Nasterea gandurilor si urmarile lor, dupa Sfintii Parinti

 


Atât timp cat traim pe pamant suntem intr-un necontenit razboi duhovnicesc cu diavolii. Si ca sa iesim biruitori din el, trebuie sa-l ducem dupa o anumita schita, dupa un anumit plan, spune Sfantul Teofan Zavoratul. Am mai spus anumite lucruri despre importanta dezvoltarii gandurilor bune in viata noastra si intr-un alt articol. Acum vom aduce alte marturii de la Sfintii Parinti, folosindu-ne si de unele din articolul anterior, pentru a schita un plan de lupta duhovniceasca, cat mai eficace pentru noi. Daca vom citi Filocalia cu luare aminte si de mai multe ori, vom gasi la Sfintii Parinti trei idei principale care pot face obiectul acestui plan de lupta duhovniceasca:

1. Totul depinde de gandurile ce le dezvoltam cu mintea noastra.

2. E neaparat nevoie sa ne silim pe noi insine pentru a cugeta ganduri bune in toata clipa.

3. Gandurile bune sunt cele despatimitoare, care ne ajuta sa luptam cu cele opt patimi mai generale. Ele trebuie dezvoltate tot mai nuantat, pana ce ajungem sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Si pentru ca am amintit mai sus de Filocalie, sa nu se creada ca ne putem apuca de citirea ei fara a citi in prealabil alte scrieri ale Sfintilor Parinti, care sa ne usureze intr-o oarecare masura intelegerea Filocaliei.

Multi Sfinti Parinti filocalici spun ca diavolul vrea sa ne distruga sufletele noastre prin gandurile rele pe care ni le insufla neincetat. Insa cand vom ajunge datorita atentiei la ganduri, sa nu mai ignoram pe niciunul dintre ele, vom face fata tuturor atacurilor demonice, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Din moment ce toata realitatea se rezuma in final la ganduri (idei sau ratiuni) si ele stau la baza intregii zidiri a lui Dumnezeu, asupra lor e necesar sa avem toata atentia mintii noastre. S-a spus in articolul anterior ca, dupa Sfantul Marcu Ascetul, nu se pot naste patimile fara de ganduri. Ca gandurile rele nu pot fi distruse fara a desfasura cu mintea ganduri bune, contrare lor. Si ca atat binele cat si raul sporesc in functie de gandurile ce le desfasuram. De asemenea, s-a aratat ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, e necesar sa avem grija sa nu intrebuintam rau ideile sau gandurile, pentru a nu fi siliti sa intrebuintam rau si lucrurile. Asta pentru ca pacatul are loc mai intai in mintea noastra. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune, referindu-se la patima desfranarii, ca: „Toti dracii se lupta sa intunece mintea noastra, apoi ii insufla cele placute lor. Caci, daca mintea nu va fi adormita, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decat toti. Acesta, intunecand adeseori mintea conducatoare, ii face pe oameni sa savarseasca acele lucruri, pe care numai cei iesiti din minte le savarsesc. De aceea, trezindu-se mintea dupa o vreme, ne rusinam nu numai de cei ce ne vad, ci si de noi insine, pentru faptele, pentru vorbele si pentru infatisarile noastre necuviincioase si ne uimim de orbirea noastra de mai inainte. De aceea, multi cunoscand aceasta s-au oprit de la rau”(Filocalia IX).

Si cum reusesc cel mai bine diavolii sa faca aceasta? Doar daca pot sa ne aduca imagini desfranate inca din copilarie si sa ne faca sa ne indulcim cu ele, nestiind cat de grav va fi lucrul acesta pentru viitorul nostru. Caci obisnuindu-ne de la aceasta varsta cu placerea desfranarii, asa cum se poate manifesta ea in trupul si mintea copilareasca, dupa aceea o vor inradacina si mai tare in suflet prin mijlocirea mediului tot mai desfranat in care suntem siliti sa ne ducem viata. Si chiar daca in timp ne dam oarecum seama ca nu e buna aceasta indulcire cu placerea desfranata, obisnuindu-ne insa cu ea din copilarie, ne face sa revenim adesea asupra ei si sa intarim astfel patima in noi. Dar raul desfranarii nu se opreste aici. El ne slabanogeste cel mai mult cele 3 puteri ale sufletului dupa Sfantul Isidor Pelusiotul si Sfantul Ioan Scararul. Si ne face sa abordam apoi toata realitatea doar prin prisma sentimentului sau a poftei, dupa cum zice Sfantul Isaac Sirul. Nu ne lasa sa dominam cu ratiunea, pe celelalte doua puteri ale sufletului: sentimentul si vointa. Si in aceasta consta tot raul din lume, adica in a nu domina cu ratiunea noastra, raportata mereu la cea dumnezeiasca, sentimentul si vointa noastra, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul. Avand in vedere cele de mai sus, Sfintii Parinti, ca de pilda Sfantul Macarie cel Mare, ne cer sa nu hranim gandurile rele aduse de diavoli in mintea noastra. Caci prin ele ne vin momelile demonice si tot prin ele se naste si consimtirea cu pacatele, spune Sfantul Grigorie Sinaitul. „Este cu neputinta, zice Sfantul Grigorie Sinaitul, a face vreun bine sau rau daca nu este momit mai intai gandul tau” (Filocalia VII).

