Nasterea gandurilor si urmarile lor, dupa Sfintii Parinti

 


Atât timp cat traim pe pamant suntem intr-un necontenit razboi duhovnicesc cu diavolii. Si ca sa iesim biruitori din el, trebuie sa-l ducem dupa o anumita schita, dupa un anumit plan, spune Sfantul Teofan Zavoratul. Am mai spus anumite lucruri despre importanta dezvoltarii gandurilor bune in viata noastra si intr-un alt articol. Acum vom aduce alte marturii de la Sfintii Parinti, folosindu-ne si de unele din articolul anterior, pentru a schita un plan de lupta duhovniceasca, cat mai eficace pentru noi. Daca vom citi Filocalia cu luare aminte si de mai multe ori, vom gasi la Sfintii Parinti trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de lupta duhovniceasca:

1. Totul depinde de gandurile ce le dezvoltam cu mintea noastra.

2. E neaparat nevoie sa ne silim pe noi insine pentru a cugeta ganduri bune in toata clipa.

3. Gandurile bune sunt cele despatimitoare, care ne ajuta sa luptam cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuantat, pana ce ajungem sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Si pentru ca am amintit mai sus de Filocalie, sa nu se creada ca ne putem apuca de citirea ei fara a citi in prealabil alte scrieri ale Sfintilor Parinti, care sa ne usureze intr-o oarecare masura intelegerea Filocaliei.

Multi Sfinti Parinti filocalici spun ca diavolul vrea sa ne distruga sufletele noastre prin gandurile rele pe care ni le insufla neincetat. Insa cand vom ajunge datorita atentiei la ganduri, sa nu mai ignoram pe niciunul dintre ele, vom face fata tuturor atacurilor demonice, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Din moment ce toata realitatea se rezuma in final la ganduri (idei sau ratiuni) si ele stau la baza intregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar sa avem toata atentia mintii noastre. S-a spus in articolul anterior ca, dupa Sfantul Marcu Ascetul, nu se pot naste patimile fara de ganduri. Ca gandurile rele nu pot fi distruse fara a desfasura cu mintea ganduri bune, contrare lor. Si ca atat binele cat si raul sporesc in functie de gandurile ce le desfasuram. De asemenea, s-a aratat ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, e necesar sa avem grija sa nu intrebuintam rau ideile sau gandurile, pentru a nu fi siliti sa intrebuintam rau si lucrurile. Asta pentru ca pacatul are loc mai intai in mintea noastra. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune, referindu-se la patima desfranarii, ca: „Toti dracii se lupta sa intunece mintea noastra, apoi ii insufla cele placute lor. Caci, daca mintea nu va fi adormita, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decat toti. Acesta, intunecand adeseori mintea conducatoare, ii face pe oameni sa savarseasca acele lucruri, pe care numai cei iesiti din minte le savarsesc. De aceea, trezindu-se mintea dupa o vreme, ne rusinam nu numai de cei ce ne vad, ci si de noi insine, pentru faptele, pentru vorbele si pentru infatisarile noastre necuviincioase si ne uimim de orbirea noastra de mai inainte. De aceea, multi cunoscand aceasta s-au oprit de la rau”(Filocalia IX).

Si cum reusesc cel mai bine diavolii sa faca aceasta? Doar daca pot sa ne aduca imagini desfranate inca din copilarie si sa ne faca sa ne indulcim cu ele, nestiind cat de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Caci obisnuindu-ne de la aceasta varsta cu placerea desfranarii, asa cum se poate manifesta ea in trupul si mintea copilareasca, dupa aceea o vor inradacina si mai tare in suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfranat in care suntem siliti sa ne ducem viata. Si chiar daca in timp ne dam oarecum seama ca nu e buna aceasta indulcire cu placerea desfranata, obisnuindu-ne insa cu ea din copilarie, ne face sa revenim adesea asupra ei si sa intarim astfel patima in noi. Dar raul desfranarii nu se opreste aici. El ne slabanogeste cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului dupa Sfantul Isidor Pelusiotul si Sfantul Ioan Scararul. Si ne face sa abordam apoi toata realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, dupa cum zice Sfantul Isaac Sirul. Nu ne lasa sa dominam cu ratiunea, pe celelalte doua puteri ale sufletului: sentimentul si vointa. Si in aceasta consta tot raul din lume, adica in a nu domina cu ratiunea noastra, raportata mereu la cea dumnezeiasca, sentimentul si vointa noastra, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul. Avand in vedere cele de mai sus, Sfintii Parinti, ca de pilda Sfantul Macarie cel Mare, ne cer sa nu hranim gandurile rele aduse de diavoli in mintea noastra. Caci prin ele ne vin momelile demonice si tot prin ele se naste si consimtirea cu pacatele, spune Sfantul Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinta, zice Sfantul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rau daca nu este momit mai intai gandul tau” (Filocalia VII).

