesizaţi minunea!”. Ei bine, ei nu sesizează minunea, nici măcar minunea trupească.
Să ne gândim în zilele noastre. Dacă intră cineva în sat şi nu-l latră câinii, avem o admiraţie pentru omul acela: cum de nu-l latră câinii…? Dacă vine aici un preot, sau un arhiereu, sau un trăitor în Dumnezeu şi este unul între noi bolnav şi face semnul crucii asupra lui, iar acela se vindecă… . Mai mare admiraţie! Mai mare mulţumire! Poate şi noi, ceilalţi, alergăm şi spunem: „Hai, fă şi mie!”.
Atunci nu au avut această stare, această reacţie; ci, dimpotrivă, s-au răsculat şi au făcut scandal: „Cine eşti? Cum îţi permiţi să zici aşa?”.
Mântuitorul Iisus Hristos a făcut atunci două lucruri: iertarea păcatelor şi vindecarea. Primul a fost iertarea păcatelor, pentru că oamenii sunt bolnavi din pricina păcatelor. Dacă omul n-ar păcătui, n-ar fi bolnav. Cu o excepţie: când e încercarea lui Dumnezeu.
Şi sfinţii sunt bolnavi uneori; mai rar, dar sunt. De ce? Pentru că Dumnezeu îi încearcă; pentru puţinele lor scăpări, îi încearcă şi cu boală.
În rest, toţi oamenii suferim din pricina păcatelor, de aceea ne îmbolnăvim. Dar şi din pricina faptului că ne împărtăşim cu nevrednicie. Aţi văzut că zice: „Fă, Doamne, ca această Sfântă Împărtăşanie să nu fie cu nevrednicie, ca să nu fim slăbănogi trupului şi sufletului”.Există o căutare a sănătăţii trupului. Toţi ne căutăm această scăpare, această însănătoşire, această stare. Chiar şi Biserica se roagă mai întâi pentru sănătatea oamenilor şi abia pe urmă pentru mântuirea lor.
Să fiţi atenţi şi să sesizaţi lucrul acesta: „Pentru sănătatea şi mântuirea lor”. Nu spunem: „Pentru mântuirea şi sănătatea lor”. De ce? Pentru să starea de sănătate este o stare de mulţumire şi dă posibilitatea acestor mădulare ale Bisericii, care suntem noi, să laude pe Dumnezeu, să facă voia lui Dumnezeu şi în sfârşit, să fie plăcuţi lui Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a dat atunci iertarea şi vindecarea. După aceea, a dat aceste daruri şi Apostolilor şi preoţilor. Dar cu vremea s-a pierdut cea de-a doua, s-a pierdut vindecarea. Vindecarea nu mai este uşoară. Vindecarea este cu putere, cu credinţă, în Taina Sfântului Maslu, prin prezenţa noastră la Sfânta Liturghie, prin trăirea Liturghiei.
Dar prima a dat-o şi a rămas: iertarea păcatelor. Şi dacă vom obţine iertarea păcatelor, Dumnezeu va da nouă şi puterea de a ne fi vindecat. Acest lucru este greu de înţeles. Când un om se îmbolnăveşte, într-un fel sau altul, aţi văzut cum caută pe doctor. Uneori şi greşeşte în căutarea lui, apelează la cine nu trebuie, numai şi numai să se facă sănătos.
Când corpul este bolnav, aşa de mult doreşte vindecarea! Dar când sufletul este bolnav, de ce nu doreşte vindecare cu aceeaşi tărie şi putere? Mai ales că vindecarea sufletului este cu putinţă imediat, în Taina Împărtăşaniei. Şi va veni şi cealaltă vindecare. Cealaltă vindecare, a corpului, este întotdeauna următoare vindecării sufletului.
De aceea, când mergem la spital, întâi ne spovedim şi apoi lăsăm medicul să-şi facă el datoria, să întrebuinţeze el ştiinţa dată lui, tot de la Dumnezeu, ca să ne vindece. Marea minune nu este vindecarea.
Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă, care suntem slăbănogiţi de păcate, care suntem insensibili la minune. Ce poate fi mai mare minune decât transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului? Dacă toţi ne-am ridica acum, aşa, în aer, nu e mare minune! Dacă toţi bolnavii din lume s-ar vindeca, nu e mare minune!
Marea minune este Sfânta Liturghie. Marea minune este moartea, învierea, înălţarea la cer, trăite în fiecare Liturghie. Aceasta-i marea minune!
Nu dacă un om n-are un picior şi deodată, i se lipeşte la loc. Sfântul Ioan Damaschin, tăindu-i-se mâna, s-a dus la Maica Domnului şi a rugat-o: „Vindecă-mi mâna!”. S-a dus cu mâna tăiată la o icoană veche pe care o avea şi Maica Domnului i-a vindecat mâna. În cinstea şi spre amintirea acestei minuni, el a adăugat la icoana Maicii Domnului o mână de argint, mâna lui, iar această icoană se află azi la Mănăstirea Hilandar, din Muntele Athos.
Avem şi noi o reproducere după icoana aceasta şi o aveţi şi dumneavoastră, acasă. Când citim despre asemenea vindecări, ne cutremurăm şi spunem: „Vai, ce minune!”. Da, este o minune, dar nu-i mare minune asta.
Marea minune e Liturghia. Marea minune este prezenţa dumneavoastră în biserică, mereu la aceeaşi slujbă de 2.000 de ani. Asta-i marea minune! La această mare minune să nu renunţăm! La această mare minune să fim sensibili! Şi atunci vin şi celelalte minuni.
Să fim împăcaţi sufleteşte şi nelipsiţi de la minunea minunilor. Să nu avem niciodată rugăciuni de cerere: „Doamne, dă-mi… Doamne, fă-mi aşa…”; „Doamne, grijeşte…”. Ci, numai atât: „Doamne, vezi Tu cum faci… . Noi Îţi mulţumim pentru că existăm. Noi Te lăudăm pentru că Tu eşti mare şi minunat şi minunat eşti Tu întru sfinţii Tăi!”. Atât. Este de ajuns, restul totul vine.

Şi când nu vine, ştie Dumnezeu de ce nu vine. De exemplu, când cineva pică în pădure şi stă acolo două zile leşinat; vine acasă, după aceea şi-şi găseşte casa luată de ape – sunt lucruri care s-au întâmplat. Acolo, în pădure, a cârtit la Dumnezeu, de ce i s-a întâmplat lui. Dar când a venit şi a văzut de la ce l-a salvat Dumnezeu, e aşa de bucuros şi Îl laudă pe Dumnezeu, în înţelepciunea Lui.
Aceasta este Evanghelia de astăzi şi cu aceasta să mergem la casele noastre… . Lucrul acesta este important, restul mai vedem noi, ne mai împăcăm noi cu Dumnezeu într-un fel. Important este să fim împăcaţi sufleteşte în Taina Spovedaniei şi nelipsiţi de la minunea minunilor: Liturghia. Amin.

Pr. Nicolae Tănase

Reclame

​Canoanele Ecumenice


Sinodul Întâi Ecumenic de la Niceea (325)
Despre dumnezeirea lui Hristos

Împotriva arienilor
Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică din [fiinţa] Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, atât cele din cer cât şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât şi S-a întrupat şi S-a făcut om, a pătimit şi a înviat a treia zi, S-a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt.
Iar pe aceia care spun că a fost o vreme când [Fiul lui Dumnezeu] nu era şi că înainte de a Se fi născut nu era, şi că S-a făcut din cele ce nu erau, sau dintr-un alt ipostas sau substanţă, sau pe aceia care spun că Fiul lui Dumnezeu este schimbător sau stricăcios, pe [toţi] aceştia Biserica apostolească şi sobornicească îi dă anatemei.

Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol (381)
Despre Duhul Sfânt

Împotriva pnevmatomahilor
Crezul mărturisit de către cei 150 de Părinţi
Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om; şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi S-a înălţat la ceruri, şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vină, să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Şi întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisim un [singur] botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.

Sinodul al treilea Ecumenic de la Efes (431)
Despre Maica Domnului

Împotriva nestorienilor
Sinodul de la Niceea a formulat această mărturisire de credinţă:
(Urmează Crezul de la Niceea:) Credem…
Sinodul a hotărât ca toţi să primească această sfântă mărturisire de credinţă; căci este dreaptă şi îndeajuns pentru mântuirea lumii. Dar pentru că unii se prefac a o mărturisi şi a o primi, dar răstălmăcesc puterea înţelesurilor după placul lor, şi stâlcesc adevărul, fiindcă sunt fiii rătăcirii şi copiii pierzaniei, a fost de trebuinţă să se adauge insuflatele mărturii ale Sfinţilor Părinţi drept-credincioşi care sunt chezăşie pentru felul în care au înţeles şi au îndrăznit să propovăduiască [adevărul], încât să fie limpede, şi pentru ca toţi cei care au o credinţă dreaptă şi nepătată să îl înţeleagă, să îl tâlcuiască şi să îl propovăduiască în acest fel.
(Notă: aici se află un florilegiu de texte adunate din scrierile Părinţilor şi actele privitoare la preotul Harisie).
După citirea acestor documente, Sfântul Sinod a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să propovăduiască, să scrie sau să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă decât cea statornicită de Sfinţii Părinti adunaţi la Niceea împreună cu Duhul Sfânt.
Cei care vor îndrăzni să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, să o mărturisească celor ce vor să vină la cunoaşterea adevărului fie din rătăcirile elineşti [păgâneşti], fie de la cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, [aceia], dacă sunt episcopi sau clerici, vor fi caterisiţi, episcopii din treapta episcopiei şi clericii din cler; dacă sunt laici, vor fi daţi anatemei.
În acelaşi chip, dacă vreunul dintre episcopi sau clerici sau laici vor fi aflaţi crezând sau învăţând cele înfăţişate în expunerea preotului Harisie despre întruparea Fiului lui Dumnezeu Cel Unul Născut, sau învăţăturile cele stricate şi răstălmăcite ale lui Nestorie, adăugate [acestora], să fie supuşi osândirii acestui Sfânt Sinod Ecumenic, astfel încât episcopul vădit să fie îndepărtat din treapta episcopiei şi depus, iar clericul de asemenea să fie caterisit; dacă este laic, să fie dat anatemei, precum s-a zis.

Sinodul al patrulea Ecumenic de la Calcedon (451)
Despre cele două firi ale lui Hristos

Împotriva monofiziţilor
Sfântul şi Marele şi Ecumenicul sinod strâns cu harul lui Dumnezeu şi la îndemnul prea binecredincioşilor şi de Dumnezeu iubitorilor de Hristos împăraţi, auguştii Valentinian şi Marcian, în Calcedon, metropola eparhiei Bi-thiniei, în biserica Sfintei Muceniţe Eufimia, cea biruitoare în Hristos, a hotărât cele ce urmează:
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întărind pe ucenicii Săi în cunoaşterea credinţei, a spus: ,pacea Mea v-o dau vouă, pacea Mea o las vouă”, pentru ca nimeni să nu se separe de aproapele său în dogmele credinţei, ci la fel să se arate cu toţii în propovăduirea adevărului. Dar fiindcă cel rău nu încetează să semene ne-ghina lui printre seminţele bunei credinţe, şi pururea născoceşte ceva nou împotriva adevărului, pe aceasta Stăpânul cunoscând-o mai înainte, cu purtare de grijă pentru neamul omenesc a ridicat cu râvnă pe acest binecredincios şi evlavios împărat să cheme la sine pe mai marii preoţimii din toate părţile, astfel încît, sub lucrarea harului lui Hristos, Stăpânul nostru, al tuturor, să îndepărteze de la oile lui Hristos toată ciuma înşelăciunii, călăuzindu-le iarăşi să se îngraşe cu mlădiţele adevărului. Ceea ce am făcut şi noi, încuviinţând să îndepărtăm dogmele rătăcite, reînnoind fără rătăcire credinţa Părinţilor, propovăduind tuturor Crezul celor 318 [Părinţi] şi scriind precum înşişi Părinţii care au arătat această înţelegere a noastră privitoare la dreapta credinţă, adică cei 150 de Părinţi care, adunându-se după aceea la Constantinopol, au adoptat aceeaşi mărturisire de credinţă. Hotărâm, aşadar, păzind şi noi rânduiala şi toate izvoadele credinţei statornicite de Sfântul Sinod ţinut odinioară la Efes, ai cărui întâistătători de veşnică pomenire au fost Celestin al Romei şi Chiril al Alexandriei, să strălucească iarăşi mărturia credinţei drepte şi fără cusur a celor 318 Sfinţi şi Fericiţi Părinţi adunaţi la Niceea pe vremea împăratului de vrednică pomenire – Constantin, şi să se întărească cele hotărâte de către cei 150 de părinţi la Constantinopol, spre nimicirea ereziilor care apăruseră atunci şi spre întărirea credinţei soborniceşti şi apostoleşti, care este a noastră.
(Urmează Crezul celor 318 părinţi de la Niceea – Sinodul I Ecumenic:) Credem…
(Şi cel al celor 150 de părinţi adunaţi la Constantinopol – Sinodul II Ecumenic:) Credem…
Aşadar, era de-ajuns pentru desăvârşita cunoaştere şi întărirea bunei credinţe acest înţelept şi mântuitor Crez al harului dumnezeiesc, căci învaţă desăvârşit despre Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh şi înfăţişează întruparea Domnului celor ce o primesc cu credinţă. Însă de vreme ce aceia care se străduiesc să lepede propovăduirea adevărului şi prin propriile erezii au născocit deşertăciuni, unii îndrăznind să strice [învăţătura despre] taina iconomiei Domnului pentru noi şi tăgăduind numirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei [Maria], iar alţii scornesc [învăţătura despre] contopire şi amestecare, închipuindu-şi nebuneşte că este o singură fire din trup şi dumnezeire, născocind grozăvia că, prin contopire, firea dumnezeiască a Celui Unul Născut este pătimitoare. Pentru aceasta, Sfântul şi Marele şi Ecumenicul Sinod adunat aici, voind să stârpească orice uneltire potrivnică adevărului, învăţând propovăduirea cea neclintită de la început, a hotărât mai întâi să rămână neatinsă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi, şi, din pricina celor ce luptă împotriva Duhului Sfânt, a întărit învăţătura despre fiinţa Duhului predanisită de către cei 150 de Părinţi adunaţi nu demult în cetatea împărătească, pe care aceştia [cei 150 de Părinţi] au făcut-o cunoscută tuturor, nu ca şi cum ar adăuga ceva care lipsea celor hotărâte mai înainte, ci lămurind, după mărturia Scripturilor, învăţăturile lor despre Sfântul Duh împotriva celor care încearcă să tăgăduiască stăpânirea Sa. Iar pe de altă parte, din pricina celor care au încercat să strice taina iconomiei şi care cu neruşinare spun că Cel Născut din Sfânta Fecioară Maria nu este decât un simplu om, Sinodul Sfânt a încuviinţat scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril, păstor al Bisericii Alexandriei, către Nestorie şi cei din Răsărit, ca fiind potrivite pentru tăgăduirea smintelii lui Nestorie spre dreapta tâlcuire a celor ce, mânaţi de cucernică râvnă, doresc să priceapă Crezul cel mântuitor. Acestora li s-a adăugat, cu îndreptăţire, şi epistola lui Leon, întâistătătorului marii şi vechii Rome către cel între sfinţi – Arhiepiscopul Flavian, scrisă pentru surparea cugetărilor stricate ale lui Eutihie, întrucât [această epistolă] conglăsuieşte cu mărturisirea marelui Petru, fiind un stâlp de susţinere [a adevărului] împotriva atacurilor [rău credincioşilor]. Stă împotrivă şi celor care încearcă să împartă taina Iconomiei într-o doime de fii. Îi îndepărtează din adunarea celor sfinţi pe cei care îndrăznesc să spună că dumnezeirea Fiului Cel Unul Născut este pătimitoare; le stă împotrivă şi celor care îşi închipuie o amestecare sau contopire a celor două firi ale lui Hristos; îi îndepărtează pe cei care rătăcesc [spunând că] chipul de rob pe care Hristos l-a luat de la noi este ceresc sau din altă substanţă; şi îi dă anatemei pe cei care scornesc rătăciri, cum că înainte de unire erau două firi, iar după unire a rămas una. Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici [el însuşi] să gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de credinţă. Cât despre cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă [mărturisire de] credinţă, să o înfăţişeze altora spre învăţătură, sau să răspândească un alt Crez celor care vor să se întoarcă la cunoştinţa adevărului de la rătăcirile elineşti sau iudaiceşti sau de la oricare altă erezie, aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie îndepărtaţi [episcopii de episcopie şi clericii de cler], iar dacă sunt monahi sau laici, să se dea anatemei.

Sinodul al cincilea Ecumenic de la Constantinopol (553)
Despre unirea firilor in ipostasul lui Hristos