Sigur ca ratiunea, sentimentul si vointa nu sunt despartite intre ele in lucrarea lor. Dar rolul principal il are ratiunea sau, mai bine zis, mintea ca adanc al ratiunii. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca „daca mintea cuiva cauta pururea spre Dumnezeu, pofta (sentimentul)lui de asemenea creste covarsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea (vointa) lui se intoarce intreaga spre iubirea dumnezeiasca”. Iar intr-un alt loc din Filocalia II, de unde am dat citatul dinainte, zice ca „in care lucruri zaboveste mintea, in acelea se si largeste. Si cu lucrurile in care se largeste, cu acelea isi nutreste si pofta si iutimea.” Sfantul Teofan Zavoratul zice si mai clar ca „un gand aduce un alt gand si din ele se naste dorinta. O dorinta si inca una dau nastere consimtirii.”(Calea spre mantuire) si mai spune ca diavolul arareori ne ataca prin sentimente si voiri (vreri). Atacurile sale sunt tot timpul prin ganduri, care sunt mai iuti ca sentimentele si vrerile ce ni le-ar aduce.
Ceea ce trebuie sa stim bine e ca sentimentele noastre devin mai adanci, mai puternice si vrerile mai neclintite, in functie de multimea gandurilor bune, pe care e nevoie sa ne silim a le agonisi pe tot parcursul vietii noastre. Dupa Parintele Dumitru Staniloaie chiar faptele bune ce au la baza gandurile si care aduc in noi un spor de vointa, acesta e bazat pe un spor de cunostinta. Data fiind importanta capitala a gandurilor, poate de aceea Dumnezeu e numit uneori „Minte” de Cuviosul Nichita Stithatul si „Cugetare” de Sfantul Maxim Marturisitorul. Iar sufletul nostru „minte si intreg minte” de Cuviosul Calist Catafigiotul. E vital pentru noi ca sa fim necontenit atenti la gandurile ce ne trec prin mintea noastra, spre a le alunga pe cele rele si a le dezvolta mereu pe cele bune. Sa ardem patimile din noi zice Cuviosul Nichita Stithatul si mai ales pe cel al iubirii de slava desarta cu „fulgerile dogmelor si intelesurilor (gandurilor) celor dumnezeiesti”. Dar iata mai pe larg cum e bine sa lucram cu gandurile, pentru a alunga de la noi duhul slavei desarte si al mandriei, dupa Cuviosul Nichita Stithatul: „Cand acest drac necurat si foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit in virtute, cu inaltime de scaune, aducandu-ti in amintire si inaltandu-ti lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba soptindu-ti ca esti destoinic sa calauzesti si suflete, prinde-l pe el cu mintea si nu-l lasa sa scape, daca ai luat putere de sus sa faci aceasta. Si prinzandu-l, du-te cu gandul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai facut si dezvaluindu-l pe acesta inaintea lui, zi catre el: Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici sa urce la un asemenea scaun de conducere si ti se pare destoinic sa povatuiasca suflete si sa le aduca mantuite lui Hristos? Daca tu zici acestea, am tacut. Deci, neavand acela ce sa-ti raspunda, se va mistui ca fumul de rusine si nu te va mai supara cu atata putere. Iar daca nu este in viata ta mai presus de lume vreo fapta sau vreo lenevie netrebnica, pune-te fata in fata cu poruncile si cu patimile Domnului si vei afla ca-ti lipseste atat de mult din desavarsire, cat ii lipseste unui lac ca sa fie mare. Caci dreptatea oamenilor e atat de mult mai prejos decat dreptatea lui Dumnezeu, pe cat e de mult pamantul in privinta maririi mai prejos de cer si tantarul mai prejos de leu” (Filocalia VI).

Nu ne ramane decat sa fim atenti la gandurile ce ne trec prin minte spre a le dezvolta tot timpul cum vrea Dumnezeu. Caci „mintea rationala nu poate fi in nelucrare nici pentru cea mai scurta clipa” dupa Cuviosul Calist Catafigiotul.
Cred ca am constatat cu totii ca desi facem uneori eforturi sustinute sa nu mai savarsim cele rele, totusi nu dam deloc inainte si tot le facem. Asta pentru ca nu stim ca trebuie sa ne silim sa desfasuram necontenit ganduri bune cu mintea noastra si nu doar cand ne aducem aminte de acest lucru. Diavolul stie ca biruinta omului si infrangerea lui si toate ale celui ce se nevoieste isi au temeiul in gandul lui. Si ca ajunge o mica neatentie a mintii si invoire cu gandurile pacatoase ca sa-l faca sa pacatuiasca fie si macar cu gandurile si cuvintele. Si de aceea se lupta sa-l surprinda pe om in clipele de neatentie a mintii, zice Sfantul Isaac Sirul. Iar Sfantul Macarie cel Mare spune ca daca mintea e doar putin usuratica si cade in ganduri necurate, acestea nimicesc gandurile cele bune si pustiesc sufletul. De aceea, Sfantul Ioan Scararul ne invata ca, cel ce vrea sa se mantuiasca, nu poate fi fara de grija in privinta gandurilor, nici in cel mai scurt timp, pana la moartea sa. Iar Sfantul Petru Damaschin zice ca „nu este ceva care sa ne ajute la tot lucrul bun, ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea virtutilor, ca imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de scurta vreme” (Filocalia V).