Sigur ca ratiunea, sentimentul si vointa nu sunt despartite intre ele in lucrarea lor. Dar rolul principal il are ratiunea sau, mai bine zis, mintea ca adanc al ratiunii. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „daca mintea cuiva cauta pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul)lui de asemenea creste covarsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea (vointa) lui se intoarce intreaga spre iubirea dumnezeiasca”. Iar intr-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice ca „in care lucruri zaboveste mintea, in acelea se si largeste. Si cu lucrurile in care se largeste, cu acelea isi nutreste si pofta si iutimea.” Sfantul Teofan Zavoratul zice si mai clar ca „un gand aduce un alt gand si din ele se naste dorinta. O dorinta si inca una dau nastere consimtirii.”(Calea spre mantuire) si mai spune ca diavolul arareori ne ataca prin sentimente si voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin ganduri, care sunt mai iuti ca sentimentele si vrerile ce ni le-ar aduce.
Ceea ce trebuie sa stim bine e ca sentimentele noastre devin mai adanci, mai puternice si vrerile mai neclintite, in functie de multimea gandurilor bune, pe care e nevoie sa ne silim a le agonisi pe tot parcursul vietii noastre. Dupa Parintele Dumitru Staniloaie chiar faptele bune ce au la baza gandurile si care aduc in noi un spor de vointa, acesta e bazat pe un spor de cunostinta. Data fiind importanta capitala a gandurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori „Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul si „Cugetare” de Sfantul Maxim Marturisitorul. Iar sufletul nostru „minte si intreg minte” de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca sa fim necontenit atenti la gandurile ce ne trec prin mintea noastra, spre a le alunga pe cele rele si a le dezvolta mereu pe cele bune. Sa ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul si mai ales pe cel al iubirii de slava desarta cu „fulgerile dogmelor si intelesurilor (gandurilor) celor dumnezeiesti”. Dar iata mai pe larg cum e bine sa lucram cu gandurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei desarte si al mandriei, dupa Cuviosul Nichita Stithatul: „Cand acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit in virtute, cu inaltime de scaune, aducandu-ti in amintire si inaltandu-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzandu-l, du-te cu gandul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta inaintea lui, zi catre el: Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mantuite lui Hristos? Daca tu zici acestea, am tacut. Deci, neavand acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atata putere. Iar daca nu este in viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata in fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atat de mult din desavarsire, cat ii lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atat de mult mai prejos decat dreptatea lui Dumnezeu, pe cat e de mult pamantul in privinta maririi mai prejos de cer si tantarul mai prejos de leu” (Filocalia VI).

Nu ne ramane decat sa fim atenti la gandurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Caci „mintea rationala nu poate fi in nelucrare nici pentru cea mai scurta clipa” dupa Cuviosul Calist Catafigiotul.
Cred ca am constatat cu totii ca desi facem uneori eforturi sustinute sa nu mai savarsim cele rele, totusi nu dam deloc inainte si tot le facem. Asta pentru ca nu stim ca trebuie sa ne silim sa desfasuram necontenit ganduri bune cu mintea noastra si nu doar cand ne aducem aminte de acest lucru. Diavolul stie ca biruinta omului si infrangerea lui si toate ale celui ce se nevoieste isi au temeiul in gandul lui. Si ca ajunge o mica neatentie a mintii si invoire cu gandurile pacatoase ca sa-l faca sa pacatuiasca fie si macar cu gandurile si cuvintele. Si de aceea se lupta sa-l surprinda pe om in clipele de neatentie a mintii, zice Sfantul Isaac Sirul. Iar Sfantul Macarie cel Mare spune ca daca mintea e doar putin usuratica si cade in ganduri necurate, acestea nimicesc gandurile cele bune si pustiesc sufletul. De aceea, Sfantul Ioan Scararul ne invata ca, cel ce vrea sa se mantuiasca, nu poate fi fara de grija in privinta gandurilor, nici in cel mai scurt timp, pana la moartea sa. Iar Sfantul Petru Damaschin zice ca „nu este ceva care sa ne ajute la tot lucrul bun, ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea virtutilor, ca imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de scurta vreme” (Filocalia V).