Impotriva defaimatorilor invataturii Sfantului Chiril
I. Daca nu marturiseste cineva o singura fiinta a Tatalui si Fiului si a Sfantului Duh, o singura putere si virtute, o [Sfanta] Treime de-o-fiinta, o dumnezeire cinstita in trei ipostasuri sau persoane, unul ca acesta sa fie anatema. Caci unul este Dumnezeu Tatal de la Care [sunt] toate, unul [este] Domnul Iisus Hristos prin Care [s-au facut] toate si unul [este] Sfantul Duh intru Care [sunt] toate [cele ce sunt].
II. Daca cineva nu marturiseste ca sunt doua nasteri ale lui Dumnezeu Cuvantul, una mai inainte de veci, din Tatal, fara timp si fara trup, si cealalta, la plinirea vremii, a aceluiasi Cuvant Care S-a coborat din cer si S-a intrupat din Sfanta si Cinstita Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria si S-a nascut din ea, unul ca acesta sa fie anatema.
III. Daca cineva spune ca unul este Dumnezeu Cuvantul Care a facut minuni si altul Hristos care a patimit, sau spune ca Dumnezeu Cuvantul S-a unit cu Hristos nascut din femeie, sau ca este in El ca cineva in altcineva si nu unul si acelasi Iisus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu Cuvantul intrupat si facut om, acelasi facator de minuni si [acelasi] patimitor de bunavoie care a indurat in trupul Sau suferintele, unul ca acesta sa fie anatema.
IV. Daca cineva spune ca unirea lui Dumnezeu Cuvantul cu omul S-a facut dupa har sau dupa lucrare sau dupa egalitatea demnitatii sau dupa autoritate, relatie, afect, virtute sau dupa bunavointa, ca si cum Dumnezeu Cuvantul ar fi cautat sa fie pe placul omului de la care sa aiba o buna si frumoasa slavire, precum zice smintitul Teodor; fie dupa omonimie, potrivit careia nestorienii numind Iisus si Hristos pe Dumnezeu Cuvantul, iar pe om luat separat Hristos si Fiul, vorbind in mod vadit de doua persoane se prefac ca vorbesc de o singura persoana si de un singur Hristos numai dupa numire, cinstire, demnitate si inchinare: dar daca nu marturiseste ca unirea lui Dumnezeu Cuvantul cu trupul insufletit de un suflet rational si intelegator s-a facut dupa alcatuire, adica dupa ipostas, precum au invatat Sfintii Parinti; si daca nu marturiseste din acest motiv singurul Sau ipostas, care este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Sfanta Treime, unul ca acesta sa fie anatema. Caci in multe chipuri a fost inteleasa aceasta unire; unii urmand nelegiuirea lui Apolinarie si Eutihie, sustinand disparitia celor unite, marturisesc o unire prin amestecare, altii, gindind precum Teodor si Nestorie, adepti ai despartirii, introduc o unire prin relatie. Pe cand Sfanta Biserica a lui Dumnezeu respinge nelegiuirea celor doua erezii si marturiseste unirea dupa alcatuire a trupului cu Dumnezeu Cuvantul, adica [unirea] dupa ipostas. Caci unirea dupa alcatuire in taina lui Hristos nu numai ca pastreaza fara amestecare elementele unite, dar nu primeste nici despartirea.
V. Daca cineva intelege singurul ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos ca si cum ar presupune mai multe ipostasuri si incearca prin aceasta sa introduca in taina lui Hristos doua ipostasuri sau doua persoane, si dupa ce a introdus doua persoane, vorbeste de o persoana dupa demnitate, cinstire si inchinare, cum au scris in nebunia lor Teodor si Nestorie, si [care] cleveteste ca Sfantul Sinod din Calcedon ar fi folosit expresia un singur ipostas in acelasi inteles nelegiuit; si nu marturiseste ca Dumnezeu Cuvantul S-a unit cu trupul dupa ipostas, si din aceasta pricina este un singur ipostas sau o singura persoana, si ca in acest sens Sfantul Sinod din Calcedon a marturisit un singur ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos, unul ca acesta sa fie anatema. Caci Sfanta Treime nu a primit adaugare de persoana sau ipostas dupa intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Unul din Sfanta Treime.
VI. Daca cineva spune intr-un sens impropriu, nu dupa adevar, ca Sfanta, Cinstita si pururea Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu dupa relatie, ca si cum ar fi nascut un simplu om si nu ca Dumnezeu Cuvantul S-a intrupat si S-a nascut din ea, ci, dupa spusa lor, zamislirea omului este transferata lui Dumnezeu Cuvantul, ca si cum S-ar fi unit cu omul care S-a nascut; si cleveteste Sfantul Sinod de la Calcedon, spunand ca acela o numeste pe [Sfanta] Fecioara Nascatoare de Dumnezeu in acel inteles stricat inchipuit de Teodor; sau daca cineva o numeste nascatoare de om sau nascatoare de Hristos, ca si cum Hristos nu ar fi Dumnezeu, dar n-o marturiseste pe aceasta cu adevarat si cu tarie Nascatoare de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvantul nascut de Tatal inainte de veci S-a intrupat din ea la plinirea vremii, si cu dreapta credinta Sfantul Sinod de la Calcedon o marturiseste Nascatoare de Dumnezeu, unul ca acesta sa fie anatema.
VII. Daca cineva zicand in doua firi nu marturiseste ca in dumnezeire si omenitate este cunoscut Unul Iisus Hristos, Domnul nostru, ca sa arate astfel deosebirea firilor din care S-a facut fara amestecare unirea de negrait, fara sa Se preschimbe Cuvantul [lui Dumnezeu] in firea trupului si nici firea trupului sa treaca in firea Cuvantului (#caci fiecare ramane ce este in firea sa chiar dupa unirea ipostatica), dar daca ia aceasta expresie despre taina lui Hristos in sensul unei impartiri sau daca, marturisind numarul firilor intr-Unul Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvantul intrupat, nu intelege asa cum trebuie deosebirea firilor din care este alcatuit, deosebire care nu este suprimata prin unire (caci Unul este din ambele firi si cele doua firi [sunt] prin Unul), ci foloseste numarul pentru a sustine firi deosebite [avand] fiecare ipostasul ei, unul ca acesta sa fie anatema.
VIII. Daca cineva marturisind ca unirea dumnezeirii cu omenitatea s-a facut din doua firi, sau vorbind de o singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvintul nu intelege aceasta asa cum ni le-au predanisit Sfintii Parinti, adica [in sensul ca] unirea dupa ipostas s-a facut pornind de la firea dumnezeiasca si cea omeneasca si s-a desavarsit intr-Unul Iisus Hristos, sau daca prin aceasta expresie incearca sa introduca o singura fire sau substanta a dumnezeirii si a trupului lui Hristos, unul ca acesta sa fie anatema. Caci zicand ca S-a unit dupa ipostas Cuvantul Fiul cel Unul, noi nu afirmam ca s-a produs un fel de contopire reciproca a firilor, ci credem ca s-au unit Cuvantul cu trupul, fiecare dintre firi ramanand ceea ce era. Iata de ce Unul este Hristos, Dumnezeu si om, acelasi de-o-fiinta cu Tatal dupa dumnezeire, de-o-fiinta cu noi dupa omenitate. Caci Biserica lui Dumnezeu respinge si anatemizeaza atat pe cei care taie si despart in parti taina dumnezeiestii Iconomii a lui Hristos, cat si pe cei care introduc [in ea] amestecare.
IX. Daca cineva spune ca Hristos este inchinat in doua firi, si de aici introduce doua inchinari, una [cuvenita] lui Dumnezeu Cuvantul si a doua [cuvenita] omului; sau daca cineva, pentru a suprima trupul [Sau] si pentru a introduce amestecul dumnezeirii cu omenitatea, luandu-le impreuna, inchipuie o [singura] fire sau o substanta, si se inchina astfel lui Hristos, si nu se inchina cu aceeasi inchinare lui Dumnezeu Cuvantul intrupat impreuna cu trupul Sau, precum a primit Biserica lui Dumnezeu inca de la inceput, unul ca acesta sa fie anatema.
X. Daca cineva nu marturiseste ca Cel ce a fost rastignit in trup, Domnul nostru Iisus Hristos, este Dumnezeu adevarat, Domnul slavei si Unul din Sfanta Treime, unul ca acesta sa fie anatema.
XI. Daca cineva nu da anatemei pe Arie, pe Eunomie, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie si pe Origen, impreuna cu scrierile lor nelegiuite, si pe toti ceilalti eretici care au fost osanditi si anatemizati de catre Sfanta Biserica Soborniceasca si apostoleasca si de cele patru Sfinte Sinoade mai sus numite, si pe toti cei care au gandit sau gandesc cele asemenea ereticilor mai sus pomeniti si care au ramas in nelegiuirea lor pana la moarte, unul ca acesta sa fie dat anatemei.
XII. Daca cineva ia apararea rau-credinciosului Teodor al Mopsuestiei, cel ce a zis ca unul este Dumnezeu Cuvantul si altul [este] Hristos care, tulburat de patimile sufletului si de poftele trupului, de cele mai rele eliberandu-se cate putin si astfel imbunatatindu-se prin inaintarea faptelor sale a ajuns fara cusur prin purtarea sa, a fost botezat ca simplu om in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh; si prin botez s-a invrednicit sa primeasca harul Sfantului Duh si infierea si i se aduce inchinare in persoana lui Dumnezeu Cuvantul aidoma unei icoane imparatesti, si dupa inviere a devenit neschimbator in gandurile sale si cu totul fara de pacat. [Si iarasi] a mai zis acelasi nelegiuit Teodor ca unirea dintre Dumnezeu Cuvantul si Hristos este de acelasi fel cum [este cea despre care] zice Apostolul pentru barbat si femeie: cei doi vor fi un singur trup. Si pe langa toate celelalte nenumarate blasfemii a indraznit a zice ca dupa Inviere, cand Domnul a suflat asupra ucenicilor zicand: luati Duh Sfant (Ioan 20, 22), nu le-a dat Sfantul Duh, ci a suflat numai de forma; inca mai zice si ca marturisirea lui Toma, atunci cand [acesta] a atins mainile si coasta Domnului dupa Inviere, acele cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu! (Ioan 20, 28) Toma nu le-ar fi spus despre Hristos, ci, inspaimantat de minunea Invierii, Toma L-a laudat pe Dumnezeul care L-a inviat pe Hristos. Mai rau inca: in talcuirea pe care a dat-o Faptelor Apostolilor, acelasi Teodor il compara pe Hristos cu Platon, cu Mani, cu Epicur si Marcian, zicand ca asa cum fiecare dintre ei, dupa ce si-a inventat propria invatatura i-a facut pe ucenici sa se numeasca platonicieni, manihei, epicurei si marcioniti, tot asa si Hristos, dupa ce Si-a inventat o invatatura, I-a numit pe ucenici crestini, dupa numele Sau.
Daca cineva ia apararea sus numitului, prea necredinciosului Teodor, si a scrierilor lui nelegiuite prin care el a raspandit blasfemiile de mai sus, cat si altele nenumarate impotriva Marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, si daca nu il anatemizeaza pe el, scrierile lui nelegiuite si pe toti cei care il incuviinteaza si il apara, sau sustin ca ideile lui sunt ortodoxe, ca si pe cei care au scris in apararea lui si a scrierilor lui nelegiuite si pe cei care cugeta sau au cugetat vreodata asemenea lui [Teodor] si au ramas pana la sfarsit intr-o astfel de erezie, sa fie anatema.
XIII. Daca cineva ia apararea nelegiuitelor scrieri ale lui Teodoret impotriva credintei adevarate, impotriva primului Sfant Sinod din Efes, impotriva Sfantului Chiril si a celor douasprezece capete ale sale, si pe toti care au scris in apararea rau-credinciosilor Teodor si Nestorie, si a celor care au aceleasi pareri cu mai sus numitii Teodor si Nestorie si ii primesc pe ei si ratacirea lor, si din aceasta cauza ii numesc necredinciosi pe invatatorii Bisericii care invata unirea lui Dumnezeu Cuvantul dupa ipostas; daca nu anatemizeaza nelegiuitele scrieri si pe cei care au gandit si mai gandesc inca unele asemenea, precum si toate scrierile impotriva dreptei credinte si impotriva Sfantului Chiril si a celor douasprezece capete ale sale, precum si cel care a ramas intr-o asemenea ratacire pana la moarte, unul ca acesta sa fie anatema.
XIV. Daca cineva ia apararea epistolei scrise, dupa cum se zice, de catre Ibas catre Maris Persul, in care se neaga faptul ca Dumnezeu Cuvantul S-a intrupat din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, [ca] S-a facut om; zicand ca cel nascut din ea este un simplu om [care este] numit Templu, ca unul este Dumnezeu Cuvantul si altul omul; si [pe] cel intru sfinti Chiril, propavaduitorul dreptei credinte a crestinilor, il resping ca [fiind] eretic si pentru ca ar fi scris asemenea rau credinciosului Apolinarie; si acuza cel dintai Sfant Sinod din Efes ca ar fi osandit sa fie depus Nestorie fara judecata si cercetare; [si acea epistola] numeste cele douasprezece capete ale celui intre sfinti Chiril necredincioase si potrivnice dreptei credinte si ii indreptateste pe Teodor si Nestorie cu invataturile si scrierile lor nelegiuite. Daca cineva, asadar, ia apararea sus numitei epistole si nu o anatemizeaza atat pe ea cat si pe aparatorii ei si pe cei care zic ca este ortodoxa cel putin in parte, si pe cei care au scris sau scriu in favoarea acesteia sau a nelegiuirilor din ea, si pe cei care indraznesc s-o incuviinteze pe ea sau nelegiuirile pe care le contine, facand referire la numele Sfintilor Parinti si al Sfantului Sinod din Calcedon, si raman intru acestea pana la moarte, sa fie anatema. Dupa ce noi am marturisit astfel cele primite din Sfintele Scripturi, din invatatura Sfintilor Parinti si din cele hotarate despre una si aceeasi credinta de catre cele patru [Sfinte] Sinoade mai sus pomenite; dupa ce i-am osandit pe eretici si nelegiuirea lor, si necredinta celor care au incuviintat si incuviinteaza cele trei capete mentionate mai sus, si care au perseverat si persevereaza in ratacirea lor; daca cineva incearca sa transmita, sa invete sau sa scrie ceva potrivnic celor hotarate de noi, daca este episcop sau cleric sa fie indepartat din episcopie sau preotie, ca unul care lucreaza cele straine preotiei si rangului bisericesc; daca este calugar sau laic, sa fie anatema.

Sinodul al şaselea Ecumenic de la Constantinopol (680-681)
Despre cele două lucrări ale lui Hristos

Împotriva monoteliţilor
Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Cel făcut om întru toate asemenea nouă, afară de păcat, Hristos Adevăratul nostru Dum-ne-zeu, a propovăduit cu tărie prin cuvintele Evangheliei: Eu sunt lumina lumii. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12), şi iarăşi pacea Mea vă dau vouă (Ioan 14, 27). Lăsându-se călăuzit cu dumnezeiască înţelepciune, învăţându-ne pacea prin aceste dumnezeieşti cuvinte, prea blândul nostru împărat, atlet al Ortodoxiei, potrivnic al heterodoxiei, reunind acest Sfânt Sobor Ecumenic, a adunat trupul întreg al Bisericii. Pentru aceea, Sfântul nostru Sinod Ecumenic, după ce a alungat rătăcirea necredinţei care s-a arătat în ultima vreme şi urmând fără abatere calea cea dreaptă a Sfinţilor Părinţi cunoscuţi, a conglăsuit cu cele cinci [sfinte] Sinoade Ecumenice [de până acum]; adică [fiind de acord] cu cei 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea împotriva smintitului Arie; cu sinodul celor 150 de bărbaţi purtători de Dumnezeu adunaţi la Constantinopol împotriva lui Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, şi Apolinarie cel rău credincios; de asemenea [şi acordul cu] cel dintâi sinod al celor 200 de cinstiţi bărbaţi adunaţi la Efes împotriva lui Nestorie, cel cu minte de iudeu, şi cu cei 600 de bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi, adunaţi la Calcedon, împotriva lui Eutihie şi Dioscor, cei urâţi de Dumnezeu; şi, mai mult încă, cu Sfântul Sinod al cincilea care s-a adunat aici împotriva lui Teodor al Mopsuestiei, Origen, Didim şi Evagrie, şi împotriva scrierilor lui Teodoret contra celor douăsprezece capete ale vrednicului Chiril, şi împotriva epistolei către Maris Persul, epistolă pusă pe seama lui Ibas. Mărturisind întru totul fără înnoiri dumnezeieştile hotărâri ale bunei credinţe şi respingând învăţăturile rău credincioase, Sfântul nostru Sinod Ecumenic, insuflat de Dumnezeu, pecetluieşte Crezul mărturisit de către cei 318 Părinţi şi întărit de către cei 150 de Părinţi cugetători de Dumnezeu, Crez pe care celelalte Sfinte Sinoade l-au primit şi l-au întărit cu bucurie spre nimicirea oricărei rătăciri ucigătoare de suflet.
(Urmează Crezul de la Niceea şi Constantinopol): Credem…
Sfântul Sinod ecumenic a hotărât: pentru desăvârşita cunoaştere şi întărire a credinţei ortodoxe acest Crez ortodox al harului dumnezeiesc ar trebui să fie îndestulător; dar fiindcă începătorul răutăţii nu a încetat de la început să găsească un conlucrător în şarpe şi prin el să introducă veninul în firea omenească, tot aşa şi acum n-a încetat să găsească unelte potrivite pentru a-şi îndeplini voia, adică pe Teodor, fost episcop de Faran, pe Serghie, pe Pyrhos, Pavel şi Petru, care au ocupat scaunul întâistătătorilor cetăţii împărăteşti [Constantinopol], şi Honorius, fost papă al vechii Rome, Chir, fost episcop al Alexandriei, Macarie, de curând aşezat pe scaunul Antiohiei, şi ucenicul său, Ştefan. Prin aceştia, [diavolul] n-a încetat să stârnească tulburări în întreaga Biserică, semănând în poporul ortodox, prin învăţături noi, erezia unei singure voinţe şi a unei singure lucrări în cele două firi ale Unuia din Sfânta Treime, Hristos adevăratul nostru Dumnezeu; [erezie] care se potriveşte cu kakodoxia [smintita rătăcire] a răucredincioşilor Apolinarie, Sever şi Themistie, care râvneşte cu cuget viclean să nimicească şi desăvârşirea întrupării Aceluiaşi şi Unicului Domn Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, arătând blasfemiator lipsa de voinţă şi nelucra-rea în trupul Său însufleţit [cu suflet raţional]. A ridicat atunci Hristos, Dumnezeul nostru, un împărat credincios, un nou David, găsindu-l bărbat după inima Sa, care n-a dat – după cum stă scris – somn ochilor săi şi dormitare genelor sale, până ce nu a găsit prin acest Sobor al nostru, sfânt şi de Dumnezeu adunat, desăvârşita propovăduire a dreptei credinţe, după Cuvântul lui Dumnezeu: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Acest Sfânt Sinod Ecumenic a primit cu credinţă şi cu braţele deschise propunerea făcută de către Preasfinţitul şi Preafericitul papă al vechii Rome, Agathon, împăratului nostru dreptmăritor şi preacredincios, Constantin, [propunere] care i-a respins nominal pe cei care au propovăduit şi au învăţat, după cum s-a spus mai sus, o singură voinţă şi o singură lucrare în iconomia lui Hristos Cel întrupat, adevăratul nostru Dumnezeu. La fel a primit şi propunerea sinodală a Sfântului Sinod al celor 125 de episcopi iubitori de Dumnezeu [adunaţi] sub acelaşi preasfinţit papă, [propunere] făcută de împăratul nostru de Dumnezeu înţelepţit, ca fiind de acord cu Sfântul Sinod de la Calcedon şi cu Tomosul Preasfinţitului şi Preafericitului papă al vechii Rome, Leon, către sfântul Flavian, [papa Leon] pe care acest Sinod l-a numit stâlp al Ortodoxiei; şi în acord [de asemenea] cu epistolele sinodale scrise de fericitul Chiril către episcopii din Răsărit împotriva lui Nestorie. Urmând aşadar celor cinci Sfinte Sinoade Ecumenice şi aleşilor Sfinţi Părinţi, [Sinodul de faţă] hotărăşte şi mărturiseşte într-un glas că Domnul nostru Iisus Hristos [este] adevăratul nostru Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime cea de-o-fiinţă şi de viaţă făcătoare, desăvârşit în dumnezeire şi, de asemenea, desăvârşit în omenitate; acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat alcătuit din suflet raţional şi trup; de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat (cf. Evrei 4, 15), Cel după dumnezeire născut din Tatăl mai înainte de veci şi la plinirea vremii, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, [născut] după omenitate din Sfântul Duh şi din Maria Fecioara [cea care este] cu îndreptăţire şi după adevăr Născătoare de Dumnezeu. Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire, fără ca deosebirea firilor să se piardă din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi, unite într-o singură persoană şi într-un singur ipostas; nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două persoane, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, şi El însuşi, Iisus Hristos, ne-a învăţat [despre Sine] şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Sfinţilor Părinţi. [Noi] propovăduim la fel, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, că în El sunt două voiri sau voinţe fireşti şi două lucrări fireşti, fără despărţi-re, fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe fireşti nu sunt, cum au zis ereticii necredincioşi, potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează celei atotputernice şi dumnezeieşti, fără a i se împotrivi sau rezista, ci mai degrabă supunându-i-se. Căci a trebuit ca voinţa cea trupească să fie mişcată de voinţa dumnezeiască şi supusă ei, după [cum spune] preaînţeleptul Atanasie (cf. PG 25, XXVII). Căci precum trupul Său este numit şi trupul lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa voinţa Sa trupească este numită şi este [cu adevărat] a lui Dumnezeu Cuvântul, precum El însuşi spune: M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis. El numeşte a Sa voia proprie, de vreme trupul a fost al Său. Căci în acelaşi fel precum trupul Său însufleţit, preasfânt şi preacurat nu a fost nimicit prin îndumnezeire, ci a rămas între limitele sale şi rostul său, tot astfel şi voinţa Sa omenească [fiind] îndumnezeită nu s-a nimicit, ci mai degrabă a fost salvată, după cum spune [sfântul] Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul: „Căci voinţa [trupească a] Mântuitorului nu este potrivnică lui Dumnezeu, fiind cu totul îndumnezeită” (Grigore de Nazianz, Oratio XXX, 12; PG 36, 117). [Noi] preamărim două lucrări fireşti nedespărţite, neschimbate, neîmpărţite şi neamestecate în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, adică o lucrare dumnezeiască şi o lucrare omenească, după cum Leon Cuvântătorul de Dumnezeu, spune lămurit: „Fiecare fire lucrează în comuniune cu cealaltă ceea ce îi este propriu, Cuvântul lucrând cele ce sunt proprii Cuvântului şi trupul săvârşind cele ce sunt proprii trupului” (Leon I, Tomus ad Flavianum). Căci noi nu suntem de acord [că ar exista] o singură lucrare după fire a lui Dumnezeu şi a făpturii [firea omenească a lui Hristos], ca să nu ridicăm făptura la fiinţa divină şi nici să coborâm măreţia firii dumnezeieşti la nivelul făpturilor. Căci noi recunoaştem că minunile şi pătimirile sunt ale Unuia şi Aceluiaşi după una sau cealaltă dintre firile Sale care strălucesc într-un singur ipostas, precum a grăit vrednicul Chiril. Păzind întru-totul neamestecarea şi nedespărţirea, mărturisim totul în puţine cuvinte: crezând că Unul din Sfânta Treime este şi după întrupare Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, mărturisim că cele două firi strălucesc într-un singur ipostas în care a arătat minunile şi pătimirile, după iconomie, din timpul petrecerii Sale [în lume], nu după închipuire, ci întru adevăr. Deosebirea firilor este recunoscută într-un singur ipostas după aceea că şi una şi alta voiesc şi lucrează ceea ce le este propriu, una în comuniune cu cealaltă. Pentru aceasta noi mărim două voinţe şi două lucrări fireşti, căci sunt împreună lucrătoare spre mântuirea nea-mu-lui omenesc. Acestea fiind statornicite de către noi cu mare grijă şi scumpătate, hotărâm că nu îi este îngăduit nimă-nui să alcătuiască o altă mărturisire de credinţă, sau să scrie, sau să compună, sau să cugete, sau pe alţii să-i înveţe [asemenea]. [Iar] cei care vor îndrăzni să alcătuiască, să răspândească, să înveţe sau să transmită un alt Crez celor ce voiesc să se convertească de la rătăcirile păgâneşti sau de la cele iudaiceşti sau de la oricare altă erezie şi la cunoştinţa adevărului să vină, sau vor [îndrăzni] să introducă expresii noi sau cuvinte născocite pentru a răsturna cele hotărâte de noi, dacă sunt episcopi sau clerici să fie caterisiţi, [înlăturaţi] episcopii din episcopie şi clericii din cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatema.