Dupa Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Teofan Zavoratul si alti Sfinti Parinti, atunci cand nu suntem ocupati cu dezvoltarea gandurilor bune, se substituie diavolul puterilor noastre sufletesti si gandeste, simte si voieste el in locul nostru. Cei mai multi in acest caz, credem ca suntem noi insine cei ce facem aceasta, nedistingand gandurile noastre de cele demonice. Astfel gandesc mai ales cei ce sunt tinuti de ganduri hulitoare. Or, daca am distinge tot timpul gandurile noastre de cele demonice, am iesi de sub posedarea demonica. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca daca am avea o minte curata, am dezvolta doar ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor, chiar atunci cand prin ele diavolul ne-ar ispiti foarte tare. Sa zicem ca am vedea niste alimente, mere de pilda. Daca avem minte curata, cand le vedem, nu sesizam doar aspectul lor ca sunt mari, frumoase etc. ci ii multumim intai lui Dumnezeu ca ni le-a dat spre hrana noastra. Ca pot fi mancate si fara a fi gatite si astfel avem mai mult timp pentru Dumnezeu. Ba chiar cand le mancam ne gandim sa-i miluim si pe altii cu ele, ca noi suntem favorizati in timp ce altii nu le pot avea spre mancare, ca poate sunt privati de libertate si nu li se da de mancare mai multe zile etc. Iar vazandu-le in alt context sa ne faca sa cugetam si alte ganduri asemanatoare. De nu vom face asta din prima clipa in care percepem ceva cu simturile noastre si mai ales cu vazul, ci vom sta pasivi cu mintea noastra, diavolul va dezvolta in locul nostru ganduri care sa ne provoace lacomia pantecelui in cazul alimentelor, desfranarea in cazul persoanelor sau ura sau alte patimi.
Dar iata mai pe larg in citatul de mai jos, din cartea Taina si semnificatia bataliei de la Kosovo a Sfantului Nicolae Velimirovici, cum ar trebui sa gandeasca o minte curata in privinta lucrurilor si a persoanelor: „Tot ceea ce percepe omul care alege imparatia lumeasca din aceasta lume el accepta a fi drept realitatea insasi si o evalueaza in relatie cu propriile sale interese. Daca el priveste o pepita de aur, el nu se gandeste la aur ca la un obiect creat de Dumnezeu si nici nu cauta in el semnificatia simbolica a aurului; in schimb el se gandeste doar la placerile pe care si le-ar putea satisface cu aurul acela. Daca vede tarina altuia, el nu se gandeste la minunea de recolta care creste din pamant; in schimb el se gandeste la profitul pe care i l-ar aduce acea tarina ori alta asemenea ei. Daca acesta vede un miel alb pe o pajiste verde, el nu se gandeste la miel ca miel; in schimb el se gandeste la miel ca fel de mancare la cina. Daca se intalneste cu sotia altuia el nu se gandeste la ea ca mama si nici macar ca la o creatie artistica a nemuritorului Artist; in schimb, el cugeta la lucruri rusinoase si insultatoare. Daca este conducatorul unei natiuni el nu se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si fata de poporul sau, si nici nu-I cere Domnului intelepciune ca sa-si poata carmui cu vrednicie natiunea. In schimb el se gandeste doar la ceea ce ii datoreaza poporul. In ceea ce-i priveste pe vecinii sai, carmuitori ca si el, acesta se gandeste doar la felul in care ii poate umili, le poate rasturna guvernele sau cuceri tarile. Drept urmare tot cugetul omului care-si alege imparatia lumeasca este trupesc, lumesc si animalic. 
Mintea unuia ca acesta e cu totul intunecata in fata adevarului, cu totul acoperita de panze de paianjen. Si el isi intinde chiar paienjenisul mintii sale pretutindeni in jurul sau – iar aceste paienjenisuri sunt cugetele prostesti, intunecate si aberante ale mintii sale. Pe de alta parte, omul care alege vesnica si nemuritoarea imparatie a cerurilor, cugeta la toate prin Creatorul tuturor. Cand vede aurul el se gandeste la Cel care a creat acest frumos metal si l-a ascuns in tainitele pamantului. In plus se mai gandeste la stralucirea adevarului pe care o simbolizeaza acest metal din perspectiva duhovniceasca si la virtutile sufletului pe care el le simbolizeaza din perspectiva morala. Cand vede tarina vecinului el cugeta la ea mai intai ca la proprietatea lui Dumnezeu, la o tarina in care Dumnezeu insusi este cel dintai si principalul lucrator. Ca atare el lauda in cugetele sale truda stapanului tarinei care a curatat-o si a ingrijit-o, a arat-o si a semanat-o. Iar inlauntrul sau el se roaga Stapanului universului sa binecuvinteze marele efort al acelui om si sa dea rodnicie tarinei sale astfel incat copiii omului sa poata fi hraniti si sa-L slaveasca pe Cel Ce este Creatorul lor. Daca el vede un miel pe pajiste el se gandeste la Atotinteleptul Proniator care il imbraca atat de minunat pe miel, hranindu-l si pazindu-l. Daca se intalneste cu sotia altuia el se gandeste cu respect la ea ca la o mama, careia Tatal ei si al sau i-a poruncit sa implineasca o sarcina aparte si sa afle o cale de mantuire in timpul acestui scurt exil pe pamant. Daca este conducatorul unei natiuni el se gandeste cu cutremur la responsabilitatea sa fata de Dumnezeu si de poporul sau; El ii cere intelepciune lui Dumnezeu, spre a-si putea calauzi cu vrednicie natiunea spre slava lui Dumnezeu. Inlauntrul sau el ii binecuvinteaza pe vecinii sai conducatori si se roaga la Dumnezeu pentru ei si pentru natiunile lor ca pentru propriii sai frati”.
Indeletnicirea cu ganduri bune la vederea lucrurilor si a persoanelor mistuie patimile, atat pe cele mai trupesti, cat si pe cele mai duhovnicesti pana le facem tot mai rar si cu gandurile, zic Cuviosul Teodor al Edesei si Sfantul Maxim Marturisitorul. Insa sa nu credem ca vom putea sa cugetam necontenit ganduri bune, daca nu-l vom avea pe Dumnezeu, ca insotitor neincetat in cugetarea lor. Pentru aceasta, Sfintii Parinti filocalici numiti neptici sau trezvitori, cer sa facem neincetat rugaciuni scurte ca: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!” sau „Doamne miluieste-ma!” sau altele. Si pentru a ne usura ajungerea la rugaciunea neincetata Sfantul Ioan Scararul si Sfantul Isihie Sinaitul ne sugereaza sa o legam de respiratia noastra. Si chiar cugetarea smerita ar fi bine sa o legam de respiratie, zice Sfantul Isihie Sinaitul. Iar cugetand smerit tot timpul, vom ajunge sa avem si lacrimi, semnul adevaratei pocainte dupa Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Petru Damaschinul si alti Sfinti Parinti. Lacrimile nu vin decat dupa alungarea din noi a gandurilor trecatoare la cele din lumea aceasta si doar daca ne gandim la pacatele noastre si osanda ce ne asteapta daca nu ne vom pocai pe masura lor. Cugetarea smerita o vrea Dumnezeu de la noi, caci prin ea ne imbunatatim si prin ea ne intarim. Ajunge ca ea singura sa stea inaintea lui Dumnezeu si sa graiasca pentru noi zice Sfantul Isaac Sirul. De la Sfantul Ioan Scararul aflam ca lacrimile sunt fiicele gandurilor smerite, caci cele lipsite de ganduri sunt ale firii necuvantatoare. De aceea, dupa acest sfant, ar trebui sa ne tanguim toata viata pentru pacatele savarsite. „Nu vom fi invinuiti, o, prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici ca n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans”. (Filocalia IX).