Dupa Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Teofan Zavoratul si alti Sfinti Parinti, atunci cand nu suntem ocupati cu dezvoltarea gandurilor bune, se substituie diavolul puterilor noastre sufletesti si gandeste, simte si voieste el in locul nostru. Cei mai multi in acest caz, credem ca suntem noi insine cei ce facem aceasta, nedistingand gandurile noastre de cele demonice. Astfel gandesc mai ales cei ce sunt tinuti de ganduri hulitoare. Or, daca am distinge tot timpul gandurile noastre de cele demonice, am iesi de sub posedarea demonica. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca daca am avea o minte curata, am dezvolta doar ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor, chiar atunci cand prin ele diavolul ne-ar ispiti foarte tare. Sa zicem ca am vedea niste alimente, mere de pilda. Daca avem minte curata, cand le vedem, nu sesizam doar aspectul lor ca sunt mari, frumoase etc. ci ii multumim intai lui Dumnezeu ca ni le-a dat spre hrana noastra. Ca pot fi mancate si fara a fi gatite si astfel avem mai mult timp pentru Dumnezeu. Ba chiar cand le mancam ne gandim sa-i miluim si pe altii cu ele, ca noi suntem favorizati in timp ce altii nu le pot avea spre mancare, ca poate sunt privati de libertate si nu li se da de mancare mai multe zile etc. Iar vazandu-le in alt context sa ne faca sa cugetam si alte ganduri asemanatoare. De nu vom face asta din prima clipa in care percepem ceva cu simturile noastre si mai ales cu vazul, ci vom sta pasivi cu mintea noastra, diavolul va dezvolta in locul nostru ganduri care sa ne provoace lacomia pantecelui in cazul alimentelor, desfranarea in cazul persoanelor sau ura sau alte patimi.
Dar iata mai pe larg in citatul de mai jos, din cartea Taina si semnificatia bataliei de la Kosovo a Sfantului Nicolae Velimirovici, cum ar trebui sa gandeasca o minte curata in privinta lucrurilor si a persoanelor: „Tot ceea ce percepe omul care alege imparatia lumeasca din aceasta lume el accepta a fi drept realitatea insasi si o evalueaza in relatie cu propriile sale interese. Daca el priveste o pepita de aur, el nu se gandeste la aur ca la un obiect creat de Dumnezeu si nici nu cauta in el semnificatia simbolica a aurului; in schimb el se gandeste doar la placerile pe care si le-ar putea satisface cu aurul acela. Daca vede tarina altuia, el nu se gandeste la minunea de recolta care creste din pamant; in schimb el se gandeste la profitul pe care i l-ar aduce acea tarina ori alta asemenea ei. Daca acesta vede un miel alb pe o pajiste verde, el nu se gandeste la miel ca miel; in schimb el se gandeste la miel ca fel de mancare la cina. Daca se intalneste cu sotia altuia el nu se gandeste la ea ca mama si nici macar ca la o creatie artistica a nemuritorului Artist; in schimb, el cugeta la lucruri rusinoase si insultatoare. Daca este conducatorul unei natiuni el nu se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si fata de poporul sau, si nici nu-I cere Domnului intelepciune ca sa-si poata carmui cu vrednicie natiunea. In schimb el se gandeste doar la ceea ce ii datoreaza poporul. In ceea ce-i priveste pe vecinii sai, carmuitori ca si el, acesta se gandeste doar la felul in care ii poate umili, le poate rasturna guvernele sau cuceri tarile. Drept urmare tot cugetul omului care-si alege imparatia lumeasca este trupesc, lumesc si animalic. 
Mintea unuia ca acesta e cu totul intunecata in fata adevarului, cu totul acoperita de panze de paianjen. Si el isi intinde chiar paienjenisul mintii sale pretutindeni in jurul sau – iar aceste paienjenisuri sunt cugetele prostesti, intunecate si aberante ale mintii sale. Pe de alta parte, omul care alege vesnica si nemuritoarea imparatie a cerurilor, cugeta la toate prin Creatorul tuturor. Cand vede aurul el se gandeste la Cel care a creat acest frumos metal si l-a ascuns in tainitele pamantului. In plus se mai gandeste la stralucirea adevarului pe care o simbolizeaza acest metal din perspectiva duhovniceasca si la virtutile sufletului pe care el le simbolizeaza din perspectiva morala. Cand vede tarina vecinului el cugeta la ea mai intai ca la proprietatea lui Dumnezeu, la o tarina in care Dumnezeu insusi este cel dintai si principalul lucrator. Ca atare el lauda in cugetele sale truda stapanului tarinei care a curatat-o si a ingrijit-o, a arat-o si a semanat-o. Iar inlauntrul sau el se roaga Stapanului universului sa binecuvinteze marele efort al acelui om si sa dea rodnicie tarinei sale astfel incat copiii omului sa poata fi hraniti si sa-L slaveasca pe Cel Ce este Creatorul lor. Daca el vede un miel pe pajiste el se gandeste la Atotinteleptul Proniator care il imbraca atat de minunat pe miel, hranindu-l si pazindu-l. Daca se intalneste cu sotia altuia el se gandeste cu respect la ea ca la o mama, careia Tatal ei si al sau i-a poruncit sa implineasca o sarcina aparte si sa afle o cale de mantuire in timpul acestui scurt exil pe pamant. Daca este conducatorul unei natiuni el se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si de poporul sau; El ii cere intelepciune lui Dumnezeu, spre a-si putea calauzi cu vrednicie natiunea spre slava lui Dumnezeu. Inlauntrul sau el ii binecuvinteaza pe vecinii sai conducatori si se roaga la Dumnezeu pentru ei si pentru natiunile lor ca pentru propriii sai frati”.
Indeletnicirea cu ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor mistuie patimile, atat pe cele mai trupesti, cat si pe cele mai duhovnicesti pana le facem tot mai rar si cu gandurile, zic Cuviosul Teodor al Edesei si Sfantul Maxim Marturisitorul. Insa sa nu credem ca vom putea sa cugetam necontenit ganduri bune, daca nu-l vom avea pe Dumnezeu, ca insotitor neincetat in cugetarea lor. Pentru aceasta, Sfintii Parinti filocalici numiti neptici sau trezvitori, cer sa facem neincetat rugaciuni scurte ca: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!” sau „Doamne miluieste-ma!” sau altele. Si pentru a ne usura ajungerea la rugaciunea neincetata Sfantul Ioan Scararul si Sfantul Isihie Sinaitul ne sugereaza sa o legam de respiratia noastra. Si chiar cugetarea smerita ar fi bine sa o legam de respiratie, zice Sfantul Isihie Sinaitul. Iar cugetand smerit tot timpul, vom ajunge sa avem si lacrimi, semnul adevaratei pocainte dupa Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Petru Damaschinul si alti Sfinti Parinti. Lacrimile nu vin decat dupa alungarea din noi a gandurilor trecatoare la cele din lumea aceasta si doar daca ne gandim la pacatele noastre si osanda ce ne asteapta daca nu ne vom pocai pe masura lor. Cugetarea smerita o vrea Dumnezeu de la noi, caci prin ea ne imbunatatim si prin ea ne intarim. Ajunge ca ea singura sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa graiasca pentru noi zice Sfantul Isaac Sirul. De la Sfantul Ioan Scararul aflam ca lacrimile sunt fiicele gandurilor smerite, caci cele lipsite de ganduri sunt ale firii necuvantatoare. De aceea, dupa acest sfant, ar trebui sa ne tanguim toata viata pentru pacatele savarsite. „Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans”. (Filocalia IX).

Si ne mai spune ca in toate cele ce le facem, sa avem ca scop dobandirea smereniei. Daca nu se va realiza scopul acesta sa nu le mai facem. Sfantul Petru Damaschin ne zice ca atunci mergem bine duhovniceste, cand ne vedem pacatele noastre in toata amanuntimea lor, ca pe nisipul marii: „Acesta este inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui, caci lacrimile venite poate inainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea, sunt ca o bataie de joc si o inselaciune a dracilor, mai ales daca li se intampla acestea celor ce petrec in mijlocul oamenilor si in imprastiere cat de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ce mai au inca vreo legatura cu ceva din cele sensibile (ale lumii acesteia), sa biruiasca patimile” (Filocalia V).