Sinodul al şaptelea Ecumenic de la Niceea (787)
Despre cinstirea sfintelor icoane

Împotriva prigonitorilor icoanelor
Sfântul şi Marele Sinod Ecumenic care prin harul lui Dumnezeu şi datorită hotărârii dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Hristos, împăraţii noştri Constantin şi mama sa Irina, s-a adunat pentru a doua oară la Niceea, slăvita metropolă a provinciei Bithinia, în sfânta biserică a lui Dumnezeu numită Sfânta Sofia, urmând predaniei Bisericii Soborniceşti, a hotărât cele ce urmează:
Cel care ne-a dăruit nouă lumina cunoştin-ţei Sale şi ne-a izbăvit din întunericul nebuniei idoleşti, Hristos Dumnezeul nostru, după ce Şi-a făcut mireasă Sfânta Sa Biserică Sobornicească cea fără pată sau zbârcitură (Efes. 5, 27), a făgăduit să vegheze asupra ei, zicând cu tărie sfinţilor Săi ucenici: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Această făgăduinţă nu a făcut-o însă numai acelora, ci prin ei [a făcut-o] şi nouă, celor care am crezut prin ei în numele Lui (Ioan 17, 20). Însă unii oameni, nesocotind acest dar, înaripaţi de către vrăjmaşul cel viclean, s-au îndepărtat de judecata cea dreaptă şi, împotrivindu-se predaniei Bisericii Soborniceşti, au păcătuit întru înţelegerea adevărului, [şi], precum zice proverbul, nu şi-au brăzdat bine ogorul şi mâinile lor nu au avut ce culege. Ei au îndrăznit să defaime podoaba bineplăcută lui Dumnezeu a sfintelor aşezăminte, numindu-se preoţi fără să [şi] fie; despre care Dumnezeu strigă prin profeţi: mulţime de păstori au călcat via Mea; călcat-au cu picioare-le lor partea Mea… (Ieremia 12, 10). Căci urmând unor oameni nelegiuiţi, încrezători în propriile cugete, au clevetit Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi nu fac deosebire între curat şi necurat (Ezechiel 22, 26), numind icoana Domnului şi a sfinţilor Săi ca pe statuile idolilor diavoleşti. De aceea, întru bunăvoinţa Sa, Domnul Dumnezeul nostru, nesuferind ca cel ascultător să fie vătămat de o asemenea ciumă, prin râvna dumnezeiască şi cu aprobarea lui Constantin şi a Irinei, preacredincioşii noştri împăraţi, ne-a chemat de peste tot pe noi, întâistătătorii preoţiei, pentru ca dumnezeiasca predanie a Bisericii Soborniceşti să îşi regăsească tăria prin hotărârea noastră sobornicească. Cercetând şi examinând cu multă acrivie şi având în vedere scopul adevărului nu înlăturăm nimic, nu adăugăm nimic, ci păstrăm neschimbate [toate] cele bune ale Bisericii Soborniceşti; şi urmăm cele şase Sfinte Sinoade Ecumenice, mai întâi pe cel reunit în strălucita metropolă Niceea, [şi] împreună cu el pe cel care a avut loc în cetatea împărătească de Dumnezeu ocrotită [a Constantinopolei].
(Urmează Crezul niceeo-constantinopolitan): Credem…
Ne lepădăm şi anatemizăm: pe Arie şi pe cei care cugetă asemenea lui şi îi împărtăşesc nelegiuita credinţă; pe Macedonie şi pe cei dimpreună cu el, numiţi cu îndreptăţire luptători împotriva Duhului Sfânt; [noi] mărturisim şi că Stăpâna noastră, Sfânta [Fecioară] Maria, este pe deplin şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut în trup pe Unul din Sfânta Treime, pe Hristos Dumnezeul nostru, după cum a învăţat mai întâi Sinodul din Efes care a alungat pe necredinciosul Nestorie şi pe cei dimpreună cu el, pentru că a introdus [învăţătura despre] doimea de persoane. Împreună cu acestea, mărturisim şi cele două firi ale Celui ce S-a întrupat pentru noi din Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, mărturisindu-L Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum şi Sinodul din Calcedon a proclamat, îndepărtân-du-i din curtea dumnezeiască pe blasfemiatorii Eutihie şi Dioscor; şi împreună cu ei pe Sever, Petru şi [întreaga] ceată blasfemiatoare; împreună cu ei dăm anatemei şi născocirile lui Origen, Evagrie şi Didim, urmând celui de-al cincilea Sinod întrunit la Constantinopol. Apoi mărturisim două voinţe şi două lucrări, după însuşirea firilor în Hristos, aşa cum a proclamat şi Sinodul al şaselea [Ecumenic] de la Constantinopol, respingând pe Serghie, pe Honorius, Chir, Pyrhus, Macarie, toţi [aceştia fiind] oameni neiscusiţi în dreapta credinţă şi pe [toţi] cei care cugetă asemenea lor. Şi, rezumând, zicem: [noi] păstrăm neschimbate toate predaniile Bisericii, scrise sau nescrise, încredinţate nouă [cu sfinţenie]. Între ele se află şi zugrăvirea icoanelor, în acord cu relatarea propăvăduirii evanghelice, în vederea întăririi credinţei în întruparea, adevărată şi nu închipuită, a lui Dumnezeu Cuvântul, [acestea] aducându-ne bun folos; căci lumina cu care se luminează între ele [propovăduirea şi icoana] este spre mărirea amândurora . Aşa stând lucrurile, înaintând pe calea împărătească şi urmând învăţătura [de Dumnezeu] insuflată a Sfinţilor noştri Părinţi şi a Predaniei Bisericii Soborniceşti, căci noi recunoaştem că ea este a Duhului Sfânt Care locuieşte într-însa, hotărâm cu toată grija şi acrivia: împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi: cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri; icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ale cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi. Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile [icoanelor] şi a le da cuvenita sărutare şi cinstita închinare; nu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci, cu sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte; întru cinstirea lor se vor face tămâieri şi se vor aprinde lumini [lumânări], după evlaviosul obicei al celor de demult. Căci cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (cf. Sfântul Vasile cel Mare: Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149), şi cel care se închină la icoană se închină persoanei zugrăvite în ea. În acest fel se întăreşte învăţătura Sfinţilor noştri Părinţi, adică Predania Bisericii Soborniceşti, [Biserică] ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului; aşa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, [şi întregii] cete dumnezeieşti a Apostolilor şi sfinţeniei Părinţilor noştri, ţinând cu tărie predaniile pe care le-am primit (cf. II Tes. 2, 15), cântând astfel profetic lauda biruinţei Bisericii: bucură-te, fiică a Sionu-lui! Ridică-ţi glasul, fiică a Ierusalimului, bucură-te şi te veseleşte din toată inima. Căci Domnul a înlăturat toate judecăţile împotriva ta şi te-a izbăvit din mâna potrivnicilor tăi; Domnul este Împărat în mijlocul tău; [tu] nu vei mai vedea nici o nenorocire (Sof. 3, 14) şi pacea va fi cu tine totdeauna. [Iar] cei care cutează să cugete sau să înveţe altfel, sau, urmând blestemaţilor eretici, [îndrăznesc] să dispreţuiască predaniile Bisericii, născocind sau lepădând ceva dintre cele ale Bisericii, fie Evanghelie, fie semn al crucii, fie icoană zugrăvită, fie sfinte moaşte de mucenici, sau [îndrăznesc] să cugete strâmb şi viclean pentru a răstălmăci ceva din Predaniile legiuite ale Bisericii Soborniceşti, încă şi [de vor îndrăzni cu necuviinţă] să folosească în chip profan sfintele vase sau sfintele mănăstirilor: poruncim ca toţi aceştia, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie caterisiţi, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie îndepărtaţi de la împărtăşanie [să fie afurisiţi].

Canoanele intregitoare

CANOANELE Sfântului Ioan Ajunătorul (Postitorul) (†619)

CANONUL 1 Ioan Ajunătorul (CEI CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ. POCĂINŢA CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ, APOSTAŢI)
Dacă cineva de bunăvoie în chip nesocotit a tăgăduit pe Hristos, potri­vit canonului 73 al lui Vasile cel Mare, se va învrednici de împărtăşanie numai la sfârşitul vieţii; şi nimeni nu-1 poate scăpa de o astfel de epitimie, nici să îndrăznească a arăta vreo blândeţe faţă de acesta. Iar Sfântul Grigorie determină exact toate chestiunile privitoare la aceştia, supunând aceloraşi pedepse pe cei ce de bunăvoie dezertează la rătăcire, hotărând măsura acestor pedepse după durata vieţii fiecăruia; iar cei ce prin con­strângere au comis acest păcat se vor supune pedepsei pentru desfrânare, prelungindu-se lui pedeapsa la al nouălea an. Aceeaşi deosebire între cei păcătoşi o face şi sinodul de Ia Ancira, cât şi Sfântul martir Petru al Ale­xandriei, precum şi Vasile cel Mare în canonul său al 81-lea.
Dar astăzi Biserica urmează potrivit celor normate şi potrivite de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului Metodiu, tratând în general pe cei ce au fost copleşiţi în chipuri diferite de acea greşeală.
Iar acesta zice că dacă cineva a fost prins de nelegiuiţi pe când era copil şi, de frică sau din neştiinţă sau din prostie fiind sedus, a tăgăduit credinţa, dar ajungând la vârsta bărbăţiei revine la moravurile creşti­nilor şi intrând în catoliceasca Biserică se pocăieşte şi se mărturiseşte, să asculte zilnic de l preot, până la ziua a şaptea cele patru rugăciuni rân­duite şi în a opta să se boteze; apoi, dezbrăcându-se şi îmbrăcând Ientio-nul, să se ungă cu Sfântul Mir, întocmai ca şi cei ce se botează, şi astfel să se învrednicească de dumnezeiasca împărtăşanie; iar în alte opt zile nici­decum să nu lipsească de la sfintele slujbe din biserică, întocmai ca şi cei ce se botează.
Iar dacă cineva a fost cuprins de cei nelegiuiţi fiind în deplina vârstă a bărbăţiei şi prin chinuri a fost silit să se lepede de credinţa sa, acestuia încă să i se acorde milostivire. Totuşi întâi va posti de două ori 40 de zile, reţinându-se de la carne, brânză şi ouă, şi în trei zile din săptămână să se abţină de la vin; şi nici untdelemn să nu dorească; şi să facă rugăciuni îmbelşugate şi cât se poate mai multe metanii. După aceea, împlinindu-se cele două de ori 40 de zile, să asculte timp de şapte zile zilnic rugăciuni de pocăinţă, iar în ziua a opta să se spele întocmai ca cei mai sus menţionaţi şi să fie uns şi să se învrednicească de împărtăşirea Sfintelor Taine, iar după alte opt zile să participe la slujbele bisericeşti, iar pe cel ce intenţio­nat a dezertat la tăgăduirea credinţei, îl aşteaptă pedeapsă grozavă, dar prin nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, aceasta încă se va lecui cu milostivire. Deci doi ani să postească, reţinându-se de la carne, brânză şi ouă; iar în trei zile din săptămână lipsindu-se de untdelemn şi de vin, făcând în fiecare zi metanii potrivit puterii sale, una sută sau două sute. Iar împlinindu-se cei doi ani, să asculte şi acesta şapte zile rugăciuni de pocăinţă, iar apoi să se procedeze şi în privinţa lui precum s-a mai spus mai înainte.
(62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. I ec; 102 TruL; 1-9, 12, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez.; 3, 73, 81, 84 Vasile cel Mare; 1-14 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 2 Ioan Ajunătorul (VRĂJITORIA. OSÂNDA VRĂJITORILOR ŞI A CELOR CE ALEARGĂ LA EI)
Pe cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitorie şi farmece, dumnezeiescul Va­sile, în canonul al 65-lea, îi supune pedepsei ucigaşilor, care durează timp de douăzeci de ani; iar pe cei ce se dedau ghicitorilor de noroc sau numai înclină să creadă ca aceştia, în al şaptezeci şi doilea canon. Grigorie de Nyssa însă, în canonul al doilea făcând iarăşi împărţirea păcatelor, po­runceşte ca celor ce trec de partea acelor vrăjitori întru lepădarea cre­dinţei noastre să li se dea şi lor răstimpul de pedeapsă al apostaţilor; iar în privinţa celor care din constrângere şi din micime de suflet au trecut la aceştia, porunceşte să se observe măsura pedepsei celor care păcătuiesc în desfrânare.
Iar canonul şasezeci şi unu al sinodului al şaptelea îi osândeşte pe cei din urmă la pedeapsă de şase ani. Apoi canonul al douăzeci şi patrulea de la Ancira îi supune pe aceştia unei epitimii nu mai lungi de cinci ani. Să se citească şi canonul al treizeci şi şaselea al sinodului de la Laodiceea, care face deosebire exactă în privinţa acestora.
Iar Ioan Ajunătorul, în privinţa celor ce se îndeletnicesc cu vrăjitorie sau farmece, scurtează la trei ani timpul lor de penitenţă, dacă se strădu­iesc a posti zilnic, cât mai mult timp, şi dacă după ceasul al nouălea gustă mâncare uscată şi seacă, şi să trăiască cât mai desăvârşit; dar să facă şi 250 de metanii, atingând cu evlavie pământul cu fruntea.
Cu aceleaşi pedepse pedepseşte şi pe femeile care confecţionează amulete şi se îndeletnicesc cu ghicire de noroc.
(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa).

CANONUL 3 Ioan Ajunătorul (DUHOVNICUL ESTE CHIVERNISITORUL POCĂINŢEI DUPĂ CHIBZUINŢĂ SA)
Ioan Ajunătorul zice: Eu socotesc că celor care judecă drept nu li se pare că scurtarea de către noi a timpului de pocăinţă nu este o părere salvatoare, deoarece nici Părintele Vasile cel Mare şi nici cei ce mai vechi dumnezeieşti Părinţi ai noştri nu au stabilit pentru cei ce păcătuiesc vreo ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, fără numai îndepărtarea de la Sfânta împărtăşanie. Noi am socotit ca în privinţa celor care se pocăiesc cu adevărat şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu disciplină aspră şi cu înţelepciune îşi schimbă viaţa, contrabalansând răutatea anterioară după măsura înfrângerii, să măsurăm şi scurtarea timpului de pocăinţă. De pildă, dacă cineva ar primi să nu bea vin în anumite zile, am judeca să-1 ier­tăm şi noi un an din epitimia hotărâtă de către Părinţi, pentru greşeala lui. Aşijderea, dacă ar făgădui reţinerea de la carne până la un timp, am socotit să-i tăiem alt an, iar dacă de la brânză şi de la ouă, sau peşte, sau de la unt­delemn, şi astfel pentru fiecare reţinere de acest fel să-i iertăm un an. Tot astfel să procedăm dacă acela va voi să îmblânzească pe Dumnezeu prin îmbelşugatele plecări de genunchi; şi mai ales de va arăta râvnă şi hotărâre nestrămutată pentru milostenie. Iar dacă cineva după păcătuire s-a dedat vieţii de Dumnezeu iubitoare şi singuratice, am socotit că este bine să dobândească iertare încă şi mai scurtă, ca prin acest fel de vieţuire să răzbune în viitor patima respectivă în cursul vieţii.
(12 sin. I ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Ioan Ajunătorul (BÂNTUIREA DE ISPITE)
Năvălirea poftei prin gânduri în inimă este cu totul de nepedepsit, fiind un păcat încă nesăvârşit.

CANONUL 5 Ioan Ajunătorul (ÎNVOIREA LA ISPITĂ)
Învoirea sufletului de a primi pofta se spală cu 12 metanii.

CANONUL 6 Ioan Ajunătorul (LUPTA CU ISPITELE)
Lupta este vrednică ori de cununi, ori de pedeapsă.

CANONUL 7 Ioan Ajunătorul (PRIMIREA ISPITEI)
Consimţământul este cauza şi începutul epitimiilor.

CANONUL 8 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU SCURGEREA SĂMÂNŢEI ÎN SOMN)
Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, o zi se scoate de la îm­părtăşanie, şi se crede că se curaţeşte de întinăciune astfel că va cânta psalmul 50 şi va face 49 de metanii.
(4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 Tim. Alex.)

CANONUL 9 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU SCURGEREA SĂMÂNŢEI ÎN TREZVIE)
Iar cel ce s-a întinat deştept fiind cu trupul, şapte zile se opreşte de la împărtăşanie, cântând în fiecare zi Psalmul al 50-lea şi făcând 49 de metanii.
(4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 Tim. Alex.)

CANONUL 10 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU MALAHIE)
Cel ce a făcut malahie 40 de zile se pedepseşte, cu mâncare uscată hrănindu-se în fiecare zi şi făcând 100 de metanii.

CANONUL 11 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU MALAHIA ÎN DOI)
Iar amestecarea cu alţii, ca una ce face malahia îndoită, primeşte epitimia arătată până la 80 de zile.

CANONUL 12 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CLERICILOR PENTRU MALAHIE)
Iar dacă vreunul dintre cei din cler mai înainte de consacrare a căzut în patima malahiei, nefiind poate îngrijat că numai pentru aceasta se va opri de la preoţie, întâi, primind epitimie suficientă, aşa să vie la preoţie. Iar dacă s-a aprins cu acest păcat după ce va fi primit demnitatea preo­ţească, pe un an încetând de la aceasta şi pedepsindu-se cu epitimiile obiş­nuite, să se întoarcă la preoţie. Dar dacă, după cunoaşterea păcatului, a doua oară sau a treia oară ar face aceasta, încetând de la preoţie, să trea­că în treapta citeţilor.

CANONUL 13 Ioan Ajunătorul (CANON PENTRU FAPTE ASEMENEA MALAHIEI)
Va primi epitimia însă pentru malahie şi între femei aceea care s-a sărutat şi pipăit cu un bărbat, dar nu a fost stricată.

CANONUL 14 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU DESFRÂUL CELUI NEÎNSURAT)
Canonul al treilea al Sfântului Grigorie de Nyssa exclude pe cel desfrâ­nat pe nouă ani de la Sfintele Taine, iar canonul al cincizeci şi nouălea al lui Vasile cel Mare, pe timp de şapte ani.
(4, 21, 22, 26, 59, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 15 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU DESFRÂUL CELUI ÎNSURAT)
Iar Vasile cel Mare în canonul 21 spune că cel ce este însurat cu femeie şi cade în desfrâu merită să se pedepsească mai mult decât cel ce nu trăieşte cu o femeie şi este cuprins de această patimă.
(9, 19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 16 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIORIEI)
în canonul 60 Vasile cel Mare, pe monahiile sau pe femeile canonice care desfrânează Ie supune epitimiei pentru adulter, căci acelea sfărâmă legătura cu mirele lor spiritual, Hristos, iar canonul al 44-lea al sinodului al Vl-lea porunceşte ca monahul care desfrânează cu nimic mai mult să nu se pedepsească decât laicii. Iar noi, zice Ioan Ajunătorul, rânduim ca cel ce desfrânează să nu se împărtăşească doi ani, dacă-şi va da silinţa să mănânce mâncăruri uscate zilnic, după ceasul al nouălea, şi va face două sute cincizeci de metanii. Iar dacă va neglija să facă acestea, va îndeplini timpul epitimiei hotărât de Părinţi.
(16 sin. IV ec; 44 Trul.; 19 Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 17 Ioan Ajunătorul (SILNICIA. (CEI CĂRORA LI SE FACE SILĂ NU SE OSÂNDESC))
Părinţii, şi mai ales canonul al 49-lea al Iui Vasile cel Mare, au hotărât să nu se supună pedepselor cei pângăriţi de oameni silnici sau de stăpâni.
(11 Ancira; 2 Grig. Neocez..; 30, 49 Vasile cel Mare)

CANONUL 18 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU DESFRÂU)
Canonul 32 al lui Vasile cel Mare hotărăşte ca clericul care des­frânează să se caterisească, dar să nu se şi afurisească.