Si ne mai spune ca in toate cele ce le facem, sa avem ca scop dobandirea smereniei. Daca nu se va realiza scopul acesta sa nu le mai facem. Sfantul Petru Damaschin ne zice ca atunci mergem bine duhovniceste, cand ne vedem pacatele noastre in toata amanuntimea lor, ca pe nisipul marii: „Acesta este inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui, caci lacrimile venite poate inainte de aceasta si asa-zisele cugetari dumnezeiesti, si strapungerea si cele asemenea, sunt ca o bataie de joc si o inselaciune a dracilor, mai ales daca li se intampla acestea celor ce petrec in mijlocul oamenilor si in imprastiere cat de mica. Pentru ca nu este cu putinta celor ce mai au inca vreo legatura cu ceva din cele sensibile (ale lumii acesteia), sa biruiasca patimile” (Filocalia V).

Auzim uneori pe unele mame plangandu-se de copiii lor pe care i-au pus de mici sa posteasca si sa se roage si i-au dus regulat la biserica, ca atunci cand s-au facut mari, s-au stricat cu totul si nu-si explica cum s-a ajuns la aceasta. Si este adevarat cele ce spun despre felul cum i-au crescut. Numai ca, desi i-au pus sa posteasca si sa se roage, si i-au dus regulat la biserica, nu s-au ostenit sa-i obisnuiasca inca de cand puteau pricepe, sa surprinda sensurile cuvintelor rugaciunilor pe cat se putea, si sa cugete ganduri contrare celor opt patimi mai generale cu care ne ispiteste diavolul. Adica: mandria, slava desarta, mania, invidia, iubirea de arginti (de cele materiale), lacomia pantecelui, desfranarea si lenevia. Si de aceea prea putin le-au folosit copiilor cele ce au facut aceste mame crestine pentru ei. Si noi insine prea putin ne folosim de participarea la slujbe, daca nu ne vom sili sa surprindem in cuvintele rugaciunilor ce le facem sau auzim in altar si la strana, gandurile ce ne pot ajuta in lupta cu patimile. Caci toate cuvintele rugaciunilor si ale scrierilor sfinte ce se citesc sau canta la strana, au in ele invataturi despre dogme, despre vietile sfintilor pe care trebuie sa-i imitam in trairea noastra, despre erezii, despre lupta cu patimile si despre alte lucruri. Invataturile despre lupta cu patimile nu putem insa sa le surprindem, pentru ca nu am citit la Sfintii Parinti scrieri ce vorbesc intr-o mai mare masura despre despatimire. De aceea nu putem ajunge sa dezradacinam patimile din noi. Unii Sfinti Parinti cand ii vedeau pe ucenicii lor, dintre monahi, entuziasmati de cantarile ce le auzeau pe la bisericile de mir, le taiau cu totul entuziasmul lor. Nu pentru ca nu ar fi fost folositoare si ele ci pentru ca ziceau ei, nu atat la ele ar trebui sa le fie gandurile, cat la acele cuvinte din ele sau din Sfintele Scripturi sau scrierile Sfintilor Parinti, care le aduc in suflet strapungere a inimii, smerenie si plans pentru pacatele lor. De aceea, Sfantul Pimen cand a venit la el unul care vorbea despre lucruri duhovnicesti inalte, nici n-a vrut sa stea de vorba cu el. Abia cand acesta, la sugestia ucenicului acestui Sfant Parinte, a inceput a-l intreba despre cum trebuie dusa lupta cu cele opt patimi mai generale si cum trebuie dobandita smerenia, fara de care nimeni nu se poate mantui, abia dupa aceasta a stat de vorba cu el. Si daca si in cele sfinte trebuie sa cautam mai intai si tot timpul pe cele ce ne ajuta in lupta cu patimile, ce sa zicem de celelalte cuvinte sau ganduri pe care le deprindem in scoli sau le auzim in conversatiile cu semenii nostri? Sfantul Macarie cel Mare spunea ca ne putem ocupa de multe invataturi si meserii, dar daca ele nu ne intaresc mintea cu ganduri despatimitoare care sa ne ajute la biruirea patimilor din noi, n-am facut nimic. Nu ne folosesc la nimic ci ne incurca mult la mantuire. In cazul acesta, chiar de nu vor fi de acord unii, literatura laica cade in totalitate, cu rare exceptii, privind invatarea unor meserii strict necesare si mantuitoare. Chiar literatura duhovniceasca trebuie lasata la o parte daca nu-i are ca autori ai ei pe Sfintii Parinti, ne invata Sfantul Ignatie Briancianinov. Iar Sfantul Grigorie Palama in polemicile sale cu ereticii catolici, Varlaam si Achindin, spunea despre monahii isihasti pe care ii apara, ca acestia nu vedeau adaugandu-se niciun folos din invatatura de afara (laica), la cea care le venea din Evanghelie. „Caci aceia, zicea Sfantul Grigorie Palama, dau cea mai mare insemnatate poruncilor lui Hristos si indeamna pe toti numai spre acestea, ca spre singurele in stare sa conduca sufletul omenesc la asemanarea cu Dumnezeu, sa-l desavarseasca si sa-l indumnezeiasca” (Filocalia VII).