Auzim uneori pe unele mame plangandu-se de copiii lor pe care i-au pus de mici sa posteasca si sa se roage si i-au dus regulat la biserica, ca atunci cand s-au facut mari, s-au stricat cu totul si nu-si explica cum s-a ajuns la aceasta. Si este adevarat cele ce spun despre felul cum i-au crescut. Numai ca, desi i-au pus sa posteasca si sa se roage, si i-au dus regulat la biserica, nu s-au ostenit sa-i obisnuiasca inca de cand puteau pricepe, sa surprinda sensurile cuvintelor rugaciunilor pe cat se putea, si sa cugete ganduri contrare celor opt patimi mai generale cu care ne ispiteste diavolul. Adica: mandria, slava desarta, mania, invidia, iubirea de arginti (de cele materiale), lacomia pantecelui, desfranarea si lenevia. Si de aceea prea putin le-au folosit copiilor cele ce au facut aceste mame crestine pentru ei. Si noi insine prea putin ne folosim de participarea la slujbe, daca nu ne vom sili sa surprindem in cuvintele rugaciunilor ce le facem sau auzim in altar si la strana, gandurile ce ne pot ajuta in lupta cu patimile. Caci toate cuvintele rugaciunilor si ale scrierilor sfinte ce se citesc sau canta la strana, au in ele invataturi despre dogme, despre vietile sfintilor pe care trebuie sa-i imitam in trairea noastra, despre erezii, despre lupta cu patimile si despre alte lucruri. Invataturile despre lupta cu patimile nu putem insa sa le surprindem, pentru ca nu am citit la Sfintii Parinti scrieri ce vorbesc intr-o mai mare masura despre despatimire. De aceea nu putem ajunge sa dezradacinam patimile din noi. Unii Sfinti Parinti cand ii vedeau pe ucenicii lor, dintre monahi, entuziasmati de cantarile ce le auzeau pe la bisericile de mir, le taiau cu totul entuziasmul lor. Nu pentru ca nu ar fi fost folositoare si ele ci pentru ca ziceau ei, nu atat la ele ar trebui sa le fie gandurile, cat la acele cuvinte din ele sau din Sfintele Scripturi sau scrierile Sfintilor Parinti, care le aduc in suflet strapungere a inimii, smerenie si plans pentru pacatele lor. De aceea, Sfantul Pimen cand a venit la el unul care vorbea despre lucruri duhovnicesti inalte, nici n-a vrut sa stea de vorba cu el. Abia cand acesta, la sugestia ucenicului acestui Sfant Parinte, a inceput a-l intreba despre cum trebuie dusa lupta cu cele opt patimi mai generale si cum trebuie dobandita smerenia, fara de care nimeni nu se poate mantui, abia dupa aceasta a stat de vorba cu el. Si daca si in cele sfinte trebuie sa cautam mai intai si tot timpul pe cele ce ne ajuta in lupta cu patimile, ce sa zicem de celelalte cuvinte sau ganduri pe care le deprindem in scoli sau le auzim in conversatiile cu semenii nostri? Sfantul Macarie cel Mare spunea ca ne putem ocupa de multe invataturi si meserii, dar daca ele nu ne intaresc mintea cu ganduri despatimitoare care sa ne ajute la biruirea patimilor din noi, n-am facut nimic. Nu ne folosesc la nimic ci ne incurca mult la mantuire. In cazul acesta, chiar de nu vor fi de acord unii, literatura laica cade in totalitate, cu rare exceptii, privind invatarea unor meserii strict necesare si mantuitoare. Chiar literatura duhovniceasca trebuie lasata la o parte daca nu-i are ca autori ai ei pe Sfintii Parinti, ne invata Sfantul Ignatie Briancianinov. Iar Sfantul Grigorie Palama in polemicile sale cu ereticii catolici, Varlaam si Achindin, spunea despre monahii isihasti pe care ii apara, ca acestia nu vedeau adaugandu-se niciun folos din invatatura de afara (laica), la cea care le venea din Evanghelie. „Caci aceia, zicea Sfantul Grigorie Palama, dau cea mai mare insemnatate poruncilor lui Hristos si indeamna pe toti numai spre acestea, ca spre singurele in stare sa conduca sufletul omenesc la asemanarea cu Dumnezeu, sa-l desavarseasca si sa-l indumnezeiasca” (Filocalia VII).