CANONUL 19 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢĂ PENTRU CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA)
În privinţa celor care se căsătoresc a doua oară, canonul 4 al lui Vasile cel Mare zice că unii au stabilit un an; iar alţii doi ani de epitimie; iar cei ce se căsătoresc a treia oară se vor afurisi pe trei şi pe patru ani. Dar noi zicem că am primit obiceiul afurisirii de cinci ani pentru cei ce se căsă­toresc a treia oară, fireşte nedesfăcându-se căsătoria dacă au ei copii din căsătoriile anterioare.
(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 TruL; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 4, 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 20 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU ADULTER)
Canonul al patrulea al Iui Grigorie de Nyssa izgoneşte pe adulter pe optsprezece ani de la dumnezeiasca împărtăşanie, iar canonul 58 al lui Vasile cel Mare îi îngăduie ca după cincisprezece ani să se împărtăşească cu Sfintele Taine; iar canonul 20 al sinodului de la Ancira dispune ca epitimia să se poată termina după anul al şaptelea. Iar noi credem ca acela după trei ani să se învrednicească de împărtăşanie, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea se va mulţumi cu mâncăruri uscate şi va face şi două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar de va neglija să facă aceas­ta, va aştepta sfârşitul timpului hotărât de Părinţi.
(48 ap.; 87, 93, 98 TruL; 20 Ancira; 102 Cartag.; 19, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 21 Ioan Ajunătorul (DESPĂRŢENIA CANONICĂ A CLERULUI PENTRU ADULTERUL SOŢIEI)
Nu poate intra în preoţie acela a cărui soţie este adulteră, precum spune canonul al 8-lea de la Neocezareea. Se dispune ca femeia care s-a făcut adulteră după hirotonia soţului să se demită, sau dânsul să înceteze de la preoţie.
(18 ap.; 3, 6, 12, 26 TruL; 8 Neocez.; 27 Vasile cel Mare)

CANONUL 22 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU LOGODNICA ALTUIA ESTE ADULTER)
Canonul al 98-lea al sinodului al şaselea osândeşte ca pe adulter pe cel ce ia în căsătorie pe cea logodită legal cu altul.
(98 TruL; 11 Ancira; 22, 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 23 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU ERETICII ESTE OPRITĂ)
Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se îm­preună cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească.
(14 sin. IV ec; 72 TruL; 10, 31 Laod.; 21 Cartag.)

CANONUL 24 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA ÎMPREUNĂRII ÎNTRE FRAŢI (INCESTULUI))
Acela dintre cei ce au căzut în incest, care a comis necuviinţa cu sora sa proprie, după Vasile cel Mare, se exclude pe cincisprezece ani de la îm­părtăşanie. Iar noi rânduim ca acesta să se învrednicească de împăr­tăşanie după trei ani, dacă în fiecare zi va posti până seara şi va mânca mâncare uscată şi va face în fiecare zi 500 de metanii.
(67, 68, 75 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)

CANONUL 25 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA DESFRÂNĂRII CU LOGODNICA)
Cel ce desfrânează cu logodnica, după Vasile cel Mare, se exclude de la împărtăşanie pe 11 ani; noi zicem că pe doi ani, dacă în fiecare zi după ceasul al nouălea mănâncă mâncare uscată şi face în fiecare zi 300 de me­tanii. Dar neglijând să facă aceasta, va îndeplini anii hotărâţi de Părinţi.
(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez..; 23, 27, 67, 68, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teof. Alex.)

CANONUL 26 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU DESFRÂNARE CU SOACRA)
Aceloraşi epitimii se va supune şi cel ce iubeşte nebuneşte pe soacra sa, nefiind despărţit de soţia sa, potrivit legii, care zice că „Cele întărite din­tru început să rămână neschimbate sub toate împrejurările”. Dar Sfântul şi dumnezeiescul Sinod de acum hotărăşte ca cei ce săvârşesc un astfel de păcat să rămână neîmpărtăşiţi şase ani, supunându-se canonului ur­mător: sase luni să se abţină cu totul de mâncare de cărnuri, asistând totdeauna la sfintele slujbe ale bisericii, dacă nu li se întâmplă vreo boală sau altă nevoie inevitabilă, când vor sta afară de biserică, plângând şi rugând pe Dumnezeu să le ierte nelegiuirea; nici să nu primească anaforă, nici să nu bea apă sfinţită, dacă nu cumva se apropie timpul sfânt al lu­minării; şi ridicând numai pâinea întru numele Sfintei Treimi, să o mă­nânce cu evlavie, drept arvună a iubirii de oameni a lui Dumnezeu; dar să nu sărute cu îndrăzneală cu buzele sfintele icoAne, decât numai pedes-tralele lor cu toată frica. Dar în întreg timpul celor şase ani să facă zilnic 100 de metanii, afară de sâmbătă şi duminică; iar în fiecare miercuri şi vineri să se bucure de mâncări uscate, abţinându-se de la peşte, şi de la vin, şi de la untdelemn, şi în curs de doi ani să stea în biserică după cântăreţ şi să asculte dumnezeiestile cântări, iar ceilalţi trei ani şi jumăta­te să stea laolaltă cu credincioşii şi împreună să se roage; şi astfel după sfârşitul celor şase ani să se învrednicească de împărtăşanie. însă trebuie să observe şi acestea: să facă milostenie după putinţă, mai ales în menţio­natele zile de post, adică miercurea şi vinerea. Apoi să dăruiască săracilor toate câte le-a fost îngăduit să mănânce mai înainte de a se fi supus canonului, adresându-se lor cu rugămintea ca să se roage pentru dânşii; şi să trimită la biserică în fiecare săptămână o liturghie, dacă au mijloace; şi să se abţină de la minciuni şi jurăminte cu care de multe ori este îm­preunată călcarea de jurământ. Căzând însă ei în boală de moarte, să se învrednicească de dumnezeiasca împărtăşanie; dar întremându-se să re­vină iarăşi în acea treaptă a pedepsei în care s-au găsit înainte de împăr­tăşania dată lor din necesitate; şi să-şi zdrobească inima, cu lacrimi calde să-şi curăţească după putinţă cât mai mare păcatul greu al sufletului.
(86 Vasile cel Mare)

CANONUL 27 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA VRĂJITORILOR, ADULTERILOR ŞI UCIGAŞILOR)
Acelaşi canon se potriveşte şi pentru vrăjitori, şi pentru adulteri, şi pentru ucigaşi, şi pentru toţi care cad în vinovăţii grele, dar prin dis­poziţia sufletească a persoAnelor respective spre pocăinţă, sau se reduce pedeapsa, sau se înmulţeşte.
(26 Ioan Ajun.)

CANONUL 28 Ioan Ajunătorul (OPRIRI ŞI ÎNFRÂNĂRI PENTRU FEMEIA AFLATA ÎN CURĂŢENIE LUNARĂ)
Canonul al 2-lea al Sfântului Dionisie, dar şi al 7-lea al lui Timotei, porunceşte ca femeile care sunt în curăţirea lunară să nu se atingă de nimic dintre cele sfinte, până la a şaptea zi. Şi în legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă, ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeieştile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită.
nimic dintre cele sfinte până la a şaptea zi. Şi legea cea veche porunceşte aceasta. Dar nici nu îngăduie să se împreune cu bărbaţii; căci din aceasta se întâmplă ca cei ce se zămislesc să se facă slabi şi fără putere. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl leprosului, fiindcă din cauza neînfrânării n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce nu va ţine seama de aceasta în timpul necurăţeniei sale şi va atinge dumnezeiestile taine, 40 de zile porunceşte să fie neîmpărtăşită.
(44 Laod.; 2 Dion. Alex.; 6, 7 Tim. Alex.)

CANONUL 29 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI)

Canonul al 4-lea al lui Grigorie de Nyssa exclude de la împărtăşanie pentru optsprezece ani pe cel ce comite necuviinţă cu bărbaţii; iar cano­nul al 62-lea al lui Vasile cel Mare, pentru cincisprezece. Noi însă socotim că pentru trei ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plân­gând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncăruri uscate şi 200 de meta­nii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească cinci­sprezece ani.
(7, 62 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 30 Ioan Ajunătorul (COPIII PÂNGĂRIŢI. CEI PÂNGĂRIŢI NU POT FI CLERICI)
Copilul, de se va pângări de cineva, să nu intre în preoţie. Căci deşi acela din cauza nevârstniciei nu a păcătuit, dar vasul s-a sfărâmat şi ne­trebnic s-a făcut pentru sfânta slujbă. Iar dacă pe coapse a primit scurge­rea, canonisindu-se potrivit, nu se va opri să se aducă la preoţie.
(4 Grig. Nyssa)

CANONUL 31 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA UCIDERII DE VOIE ŞI FĂRĂ DE VOIE)
Legea Veche porunceşte ca ucigaşul să se pedepsească cu moartea; iar Vasile cel Mare, în canonul 56, exclude pe ucigaşul cu premeditare pentru douăzeci de ani de la împărtăşanie, iar pe cel fără de voie pentru zece. Iar noi excludem de la împărtăşanie pentru cinci ani pe ucigaşul cu premedi­tare, iar pe cel fără de voie, pentru trei ani, dacă însă, după ajunarea cea până seara, ucigaşul cel cu mâna sa va mânca mâncare foarte uscată şi se va sili să facă în fiecare zi câte 300 de metanii, iar găsindu-se întru lene­vie, să îndeplinească hotărârea Părinţilor.
(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 32 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE UCID ÎN RĂZBOI ŞI ÎN LUPTA CU TÂLHARII)
Vasile cel Mare, în canonul 13, exclude de la împărtăşanie pentru trei ani pe cei ce ucid în război. Aşijderea în canonul 55 şi pe cei ce luptă împotriva tâlharilor; iar clericii se caterisesc.
(22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 33 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE PRICINUIESC PIERDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI)
Vasile cel Mare, în Canoanele sale al 2-lea şi al 8-lea, spune că femeile care strică cu meşteşugiri pe feţi în pântece şi cele ce dau şi iau doctorii, pentru ca să-i piardă şi ca feţii înainte de vreme să cadă afară, să fie ex­cluse de la împărtăşanie pentru 10 ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau şi trei ani.
(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 34 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU PIERDEREA FĂRĂ DE VOIE A FĂTULUI)
Iar femeia care fără de voie a pierdut fătul primeşte epitimie de un an.
(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 35 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU NĂDUŞIREA CU VOIE SAU FĂRĂ DE VOIE A PRUNCULUI)
Femeia care adoarme asupra pruncului şi-l îneacă, după trei ani se învredniceşte de împărtăşire, îndepărtându-se în zile rânduite de cărnuri, şi de brânză, şi celelalte săvârşindu-le cu osteneală. Iar dacă din lenevire şi din neînfrânarea părinţilor s-a întâmplat aceasta, se aseamănă cu uci­derea intenţionată. Dacă însă din viclenia vrăjmaşului, atunci fapta este vrednică de iertare. Totuşi, si aceasta are trebuinţă de epitimii potrivite; căci din cauza altor greşeli s-a întâmplat această părăsire.

CANONUL 36 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU PIERDEREA CU VOIE A FĂTULUI)
Femeii care nu se îngrijeşte de fătul său, ci din cauza neglijenţei dânsei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată.
(2, 32, 52 Vasile cel Mare)

CANONUL 37 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PĂRINŢILOR CARE ÎŞI LASĂ COPIII SĂ MOARĂ NEBOTEZAŢI)
Murind copilul nebotezat din cauza neglijenţei părinţilor săi, părinţii se exclud pe trei ani de Ia împărtăşire, mâncând ei în aceşti ani mâncăruri uscate şi îmblânzind pe Dumnezeu cu plecări de genunchi cu plângere şi cu putere să se roage de Dumnezeu cu milostivire. Iar fiind copilul de şapte zile şi moare nebotezat, părinţii se înlătură pe şapte ani din comuni­une şi se condamnă ca în aceşti ani să mănânce mâncări uscate şi să facă în fiecare zi 40 de metanii.
(72, 110 Cartag.)

CANONUL 38 Ioan Ajunătorul (CĂLUGĂRIŢA SĂ DEA LA IVEALĂ PĂCATELE DE CARE ŞTIE)
Călugăriţa care a auzit de la alţii despre un adulter sau despre pângărire de prunci, şi nu descoperă aceasta superioarei se supune aceleiaşi epitimii ca aceea ce a săvârşit păcatul, potrivit canonului 71 al lui Vasile cel Mare.
(71 Vasile cel Mare)

CANONUL 39 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA CELOR CE-ŞI LEAPĂDĂ COPIII ESTE CU UCIGAŞII)
Legea pedepseşte ca pe ucigaşe pe cele ce-şi aruncă copiii lor la intrările bisericilor, chiar dacă cineva i-ar scăpa luându-i.
(33, 52 Vasile cel Mare)

CANONUL 40 Ioan Ajunătorul (TÂLHARII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)
Tâlharii se supun pedepsei ucigaşilor de oameni, deoarece ei se servesc şi de ucidere spre promovarea întreprinderii lor.
(22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43, 55 Vasile cel Mare)

CANONUL 41 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU FURT)
Hoţul, dacă de bunăvoie mărturiseşte fapta sa, să se afurisească pe un an, după canonul 61 al lui Vasile cel Mare; iar dacă a fost dovedit, să se afurisească pe doi ani. Dar noi vom lipsi pentru 40 de zile din comuniune pe hoţul care de bunăvoie se căieşte, iar pe cel ce se dovedeşte, pentru şase luni, mâncând după al nouălea ceas din zi mâncare uscată şi făcând în fiecare zi o sută de metanii.
(61 Vasile cel Mare; 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 42 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU FURTUL AVERII OBŞTEŞTI)
Cel ce a fost prins în furtul averii obşteşti, ceea ce se numeşte furt prin­cipal, să nu intre în preoţie. Iar dacă va cădea în această patimă după ce a intrat în preoţie, se va despuia de preoţie, după canonul 25 al Sfinţilor Apostoli.
(25, 72 ap.; 10 sin. 1-11; 6, 8 Grig. Nyssa)

CANONUL 43 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR)
Canonul 66 al lui Vasile cel Mare hotărăşte că cel ce jefuieşte mormin­tele trebuie să fie neîmpărtăşit pe zece ani. Iar noi pe un an, mâncând după al noulea ceas din zi şi făcând în Fiecare zi 200 de metanii.
(66 Vasile cel Mare; 7 Grig. Nyssa)

CANONUL 44 Ioan Ajunătorul (OSÂNDA PENTRU SPURCAREA CELOR SFINTE)
După Sfântul Grigorie de Nyssa, sacrilegiul se pedepseşte cu timp mai scurt decât adulterul; dar se dă până la trei ani.
(25, 38, 72, 73 ap.; 25 Antioh.; 10 sin. I-II; 8 Grig. Nyssa; 2 Chiril Alex.)

CANONUL 45 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA CELOR CARE JURĂ STRÂMB))
Canonul 82 al lui Vasile cel Mare hotărăşte ca cei ce prin constrângere jură strâmb să se înlăture din comuniune pe trei ani; iar cei ce fără de constrângere, să fie înlăturaţi de Ia aceasta pe zece ani. Iar noi credem de cuviinţă ca aceştia să se scoată din comuniune pe un an, mâncând după al noulea ceas din zi mâncări uscate şi făcând zilnic 250 de metanii.
(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64, 82 Vasile cel Mare)

CANONUL 46 Ioan Ajunătorul (NU ESTE CU DREPTATE A CERTA CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ)
Nici femeia laică, nici călugăriţa să nu se despartă de biserică pentru orice fel de păcat, ci numai de la împărtăşanie. Canonul zice să facem aşa din cauză că multe femei s-au sinucis de ruşine; precum nici presbiterul, nici diaconul, potrivit acestei norme: „Nu vei pedepsi de două ori pentru aceeaşi” (Naum 1,9).
(25 ap.; 34 Vasile cel Mare)

CANONUL 47 Ioan Ajunătorul (POCĂINŢA PENTRU BĂUTURI NECURATE)
Căzând ceva necurat în fântână, sau în untdelemn, sau în vin, cel ce bea acele băuturi trei zile să nu se atingă de carne şi de brânză; şi şapte zile să nu se cuminece.
(63 ap.; 67 TruL; 2 Gang.)

CANONUL 48 Ioan Ajunătorul (VOMAREA. POCĂINŢA CELOR CE VOMEAZĂ DUPĂ CUMINECARE)
Cel ce a vomitat după dumnezeiasca împărtăşanie să se înlăture pe 40 de zile de la dumnezeiasca cuminecătură, rostind cincizeci de psalmi în fiecare zi şi făcând cincizeci de metanii, orişicum s-ar fi întâmplat aceasta. Căci chiar dacă ar şti el că nu s-a întâmplat din cauza sa, totuşi să se supună la orice caz pentru alte oarecare păcate ale sale.

CANONUL 49 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU MAŞTERA)
De va păcătui cineva cu maştera sa, se pedepseşte cu trei ani, fireşte aju­nând până seara, şi mâncând uscat, şi în fiecare zi făcând cinci sute de metanii.
(79 Vasile cel Mare)

CANONUL 50 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU MAMA ŞI CU FIICA)
De va păcătui cineva cu mama şi cu fiica, se pedepseşte cu patru ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

CANONUL 51 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ CU DOI FRAŢI)
De va face cineva sodomie cu doi fraţi, asemenea se pedepseşte.

CANONUL 52 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ CU GINERELE)
De va face cineva sodomie cu ginerele său, se pedepseşte cu patru ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

CANONUL 53 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ ÎNTRE FRAŢI)
De va face cineva sodomie cu fratele său, se pedepseşte cu opt ani, mân­când uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 400 de metanii.

CANONUL 54 Ioan Ajunătorul (DESFRÂNAREA NEFIREASCĂ CU FRATELE MAI MIC)
Dacă vreun frate mai mic ar suferi sodomie de la cel mai mare, fără să facă el sodomie, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând 100 de metanii.

CANONUL 55 Ioan Ajunătorul (CĂDEDEA CU FIICA SA)
De va păcătui cineva cu fiica sa o dată, se pedepseşte cu cinci ani. Iar dacă de mai multe ori, cu 12 ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi si făcând în fiecare zi 500 de metanii.

CANONUL 56 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU MAMA SA)
De va păcătui cineva cu mamă-sa o dată, se pedepseşte cu şapte ani, iar dacă de mai multe ori, cu 12 ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi si făcând cinci sute de metanii.

CANONUL 57 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU FINA)
De va păcătui cineva cu fiica sa cea din Sfântul Botez o dată, se pedepseşte cu opt ani, iar dacă de mai multe ori cu 10 ani, mâncând după al nouălea ceas din zi si făcând cinci sute de metanii.

CANONUL 58 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU CUMĂTRĂ)
De va păcătui cineva cu cumătră sa, se pedepseşte cu opt ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

CANONUL 59 Ioan Ajunătorul (SODOMIA)
De va păcătui cineva de mai multe ori cu dobitoc, având soţie, se pedepseşte cu opt ani, iar de nu are femeie şi a păcătuit o dată sau de două ori, sau de mai mult de trei ori a păcătuit, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând 300 de metanii. Aceste epitimii le va primi şi femeia care a păcătuit cu dobitoc.

CANONUL 60 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU VERIŞOARA PRIMARĂ)
De va păcătui cineva cu vara sa primară, se pedepseşte doi ani, mâncând iscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 500 de metanii.

CANONUL 61 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA CU NECREŞTINI ŞI ERETICI)
De va păcătui cineva cu o păgână, sau şi cu o evreică, sau cu turcoaică, au cu eretică, neavând soţie legiuită, se pedepseşte trei ani, mâncând us-at după al nouălea ceas din zi, făcând în fiecare zi 200 de metanii. Asemenea se pedepseşte şi femeia care, neavând soţ legiuit, va păcătui cu vreu, sau cu turc, sau cu eretic, sau cu armean. Iar dacă bărbatul, care re soţie, şi femeia, care are soţ legiuit, ar păcătui cu astfel de persoAne lăgâne sau eretice, se pedepsesc pe patru sau cinci ani, mâncând uscat lupă al nouălea ceas din zi si făcând în fiecare zi 250 de metanii.

CANONUL 62 Ioan Ajunătorul (ADULTERUL SOŢIILOR DE CLERICI. DESPĂRŢENIA CANONICĂ A CLERICILOR)
Iar dacă soţia presbiterului sau diaconului ar comite adulter, se edepseşte cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi icând în fiecare zi 300 de metanii. Fireşte că acestea se pedepsesc mai greu decât alte adultere, pentru că ucid pe bărbaţii lor, făcându-se ele prin acest fel de adulter cauza caterisirii din preoţie. Şi soţii lor, dacă voiesc să le mai aibă pe ele soţii, se caterisesc din preoţie. Iar dacă voiesc să aibă preoţia, se despart de dânsele mai înainte de a se împreuna cu ele după adulter, potrivit canonului al 8-lea al sinodului de la Neocezareea.

CANONUL 63 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA FEMEII CU DOI FRAŢI)
Iar dacă o femeie ar păcătui cu doi fraţi, se pedepseşte pe trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

CANONUL 64 Ioan Ajunătorul (PĂCĂTUIREA FEMEII CU FAMEN)
Dacă o femeie ar păcătui cu un famen, se pedepseşte cu trei ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 300 de metanii.

CANONUL 65 Ioan Ajunătorul (ÎMPREUNAREA NEFIREASCĂ CU SOŢIA)
De va face cineva sodomie cu soţia sa, se pedepseşte pe opt ani, mân­când uscat după al nouălea ceas din zi şi făcând în fiecare zi 200 de metanii.