Dar ca sa vedem mai bine cat de nefolositoare pentru mantuire este literatura laica si ceea ce numim noi civilizatie europeana mai ales, sa citim cartea Sfantul Nicolae Velimirovici Prin fereastra temnitei si pe cea a Cuviosului Iustin Popovici Omul si Dumnezeul-om. Sfantul Ioan Scararul spune ca cele ce le citim trebuie sa ne foloseasca la mantuire, iar citirea unor asemenea scrieri, fac de prisos citirea altora. Cunosc persoane care au citit sute de carti duhovnicesti si unii chiar peste o mie de astfel de carti, dar daca atunci cand au dat peste cele despre despatimire sau smerenie, nu le-au citit de mai multe ori si nu s-au orientat dupa aceea ca sa citeasca mereu astfel de carti, cu nimic nu s-au folosit din tot cititul lor. Au ramas aceiasi oameni impatimiti, ba poate le-a crescut si pretuirea de sine datorita multelor carti ce le-au citit. Pentru ca si scrierile Sfintilor Parinti care ne invata despre dogme sau intelegeri mai adanci ale textelor Sfintelor Scripturi, daca nu ne vorbesc in chip special despre despatimire, ne desfata doar mintea noastra si nu ne fac sa ne schimbam viata noastra. O spun Sfintii Varsanufie si Ioan ale caror invataturi le gasim in Filocalia XI. Ei spuneau adesea celor ce-i intrebau despre diverse lucruri duhovnicesti, ca timpul ce ni s-a dat noua e pentru a ne lupta cu patimile noastre si a plange si a ne tangui pentru pacatele noastre. De aceea, cand ii mai intrebau unii despre unele nedumeriri, raspunsul il incepeau cu „frate, pentru ca si eu si tu suntem nerabdatori, lasam patimile noastre si intrebam de alte lucruri in locul lor”. Sfantul Petru Damaschinul cere sa citim doar acele scrieri ce ne ajuta a bineplacea lui Dumnezeu si sa stergem citirile nefolositoare de mai inainte prin citiri din scrierile dumnezeiesti, potrivit masurii noastre duhovnicesti, iar „in afara de acestea sa nu citim nimic. Caci ce trebuinta este sa ia [cineva] duh necurat in loc de Duh Sfant?” (Filocalia V) in acelasi duh cu Sfantul Petru Damaschinul ne sfatuieste si Sfantul Isaac Sirul cand spune ca, cunostinta nefolositoare pentru despatimire trebuie inlaturata din suflet putin cate putin, pana o parasim de tot, si numai asa va intra in suflet cunostinta cea duhovniceasca. Stramosii nostri citeau putin, e drept, dar cele citite erau doar lucruri foarte folositoare de suflet. Scara Sfantului Ioan Scararul de pilda, pe care o gasim in Filocalia IX, era cunoscuta de cercurile largi ale credinciosilor tarilor Romanesti din secolul XVI, dupa cum zice Parintele Dumitru Staniloaie. Deci e necesar sa avem mare grija la tot ce gandim, citim sau auzim. Caci de nu o vom face, ne vom asemana in acest caz cu diavolii care „isi cheltuiesc toata puterea cugetarii data lor dupa fire in preocuparea cu nimicul”, dupa cum zice Sfantul Maxim Marturisitorul in Filocalia III. Sa nu ne temem ca citindu-i doar pe Sfintii Parinti, si mai ales pe cei filocalici, care ne vorbesc cel mai mult despre despatimire, vom ramane cumva neinformati referitor la marile provocari cu care se confrunta Biserica noastra drept-slavitoare. Semenii nostri si mass-media chiar si fara voia noastra ne vor tine la curent cu toate. Insa solutii viabile pentru a le face fata, nu vom gasi decat la Sfintii Parinti si in rugaciunea catre Dumnezeu.
Dar sa revenim si la alti Sfinti Parinti ce ne vorbesc despre necesitatea dezvoltarii necontenite doar a gandurilor despatimitoare. Sfantul Macarie cel Mare zicea ca, atunci cand vrem sa parasim deprinderile cele rele, vom vedea ca la temelia lor stau gandurile rele si impotriva lor trebuie sa venim cu ganduri despatimitoare. Iar cand va vedea Dumnezeu ca facem astfel, ne va da neincetat ganduri cu care sa ne izbavim de cele opt patimi mai generale. Sfantul Teofan Zavoratul ne arata ca „pacatul ce se apropie de noi va fi strajuit de ganduri si imagini care il ascund si il apara, iar nevoitorul, la randul lui, va nimici aceste scuturi viclene prin ganduri si imagini contrare”. Sfintii Varsanufie si Ioan spun ca trebuie sa ajungem neaparat pana la stadiul celui mai inaintat duhovniceste care rapune gandurile rele prin ganduri bune contrare lor, ajutandu-ne in acelasi timp si de rugaciunea catre Dumnezeu. Nu facem nimic daca fugim de locul ispitei. Unde mergem dam tot peste acele ispite. Trebuie reprimate prin ganduri despatimitoare si invinse definitiv.