Dar ca sa vedem mai bine cat de nefolositoare pentru mantuire este literatura laica si ceea ce numim noi civilizatie europeana mai ales, sa citim cartea Sfantul Nicolae Velimirovici Prin fereastra temnitei si pe cea a Cuviosului Iustin Popovici Omul si Dumnezeul-om. Sfantul Ioan Scararul spune ca cele ce le citim trebuie sa ne foloseasca la mantuire, iar citirea unor asemenea scrieri, fac de prisos citirea altora. Cunosc persoane care au citit sute de carti duhovnicesti si unii chiar peste o mie de astfel de carti, dar daca atunci cand au dat peste cele despre despatimire sau smerenie, nu le-au citit de mai multe ori si nu s-au orientat dupa aceea ca sa citeasca mereu astfel de carti, cu nimic nu s-au folosit din tot cititul lor. Au ramas aceiasi oameni impatimiti, ba poate le-a crescut si pretuirea de sine datorita multelor carti ce le-au citit. Pentru ca si scrierile Sfintilor Parinti care ne invata despre dogme sau intelegeri mai adanci ale textelor Sfintelor Scripturi, daca nu ne vorbesc in chip special despre despatimire, ne desfata doar mintea noastra si nu ne fac sa ne schimbam viata noastra. O spun Sfintii Varsanufie si Ioan ale caror invataturi le gasim in Filocalia XI. Ei spuneau adesea celor ce-i intrebau despre diverse lucruri duhovnicesti, ca timpul ce ni s-a dat noua e pentru a ne lupta cu patimile noastre si a plange si a ne tangui pentru pacatele noastre. De aceea, cand ii mai intrebau unii despre unele nedumeriri, raspunsul il incepeau cu „frate, pentru ca si eu si tu suntem nerabdatori, lasam patimile noastre si intrebam de alte lucruri in locul lor”. Sfantul Petru Damaschinul cere sa citim doar acele scrieri ce ne ajuta a bineplacea lui Dumnezeu si sa stergem citirile nefolositoare de mai inainte prin citiri din scrierile dumnezeiesti, potrivit masurii noastre duhovnicesti, iar „in afara de acestea sa nu citim nimic. Caci ce trebuinta este sa ia [cineva] duh necurat in loc de Duh Sfant?” (Filocalia V) in acelasi duh cu Sfantul Petru Damaschinul ne sfatuieste si Sfantul Isaac Sirul cand spune ca, cunostinta nefolositoare pentru despatimire trebuie inlaturata din suflet putin cate putin, pana o parasim de tot, si numai asa va intra in suflet cunostinta cea duhovniceasca. Stramosii nostri citeau putin, e drept, dar cele citite erau doar lucruri foarte folositoare de suflet. Scara Sfantului Ioan Scararul de pilda, pe care o gasim in Filocalia IX, era cunoscuta de cercurile largi ale credinciosilor tarilor Romanesti din secolul XVI, dupa cum zice Parintele Dumitru Staniloaie. Deci e necesar sa avem mare grija la tot ce gandim, citim sau auzim. Caci de nu o vom face, ne vom asemana in acest caz cu diavolii care „isi cheltuiesc toata puterea cugetarii data lor dupa fire in preocuparea cu nimicul”, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul in Filocalia III. Sa nu ne temem ca citindu-i doar pe Sfintii Parinti, si mai ales pe cei filocalici, care ne vorbesc cel mai mult despre despatimire, vom ramane cumva neinformati referitor la marile provocari cu care se confrunta Biserica noastra drept-slavitoare. Semenii nostri si mass-media chiar si fara voia noastra ne vor tine la curent cu toate. Insa solutii viabile pentru a le face fata, nu vom gasi decat la Sfintii Parinti si in rugaciunea catre Dumnezeu.
Dar sa revenim si la alti Sfinti Parinti ce ne vorbesc despre necesitatea dezvoltarii necontenite doar a gandurilor despatimitoare. Sfantul Macarie cel Mare zicea ca, atunci cand vrem sa parasim deprinderile cele rele, vom vedea ca la temelia lor stau gandurile rele si impotriva lor trebuie sa venim cu ganduri despatimitoare. Iar cand va vedea Dumnezeu ca facem astfel, ne va da neincetat ganduri cu care sa ne izbavim de cele opt patimi mai generale. Sfantul Teofan Zavoratul ne arata ca „pacatul ce se apropie de noi va fi strajuit de ganduri si imagini care il ascund si il apara, iar nevoitorul, la randul lui, va nimici aceste scuturi viclene prin ganduri si imagini contrare”. Sfintii Varsanufie si Ioan spun ca trebuie sa ajungem neaparat pana la stadiul celui mai inaintat duhovniceste care rapune gandurile rele prin ganduri bune contrare lor, ajutandu-ne in acelasi timp si de rugaciunea catre Dumnezeu. Nu facem nimic daca fugim de locul ispitei. Unde mergem dam tot peste acele ispite. Trebuie reprimate prin ganduri despatimitoare si invinse definitiv.