CANOANELE lui Nichifor Mărturisitorul (†818)

CANONUL 1 Nichifor Marturisitorul (ANTIMISUL)
Dacă din neştiinţă se va spăla antimisul, acela nu-şi pierde sfinţenia, nici nu se face necurat.
(73 ap.; 7 sin. VII ec.)

CANONUL 2 Nichifor Marturisitorul (CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA)
Cel ce se căsătoreşte a doua oară nu se cunună, ci i se dă chiar epitimia de a nu se împărtăşi doi ani cu preacuratele taine; iar cel ce se căsătoreşte a treia oară, cinci ani.
(7 ap.; 3 Trul.; 19 Ancira; 3, 7 Neocez.; 1 Laod.; 4, 12 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Nichifor Marturisitorul (PRIDVORUL BISERICII. ÎN PRIDVORUL BISERICII NU SE ZĂBOVEŞTE)
Cel ce petrece de nevoie timp scurt în pridvorul bisericii nu se osân­deşte. Iar dacă zăboveşte acolo timp îndelungat, acela să se alunge cu certări, iar biserica să-şi primească ale sale drepturi.
(73 ap.; 74, 76, 97 Trul.)

CANONUL 4 Nichifor Marturisitorul (DANIILE Şl NUMELE CELOR RĂPOSAŢI. BISERICA PRIMEŞTE DANII ŞI FĂRĂ TESTAMENT)
Se cuvine a se primi milosteniile ce se fac pentru cei ce s-au săvârşit fără testament; anume dacă dânşii fiind vii aveau intenţia să facă aceste milostenii.

CANONUL 5 Nichifor Marturisitorul (LA BUNAVESTIRE ESTE DEZLEGARE DE VIN ŞI DE PEŞTE)
De s-ar întâmpla Bunavestire în Joia cea Mare sau Vinerea cea Mare, nu păcătuim dacă gustăm vin şi peşte.
(66ap.;52Trul.)

CANONUL 6 Nichifor Marturisitorul (EGUMENUL POATE HIROTESI CITEŢ ŞI IPODIACON)
Cel ce are rugăciunea (hirotesia) de egumen, presbiter fiind, poate să sfinţească citeţ şi ipodiacon în mănăstirea sa.
(33Trul.; 14sinF/ec.)

CANONUL 7 Nichifor Marturisitorul (DESFRÂUL OPREŞTE DE LA HIROTONIE)
Dacă cineva a vieţuit 20 de ani sau şi mai mulţi în desfrâu, apoi se va arăta că face fapte virtuoase, acela nu se cuvine a se hirotoni; fiindcă cel sfinţit trebuie să fie imaculat.
(80 ap.; 2 sin. Iec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. 1-11; 4 Chirii al Alex.)

CANONUL 8 Nichifor Marturisitorul (COPIII DIN FLORI ŞI CEI DIN CĂSĂTORIA A DOUA ŞI A TREIA SE POT HIROTONI)
Copiii născuţi din ţiitoare sau din cei ce s-au căsătorit a doua oară sau a :reia oară şi care dovedesc că au viaţă vrednică de preoţie se hirotonesc.
(76 ap.; 33 Trai; 14 sin. Vil ec; 15 Laod.)

CANONUL 9 Nichifor Marturisitorul (CUMINECAREA CELOR ÎN PRIMEJDIE DE MOARTE)
Se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtăşanie celui bolnav în prime­jdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare.
(29 Trul.; 41 Cartag.)

CANONUL 10 Nichifor Marturisitorul (ÎNCHINAREA DUMINICA ŞI ÎN CINCIZECIME)
Duminica şi în toată Cincizecimea se cuvine a pleca genunchii pentru sărutarea icoAnelor, dar să nu se facă obişnuitele metanii mari.
(20 sin. I ec; 90 Trul; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare)

CANONUL 11 Nichifor Marturisitorul (PROSCOM1DIA. RÂNDUIALĂ PENTRU PROSCOMIDIE)
Nu păcătuieşte cel ce proscomideşte dintr-o prescură pentru trei oa­meni, sau aprinde o lumânare.

CANONUL 12 Nichifor Marturisitorul (POTIRUL NU SE BINECUVÂNTEAZĂ LA PROSCOMIDIE)
Sfântul Potir nu trebuie să se binecuvânteze la rugăciunea proscomidiei.

CANONUL 13 Nichifor Marturisitorul (LA LITURGHIE SE FOLOSEŞTE APĂ CALDĂ)
Nu se cuvine ca presbiterul să liturghisească fără apă caldă, decât nu­mai de mare nevoie; şi dacă nicidecum nu se află apă caldă.
(32Trul.;37Cartag.)

CANONUL 14 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU CĂLUGĂRUL REVENIT ÎN MĂNĂSTIRE)
Se cuvine ca monahul care a lepădat schima, şi iarăşi a revenit, să îmbrace iarăşi îmbrăcămintea monahală ce a dezbrăcat, dar fără să se citească rugăciunile orânduite.
(81, 83 ap.; 3, 4, 6, 7 sin. IVec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 15 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRIŢELE POT INTRA ÎN ALTAR)
Se cuvine călugăriţelor a intra în sfântul altar şi să aprindă lumânări şi candele, să-l cureţe şi să-l măture.
(69 Trul.; 19,44 Laod.)

CANONUL 16 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRII SĂ POSTEASCĂ ÎNTREG POSTUL MARE)
Nu se cuvine ca monahii, în Vinerea Mare, să îndeplinească lucrări agricole şi, sub pretextul acestora, să se dezlege la vin şi untdelemn, fi­indcă acestea sunt obiceiuri ale necumpătării.

CANONUL 17 Nichifor Marturisitorul (PRICINI CARE IARTĂ PLECAREA CĂLUGĂRULUI DIN MĂNĂSTIRE)
Pentru trei cauze se iartă monahului să plece din mănăstirea sa: dacă egumenul este eretic; dacă intrarea femeilor în mănăstire devine liberă; dacă în cenovie învaţă copii mireneşti.

CANONUL 18 Nichifor Marturisitorul (SĂ NU SE VESTEASCĂ ÎN LUME CELE CE SE FAC ÎN MĂNĂSTIRE)
Fiindcă nu este permis ca prin copiii aceştia să se divulge poporului cele ce se fac în mănăstire.
(4 sin. IV ec; 21 sin. Vil ec; 80 Cartag.; 4 sin 1-11)

CANONUL 19 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU CĂLUGĂRII PUŞI LA POCĂINŢĂ)
Se cuvine călugărilor supuşi epitimiilor să mănânce cu ceilalţi şi să se roage laolaltă; precum şi să primească pâine binecuvântată, adică anafo-ră, deodată cu mărturisirea lor.

CANONUL 20 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU POSTIREA CĂLUGĂRILOR ÎN POSTUL CRĂCIUNULUI)
în Postul Sfinţilor Apostoli şi în Postul Sfântului Filip se cuvine călugă­rilor care şed în mănăstire să mănânce o dată pe zi spre seară, miercurea şi vinerea; iar cei ce lucrează, să guste după ceasul al şaselea, iar seara să mănânce.

CANONUL 21 Nichifor Marturisitorul (POCĂINŢA CĂLUGĂRIŢEI CĂREIA I S-A FĂCUT SILĂ)
Călugăriţei care se va necinsti de oameni barbari şi necumpătaţi, iar viaţa ei anterioară a fost curată, să i se dea epitimie de 40 de zile; dar dacă viaţa ei anterioară a fost întinată, să se îndeplinească epitimia prescrisă pentru desfrâu.
(49 Vasile cel Mare; 2 Grig. Neocez.)

CANONUL 22 Nichifor Marturisitorul (POCĂINŢA CELUI CE S-A CĂLUGĂRIT CU GÂND VICLEAN)
Cel ce de frica de oaste sau din oarecare viclenie a îmbrăcat schima monahicească, fireşte ca unul ce-şi bate joc de dânsa, şi după această nevoie neapărată şi prefăcătorie a dezbrăcat-o, să se epitimeasca pe de trei ori 40 de zile şi apoi să se apropie de Sfânta împărtăşanie.

CANONUL 23 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRIŢELE NU SE CUMINECA DE CĂLUGĂRI PRESBITERI TINERI)
Nu se cuvine călugăriţelor să se împărtăşească de la călugărul pres-biter tânăr, când acesta slujeşte şi împărtăşeşte.
(47 TruL; 18, 20, 22 sin. VII ec.)

CANONUL 24 Nichifor Marturisitorul (EGUMENUL SĂ NU-I GONEASCĂ PE CĂLUGĂRI DIN MĂNĂSTIRE)
Nu se cuvine ca egumenul să scoată culionul ucenicului şi să-1 alunge pe acesta din mănăstire.

CANONUL 25 Nichifor Marturisitorul (CEI CE LEAPĂDĂ CĂLUGĂRIA SUNT CA CEI DAŢI ANATEMEI)
Pe cel ce a lepădat sfânta schimă călugărească şi nu se îndreaptă nu se cuvine a-1 băga în casă, ci să se părăsească.
(81, 83 ap.; 3, 6, 7, 16 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. l-Il)

CANONUL 26 Nichifor Marturisitorul (BOTEZUL ŞI CĂLUGĂRIA PE PATUL DE MOARTE)
De va fi cineva bolnav şi ar cere Sfântul Botez, sau sfânta schimă călu­gărească, trebuie să i se dea fără întârziere şi să nu i se denege harul.
(4 Tim. Alex.)

CANONUL 27 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRUL PRESBITER SĂ SLUJEASCĂ CU MANTIE)
Nu se cuvine monahului presbiter a sluji fără mantie.

CANONUL 28 Nichifor Marturisitorul (PĂCATELE NU SE DESCOPERĂ. SECRETUL SPOVEDANIEI)
Duhovnicul, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate as-jnse, trebuie să-i oprească pe aceştia de la împărtăşire; dar să nu-i oprească de a intra în biserică, nici să nu dea în vileag cele ce le ştie de­spre ei, ci să-i sfătuiască cu blândeţe ca să stăruiască ei întru pocăinţă şi rugăciune, şi să li se administreze epitimiile ce li se cuvin, potrivit dis­poziţiei sufleteşti a fiecăruia.
(132 Cartag.; 34 Vasile cel Mare)

CANONUL 29 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA ADULTERILOR, SODOMIŢILOR, UCIGAŞILOR ŞI A ALTOR RĂUFĂCĂTORI)
Adulterii, şi cei ce păcătuiesc cu dobitoace, şi ucigaşii, şi alţii de acest fel, dacă vor mărturisi din îndemn propriu nelegiuirea lor care nu este cunoscută de către cei mulţi, se opresc de la împărtăşanie şi primesc epi-timii, dar intrând în biserică, să stea numai până la rugăciunea catehu-menilor. Iar dacă păcatele lor sunt vădite, atunci vor îndeplini epitimiile potrivit legiuirilor bisericeşti.
(34, 56, 58, 63, 74 Vasile cel Mare)

CANONUL 30 Nichifor Marturisitorul (DUHOVNICUL CHIVERNISEŞTE POCĂINŢA DUPĂ CHIBZUINŢĂ SA)
Dacă un laic cu voia sa îşi va mărturisi păcatele, duhovnicul poate să procedeze după chibzuinţă sa.
(12 sin. I ec; 74 Vasile cel Mare)

CANONUL 31 Nichifor Marturisitorul (PRESBITERUL POATE SFINŢI TEMELIA BISERICII)
Cu voia episcopului şi presbiterul poate să facă înfigerea crucii.
(31 ap.; 18 sin. IV ec; 31 Trul.)

CANONUL 32 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA CAMETEI)
Cei ce iau camătă nu se cuvine să se împărtăşească sau să mănânce împreună dacă stăruiesc în nelegiuire.
(44 ap.; 17 sin. I ec; 10 Trul.; 5, 16 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 33 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU POSTIREA CĂLUGĂRILOR)
Se cuvine ca monahii să ajuneze miercurea şi vinerea din săptămâna brânzei şi după apolisul liturghiei darurilor celor mai înainte sfinţite să mănânce brânză, oriunde ar petrece, spre surparea învăţăturii lui Iacob şi a eresului tetradiţilor.

CANONUL 34 Nichifor Marturisitorul (OPRELIŞTI PENTRU CEI NECUNUNAŢI. CONCUBINAJUL)
Dacă cel ce are ţiitoare nu voieşte să o lase, nici să se binecuvânteze însoţirea lor, şi să o aibă după binecuvântare, de la acela nu se cuvine a se primi cele ce le dăruieşte bisericii, deoarece prin fapte huleşte legile ei dumnezeieşti dispreţuindu-le.
(17 ap.; 3 Trul.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 35 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA CĂLUGĂRULUI CARE SE CĂSĂTOREŞTE)
Dacă un monah, lepădând sfânta schimă, va mânca carne şi va lua fe­meie, acela trebuie să se supună anatemei dacă nu se întoarce şi cu sila să se îmbrace în haine monahale, şi să se închidă în mănăstire.
(81, 83 ap.; 6, 16 sin. IV ec; 10 sin. Vil ec; 10 Cartag.; 11 sin. 1-11)

CANONUL 36 Nichifor Marturisitorul (DESFRÂUL OPREŞTE DE LA PREOŢIE)
Cel ce a desfrânat măcar o dată nu se cuvine a se hirotoni, chiar dacă s-a lăsat de acea patimă; căci Vasile cel Mare zice: „Unul ca acesta, chiar şi morţi de ar învia, nu se face preot”.
(18 ap.; 3, 26 Trul.; 3, 12 Vasile cel Mare)

CANONUL 37 Nichifor Marturisitorul (DESFRÂNAŢII N-AU PARTAŞANIE CU CREDINCIOŞII)
Când Apostolul zice: „Dacă vreun frate va fi numit desfrânat, cu unul ca acesta nici să nu mănânce” (I Cor. 5, 11), se vede că nu zice: cu acela pe care îl ştie unul sau doi că este desfrânat, ci cu acela pe care toţi îl numesc desfrânat şi îl cunosc. Fiindcă păcatele comise în chip neruşinat atrag mare pedeapsă.
(25 ap.; 1 Neocez.; 3, 32, 51, 59, 70 Vasile cel Mare.; 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 38 Nichifor Marturisitorul (BOTEZUL PRUNCILOR ÎN PRIMEJDIE DE MOARTE)
De va naşte femeia şi pruncul este în primejdie de moarte, după trei sau cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi cu­rată să-1 alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul şi în general nici să nu se atingă de el, până ce nu se va curaţi deplin după 40 de zile şi nu va primi de la preot rugăciunea.
(2 Dion. Alex.; 7 Tim. Alex.)

CANONUL 39 Nichifor Marturisitorul (CĂLĂTORIA DUMINICA)
Duminica nu se cuvine a călători fără nevoie şi fără constrângere.

CANONUL 40 Nichifor Marturisitorul (CĂRŢILE NECANONICE ŞI CELE CU SEMNELE VREMII SĂ NU SE PRIMEASCĂ)
Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Pavel şi cele ce se numesc Brontologia şi Selinodromia şi Calendologia, fiindcă toate sunt necurate.
(60 ap.; 63 Trul; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)

CANONUL 41 Nichifor Marturisitorul (CĂRŢILE NECANONICE ŞI SCRISORILE NĂSCOCITE SĂ NU SE PRIMEASCĂ)
Nu se cuvine a se primi Apocalipsul lui Ezdra şi Zosima şi cele două martirologii ale sfântului Gheorghe şi ale sfinţilor martiri Kiric şi Iulia, nici cartea lui Marcu şi a lui Diadoh; fiindcă sunt lepădate şi neprimite.
(60 ap.; 63 Trul; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)

CANONUL 42 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ. JOILE SĂ NU SE ŢINĂ)
Nu se cuvine a lucra în săptămâna luminată, nici în sâmbăta săptămâ­nii celei libere a se cânta „fericiţi cei fără de prihană”, nici a ţine joile.
(66 Trul.; 29 Laod.; 1 Teof. Alex.)

CANONUL 43 Nichifor Marturisitorul (OSÂNDA CELUI CE UCIDE PE TATĂL SĂU (PATRICIDUL))
Cel ce bate pe tatăl său şi dinadins îl omoară să îndeplinească 35 de ani în epitimia uciderii.
(65 ap.; 91 Trul.; 22 Ancira; 43, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 44 Nichifor Marturisitorul (CĂLUGĂRUL FARA HIROTONIE ŞI DIACONUL POT BOTEZA DE NECESITATE)
La nevoie, şi monahul simplu să boteze. Asemenea, şi diaconul să bo­teze la nevoie.
(49, 50 ap.)

CANONUL 45 Nichifor Marturisitorul (LA NEVOIE, ORICE CREŞTIN POATE BOTEZA)
Dacă nu este de faţă preot, se cuvine ca pe pruncii cei nebotezaţi să-i boteze oricine s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar şi însuşi tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat.

CANONUL 46 Nichifor Marturisitorul (BISERICILE ERETICILOR NU SUNT BISERICI)
Vă sfătuim ca în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca în­tr-o casă simplă şi să se cânte numai din nevoie, aşezându-se cruce la mij­loc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvâr­şească rugăciune, nici să nu se aprindă candele şi lumânare.
(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 18 sin. I ec; 7 sin. II ec; 2, 4 sin. III ec; 11, 15 Trul.; 6, 7, 8, 10, 14, 31, 32, 33, 37 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)

CANONUL 47 Nichifor Marturisitorul (POSTUL DE MIERCUREA ŞI VINEREA. (PREOŢII CARE NU POSTESC MIERCUREA ŞI VINEREA SĂ NU CUMINECE))
Nu se cuvine a se împărtăşi de Ia preotul care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare a fi ortodox; căci nu este lucru sfânt a fî în unele privinţe evlavios, iar în alte privinţe a fi necurat.
(69 ap.; 29, 56, 86 TruL; 19 Gang.; 49, 50, 51, 52 Laod.; 1 Dion. Alex.; 15 Petru Alex.; 8, 10 Tim. Alex.)

CANONUL 48 Nichifor Marturisitorul (RÂNDUIALĂ PENTRU POSTIREA CĂLUGĂRILOR ÎN POSTUL MARE)
Călugării care muncesc în sfânta Patruzecime se cuvine ca în ceasul al nouălea să mănânce puţină pâine, iar seara să cineze.

CANONUL 49 Nichifor Marturisitorul (CÂND ZICE CĂLUGĂRUL NEHIROTONIT RUGĂCIUNEA LA MASĂ?)
Dacă presbiterul, sau diaconul, sau citeţul a fost caterisit, şi se găseşte un monah, acela să binecuvânteze masa.
(28 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 14 Sard.; 4, 12, 15 Antioh.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

SCRISOAREA LUI TEODOR STUDITUL (†826) CĂTRE CĂLUGĂRUL METODIU

Pe cât venerabilitatea ta are dorinţa să vadă pe smerenia noastră, tot atât să crezi că este şi dorinţa noastră după o întrevedere faţă în faţă. Dar după ce este scris că „Nu de la cel ce voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte ” (Rom. 9, 16), într-însul să se pună dorinţa şi Lui să i se lase grija, şi Dânsul când va vrea va îndeplini dorinţa celor ce se tem de Dânsul (Ps. 144, 19).
Dar acum trebuie a se răspunde cele cuvenite la întrebările care s-au pus de fraţii noştri duhovniceşti, Ilarie şi Eustatie, prin mijlocirea cucerniciei tale. Şi pentru ca să ne fie mai uşor de înţeles cele ce se vor spune, întâi se va pune fiecare întrebare şi apoi pe rând va urma răspunsul.

Întrebarea 1: Cuvine-se a primi pe presbiterii hirotoniţi în Roma, Neapoli şi Longobardia, fără să fi fost anunţaţi şi demişi, şi a fi în comuniune şi a mânca şi a cânta cu dânşii?
Răspuns: Pe vremea eresului, din cauza nevoilor constrângătoare, nu se pot îndeplini neîncetat numai decât cele stabilite în timp de pace; după cum se vede că a făcut atât preafericitul Atanasiu, cât şi preasfinţitul Eusebiu, care ambii au hirotonit şi străini. Şi se vede că acelaşi lucru se întâmplă şi acum pe vremea eresului de faţă; aşadar, cei despre care s-a vădit că au fost hirotoniţi în chipul acesta, dar nu au fost osândiţi în public, să nu se respingă, ci să se primească după patru prezentări (kata tas tessaras protasis).