Dar una dintre cele mai folositoare metode pentru a ne despatimi, poate cea mai eficace dupa unii Sfinti Parinti, o constituie analizarea gandurilor ce ne trec prin minte pentru a vedea calitatea lor. Atunci il depistam usor si pe diavol cand ne sugereaza gandurile rele. Si vedem clar ca nu trebuie facute anumite fapte, pentru ca au la baza ganduri scurte, netemeinice si absurde. Iar unul dintre Sfintii Parinti ce ne ofera cel mai adesea modele de astfel de analize in scrierile sale e Sfantul Ioan Gura de Aur. E bine sa citim in acest sens cartea Despre fericire, apologia vietii monahale si despre cresterea copiilor. Vom vedea cat de gresit cugetam in privinta tuturor aspectelor vietii noastre si cat de departe suntem de mantuirea noastra prin aceasta. Sfantul Maxim Marturisitorul spune foarte clar: „Mintea, aplecandu-se spre cele vazute, intelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simturilor. Si nici mintea nu e rea, nici intelegerea cea dupa fire, nici lucrurile, nici simturile. Caci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rau atunci? Vadit este ca patima asociata la intelesul cel dupa fire. Si deci ea poate sa lipseasca din cugetarea intelesurilor, daca mintea privegheaza” (Filocalia II). Asadar, patima poate lipsi din „cugetarea intelesurilor”, deci esenta ei o constituie gandurile cele rele, ce pot lipsi „daca mintea privegheaza”, adica se sileste sa macine necontenit gandurile despatimitoare. Asa se face ca daca cugetam bine, cand vedem o femeie desfranata, nu lasam nicio clipa mintea sa o vada ca cel tinut de desfranare, ca pe un obiect care poate sa-i satisfaca placerile trupesti in diverse chipuri, ci pe langa gandurile simple ce ni se nasc in minte cand o vedem, adica cele referitoare la infatisarea ei, chipul cum e imbracata etc. noi cugetam cu mintea la cele ce sunt in interiorul trupului ei. Acesta, daca ne gandim bine, vom vedea ca nu e in sine decat flegma, sange si suc al unei hrane in putrezire” si „nervi si vine si pielite si artere” cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar cand ne gandim la sufletul ei nu putem sa nu vedem slabanogirea puterilor sufletesti si mai ales a mintii ei. In plus sa nu ramanem doar la aceste ganduri, ci sa incercam sa ne ridicam la unele mai generale, mai cuprinzatoare, dupa cum ne spun Sfintii Parinti. De pilda, Cuviosul Nil Ascetul, Nichita Stithatul, Sfantul Isaac Sirul si altii, ne sugereaza sa o vedem pe respectiva femeie si in privinta trecutului ei si mai ales a viitorului ei. Caci cel ce poate sa vada sfarsitul la care ajung deopotriva toate, nu are nevoie de alt invatator pentru lepadarea cugetelor celor rele, zice Sfantul Isaac Sirul.
Deci daca ar fi sa cugetam mai cuprinzator, privind o astfel de femeie, daca vom gandi la trecutul ei, sa ne spunem ca poate a mostenit o astfel de aplecare spre patima aceasta de la parinti sau de la educatia rea sau de la mediul in care a trait. Iar gandindu-ne la viitor, sa ne spunem ca-si poate pierde sufletul ei daca va ramane nepocaita pana la sfarsitul vietii sau ca se poate schimba ca sa moara in stare de pocainta. Ca reusind sa se mantuiasca se va ruga si pentru ai sai de pe pamant ca sa fie ajutati si ei la mantuire, atat cat se vor lasa ajutati s.a.m.d. Si astfel vom dezvolta ganduri tot mai generale. Adica n-o vom vedea pe femeie doar la timpul prezent, ci si la cel trecut si mai ales la cel viitor.
Noi pacatuim cand cugetam rau, ne indulcim cu sentimentul sau simtirea noastra de cugetele noastre si cand consimtim cu ele. Astfel are loc savarsirea pacatului in minte, iar daca imprejurarile sunt favorabile, adica nu sunt martori, le facem si cu fapta unii. Desi cei mai multi din cei de azi nu se mai rusineaza nici de oameni si nu se tem nici de Dumnezeu sa le faca si cu fapta in fata tuturor, spre sminteala multora. Dar rolul hotarator in desfasurarea pacatului il are cugetarea noastra. De aceea, pentru cei mai sporiti duhovniceste, unii Sfinti Parinti ne cer ca atunci cand ne impresoara cugetele rele, sa aruncam si noi cu repeziciune in ele, unul dupa altul, cugetele cele bune si asa usor usor vom scapa de impresurarea lor. Asa ne invata Cuviosul Calist Catafigiotul in Filocalia VIII. Insa trebuie alternata aceasta aruncare in lupta a cugetelor celor bune cu rugaciunea catre Dumnezeu si cu vorbirea cu noi insine in taina sufletului nostru, dupa cum ne sfatuieste in sensul acesta Sfantul Teofan Zavoratul si Cuviosul Isaia Pustnicul. „Pretutindeni, gandurile mintii si reflectia inimii sunt cele ce incununeaza si osandesc pe om”, zice Cuviosul Isaia in Filocalia XII. Sfintii Parinti spun ca rugaciunea, vorbirea cu sine si reflectia trebuie facute in taina sufletului nostru. Deoarece diavolul nu ne poate cunoaste interiorul, gandurile noastre deci, decat prin manifestarile exteriorizate prin trup si prin cuvintele vorbite.
Vrajmasul nevazut nu are putere decat asupra celui care nu cugeta ganduri despatimitoare neincetat, a celui ce nu se imbogateste cu noi si noi astfel de ganduri. A celui ce nu ajunge sa aiba tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor si persoanelor. Biruinta in razboiul duhovnicesc depinde foarte mult de o astfel de viziune de ansamblu, dupa Sfantul Teofan Zavoratul. Iar Parintele Staniloaie explicandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca, pe masura ce ne ridicam la ganduri tot mai nuantate si mai generale in cunoasterea si trairea noastra, ne apropiem si de Ratiunea suprema, de Mantuitorul. Deci sa ne silim sa cugetam ganduri despatimitoare tot mai nuantat, mai cupinzator, neincetat, si sa avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lumii.