Dar una dintre cele mai folositoare metode pentru a ne despatimi, poate cea mai eficace dupa unii Sfinti Parinti, o constituie analizarea gandurilor ce ne trec prin minte pentru a vedea calitatea lor. Atunci il depistam usor si pe diavol cand ne sugereaza gandurile rele. Si vedem clar ca nu trebuie facute anumite fapte, pentru ca au la baza ganduri scurte, netemeinice si absurde. Iar unul dintre Sfintii Parinti ce ne ofera cel mai adesea modele de astfel de analize in scrierile sale e Sfantul Ioan Gura de Aur. E bine sa citim in acest sens cartea Despre fericire, apologia vietii monahale si despre cresterea copiilor. Vom vedea cat de gresit cugetam in privinta tuturor aspectelor vietii noastre si cat de departe suntem de mantuirea noastra prin aceasta. Sfantul Maxim Marturisitorul spune foarte clar: „Mintea, aplecandu-se spre cele vazute, intelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simturilor. Si nici mintea nu e rea, nici intelegerea cea dupa fire, nici lucrurile, nici simturile. Caci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rau atunci? Vadit este ca patima asociata la intelesul cel dupa fire. Si deci ea poate sa lipseasca din cugetarea intelesurilor, daca mintea privegheaza” (Filocalia II). Asadar, patima poate lipsi din „cugetarea intelesurilor”, deci esenta ei o constituie gandurile cele rele, ce pot lipsi „daca mintea privegheaza”, adica se sileste sa macine necontenit gandurile despatimitoare. Asa se face ca daca cugetam bine, cand vedem o femeie desfranata, nu lasam nicio clipa mintea sa o vada ca cel tinut de desfranare, ca pe un obiect care poate sa-i satisfaca placerile trupesti in diverse chipuri, ci pe langa gandurile simple ce ni se nasc in minte cand o vedem, adica cele referitoare la infatisarea ei, chipul cum e imbracata etc. noi cugetam cu mintea la cele ce sunt in interiorul trupului ei. Acesta, daca ne gandim bine, vom vedea ca nu e in sine decat flegma, sange si suc al unei hrane in putrezire” si „nervi si vine si pielite si artere” cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar cand ne gandim la sufletul ei nu putem sa nu vedem slabanogirea puterilor sufletesti si mai ales a mintii ei. In plus sa nu ramanem doar la aceste ganduri, ci sa incercam sa ne ridicam la unele mai generale, mai cuprinzatoare, dupa cum ne spun Sfintii Parinti. De pilda, Cuviosul Nil Ascetul, Nichita Stithatul, Sfantul Isaac Sirul si altii, ne sugereaza sa o vedem pe respectiva femeie si in privinta trecutului ei si mai ales a viitorului ei. Caci cel ce poate sa vada sfarsitul la care ajung deopotriva toate, nu are nevoie de alt invatator pentru lepadarea cugetelor celor rele, zice Sfantul Isaac Sirul.
Deci daca ar fi sa cugetam mai cuprinzator, privind o astfel de femeie, daca vom gandi la trecutul ei, sa ne spunem ca poate a mostenit o astfel de aplecare spre patima aceasta de la parinti sau de la educatia rea sau de la mediul in care a trait. Iar gandindu-ne la viitor, sa ne spunem ca-si poate pierde sufletul ei daca va ramane nepocaita pana la sfarsitul vietii sau ca se poate schimba ca sa moara in stare de pocainta. Ca reusind sa se mantuiasca se va ruga si pentru ai sai de pe pamant ca sa fie ajutati si ei la mantuire, atat cat se vor lasa ajutati s.a.m.d. Si astfel vom dezvolta ganduri tot mai generale. Adica n-o vom vedea pe femeie doar la timpul prezent, ci si la cel trecut si mai ales la cel viitor.
Noi pacatuim cand cugetam rau, ne indulcim cu sentimentul sau simtirea noastra de cugetele noastre si cand consimtim cu ele. Astfel are loc savarsirea pacatului in minte, iar daca imprejurarile sunt favorabile, adica nu sunt martori, le facem si cu fapta unii. Desi cei mai multi din cei de azi nu se mai rusineaza nici de oameni si nu se tem nici de Dumnezeu sa le faca si cu fapta in fata tuturor, spre sminteala multora. Dar rolul hotarator in desfasurarea pacatului il are cugetarea noastra. De aceea, pentru cei mai sporiti duhovniceste, unii Sfinti Parinti ne cer ca atunci cand ne impresoara cugetele rele, sa aruncam si noi cu repeziciune in ele, unul dupa altul, cugetele cele bune si asa usor usor vom scapa de impresurarea lor. Asa ne invata Cuviosul Calist Catafigiotul in Filocalia VIII. Insa trebuie alternata aceasta aruncare in lupta a cugetelor celor bune cu rugaciunea catre Dumnezeu si cu vorbirea cu noi insine in taina sufletului nostru, dupa cum ne sfatuieste in sensul acesta Sfantul Teofan Zavoratul si Cuviosul Isaia Pustnicul. „Pretutindeni, gandurile mintii si reflectia inimii sunt cele ce incununeaza si osandesc pe om”, zice Cuviosul Isaia in Filocalia XII. Sfintii Parinti spun ca rugaciunea, vorbirea cu sine si reflectia trebuie facute in taina sufletului nostru. Deoarece diavolul nu ne poate cunoaste interiorul, gandurile noastre deci, decat prin manifestarile exteriorizate prin trup si prin cuvintele vorbite.
Vrajmasul nevazut nu are putere decat asupra celui care nu cugeta ganduri despatimitoare neincetat, a celui ce nu se imbogateste cu noi si noi astfel de ganduri. A celui ce nu ajunge sa aiba tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Biruinta in razboiul duhovnicesc depinde foarte mult de o astfel de viziune de ansamblu, dupa Sfantul Teofan Zavoratul. Iar Parintele Staniloaie explicandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca, pe masura ce ne ridicam la ganduri tot mai nuantate si mai generale in cunoasterea si trairea noastra, ne apropiem si de Ratiunea suprema, de Mantuitorul. Deci sa ne silim sa cugetam ganduri despatimitoare tot mai nuantat, mai cupinzator, neincetat, si sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lumii.