Întrebarea 2: Cuvine-se a se primi presbiterii care au fost hirotoniţi în străinătate, în Sicilia?
Răspuns: Întrebarea aceasta este asemenea celei premergătoare, deose-bindu-se numai în privinţa localităţii; fireşte deci că i se cuvine şi răspuns la

Întrebarea 3: Cuvine-se a intra pentru rugăciune şi cântare în bisericile
pângărite şi deţinute de preoţii care au fost părtaşi eresului?
Răspuns: Nicidecum nu se cuvine a intra în astfel de biserici, din motivele menţionate; căci scris este: „Iată casa voastră rămâne pustie” (Mt. 23, 38); fiindcă îndată ce s-a introdus eresul, a dispărut superiorul celor de acolo, îngerul, după cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) şi acea biserică s-a prefăcut în casă comună; şi regele David zice: „Nu voi intra în biserica celor răi” (Ps. 25, 5), şi Apostolul întreabă: „Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? ” (11 Cor. 6, 16).

Întrebarea 4: Cuvine-se a cânta şi a se ruga în biserici pângărite de aceiaşi preoţi, dar care nu le-au deţinut?
Răspuns: Negreşit că se poate intra în astfel de biserici, spre a cânta şi a se ruga, anume dacă nu se mai pângăresc de acei eretici, ci se deţin de ortodocşi până acum. Şi în privinţa aceasta s-a hotărât ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinţa cea mântuitoare, să facă deschiderea bisericii prin rugăciunea cuvenită; astfel că, dacă s-a făcut aceasta, nimic nu se mai opune ca într-însa să se săvârşească chiar liturghie; drept pildă servească împre­jurarea că Sfântul Atanasie, fiind rugat de către împăratul Constantin să acorde o singură favoare, de a da arienilor în Alexandria o biserică în care să se adune pentru rugăciune, s-a învoit numai dacă şi lui i se va da în Constan-tinopol aceeaşi favoare, ca ortodocşii să se adune la rugăciune într-o biserică deţinută mai înainte de arieni.

Întrebarea 5: Cuvine-se a intra şi a se ruga şi a se închina în cimitirele care au fost deţinute de preoţi pătaţi, unde odihnesc trupurile sfinţilor?
Răspuns: Precum s-a spus mai înainte, canonul îngăduie intrarea în cimi­tirele lor, căci scris este: „Pentru ce să se osândească libertatea mea de către altă conştiinţă? (1 Cor. 10, 29), afară de cazul când din constrângere se intră, dar numai pentru cinstirea rămăşiţelor sfinţilor.

Întrebarea 6: În ce chip trebuie să se primească aceia care au primit schi-ma monahală de la preoţi pătaţi?
Răspuns: Se vor primi dacă mărturisesc că au păcătuit şi au fost supuşi epitimiilor un timp anumit, totuşi numai dacă se primesc în acest fel de către un preot care este de credinţa cea mântuitoare.

Întrebarea 7: Cum se cuvine a se primi monahii şi clericii care s-au iscălit în eres, fără epitimie, sau cu epitimie, dacă declară că nu vor mai îndeplini lu­crări în preoţie? şi dacă putem da epitimie unora ca aceştia?
Răspuns: Fireşte că dându-li-se epitimiile cuvenite; căci astfel arătând ro-durile pocăinţei, să poată fi vrednici de a se împreuna cu trupul ortodox; şi nu se poate denega să daţi epitimie acestora; căci scris este: „Purtaţi sarcinile unii altora” (Gal. 6, 2).

Întrebarea 8: Cuvine-se a se primi la masa comună şi la cântare monahii care comunică fără deosebire cu oricine şi se roagă şi mănâncă împreună cu aceştia?
Răspuns: Deoarece Apostolul zice: „Feriţi-vă de oricare frate care vie­ţuieşte necumpătat, iar nu potrivit predaniei primite de la noi” (II Tes. 3, 6); astfel, cum nu judecaţi înşivă ceea ce este bine? Deci dacă se vor despărţi de obiceiul păcătos, primind şi epitimia cuvenită, se vor primi. Dar trebuie să se bage de seamă cine sunt acei „oricare” despre care vorbiţi, ori de’ sunt ere­tici, sau osândiţi lămurit după viaţa lor? Despre aceştia zice Apostolul: „Dacă vreunul, numindu-se frate, desfrânat, sau lacom, sau idolatru, şi asa mai departe, cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi împreună” (I Cor. 5, 11).

Întrebarea 9: Ori de se cuvine a primi la masă împreună şi la cântare fără pecetluire pe presbiterii care au mâncat cu ereticii o dată sau de două ori, dar nu au stat în comuniune cu dânşii, nici n-au iscălit eresul?
Răspuns: In privinţa acestora să se bage de seamă dacă preoţii au mâncat cu preoţii sau cu laicii eretici, recunoscându-se ori de au mâncat cu cei cu cu­get drept, dar n-au stat în comuniune cu ereticii, dar mai mare este pedeapsa în privinţa preoţilor. însă fiecare trebuie să se primească cu epitimie potri­vită. Şi se cuvine a-i primi în comuniune atât la rugăciuni, cât şi la pecetluire.

Întrebarea 10: Ori de se cuvine ca acei laici care au iscălit pentru eres şi au stat în comuniune cu eretici, să mănânce împreună cu laicii ortodocşi?
Răspuns: Indiferenţa este cauza relelor; căci proorocul zice: „N-a făcut deosebire între cel curat şi cel pângărit” (Iez. 22, 26). Deci se cuvine ca orto­docşii, dacă sunt zeloşi, să nu admită pe unii ca aceştia la masa comună, dacă mai înainte au îndeplinit epitimia pentru iscălirea păcătoasă şi dacă nu s-au îndepărtat de comuniunea eretică. Dar, deoarece unii, din nevoie fugind de primejdii, s-au pângărit cu comuniunea eretică, se vor primi la masa comună după ce-şi vor mărturisi nechibzuinţa şi se vor pocăi; şi aceasta să nu se facă fără discernământ, ci potrivit împrejurărilor acelui caz, şi să producă folos amândurora din aceasta, iar nu pagubă sufletească.

Întrebarea 11: Cuvine-se ca cei ce doresc să se boteze, mai ales dacă-i ameninţă moartea, sa se boteze de către preoţi pătaţi sau necunoscuţi, dacă nu se găseşte vreun presbiter.ortodox sau neprihănit?
Răspuns: Aici, în privinţa acestora s-a pronunţat de către ierarhii mărturi­sitori şi superiori norma aceasta, se permite ca presbiterii menţionaţi, care sunt opriţi de la liturghisire din cauza comunicării cu ereticii, dacă nu se gă­seşte preot ortodox, atât să boteze, cât şi să dea Sfintele Taine, sfinţite mai înainte de către un preot necopleşit de erezie, şi să dea schima monahală, şi să săvârşească rugăciunea la înmormântare, şi să rostească Evanghelia la Utrenie, şi să binecuvânteze apa la Teofanie, dar, precum s-a spus, numai în caz de primejdie, pentru ca poporul să nu rămână cu totul fără de ascultarea Evangheliei şi neluminat prin botez. Şi de sunteţi şi voi de acord, aceeaşi normă să fie în vigoare şi acolo.

Întrebarea 12: Se poate da epitimie celor care s-au dezbinat, şi prin pocăin­ţă au revenit? sau a se primi aceştia?
Răspuns: Mai înainte s-a lămurit deja că trebuie să li se dea epitimie; şi este superfluu a repeta aceeaşi chestiune.

Întrebarea 13: Dacă un episcop căzând în vreo infracţiune a fost caterisit de către sinod, apoi totuşi ar sfinţi vreun presbiter, intrând în mănăstire, pri­meşte epitimie pentru un timp anumit de la părintele său, şi după aceea săvâr­şeşte lucrările din preoţie, rugăm să se lămurească, ori de se cuvine a primi pe acest presbiter, dacă este nepătat?
Răspuns: Deoarece incorectitudinea este clară, nici nu trebuie să ne între­baţi despre infracţiunea aceasta; căci Domnul a zis: „Pomul rău nu poate pro­duce fructe bune ” (Le. 6, 43); nu numai cel ce de la superiorul său propriu, dar nici chiar cel ce de la vreun sfânt, de ar fi primit epitimie, nu se admite să liturghisească; căci nici acela nu este preot, nici cel ce l-a dezlegat nu este sfânt; căci în felul acesta s-ar răsturna şi desfiinţa toate prescripţiile canonice.

Întrebarea 14: În privinţa presbiterilor care au fost hirotoniţi de ortodocşi, dar care nici n-au iscălit, nici n-au intrat în comuniune, ci numai au mâncat împreună cu mitropolitul Constantin, cum să se procedeze?
Răspuns: În privinţa acestei chestiuni s-a răspuns mai înainte. Prin ur­mare, ori de a fost o masă comună cu Constantin, ori cu oricare dintre orto­docşi, cel ce a mâncat împreună cu aceştia se va absolvi de infracţiune numai prin pocăinţa cuvenită, nu numai pentru ca să poată mânca laolaltă cu cei ce s-au păstrat curaţi, ci şi pentru ca să poată participa la preoţia de care s-a învrednicit. Iar măsura eptimiei nu se poate hotărî precis mai înainte, atât din cauza însuşirilor persoAnei, cât şi împrejurărilor, este suficient însă a se da epitimie de două ori sau de trei ori 40 de zile.

Întrebarea 15: Cum să se procedeze în privinţa presbiterilor care au fost hi­rotoniţi de asemenea de către ortodocşi, dar care din neştiinţă au mâncat împreună cu presbiterii, care au mâncat împreună cu acelaşi mitropolit?
Răspuns: Este scris: „Tot cel ce va păcătui din neştiinţă se va curaţi” (Lev. 4, 2); astfel că aceştia vor fi liberi de orice epitimie.

Întrebarea 16: Oare presbiterii ortodocşi, anume Ilariu şi călugărul Eustatiu, au dreptul de a da epitimii?
Răspuns: încă mai înainte s-a spus că trebuie să se dea epitimii. Dar, deoarece s-a pus Întrebarea ori de se cuvine să se dea epitimie cel ce nu are preo­ţia, în lipsă de presbiter, se poate afirma că nu se cuvine ca şi călugărul sim­plu să dea epitimie.

Întrebarea 17: Cum să se procedeze în privinţa monahului care din neşti­inţă a primit schima sfântă de la un presbiter hirotonit de către un episcop caterisit?
Răspuns: în alt capitol s-a spus că orice s-a pângărit din neştiinţă se curăţeşte; şi nu se permite a se feri de a mânca împreună cu unul ca acesta; şi tot aşa cu alţii, care întreţin înţelegerea şi prietenia.
Acestea ţi le-am desfăşurat după putinţă, ca unuia ce eşti în armonie şi împreună lucrător cu noi, iar tu transmite-le cu prudenţă fraţilor care vor întreba. „Credinţa nu este a tuturor” (II Tes. 3, 2), şi nici acestea nu se vor expune multora, nu numai din cauza nepriceperii călcătorilor de lege, cât şi din cauza ispitirii celor care deţin puterea. Iar pentru multele şi frumoasele daruri trimise de cei preacucernici, să primească de la Dumnezeu răsplata meritată şi aici, de la noi, aceste două coşuri întru amintirea prieteniei. Ră­mâneţi cu bine întru Domnul, preacinstiţilor, rugăndu-vă pentru noi păcăto­şii, spre a ne învrednici de cele mai bune şi care aduc mântuirea.

CANOANELE lui Nicolae al Constantinopolului (†1111)

CANONUL 1 Nicolae Const. (CĂLUGĂRII POT INTRA ÎN ALTAR)
Întrebare: Cuvine-se monahului a intra în sfântul altar, căci aceasta se opreşte de canonul 33 al sfântului sinod Trulan, care nu îngăduie celui ce nu este pecetluit întru citeţ sau monahului a cânta sau citi pe amvon; ase­menea şi canonul 15 de Ia Laodiceea şi al 14-lea al sinodului al doilea de la Niceea?
Răspuns: Este oprit ca monahul fără de hirotesie să îndeplinească de pe amvon ca citeţul slujbele citeţului; dar socotesc că pentru cinstea cuve­nită schimei monahale nu trebuie să se oprească monahul care nu s-a fă­cut vinovat de nici o infracţiune de a intra în altar pentru ca să aprindă lumânări şi candele.
(33, 69 Trul.; 14 sin. VII ec; 15, 19, 21, 44 Laod.)

CANONUL 2 Nicolae Const. (ÎNGENUNCHEREA NU ESTE OPRITĂ ÎN ZILE HOTĂRÂTE)
Întrebare: Se cuvine a nu pleca genunchii sâmbăta, precum nici dumi­nica, nici în Cincizecime?
Răspuns: De canon nu s-a oprit; mulţi însă nu pleacă genunchii din cauză că sâmbăta nici nu ajunează.
(66 ap.; 20 sin. I ec; 55, 66, 90 Trul.; 18 Gangr.; 29 Laod.; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare; 1 Teofil Alex.)

CANONUL 3 Nicolae Const. (POSTUL SÂNTEIMĂRI1)
Întrebare: Trebuie să ţinem postul lunii lui august?
Răspuns: Mai înainte postul a fost în acest timp, dar apoi s-a strămutat pentru ca să nu cadă laolaltă cu posturile altor popoare, care se ţin de acest timp. De altfel, mulţi oameni ţin şi acum postul acesta.

CANONUL 4 Nicolae Const. (CEL ÎNDRĂCIT NU SE CUMINECĂ)
Întrebare: Cuvine-se cel demonizat a se împărtăşi cu Sfintele Taine? Fiindcă Sfântul Timotei la întrebarea în această privinţă a răspuns în­tr-alt fel, şi Sfinţii Apostoli într-alt fel, şi urmaşii lor într-alt fel.
Răspuns: Dacă cineva pătimeşte de veninul negru, încât se pare că este îndrăcit, nu se va opri; dar dacă cu adevărat este demonizat, nicidecum nu se va învrednici de cele sfinte, fiindcă lumina nu are nici o comuniune cu întunericul.
(79 ap.; 60 Trul.; 2, 3, 4, 14 Timotei Alex.)

CANONUL 5 Nicolae Const. (FOLOSIREA PRESCURILOR)
Întrebare: Cuvine-se preotului să mănânce fără deosebire şi cum voieşte cele aduse în biserică, precum prescurile şi vinul? şi de se cuvine a le mânca ca pâinea obişnuită? şi ce trebuie să facă dacă s-ar aduna multe de acestea?
Răspuns: Părţile din prescura care s-a înălţat să nu se mănânce decât numai în biserică, până ce se vor consuma toate; iar părţile din celelalte prescuri se pot mânca şi afară de biserică, însă separat şi singure. Iar nu cu lapte şi cu brânză şi cu ouă şi cu peşti.
(3, 4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.; 8 Teofil Alex.)

CANONUL 6 Nicolae Const. (RÂNDUIALĂ PENTRU PLECAREA CĂLUGĂRULUI DIN MĂNĂSTIRE)
Întrebare: Dacă un călugăr, oriunde ar fi primit tunderea, se tulbură sufleteşte de oarecare întâmplare, şi voind să se îndepărteze din mănăs­tire din cauza aceasta ar primi legătura de la proestosul său, ce să facă în acest caz călugărul acela? să desconsidere tulburarea sau legătura?
Răspuns: Se cuvine să spună proestosului ceea ce îl tulbură; şi dacă din cauza aceasta se arată primejdie, să se îndepărteze de acolo şi să nu ţină seama de legătura impusă lui de proestos.
(4 sin. IV ec; 19, 21 sin. VII ec; 13 Cartag.; 2, 3, 4 sin. 1-11)

CANONUL 7 Nicolae Const. (LEGĂTURA EGUMENULUI. STĂREŢIA NU SE MOŞTENEŞTE)
Întrebare: Dacă egumenul, săvârşindu-se, a lăsat pe altul în locul său, dându-i legătura să nu se îndepărteze din acea mănăstire; dar acesta, cu-noscându-şi neputinţa sa, s-ar îndepărta. Ce trebuie dar să facă în pri­vinţa acestei legături?
Răspuns: Legătura este fără de temei, şi din cauza aceasta este fără tărie, şi cel legat, mergând la arhiereu şi informându-1 despre cele privi­toare la sine, se va dezlega.
(32 ap.; 14 Sard.; 141 Cartag.)

CANONUL 8 Nicolae Const. (PREOŢII CATERISIŢI ŞI CEI CE PĂRĂSESC PREOŢIA SE NUMĂRĂ ÎNTRE MIRENI)
Întrebare: Oare se cuvine preotului caterisit pentru vinovăţii, sau care a părăsit preoţia de bunăvoie, conştient fiind de vinovăţia sa, să zică: „Bine este cuvântat Dumnezeu”, sau: „Dumnezeu ne milostiveşte pe noi”, sau: „Adevăratului Hristos”, să tămâieze cu cădelniţa sau să se împăr­tăşească în altar?
Răspuns: Nu. Ci se va rândui în locul mirenilor.
(5, 17, 62 ap.; 12 sin. I ec; 9 sin. 111 ec; 7, 14 sin. IV ec; 21, 26 TruL; 9 Neocez..; 36 Cartag.; 16 sin. I-II; 3, 27 Vasile cel Mare; 3 Chirii Alex.)

CANONUL 9 Nicolae Const. (CEI PUŞI SUB CERCETARE DUHOVNICEASCĂ NU SE BINECUVÂNTEAZĂ)
Întrebare: Ce însemnează ceea ce zice Sfântul Vasile în privinţ:i epiti-miilor mici: Fie înlăturat de la binecuvântare potrivit măsurii greşelii?
Răspuns: însemnează a se lipsi cineva de binecuvântarea care se dă în biserică.

CANONUL 10 Nicolae Const. (CUMINECĂTURA ŞI ANAFORA. CEI OPRIŢI DE LA CUMINECARE NU POT LUA NICI ANAFURA)
Întrebare: Se cuvine ca cei opriţi de la sfintele daruri să mănânce pres­curile înălţate?
Răspuns: Din viaţa Sfântului Teodor Sicheotul aflăm că ei se opresc a mânca.
(3, 6, 38, 41 ap.; 7, 8 Gangr.; 14 Laod.; 37 Cartag.)

CANONUL 11 Nicolae Const. (CANONICONUL LUI IOAN POSTITORUL (SĂ NU SE URMEZE RÂNDUIELILE DE POCĂINŢĂ ALE LUI IOAN POSTITORUL))
Întrebare: Cuvine-se a pedepsi pe cineva potrivit canoniconului lui loan Ajunătorul?
Răspuns: Fiindcă acest canonicon uzează de multă blândeţe, pe mulţi i-a pierdut; din cauza aceasta, cei ce cunosc binele şi se abat de la el trebuie a se îndrepta.

                                 DIFERITE PRESCRIPŢII CANONICE

CANONUL 1: (CEI RÂNDUIŢI NECANONIC NU SUNT EPISCOPI)
Ce lucru îngrozitor am suferit noi, decât poate că este dureros că nu am suferit nimic şi că nu ne-am socotit a fi vrednici de patimile lui Hristos? (F. Ap. 5, 41). Dacă sunteţi îndureraţi că voi sub cerul liber vă închinaţi Creatorului cerului şi al pământului, din cauză că locaşul de rugăciuni a fost cuprins de primejdie, gândiţi-vă că cei unsprezece uceni­ci erau închişi într-o cameră, iar cei ce au răstignit pe Hristos săvârşeau serviciul divinic iudaic în templul celebru. Dar poate că şi Iuda, cel ce a preferat moartea prin spânzurare vieţii ruşinoase, s-a arătat mai ales decât cei ce astăzi nu se ruşinează de orice învinovăţire a oamenilor, şi astfel sunt gata în chip neruşinat pentru fapte imorale. Nu vă lăsaţi înşelaţi de vorbele lor mincinoase, când afirmă că propovăduiesc credinţa cea dreaptă. Căci aceia nu sunt creştini, ci de cei ce fac comerţ din creştinism, deoarece dânşii totdeauna preferă ceea ce le aduce lor folos în viaţă vieţuirii după adevăr. Când au crezut că vor câştiga degeaba acea întâietate, atunci au consimţit cu vrăjmaşii lui Dumnezeu, iar când au văzut că poporul se înfurie, iarăşi făţărnicesc dreapta credinţă. Eu nu ştiu dacă aceia sunt episcopi, şi niciodată nu voi socoti între preoţii lui Hristos pe cel ce prin mâini murdare a fost aşezat la conducere spre distrugerea credinţei. Aşa judec eu. Iar dacă voi sunteţi ceva de partea noastră, fireşte că veţi judeca aşa ca noi; iar dacă veţi judeca singuri, fiecare va fi stăpân asupra părerii sale; iar noi suntem nevinovaţi de sângele aceluia.
Prescripţia 1. Prescripţia aceasta este un extras dintr-o Epistolă (240 al. 192) a Sfântului Vasile cel Mare, adresată presbiterilor din Nicopole, în anul 376, în legătură cu un oarecare Fronton, care a fost ilegal instituit episcop şi care persecuta pe presbiterii care nu-1 recunoşteau. în cazul acestuia, arătând că norma canonică generală ce se aplică aici este că cei rânduiţi necanonic nu sunt episcopi, îndeamnă pe presbiterii persecutaţi să nu-1 accepte pe episcopul instituit necanonic şi să nu descurajeze sufleteşte, ci să nădăjduiască în aju­torul lui Dumnezeu, care-i va scăpa de acel om, despre care Sfântul Vasile de­clară că nu-I recunoaşte ca episcop canonic instituit.