Concluzii

Nu ne ramane decat sa ne silim pe noi insine sa desfasuram gandurile noastre, tinand cont de acest plan de lupta duhovniceasca. Bazat pe ideile principale de care s-a vorbit pana acum. in incheiere incercam in randurile ce urmeaza sa vedem in linii mari, cum ar gandi mintile sanatoase sau ar fi bine sa gandeasca dupa Sfintii Parinti.
Copiii nostri ar trebui invatati inca de pe cand pot pricepe binisor sa cunoasca mereu cu mintea gandurile ce stau la baza lucrurilor si persoanelor. Sa fie orientati spre bucuriile ce le aduc mintii gandurile bune si nu spre placerile trupesti sau intelectuale, dar rele. Daca ne gandim la patima lacomiei pantecelui, sa-i obisnuim de mici cu orice fel de mancare usor de gasit si simplu de gatit. Sa le aratam avantajele unor astfel de mancaruri. Rapesc putin timp in agonisirea si pregatirea lor si le lasa cat mai mult timp sa-l petreaca duhovniceste. Mai ales in rugaciune si citirea Sfintilor Parinti. in timp ce mananca sa le punem sa asculte inregistrari cu cuvinte de folos de la Sfintii Parinti. Daca nu gasim destule, sa ne inregistram pe noi insine, citind cele mai importante scrieri. Ca sa aiba astfel cuvinte de folos pentru mult timp. Daca asculta aceste cuvinte, inca din pantecele mamelor lor, nu vor refuza sa le asculte nici in restul vietii lor. Sa le aratam prin nenumarate cuvinte si formulari, ca de se vor obisnui cu putine in ceea ce priveste cele trupesti: hrana, imbracaminte si locuinta, vor avea foarte multe de castigat. Se vor putea adapta usor, din mers, la cele mai vitrege conditii de viata. Gasim material destul pentru a comunica astfel cu ei in scrierile Sfantul Ioan Gura de Aur. incepand cu tratatul sau Despre cresterea copiilor, apoi continuand cu toate scrierile sale, mai ales cu talcuirile Evangheliilor dupa Sfintii Apostoli Matei si Ioan cu cele la Epistolele Sfantului Apostol Pavel si la cartea Faptele Apostolilor. Au aparut pana acum doar talcuiri la Epistolele: Romani si I si II Corinteni. Pe celelalte sa ne silim sa le gasim, fie si intr-o editie mai veche si sa ni le insusim dimpreuna. Mai ales partea de la sfarsit, numita „partea morala” care e foarte practica si importanta. Trecand la patima desfranarii, asa cum am aratat si mai inainte, referindu-ne la analizele ce le face patimilor Sfantul Ioan Gura de Aur, sa-i obisnuim sa analizeze valoarea persoanelor cu care stau de vorba, in functie de bogatia de idei bune a mintii lor. Sa stie bine ca in functie de toate gandurile ce le au in mintea lor, asa le va fi si viata celor cu care se imprietenesc. Si mai ales a celor cu care vor sa se casatoreasca. Sa le demonstram mereu din scrierile Sfintilor Parinti si mai ales ale Sfantul Ioan Gura de Aur, ca persoanele desfranate cu care vor sau sunt siliti sa intre in contact, sunt de o mare saracie a mintii lor. Pot fi persoane foarte inteligente, minti enciclopedice, foarte savante, dar, daca nu-si vor avea orientate toate gandurile lor spre Dumnezeu, nu au nici o valoare. Ba pot fi foarte periculoase atat timp cat nu se ingrijesc de moralitatea tuturor gandurilor lor. Sa le aratam lipsa valorii unor astfel de persoane din slabiciunea vointei lor, cand e vorba de a face fapte bune. insa nu sporadic ci in mod continuu. Cand vor sti sa cunoasca bine caracterele oamenilor, ei insisi cunoscandu-se foarte bine pe sine de mici, nu vor avea esecuri in relatiile cu ei si mai ales in casnicie. Vor fugi ca de ciuma de persoanele desfranate si vor cauta doar frumusetea duhovniceasca, care ramane o mare comoara si pe pamant si in vesnicie.
La fel sa facem si in privinta patimii iubirii de cele materiale si a confortului trupesc. Sa le aratam ca un om care a locuit intr-o casa modesta, pe care si-a facut-o el insusi din materiale usor de gasit si in mare parte refolosibile, cu usurinta se va muta in alta parte, daca situatia o va cere. Ei trebuie sa stie ca timpul s-a scurtat in aceste vremuri si vom da socoteala daca l-am pierdut in zadar. Daca am pierdut prea mult timp pentru asigurarea strictului necesar, pentru o viata traita cat mai ascetic. Sa stie ca, daca vor merge bine duhovniceste, vor trebui sa progreseze in a se multumi cu cat mai putin pentru trup si nu invers, cum ne sugereaza lumea sa fim. Daca pana la un moment dat au trait intr-o casuta foarte modesta ca dimensiuni si utilitati, la urmatoarea mutare, datorita vitregiilor vietii, sa poata fara nicio problema sa traiasca intr-una si mai mica si modesta, care sa le asigure doar un acoperis deasupra capului.
Cele spuse mai sus par curata nebunie, dar daca l-am citi des si cu luare aminte doar pe Sfantul Ioan Gura de Aur, tot ce s-a tradus in romaneste pana acum, am vedea ca e vorba de cea mai sanatoasa gandire posibila, mai ales pentru vremea de acum. Si apoi, trebuie sa ne asteptam sa fim socotiti nebuni daca gandim si traim cum au scris Sfintii Parinti. Daca ar mai predica cineva ca Sfantul Ioan Gura de Aur azi, n-ar mai fi lasat. Nu s-ar fi lasat „bunii crestini” de azi pana nu l-ar fi redus la tacere. De ar fi venit si Mantuitorul pe pamant, „bunii crestini” l-ar fi rastignit din nou. O zice chiar Cuviosul Serafim Rose. Doar s-a profetit ca in vremurile de acum lumea va innebuni si le va face putinilor oameni sanatosi nenumarate necazuri (Sfantul Antonie cel Mare). Iar la finalul istoriei ii vor si omori sau vor conlucra cu zel la uciderea lor. Si apoi daca ar fi sa ne asemanam cu Sfintii sau sa mergem pe calea lor, pe masura ce inaintam in viata, ar trebui sa dam tot mai putin timp trupului. Ca si ei, care pentru asta erau socotiti „ingeri in trup”. Tot timpul era petrecut de ei in rugaciunea pentru ei insisi si pentru lume.