Concluzii

Nu ne ramane decat sa ne silim pe noi insine sa desfasuram gandurile noastre, tinand cont de acest plan de lupta duhovniceasca. Bazat pe ideile principale de care s-a vorbit pana acum. in incheiere incercam in randurile ce urmeaza sa vedem in linii mari, cum ar gandi mintile sanatoase sau ar fi bine sa gandeasca dupa Sfintii Parinti.
Copiii nostri ar trebui invatati inca de pe cand pot pricepe binisor sa cunoasca mereu cu mintea gandurile ce stau la baza lucrurilor si persoanelor. Sa fie orientati spre bucuriile ce le aduc mintii gandurile bune si nu spre placerile trupesti sau intelectuale, dar rele. Daca ne gandim la patima lacomiei pantecelui, sa-i obisnuim de mici cu orice fel de mancare usor de gasit si simplu de gatit. Sa le aratam avantajele unor astfel de mancaruri. Rapesc putin timp in agonisirea si pregatirea lor si le lasa cat mai mult timp sa-l petreaca duhovniceste. Mai ales in rugaciune si citirea Sfintilor Parinti. in timp ce mananca sa le punem sa asculte inregistrari cu cuvinte de folos de la Sfintii Parinti. Daca nu gasim destule, sa ne inregistram pe noi insine, citind cele mai importante scrieri. Ca sa aiba astfel cuvinte de folos pentru mult timp. Daca asculta aceste cuvinte, inca din pantecele mamelor lor, nu vor refuza sa le asculte nici in restul vietii lor. Sa le aratam prin nenumarate cuvinte si formulari, ca de se vor obisnui cu putine in ceea ce priveste cele trupesti: hrana, imbracaminte si locuinta, vor avea foarte multe de castigat. Se vor putea adapta usor, din mers, la cele mai vitrege conditii de viata. Gasim material destul pentru a comunica astfel cu ei in scrierile Sfantul Ioan Gura de Aur. incepand cu tratatul sau Despre cresterea copiilor, apoi continuand cu toate scrierile sale, mai ales cu talcuirile Evangheliilor dupa Sfintii Apostoli Matei si Ioan cu cele la Epistolele Sfantului Apostol Pavel si la cartea Faptele Apostolilor. Au aparut pana acum doar talcuiri la Epistolele: Romani si I si II Corinteni. Pe celelalte sa ne silim sa le gasim, fie si intr-o editie mai veche si sa ni le insusim dimpreuna. Mai ales partea de la sfarsit, numita „partea morala” care e foarte practica si importanta. Trecand la patima desfranarii, asa cum am aratat si mai inainte, referindu-ne la analizele ce le face patimilor Sfantul Ioan Gura de Aur, sa-i obisnuim sa analizeze valoarea persoanelor cu care stau de vorba, in functie de bogatia de idei bune a mintii lor. Sa stie bine ca in functie de toate gandurile ce le au in mintea lor, asa le va fi si viata celor cu care se imprietenesc. Si mai ales a celor cu care vor sa se casatoreasca. Sa le demonstram mereu din scrierile Sfintilor Parinti si mai ales ale Sfantul Ioan Gura de Aur, ca persoanele desfranate cu care vor sau sunt siliti sa intre in contact, sunt de o mare saracie a mintii lor. Pot fi persoane foarte inteligente, minti enciclopedice, foarte savante, dar, daca nu-si vor avea orientate toate gandurile lor spre Dumnezeu, nu au nici o valoare. Ba pot fi foarte periculoase atat timp cat nu se ingrijesc de moralitatea tuturor gandurilor lor. Sa le aratam lipsa valorii unor astfel de persoane din slabiciunea vointei lor, cand e vorba de a face fapte bune. insa nu sporadic ci in mod continuu. Cand vor sti sa cunoasca bine caracterele oamenilor, ei insisi cunoscandu-se foarte bine pe sine de mici, nu vor avea esecuri in relatiile cu ei si mai ales in casnicie. Vor fugi ca de ciuma de persoanele desfranate si vor cauta doar frumusetea duhovniceasca, care ramane o mare comoara si pe pamant si in vesnicie.
La fel sa facem si in privinta patimii iubirii de cele materiale si a confortului trupesc. Sa le aratam ca un om care a locuit intr-o casa modesta, pe care si-a facut-o el insusi din materiale usor de gasit si in mare parte refolosibile, cu usurinta se va muta in alta parte, daca situatia o va cere. Ei trebuie sa stie ca timpul s-a scurtat in aceste vremuri si vom da socoteala daca l-am pierdut in zadar. Daca am pierdut prea mult timp pentru asigurarea strictului necesar, pentru o viata traita cat mai ascetic. Sa stie ca, daca vor merge bine duhovniceste, vor trebui sa progreseze in a se multumi cu cat mai putin pentru trup si nu invers, cum ne sugereaza lumea sa fim. Daca pana la un moment dat au trait intr-o casuta foarte modesta ca dimensiuni si utilitati, la urmatoarea mutare, datorita vitregiilor vietii, sa poata fara nicio problema sa traiasca intr-una si mai mica si modesta, care sa le asigure doar un acoperis deasupra capului.
Cele spuse mai sus par curata nebunie, dar daca l-am citi des si cu luare aminte doar pe Sfantul Ioan Gura de Aur, tot ce s-a tradus in romaneste pana acum, am vedea ca e vorba de cea mai sanatoasa gandire posibila, mai ales pentru vremea de acum. Si apoi, trebuie sa ne asteptam sa fim socotiti nebuni daca gandim si traim cum au scris Sfintii Parinti. Daca ar mai predica cineva ca Sfantul Ioan Gura de Aur azi, n-ar mai fi lasat. Nu s-ar fi lasat „bunii crestini” de azi pana nu l-ar fi redus la tacere. De ar fi venit si Mantuitorul pe pamant, „bunii crestini” l-ar fi rastignit din nou. O zice chiar Cuviosul Serafim Rose. Doar s-a profetit ca in vremurile de acum lumea va innebuni si le va face putinilor oameni sanatosi nenumarate necazuri (Sfantul Antonie cel Mare). Iar la finalul istoriei ii vor si omori sau vor conlucra cu zel la uciderea lor. Si apoi daca ar fi sa ne asemanam cu Sfintii sau sa mergem pe calea lor, pe masura ce inaintam in viata, ar trebui sa dam tot mai putin timp trupului. Ca si ei, care pentru asta erau socotiti „ingeri in trup”. Tot timpul era petrecut de ei in rugaciunea pentru ei insisi si pentru lume.