CANONUL 2: (RÂNDUIALA PENTRU TIMPUL ŞI CHIPUL CUMINECĂRII)
Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi dumneze-ieştile taine, căci însuşi Hristos zice: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (loan 6, 54). Dar noi ne împărtăşim de pa­tru ori în fiecare săptămână, duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, şi în alte zile, când se face pomenirea vreunui sfânt.
Este de prisos a dovedi că nicidecum nu greşeşte cineva, dacă în vre­muri de prigoană, în lipsă de preot sau de liturghisitor, este constrâns să primească împărtăşania cu mâna sa proprie, deoarece aceasta se do­vedeşte prin însăşi faptele din obiceiul îndelungat. Căci toţi care vieţuiesc în pustietăţi, unde nu se găseşte preot, păstrând cuminecătura acasă, se împărtăşesc singuri. Iar în Alexandria şi în Egipt, foarte adeseori, chiar fiecare dintre laici are în casa sa cuminecătură şi când doreşte se împărtă­şeşte; căci după ce preotul a adus deja jertfa şi a dat-o în primire, apoi cel ce o primeşte trebuie să creadă că se împărtăşeşte ca de la preot. Căci
chiar şi în biserică, preotul dă părticica din cuminecătură, şi cel ce o pri­meşte o ţine cu toată puterea, şi apoi cu mâna sa proprie o duce la gură. Deci aceeaşi valoare are ori de primeşte cineva o singură părticică din cuminecătură de la preot, ori dacă primeşte mai multe părticele deodată.
Prescripţia 2. Această prescripţie este un extras din epistola 93, al.
289, a Sfântului Vasile cel Mare, scrisă la anul 372, unui oarecare Cesarie. În ea se arata rânduiala pentru timpul şi chipul cuminecării, răspunzându-se anume la două chestiuni: cât de des trebuie să ne împărtăşim şi dacă, în lipsa preotului, cre­dinciosul simplu se poate cumineca cu mâna sa proprie. A se vedea şi can. 58 şi 101 ale sinodului Trulan, pentru răspunsul la a doua chestiune.

CANONUL 3: (POVAŢUIRE CĂTRE PREOŢI PENTRU SLUJIREA SF. LITURGHII ŞI PENTRU CUMINECARE)
Străduieşte-te, o, preotule, să fii lucrător fără de ruşine, drept îndrep­tând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujba sfântă având vrăjmăşie împotriva cuiva, ca nu cumva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca, nici nu te certa, ci stăruind în biserică roagă-te şi citeşte până la ceasul în care trebuie să săvârşeşti dumnezeias­ca slujbă tainică, şi astfel să păşeşti la sfântul altar cu pocăinţă şi cu inimă :urată, neprivind încoace şi încolo, ci cu frică şi cu cutremur să stai în Faţa împăratului cerurilor. Nu grăbi ori scurta rugăciunile din cauza pur­tării de grijă omeneşti şi nu ţine seama de faţa oamenilor, ci priveşte nu­mai la împăratul cel ce stă de faţă şi la puterile cereşti care stau împrejur. Fii vrednic îndeplinitor al sfintelor Canoane Nu liturghisi împreună cu :ei ce sunt opriţi de a liturghisi. Bagă de seamă înaintea cui stai, cum li-turghiseşti şi pe cine împărtăşeşti. Nu uita porunca Domnului şi a Sfinţi­lor Apostoli care zice: „Nu daţi sfintele câinilor şi nu aruncaţi mărgări­tarele înaintea porcilor” (Mt. 7, 6). Păziţi-vă de astfel de câini şi de celelal­te. Vezi să nu cazi de frica oamenilor; nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor. Nu te teme în acel ceas de careva dintre cei slăviţi îi pământului, nici de cel ce poartă coroană. Celor care sunt vrednici de lumnezeiasca împărtăşanie, să le-o dai în dar, precum şi tu însuţi ai pri-mit-o. Să nu o dai celor ce nu li se permite de dumnezeieştile Canoane, căci îi se socotesc a fi ca păgânii; şi dacă nu se convertesc, vai atât lor, cât şi icelor care îi împărtăşesc. Bagă de seamă (nu mă priveşte pe mine, ci pe ine) ca nu cumva din neglijenţa ta şoarece sau altceva să atingă Sfintele Faine, nici să se umezească sau să se afume, sau să umble cu ele cei profani şi nevrednici. Dacă vei ţine seama de acestea şi de unele ca acestea, te vei mântui atât pe tine, cât şi pe cei ce ascultă de tine.
Prescripţia 3. Conţinutul acestei prescripţii îl constituie îndrumarea sau povăţuirea alcătuită de Sfântul Vasile de la anul 375, pe care acela o dădea fie­cărui preot în momentul hirotonirii, cu privire la modul cum trebuie să săvâr­şească Sfânta Liturghie şi să împărtăşească pe credincioşii săi.

CANONUL 4: (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNICI)
Epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatelor, ci să se aibă în vedere şi intenţia celor ce păcătuiesc, ca nu cumva, voind să cârpeşti ceea ce s-a rupt, mai mare să faci crăpătura, şi străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare; căci cei bolnavi şi cei distraţi, dar mai ales cei dedaţi voluptăţii lumeşti, precum şi cei ce se fălesc cu ori­ginea şi puterea lor, cu încetul şi puţină atenţie dau păcatelor lor, toţi aceştia pot, deşi nu deplin, ci numai în parte, să se libereze de răutăţile care îi cuprind. Iar dacă cineva dintr-o dată provoacă îndreptarea, foarte uşor îi va lipsi de îndreptare. Căci sufletul, îndată ce este adus în stare de a fi fără de ruşine, cade în disperare; şi atunci nu mai ascultă nici de cu­vinte blânde, nici prin ameninţare nu se întoarce, nici prin binefacere nu se îmboldeşte, ci devine mult mai rău decât acea cetate despre care proro-cul zice dojenind-o: „faţa ta s-a făcut ca cea a desfrânatei şi de nimic nu te ruşinezi”. Din cauza aceasta, păstorul trebuie să aibă multă pricepere ca să cerceteze din toate părţile starea sufletului. Căci precum mulţi sunt cuprinşi de nebunie şi cad în disperare cu privire la mântuirea lor, deoa­rece nu au putut să suporte doctoriile amare, astfel sunt şi cei care nu dau atenţie celor sufleteşti; din cauză că nu li s-a dat pedeapsă potrivit păca­telor, şi devin mult mai răi şi mai mult păcătuiesc. Prin urmare, nimic din acestea nu trebuie să rămână neexaminat, ci toate cercetându-se cu dea-mănuntul, preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduinţa lui să fie zadarnică.
Prescripţia 4. Această prescripţie cuprinde îndrumările adresate duhovnicilor de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A se vedea şi canonul 11 sin. I ecume­nic, şi N. Milaş, Canoanele, partea I, voi. I, p. 63.

CANONUL 5: (POVĂŢUIRE PENTRU CUMINECARE)
Văd că mulţi se împărtăşesc cu trupul lui Hristos în chip simplu şi întâmplător, şi se împărtăşesc urmând mai mult obiceiului cât şi legii, de­cât raţiunii şi chibzuielii curate. Se spune că atunci când se apropie tim­pul sfintei Patruzecimi şi a Paştilor, oriunde ar fi cineva, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine. Dar nu trebuie să se ţină numai sărbătorile, ci să se cu­reţe conştiinţa şi apoi să se împărtăşească; căci cel necurat şi cel nevred­nic nici la sărbătoare nu este îndreptăţit a se împărtăşi cu sfântul şi preaînfricoşatul Trup. Căci gândeşte-te că cei ce participau la jertfele Testamentului Vechi erau cu băgare de seamă; şi mai înainte se curăţau şi în toate privinţele erau curaţi. Iar tu, când te apropii de Jertfă, de care şi îngerii tremură, hotărăşti lucrarea potrivit împrejurărilor de timp şi cu mâini şi buze murdare îndrăzneşti să te apropii de Trupul şi Sângele lui Hristos? Căci nici pe împărat nu ai vrea să săruţi când îţi miroase gura; iar pe împăratul cerurilor îl săruţi cu sufletul mirositor? Nelegiuit lucru este acesta. Prin urmare, dacă nu eşti vrednic de împărtăşanie, nu eşti dintre cei vrednici nici de rugăciune şi de situaţia ta. Ascultă de Domnul, care zice: „Cei ce se pocăiesc se apropie de împărtăşanie; iar cei ce nu se împărtăşesc nici nu se pocăiesc”.
Prescripţia 5. Prescripţia aceasta, povăţuire pentru cuminecare, cuprinde o serie de îndrumări canonice asupra felului cum trebuie să se apropie cineva de Sfânta Cuminecătură, extrase dintr-o cuvântare a Sfântului Ioan Gură de Aur despre Epistola Sfântului Pavel către Efeseni.

CANONUL 6: (CUMINECAREA DEASA SAU RARA?)
Mulţi se împărtăşesc cu această Sfântă Jertfă o dată pe an; alţii de două ori; alţii mai des; şi către toţi aceştia se îndreaptă cuvântul nostru. Dar nu numai către cei ce sunt aici, ci şi către cei ce sunt în pustietăţi; căci aceştia o dată pe an fac acest lucru. Deci care trebuie lăudaţi, cei care o dată, sau care adeseori, sau care rareori se împărtăşesc? Nici pe cei ce se împărtăşesc o dată, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei ce de puţine ori, ci pe cei ce cu conştiinţa curată se împărtăşesc şi a căror viaţă este irepro­şabilă. Unii ca aceştia, totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel niciodată să nu se apropie de cuminecătură. Dar de ce? Fiindcă aceştia primesc asupra lor judecata şi osânda, cât şi pedepsirea şi pedeapsa; şi nu te mira, căci precum hrana care după firea sa este nutritivă, dacă ajunge în sucuri stricăcioase, distruge şi strică totul, şi cauzează boală, tot astfel şi Sfintele Taine. Tu te desfătezi la masă duhovnicească şi apoi iarăşi îţi întinezi gu­ra cu noroi? Ungi cu mir binemirositor şi apoi iarăşi umpli de putoare, împărtăşindu-te după un an? Crezi că îţi ajung patruzeci de zile spre a te curaţi de păcatele comise timp îndelungat şi după o săptămână iarăşi te întorci la cele de mai înainte? Spune-mi ori de vindecându-te în patruzeci de zile de boala îndelungată şi apoi iarăşi înapoindu-te la mâncărurile care au pricinuit boala, nu ai pierdut atâta osteneală de mai înainte, cât ţi-ai şi stricat mai mult? Căci dacă cele fireşti se schimbă, cu atât mai mult se schimbă cele ce depind de voinţă. Tu dai patruzeci de zile pentru sănătatea sufletului, şi oare să nu aştepţi nici patruzeci pentru ca Dum­nezeu să te ierte. Spune-mi, glumeşti? Pentru aceea şi diaconul rosteşte zicând: „Sfintele sfinţilor”, adică cel ce nu este sfânt să nu se apropie. Nu zice numai: Cel ce este curat de păcate, ci cel ce este sfânt.
Prescripţia 6. Prescripţia aceasta canonică aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ea fiind un extras dintr-o cuvântare a sa despre Epistola sfântului Apostol Pavel către Evrei, privitoare la cuminecarea deasă sau rară.

CANONUL 7: (CUMINECAREA SA SE FACĂ CU VREDNICIE)
Întrebare: Cum este mai bine a se împărtăşi, mai des sau mai rar?
Răspuns: Apostolul zicând: „Fiecare să se examineze pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; fiindcă cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind trupul Domnului. Pentru aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm; dacă ne-am examina însă pe noi înşine, nu am fi osândiţi, iar judecându-ne de la Domnul ne certăm, ca să nu fim osândiţi cu lumea lao­laltă” (I Cor. 11, 28-32). Este prea lămurit că mai înainte trebuie să ne curăţim şi să ne liberăm de toată fapta vrăjmaşă şi astfel să ne apropiem de dumnezeiasca slujbă tainică, ca nu cumva să fie spre pieirea sufletului şi a trupului, căci Dumnezeu zice prin Moise către Israel: „Fiecare om din seminţia voastră care se va apropia de cele sfinte, pe care fiii lui Israel le-au consacrat Domnului, şi necurăţia lor fiind asupră-le, Domnul va stârpi acel suflet” (Lev. 22, 3). Şi iarăşi: „Curăţiţi pe fiii lui Israel de necurăţiile lor, ca să nu întineze locaşul Meu” (Lev. 15, 31). Din cauza aceasta Apostolul încă zice către cei ce cu nevrednicie se împărtăşesc, precum s-a zis mai sus: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi dorm” (I Cor. 11, 30), adică sunt bolnavi şi trag de moarte; din cauza aceasta atât dumnezeiescul David, cât şi cei ce erau împreună cu dânsul, când au voit să mănânce pâinile punerii înainte, care sunt prototipul trupului lui Hristos, arhiereul îndată a întrebat pe David ori de sunt curaţi de patul femeii, şi atunci le-a dat lor pâinile” (I împ. 21, 4-5).
Prescripţia 7. Această prescripţie canonică cuprinde răspunsul canonic dat de Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, din anul 561, despre împrejurarea când şi cum trebuie mai bine să ne împărtăşim, mai des sau mai rar, la care se răspunde cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că totdeauna să se primească Sfânta împărtăşanie cu vrednicie, fiindcă „cel ce cu nevrednicie mănâncă şi bea, acela mănâncă şi bea spre osânda sa, nesocotind Trupul Domnului”. Despre această chestiune se tratează şi în Canoanele anterioare 2, 5, 6.

Prietenii paraliticului din Capernaum: conditia hotararii neabatute si a statorniciei in viata duhovniceasca: “Lucreaza dupa putere!”


Statornicia in viata duhovniceasca.

Educarea perseverentei si a rabdarii

[Omilie la Evanghelia dupa Marcu (Capitolul 2, versetele 1-12)]

Cand Iisus a venit in Capernaum, in jurul Lui s-a adunat o multime mare. Poporul se imbulzea ca sa se uite la Mare­le Proroc de curand ivit, despre care se vorbea atat de mult, ca sa asculte invatatura Lui, ca sa primeasca de la El vindecare, in scurt timp, casuta orientala in care trasese Domnul s-a umplut ochi. Intre timp, patru oameni au adus un para­lizat ca sa ceara de la Domnul Iisus vindecarea lui. Totusi, sa intre in casa, ba pe deasupra si cu asemenea povara, le-a fost cu neputinta, fiindca la usa era o inghesuiala cumplita. Atunci, folosind o scara exterioara, s-au suit pe acoperisul plat al casei, au spart acoperisul, au desfacut tavanul si cu niste franghii l-au coborat pe paralizat la picioarele lui Iisus.
E limpede ca oamenii aceia il iubeau pe bolnav, doreau cu patima ca el sa se vindece si credeau ca singura posibilita­te ca aceasta sa se intample era atingerea sau cuvantul Dom­nului Iisus Hristos. Paralizatul trebuia pus cu orice pret ina­intea Lui.

Gloata ii incurca – o piedica aproape de netrecut. Ei erau insa hotarati, si vor obtine ceea ce le trebuie. Daca nu se poa­te pe usa, intram pe fereastra. Daca nu se poate pe fereastra, spargem acoperisul, dar intr-un fel sau altul privirea Marelui Proroc va cadea asupra prietenului lor bolnav!

Cata staruinta! Ce energie neabatuta! Oamenii aceia aveau caracter si aveau vointa – si vom vedea ca staruinta lor a fost rasplatita. Paralizatul a fost vindecat. Ei si-au atins scopul.
Ce lectie pentru noi! Si cum nimereste el drept in locul cel mai dureros al sufletului poporului nostru! Avem o multime de porniri bune, sincere, fierbinti, dar… “date ne-au fost porniri alese, insa nu ni s-a dat sa implinim nimic”. Ele sunt duse rareori la capat si in domeniul organizarii vietii noastre exterioare si sociale, iar cu atat mai rar in domeniul educatiei personale si mantuirii sufletului.
1Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepa­truns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si cople­seste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare.

Ascultati insa, voi, cei descurajati, care v-ati pierdut nadejdea: chiar ati folosit toate mijloacele pe care le aveti le indemana? Chiar v-ati cheltuit toate puterile? Nu puteti sa razbiti pe usa? Puteti desface acoperisul. Puteti sparge pere­tele… Uitati-va, deja se clatina! Inca o sfortare, si o sa cada! Si voi vreti sa plecati? Stati… Dar totul este in zadar. Vointa molesita, needucata, refuza sa se incordeze in continuare.

Va este cunoscut acest tablou? Nu-i asa ca aceasta lipsa de vlaga a vointei, aceasta lipsa a calirii si a otelului din carac­ter este o boala specifica a poporului nostru? Cate tradari si caderi nu au loc la noi! Si asta nu in virtutea unei rautati active a vointei, ci in virtutea lasitatii, slabiciunii, lipsei de consistenta morala. Nu dam nici o atentie educarii vointei. Grija parintilor pentru copii se reduce la ingrijirea exterioara, iar bolile sufletului raman nebagate in seama, si stiinta de a trai pe care ne-o insusim din copilarie nu ne spune nimic despre ce inseamna a fi de sine statator si despre forta convingerilor, ci ne invata doar sa ne adaptam si sa ne supunem imprejurarilor.
Or, in viata duhovniceasca a crestinului este nevoie mai mult decat oriunde de perseverenta si de nazuinta neabatuta catre un singur tel. Perseverenta minutioasa, zilnica, este aici mult mai importanta decat marile eforturi izolate ale voin­tei sau decat actele eroice. Aceasta este o regula care se apli­ca deopotriva in viata personala si in cea sociala. Entuziastul sclipitor, pasionat, ce se raceste repede, aduce in comunitatea crestina mai putin folos decat ostenitorul smerit, care savar­seste lucrarea sa nebagat de seama, dar cu perseverenta.

De ce? Fiindca viata duhovniceasca a crestinului creste treptat, dezvoltandu-se organic odata cu cresterea sufleteas­ca, si de aceea cere eforturi constante, neintrerupte, indelun­gate ale vointei. Eforturile excesive pot duce doar la o cres­tere a ei tensionata, artificiala – sau, ca sa folosim vocabula­rul medical, la o hipertrofie. Chiar daca asta nu va omori cu totul tinerii ei vlastari (ceea ce se intampla adeseori), in orice caz va avea urmari foarte daunatoare. Iata de ce indrumatorii incercati interzic de obicei nevointele excesive, de care adeseori se apuca calugarii infierbantati!

Raposatul staret Anatolie de la Optina, fostul ucenic de chilie al Sfantului Ambrozie, spunea uneori:

„E usor sa iei o sarcina mare, dar o vei putea duce pana la capat? Calea este lunga: trebuie s-o duci pana la sfarsitul vietii… Tocmai c-o sa pierzi totul. Lucreaza dupa putere… dupa putere!..”

Imi amintesc din vremea copilariei indepartate: la fereas­tra noastra statea un ghiveci de flori, in care era iasomie superba, inmiresmata. Cand ii dadeau cei dintai muguri, adesea nu aveam rabdare sa asteptam pana cand vor iesi din ei florile albe si bine mirositoare; in nerabdarea noastra, ade­seori desfaceam mugurele, eliberand de sub invelisul verde petalele delicate, si floricica se deschidea, spre entuziasmul nostru, gingasa si parfumata, dar – vai! – nu pentru mul­ta vreme. De obicei, in seara aceleiasi zile se chircea, palea si pierea, si nimeni nu mai putea sa ii dea viata.
Asa e si in viata duhovniceasca: sa o grabesti in mod arti­ficial inseamna sa o distrugi. Nu1 poti sa sari direct la etajul al cincilea: trebuie s-o iei pe scari, treapta cu treapta, stra­batand toate etajele, incepand cu parterul. La fel ca o floa­re, viata duhovniceasca cere atentie permanenta si ingrijire indelungata; este nevoie de perseverenta si de neincetata slefuire de sine.

Dar cum sa dezvolti in tine perseverenta daca n-o ai?

Daca vom cerceta felul de viata al sfintilor nevoitori, vom descoperi trei conditii principale de care depindea continui­tatea si perseverenta lucrarii lor duhovnicesti.

In primul rand, scopul unic. Toata viata lor era patrun­sa de nazuinta spre un singur scop: Dumnezeu si mantuirea sufletului.

In al doilea rand, deplina lepadare de sine si incredintare a propriei vieti voii lui Dumnezeu.

In al treilea rand, odrasla celor doua conditii de mai ina­inte: o rabdare uriasa.

Unicitatea scopului este consecinta unicitatii centrului vietii. Cand omul este patruns pe de-a-ntregul de iubirea de Dumnezeu, cand fiecare amanunt, cat de marunt, al vietii lui este legat de gandul la Dumnezeu, cand el simte intot­deauna in jurul sau prezenta lui Dumnezeu, Care este pretutindeni in chip nevazut, atunci fireste ca Dumnezeu este centrul tuturor nazuintelor lui si fiecare fapta a lui e deter­minata de dorinta de a placea lui Dumnezeu si de teama de a incalca poruncile Lui. Intr-o forma desavarsita, implinita, aceasta unicitate a centrului si a scopului o vedem, binein­teles, la Domnul Iisus Hristos – acest ideal suprem al carac­terului moral. Toata viata Lui si toata lucrarea Lui au fost patrunse de gandul la Dumnezeu-Tatal si de unicul scop al mantuirii omului ce pierea. Oriunde propovaduia, orice spunea, tema fundamentala era intotdeauna Dumnezeu si mantuirea omenirii.

In toata Evanghelia nu gasim nici un moment in care El sa arate grija de Sine Insusi ori nazuinta catre vreun scop pamantesc, vremelnic. Pentru El totul era pus in umbra de gandul la Dumnezeu. Nu puteti sluji si lui Dumnezeu, si mamonei, spunea El, si a fost primul care a intrupat in viata Sa aceasta integritate a slujirii aduse lui Dumnezeu.

1Atata timp cat omul slujeste la doi domni – si lui Dumne­zeu, si mamonei -, adica atata timp cat in slujirea lui Dum­nezeu amesteca si nazuinte spre scopuri pamantesti, slujirea idolilor pamantesti, nu poate exista in el perseverenta, fiind­ca slujirile acestea sunt incompatibile, se contrazic una pe alta, si omul e silit sa le alterneze in viata sa, inlocuindu-L pe Dumnezeu cu mamona si invers – iar asta face nestatornica si sovaielnica linia generala a purtarii lui.

Doar atunci cand in sufletul lui se formeaza un singur centru si un singur scop devine constanta orientarea lucrarii lui si doar atunci poate sa atinga mari reusite.

Aceasta este o lege a vointei nu numai in domeniul vie­tii religioase, ci si in orice alt domeniu. Toate marile reali­zari ale mintii si creatiei omenesti au fost obtinute in acest fel. Atunci cand Newton, genialul fizician ce a descoperit legea gravitatiei si a explicat sistemul echilibrului corpurilor ceresti, a fost intrebat cum a ajuns la aceasta descoperire, a raspuns: „M-am gandit tot timpul la asta!” Asadar, taina miscarii planetelor si a stelelor era pentru el singura proble­ma care-i preocupa mintea permanent, vreme indelungata – un unic centru al cugetarii.
In muzeul Rumiantev[1] se afla minunatul tablou „Arata­rea lui Hristos poporului”, al pictorului Alexandru Ivanov. Atunci cand te uiti la el ti se pare ca a fost pictat dintr-o rasuflare, intr-o singura si mare pornire de inspiratie, atat de degajate sunt pozele personajelor, atat de naturala e compo­zitia si atat de armonios este transmisa de catre pictor ideea generala: atentia numeroasei multimi, indreptata brusc asupra Domnului Iisus Hristos. Daca veti merge insa in sala alaturata, veti vedea acolo o gramada de schite pregatitoare. Fiecare personaj a fost desenat la inceput separat, adeseori in mai multe poze, din care mai apoi a fost aleasa pentru tablou cea care l-a satisfacut mai mult pe pictor.
Atunci intelegeti limpede cat de indelung si minutios a lucrat pictorul la opera sa, cu cata sarguinta a chibzuit fieca­re amanunt si cat de mult timp i-a ocupat acest tablou intreaga atentie, slujind drept centrul principal al imaginatiei lui cre­atoare. Rezultatul acestei munci perseverente, indelungate, a fost o opera cu adevarat splendida.
In perioada Antichitatii clasice, in Grecia a trait Demostene, un cetatean al republicii ateniene. In conditiile oran­duirii republicane, in care toate problemele vietii politice si sociale erau dezbatute pe fata, de la tribuna publica, in fata unui urias auditoriu, retorii priceputi aveau o mare insem­natate, datorita enormei inrauriri pe care discursurile lor o aveau asupra maselor. In republica ateniana, aceasta inrauri­re era deosebit de puternica, deoarece atenienii erau foarte sensibili la frumusete, inclusiv la frumusetea cuvantului. De aceea, iscusinta oratorica se bucura la ei de o uriasa cinsti­re si slava, si Demostene a fost tentat de cariera aceasta. El a hotarat sa devina un orator faimos, insa prima lui aparitie inaintea poporului a fost nereusita – a fost fluierat. Pricina era aceea ca, in pofida inteligentei sale, a marelui sau talent oratoric si a priceperii de a-si expune ideile elegant, nu avea deloc insusirile exterioare necesare pentru a produce impre­sie asupra gloatei. Scund de statura, destul de insipid ca infa­tisare, gangav, cu voce firava si plamani slabi, ce nu-i ingaduiau sa rosteasca curgator frazele lungi si cizelate, nu putea spera cava face impresie. Si totusi, nereusita nu l-a descurajat pe Demostene.

El si-a inteles neajunsurile si a hotarat sa le corecteze.

A inceput o munca tenace, perseverenta.

Mergea pe tarmul marii, unde se ascundea intr-o peste­ra singuratica, pentru ca nimeni sa nu-i strice concentrarea – iar ca sa biruie dorinta de a-si vedea prietenii si cunoscu­tii si sa se rupa de viata zgomotoasa a capitalei si-a ras capul pe jumatate. Cu asemenea infatisare nu putea iesi nicaieri, si vrand-nevrand a fost nevoit sa astepte pana cand a crescut la loc parul ras.
In izolarea sa, a inceput o serie de exercitii progresive. Ca sa-si dezvolte profunzimea respiratiei, se suia pe niste stanci abrupte, in timpul acestor suisuri straduindu-se sa vorbeas­ca fara oprire. Pentru a-si forma o voce sonora, atunci cand valurile loveau cu putere tarmul rostea discursuri lungi in fata marii, straduindu-se sa acopere zgomotul valurilor. Ca sa-si invinga defectul de vorbire si sa ajunga sa vorbeasca limpede, lua o pietricica in gura si se straduia sa pronunte clar fiecare sunet. In fine, ca sa se dezvete de neplacutul obi­cei de a smuci din umar atarna de bolta pesterii sale o sabie, si rostindu-si discursurile statea sub aceasta in asa fel incat la orice miscare brusca a umarului varful sa i se infiga in trup.
Dupa o munca indelungata, staruitoare, Demostene a dobandit mari succese. Cand a iesit din insingurarea sa si a aparut din nou inaintea poporului la tribuna oratorica, era cu totul alt om. Vocea frumoasa si puternica, dictia exce­lenta, gesticulatia eleganta si de efect, excelenta structura a discursului, frazele sonore si cadentate – toate fermecau si cucereau imediat multimea. Demostene a devenit un orator de renume – dar cata perseverenta i-a trebuit ca sa se biru­ie pe sine insusi si sa isi biruie defectele innascute! Iar aceas­ta perseverenta era sustinuta exclusiv de dorinta patimasa, irezistibila, de a deveni orator, dorinta care pentru o vreme a inlaturat din sufletul lui orice altceva si a devenit centrul intregii lui vieti.
Daca intr-un domeniu pur lumesc focalizarea voin­tei intr-un singur centru da asemenea rezultate, in dome­niul duhovnicesc-religios aceste rezultate sunt de-a dreptul uimitoare, fiindca slaba vointa omeneasca este ajutata aici de atotputernicul har al lui Dumnezeu, intarit de care omul renaste, se innoieste desavarsit – sau, cum zice Sfantul Apos­tol Pavel, devine faptura noua in Hristos. Exemple ale aces­tei depline renasteri sunt extrem de multe in istoria nevointei crestine. La drept vorbind, aproape fiecare sfant a trecut prin acest proces al luptei launtrice cu sine insusi, si in fiecare caz biruinta a fost dobandita prin staruinta indreptata catre un singur scop: unirea cu Dumnezeu.

Din numeroasele exemple de acest fel vom lua unul sin­gur: Cuviosul Moise Arapul, care1fusese capetenie salbatica de talhari si a devenit apoi calugar smerit si sfant – dar inain­te sa ajunga la asta a fost nevoit sa treaca printr-o lupta deo­sebit de grea si indarjita cu ispitele.

La scurta vreme dupa intoarcerea lui la Hristos, dracii s-au straduit sa trezeasca in el fosta lui necuratie trupeas­ca. Ispita era atat de puternica, incat, dupa cum povestea el insusi dupa aceea, aproape ca a renuntat la hotararea lui de a trai in cucernicie. Istovit de lupta, s-a dus la marele Isidor, fostul preot al Schitului, vestit prin sfintenia vietii sale si prin intelepciunea sfaturilor sale.
Isidor s-a straduit sa-l mangaie si ii spunea sa nu se mire de aceasta ispita, deoarece n-a trecut mult timp de cand s-a lepadat de felul stricat de viata si este firesc sa simta o atractie puternica spre raul de mai inainte. Incercatul staret i-a expli­cat ca aceste deprinderi ale necuratiei trupesti sunt ca niste caini, care, obisnuiti sa roada oase intr-o macelarie, se intorc mereu la ea atata timp cat pot sa intre – dar daca nu li se arunca nici un os si li se inchide usa in nas, nu se mai intorc, ci se duc altundeva ca sa gaseasca ceva de mancat.

Intarit si mangaiat de aceasta invatatura mantuitoare, Moise s-a inchis in chilia sa si a inceput sa-si smereasca tru­pul prin felurite nevointe, mai ales prin postire.
Nu manca nimic, ci doar putina paine; muncea mult si se ruga mult. Gandul la Dumnezeu, la unirea cu El, la ier­tarea si mantuirea sufletului nu-l parasea deloc, insa vremea eliberarii lui de ispite tot n-a venit. Domnul, Care dorea sa-l inalte inmultind biruinta lui, a ingaduit ca in ciuda tuturor sfortarilor sale de a-si smeri trupul Moise sa nu aiba odihna in cuget, mai ales noptile. Aceasta l-a facut din nou sa cea­ra sfatul altora, si i-a povestit despre starea sa unui staret din pustie, care era socotit calugar cu viata desavarsita.

– Ce sa fac, parinte? – l-a intrebat. Visele imi intuneca mintea si vechea mea deprindere cu raul face ca sufletul meu sa se indulceasca de chipuri necurate.

La marturisirea lui Moise, staretul a raspuns:

– Asta se intampla deoarece nu iti intorci mintea cu des­tula hotarare de la aceste amintiri. Invata-te sa priveghezi, roaga-te cu osardie, si vei vedea ca vor trece ispitele.

Moise s-a intors la chilia sa cu hotararea neclintita de a urma acest sfat, si a inceput sa petreaca noptile in picioa­re, in mijlocul chiliei sale, fara sa inchida ochii, rugandu-se mereu si nelasandu-se in genunchi la rugaciune, de teama ca nu cumva in urma acestei schimbari trupul lui sa simta usu­rare si sa-i dea demonului prilej de a-l ispiti. Cu toate astea, patimile continuau sa se zbuciume. Atunci s-a apucat de o nevointa noua: noapte de noapte, mergea pe la chiliile sihas­trilor care din pricina varstei inaintate si a neputintei tru­pesti nu mai erau in stare sa mearga singuri dupa apa, intru­cat aceasta se gasea departe; le lua fara voia lor ulcioarele si le aducea inapoi pline, in acest scop strabatand cateodata chiar si cinci mile.

Aceasta milostivire fina, care il sortea unei mari oboseli si prin insusi acest fapt nimicea focul arzator al patimilor, a starnit si mai mult impotriva lui intaratarea demonilor, dar Cuviosul obisnuia sa spuna: „Eu nu voi inceta sa ma lupt pana cand demonii nu vor inceta sa ma chinuie cu vise ispititoare”. Sase ani s-a luptat in acest fel Cuviosul Moise, pana cand linistea si pacea dorita i s-au instapanit, in sfarsit, in suflet.
El a biruit. A biruit staruinta lui, insa aceasta n-ar fi fost cu putinta daca sufletul lui n-ar fi fost stapanit de un singur gand, de un singur scop: cel de a ajunge la Dumnezeu. Pe 1aceasta cale s-a ridicat inaintea lui o piedica inspaimantatoa­re, aproape de neinvins: patimile lui salbatice. Ca sa le invin­ga printr-o rabdatoare lupta cu sine insusi de-a lungul a sase ani si sa nu dea inapoi, sa nu sovaie, a fost neaparata nevo­ie ca acest scop principal al vietii sa-i lumineze intotdeauna Pantocrator centru Hristosca o stea calauzitoare, sa-l atraga la sine irezistibil si sa-i dea imbold la lupta neincetata. Si pentru orice alt crestin chipul Domnului Iisus Hristos trebuie sa fie punctul central in jurul caruia se cristalizeaza intreaga viata duhovniceasca, si atunci toata vointa se dezvolta intr-o singura directie, dobandind o uriasa tenacitate si staruinta.

Cea de-a doua conditie a perseverentei in viata nevoitori­lor crestini este deplina incredintare de sine voii lui Dumne­zeu. Lucrul acesta pare ciudat la prima vedere. Cand vorbim de perseverenta, de obicei avem in vedere tocmai capacita­tea si puterea de a starui in implinirea propriilor dorinte, pe cand aici se cere lepadare de voia proprie si supunere fata de Dumnezeu. Perseverenta si supunere!.. Oare aceste lucruri sunt compatibile?

Fara indoiala! In implinirea poruncilor lui Dumnezeu poti fi la fel de perseverent ca in implinirea propriilor dorin­te, si chiar cu mult mai mult, caci in supunerea fata de Dum­nezeu voia omului gaseste un reazem atat de puternic cum nu poate avea in lucrarea intemeiata pe voia proprie si pe autodeterminare. In mod subiectiv, acest reazem sta in aceea ca cerintele legii dumnezeiesti au pentru om o autoritate cu mult mai mare decat propriile lui dorinte. Oricat de man­dru ar fi omul, oricat de inclinat ar fi sa-si exagereze calita­tile si valoarea, in adancul sufletului tot nu poate sa le dea o pozitie atat de inalta ca cea pe care o da credinciosul lui Dumnezeu. Ca atare, dorintele lui personale pot fi resimtite foarte acut, pot ajunge pana la treapta de patima, dar nicio­data nu vor dobandi forta de imperativ moral pe care o au pentru credincios poruncile si cerintele voii dumnezeiesti. In propriile lui dorinte, omul ori observa neaparat elemente de egoism, care le lipsesc de curatie morala si de obligativita­te pentru constiinta, ori, atunci cand lucrarea lui este libera de imbolduri egoiste si nazuieste pe de-a-ntregul spre folosul aproapelui, nu poate fi absolut convins de corectitudinea caii pe care a ales-o pentru a le realiza, deoarece isi da seama ca alegerea aceasta este determinata de propria lui minte, a carei putere nu o poate socoti absoluta. In ambele cazuri, inevitabile indoieli slabesc fermitatea si convingerea lucrarii lui. Aceste indoieli nu sunt cunoscute de credinciosul ce s-a supus pe de-a-ntregul voii dumnezeiesti.
In mod obiectiv, reazimul lucrarii aflate in armonie cu voia dumnezeiasca sta in aceea ca Domnul il ajuta in chip nevazut pe slujitorul Sau credincios, care implineste voia Lui. Pe de o parte acest ajutor mare si atotputernic, iar pe de alta credinta in corectitudinea caii aratate de degetul lui Dumnezeu si in sfintenia si infailibilitatea absoluta a norme­lor lasate de Domnul lucrarii omului, duc in consecinta la aceea ca omul credincios, care s-a supus lui Dumnezeu si se bizuie pe deplin in voia Lui cea atotputernica, este duhovniceste infinit mai perseverent si mai puternic decat necredin­ciosul, care slujeste exclusiv propriului „eu” si e calauzit de dorintele sale egoiste si de indicatiile ratiunii proprii.

A treia conditie a perseverentei este rabdarea. Rabdarea sfintilor nevoitori a fost1intotdeauna uriasa. Insemnatatea ei pentru nevointa crestina este cu totul limpede: ca sa duci o lupta neintrerupta cu ispitele, sa te indreptezi mereu, cu incordare, pe tine insuti si sa nu dai inapoi pana in ultima clipa a vietii tale, sa nu te lasi de lucrul pe care l-ai inceput pana cand nu l-ai dus la capat, trebuie sa fii in stare sa induri barbateste – in primul rand suferintele si lipsurile ce insotesc intotdeauna nevointa crestina, iar in al doilea rand inevitabi­lele greseli, caderi si nereusite, ce pot cu usurinta sa starneasca descurajarea si sa slabeasca energia crestinului lipsit de experienta duhovniceasca. Diavolul se foloseste intotdeau­na de nereusite, straduindu-se sa le exagereze insemnatatea pana la dimensiunile unei autentice catastrofe, ca sa-l adu­ca pe nevoitor la deznadejde si sa-l sileasca sa inceteze lupta. Tocmai capacitatea de a indura suferintele si de a nu te lasa tulburat de nereusite este forma pe care o imbraca rabdarea crestina. Ea se dezvolta in mod firesc din cele doua conditii ale perseverentei pe care le-am aratat mai sus, adica din uni­citatea scopului vietii si din supunerea fata de Dumnezeu, iar fara acestea nu poate nimeni sa atinga o treapta inalta. A rabda suferintele stiind ca acest lucru place lui Dumnezeu si a indura nereusitele stiind ca ele sunt ingaduite de Dumne­zeu spre educarea noastra in smerenie este incomparabil mai usor decat atunci cand nu intelegi de ce si pentru cine este nevoie de aceasta. Lipsurile lipsite de noima, inutile, chiar si atunci cand sunt neinsemnate, sunt resimtite mult mai dure­ros si irita cu mult mai mult decat o mare durere al carei sens este limpede pentru noi.

In ce priveste educarea rabdarii pot fi de folos si urmatoa­rele observatii.

Adeseori, nerabdarea noastra in lucrarea crestina vine din aceea ca mai degraba vrem sa ne delectam de roadele efortu­rilor facute si sa avem succese rapide, vizibile. A doua zi dupa ce ne-am intors catre Dumnezeu vrem deja sa fim sfinti.
Daca nu se intampla asta, incepe sa ni se para ca efortu­rile noastre sunt zadarnice, si incetul cu incetul pune stapa­nire pe suflet descurajarea. Adeseori suntem in stare de mari fapte eroice, fiindca acolo succesul se arata imediat, insa in munca umila de zi cu zi, care nu da rezultate rapide si evidente, energia noastra se imputineaza si se stinge in scurta vreme.
Pentru a preveni descurajarea, trebuie sa tinem bine minte ca nici un efort, oricat de mic ar fi, nu ramane lipsit de rezultat, ci isi lasa urma in suflet. Daca nu observam succese, asta se intampla cel mai des din pricina ca vederea noastra duhovniceasca nu este inca destul de experimentata ca sa le distin­ga atunci cand ele nu au dimensiuni mari – dar daca efortu­rile noastre sunt de buna credinta, rezultatele sunt neindo­ielnice, si putem fi convinsi de asta. impatienceUitati-va cat de incet, pe neobservate, creste un copac. Este aproape imposibil sa stabilesti cat a crescut el intr-o zi, si o crestere semnificativa se vede doar la sfarsitul anului. Asa e si in viata duhovniceasca.
Intotdeauna e mai bine sa ne uitam nu la scopul final al nazuintelor noastre, ci la pasul urmator pe care trebuie sa-l facem. In viata crestina, acest scop final este aproape impo­sibil de vazut clar, caci idealul e aici nemarginit si dispare in departare, iar a compara calea strabatuta cu departarea pe care trebuie s-o strabatem in continuare este o indeletnici­re si nefolositoare, si capabila sa insufle descurajare. Oricat de mult ar fi inaintat omul, in fata lui tot se intinde o cale nesfarsit de lunga, asa incat i se pare intotdeauna ca se afla la inceputul drumului. De aceea, nu trebuie sa masori nicioda­ta cat ai crescut duhovniceste, ci sa-ti indrepti toata atentia spre a face pasul urmator cat mai bine.
Cel mai bine este sa te gandesti ce trebuie sa faci, nu ce poti sa atingi. Implineste-ti constiincios datoria si nu te ingriji prea mult de rezultate. Lasa cu incredere acest lucru in seama Domnului.

Ţine minte intotdeauna regula inteleptului din vechime: „Indatoririle sunt ale tale, iar urmarile sunt ale lui Dumnezeu.”

[1] Actualmente în celebra Galerie Tretiakov (n.tr.).

(Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)