Revenind la copii, sa stie de asemenea ca nu trebuie sa stea deloc fara a munci, cel putin cu mintea. Cand stau, intra diavolii pe fir, gandesc, simt si voiesc in locul lor si slabesc puterile sufletului lor. Iar de nu li se impotrivesc la timp si in mod sustinut, ii pot pierde cu totul. Multe boli psihice si tendinte de sinucidere de azi se datoreaza acestei leneviri a mintii noastre in a-si face lucrarea ei. Am vazut mai la inceput ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, raul se datoreaza nelucrarii necontenite cu mintea noastra, asa cum vrea Dumnezeu sa lucram, adica nedominarii sentimentelor si vrerilor noastre de catre mintea noastra. Iar daca ar fi sa ne gandim la patimile mai duhovnicesti, ca invidia, mania, mandria si slava desarta, sa analizam pentru copii, gandurile ce stau la baza acestor patimi si sa le dam ca solutii, gandurile bune contrare lor si obisnuirea cu rugaciunea neincetata. Sa-i obisnuim sa surprinda cat mai multe sensuri din cuvintele rugaciunilor si sa le spunem ca pentru asta vor gasi sprijin in scrierile Sfintilor Parinti. Pentru patimile mai duhovnicesti sa le citim si sa-i punem sa citeasca atunci cand pot ei: Vietile Sfintilor, Proloagele, Patericul egiptean, Limonariul lui Ioan Moshul, ca sa aiba continut bogat de ganduri bune cu care sa lupte cu patimile acestea mai greu de invins. Sa le aratam cat de greu e sa locuiasca cu oameni tinuti de astfel de patimi si pericolul care exista sa nu le surprinda la timp, de nu s-au izbavit ei insisi in mare parte de ele. Apoi chinul ce-l vor avea de se vor casatori cu astfel de persoane. Faptul ca de ele nu vor putea divorta decat tinand cont de legea lui Dumnezeu. Adica, cand le vor prinde in adulter sau vor parasi credinta ortodoxa. Chiar de traim vremuri cumplit de grele pentru a da o buna crestere copiilor nostri, fiind impiedicati de legile demonice de peste tot, totusi, in mare masura vom putea face ceva, avand in vedere ca-i avem la mana noastra inca de cand se nasc, dupa cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Caci prunci fiind, ei ne pun la dispozitie cu usurinta gandurile lor, pe care le putem corecta cand sunt rele si indrepta pe fagasul cel bun. Daca ar fi sa gandim sanatos, asemenea unor parinti ai caror fii au devenit Sfinti, ii vom da cat mai tarziu la scoala, tocmai pentru a nu fi viciati de ceilalti copii ai parintilor iresponsabili. De cresa si gradinita nici nu poate fi vorba, oricat de greu ne-ar fi. La fel cand e vorba de joaca cu alti copii. Sa-i ducem mai degraba in sanul naturii, pe la manastiri, unde este mai multa viata duhovniceasca si sa-i obisnuim cu continutul scrierilor Sfintilor Parinti, inca dinainte de a veni pe lume, cum s-a spus. Sa-i ferim cat putem de literatura laica, de mijloacele moderne de invatare: calculator, internet… De fapt, de vor fi fost obisnuiti inca dinainte de a se naste cu cuvintele si cantarile cele dumnezeiesti, si tot timpul de la aparitia lor pe lume, vor refuza ei insisi toata literatura si cugetarea cea rea.
Astfel crescuti copiii, se vor cunoaste foarte bine pe ei insisi si pe semenii lor. Doar cei duhovnicesti ii cunosc pe toti si buni si rai si sunt cunoscuti la randu-le, de cei asemenea lor. Vor sti sa-si aleaga sufletul pereche si vor reusi sa fie impreuna pana la moartea unuia dintre ei. Atat in problemele mai putin importante, dar mai ales in cele mai importante, cei doi vor gandi la fel, adica dupa Sfintii Parinti. Si asta pentru ca inainte de a se lua, nici n-au stat la discutii cu cei ce nu erau intr-o continua imbogatire a mintii lor cu cuvinte despatimitoare, dumnezeiesti. Daca au facut-o, a fost doar pentru a-i ajuta pe cei slabi si doar cand ei insisi erau destul de intariti duhovniceste, pentru a-i ajuta pe altii sa se despatimeasca.
Si pentru ca Sfintii Parinti au profetit ca in vremurile de pe urma preotia va fi foarte greu de dus, nu vor lua jugul ei decat cei cu sufletul asemenea marilor Sfinti Parinti de pana acum. Cei ce se vor baga totusi in preotie, vor sti sa-si aleaga sotiile si isi vor alege cele mai mici parohii posibile. Nu vor intra in preotie decat daca li se vor da astfel de parohii. Sotiile lor vor cunoaste tot atat de bine pe Sfintii Parinti ca si ei, inclusiv scrierile filocalice si vor fi alaturi de sotii lor, ducandu-si viata in cele mai vitrege conditii, pana la sfarsitul lor. Iar ca duhovnici, data fiind decaderea duhovniceasca a crestinilor de azi, astfel de preoti nu vor avea decat cativa crestini la impartasit, ceva mai multi la dezlegat de pacate, fara a fi insa impartasiti atat timp cat cer canoanele (hotararile) Sfintilor Parinti, iar pe restul crestinilor parohiei ii vor primi doar pentru sfatuit. Nu vor putea dezlega de pacate pe astfel de crestini pentru ca nu vor fi dispusi sa accepte canonisirea pe masura pacatelor lor si nu vor vrea sa puna in fapta canonul primit la spovedanie, dupa invatatura Sfintilor Parinti. Nu vor fi deloc dispusi sa se angajeze in lupta cu patimile lor. Insa atunci cand vor vrea sa-si schimbe viata si duhovnicul se va schimba in atitudinea fata de ei. Vor avea mare grija astfel de preoti sa nu-si piarda sufletele pentru pacatele pastoritilor lor. Chiar daca ei vor avea viata curata se vor pierde din cauza pastoritilor lor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. De aceea Pravila bisericeasca, a parintelui Nicodim Sachelarie ar trebui citita cat mai des, iar Pidalionul macar in posturile de peste an, caci atunci au mai multi oameni la spovedit. E neaparat necesar sa citim in acest sens, cu totii, Carte foarte folositoare de suflet a Sfantului Nicodim Aghioritul.
Cat priveste pe crestini in general, se vor retrage din profesii daca vor fi pusi sa faca pacate pierzatoare de suflet. Vor sfatui la asta si pe copiii lor si pe apropiatii ce vor sa mai gandeasca cat de cat sanatos. Nici nu se vor apropia de profesii precum cele de ginecologi. Nu vor vrea sa se angajeze aici nici ca portari sau femei de serviciu. Date fiind pacatele mari ce se fac in aceste locuri. Daca e sa ne gandim bine, multe profesii au devenit si vor deveni mai ales in viitor, total incompatibile cu crestinismul. N-avem decat sa ne retragem unul dupa altul in agricultura. Nu pentru a face mare lucru aici, ci pentru a ne asigura strictul necesar de la un an la altul. Tot timpul petrecandu-ni-l intr-o viata ascetica si in rugaciune pentru noi insine si pentru lume, si in citirea scrierilor Sfintilor Parinti. Pana ajungem la lacrimi sau plans interior necontenit, semnul adevaratei pocainte dupa Sfintii Parinti. Iar cand Dumnezeu ne-o va cere, sa ne dam viata pentru El, pentru a noastra mantuire.

mantuire.50webs.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos de la Sfinții Părinți. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s