Revenind la copii, sa stie de asemenea ca nu trebuie sa stea deloc fara a munci, cel putin cu mintea. Cand stau, intra diavolii pe fir, gandesc, simt si voiesc in locul lor si slabesc puterile sufletului lor. Iar de nu li se impotrivesc la timp si in mod sustinut, ii pot pierde cu totul. Multe boli psihice si tendinte de sinucidere de azi se datoreaza acestei leneviri a mintii noastre in a-si face lucrarea ei. Am vazut mai la inceput ca, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, raul se datoreaza nelucrarii necontenite cu mintea noastra, asa cum vrea Dumnezeu sa lucram, adica nedominarii sentimentelor si vrerilor noastre de catre mintea noastra. Iar daca ar fi sa ne gandim la patimile mai duhovnicesti, ca invidia, mania, mandria si slava desarta, sa analizam pentru copii, gandurile ce stau la baza acestor patimi si sa le dam ca solutii, gandurile bune contrare lor si obisnuirea cu rugaciunea neincetata. Sa-i obisnuim sa surprinda cat mai multe sensuri din cuvintele rugaciunilor si sa le spunem ca pentru asta vor gasi sprijin in scrierile Sfintilor Parinti. Pentru patimile mai duhovnicesti sa le citim si sa-i punem sa citeasca atunci cand pot ei: Vietile Sfintilor, Proloagele, Patericul egiptean, Limonariul lui Ioan Moshul, ca sa aiba continut bogat de ganduri bune cu care sa lupte cu patimile acestea mai greu de invins. Sa le aratam cat de greu e sa locuiasca cu oameni tinuti de astfel de patimi si pericolul care exista sa nu le surprinda la timp, de nu s-au izbavit ei insisi in mare parte de ele. Apoi chinul ce-l vor avea de se vor casatori cu astfel de persoane. Faptul ca de ele nu vor putea divorta decat tinand cont de legea lui Dumnezeu. Adica, cand le vor prinde in adulter sau vor parasi credinta ortodoxa. Chiar de traim vremuri cumplit de grele pentru a da o buna crestere copiilor nostri, fiind impiedicati de legile demonice de peste tot, totusi, in mare masura vom putea face ceva, avand in vedere ca-i avem la mana noastra inca de cand se nasc, dupa cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Caci prunci fiind, ei ne pun la dispozitie cu usurinta gandurile lor, pe care le putem corecta cand sunt rele si indrepta pe fagasul cel bun. Daca ar fi sa gandim sanatos, asemenea unor parinti ai caror fii au devenit Sfinti, ii vom da cat mai tarziu la scoala, tocmai pentru a nu fi viciati de ceilalti copii ai parintilor iresponsabili. De cresa si gradinita nici nu poate fi vorba, oricat de greu ne-ar fi. La fel cand e vorba de joaca cu alti copii. Sa-i ducem mai degraba in sanul naturii, pe la manastiri, unde este mai multa viata duhovniceasca si sa-i obisnuim cu continutul scrierilor Sfintilor Parinti, inca dinainte de a veni pe lume, cum s-a spus. Sa-i ferim cat putem de literatura laica, de mijloacele moderne de invatare: calculator, internet… De fapt, de vor fi fost obisnuiti inca dinainte de a se naste cu cuvintele si cantarile cele dumnezeiesti, si tot timpul de la aparitia lor pe lume, vor refuza ei insisi toata literatura si cugetarea cea rea.
Astfel crescuti copiii, se vor cunoaste foarte bine pe ei insisi si pe semenii lor. Doar cei duhovnicesti ii cunosc pe toti si buni si rai si sunt cunoscuti la randu-le, de cei asemenea lor. Vor sti sa-si aleaga sufletul pereche si vor reusi sa fie impreuna pana la moartea unuia dintre ei. Atat in problemele mai putin importante, dar mai ales in cele mai importante, cei doi vor gandi la fel, adica dupa Sfintii Parinti. Si asta pentru ca inainte de a se lua, nici n-au stat la discutii cu cei ce nu erau intr-o continua imbogatire a mintii lor cu cuvinte despatimitoare, dumnezeiesti. Daca au facut-o, a fost doar pentru a-i ajuta pe cei slabi si doar cand ei insisi erau destul de intariti duhovniceste, pentru a-i ajuta pe altii sa se despatimeasca.
Si pentru ca Sfintii Parinti au profetit ca in vremurile de pe urma preotia va fi foarte greu de dus, nu vor lua jugul ei decat cei cu sufletul asemenea marilor Sfinti Parinti de pana acum. Cei ce se vor baga totusi in preotie, vor sti sa-si aleaga sotiile si isi vor alege cele mai mici parohii posibile. Nu vor intra in preotie decat daca li se vor da astfel de parohii. Sotiile lor vor cunoaste tot atat de bine pe Sfintii Parinti ca si ei, inclusiv scrierile filocalice si vor fi alaturi de sotii lor, ducandu-si viata in cele mai vitrege conditii, pana la sfarsitul lor. Iar ca duhovnici, data fiind decaderea duhovniceasca a crestinilor de azi, astfel de preoti nu vor avea decat cativa crestini la impartasit, ceva mai multi la dezlegat de pacate, fara a fi insa impartasiti atat timp cat cer canoanele (hotararile) Sfintilor Parinti, iar pe restul crestinilor parohiei ii vor primi doar pentru sfatuit. Nu vor putea dezlega de pacate pe astfel de crestini pentru ca nu vor fi dispusi sa accepte canonisirea pe masura pacatelor lor si nu vor vrea sa puna in fapta canonul primit la spovedanie, dupa invatatura Sfintilor Parinti. Nu vor fi deloc dispusi sa se angajeze in lupta cu patimile lor. Insa atunci cand vor vrea sa-si schimbe viata si duhovnicul se va schimba in atitudinea fata de ei. Vor avea mare grija astfel de preoti sa nu-si piarda sufletele pentru pacatele pastoritilor lor. Chiar daca ei vor avea viata curata se vor pierde din cauza pastoritilor lor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. De aceea Pravila bisericeasca, a parintelui Nicodim Sachelarie ar trebui citita cat mai des, iar Pidalionul macar in posturile de peste an, caci atunci au mai multi oameni la spovedit. E neaparat necesar sa citim in acest sens, cu totii, Carte foarte folositoare de suflet a Sfantului Nicodim Aghioritul.
Cat priveste pe crestini in general, se vor retrage din profesii daca vor fi pusi sa faca pacate pierzatoare de suflet. Vor sfatui la asta si pe copiii lor si pe apropiatii ce vor sa mai gandeasca cat de cat sanatos. Nici nu se vor apropia de profesii precum cele de ginecologi. Nu vor vrea sa se angajeze aici nici ca portari sau femei de serviciu. Date fiind pacatele mari ce se fac in aceste locuri. Daca e sa ne gandim bine, multe profesii au devenit si vor deveni mai ales in viitor, total incompatibile cu crestinismul. N-avem decat sa ne retragem unul dupa altul in agricultura. Nu pentru a face mare lucru aici, ci pentru a ne asigura strictul necesar de la un an la altul. Tot timpul petrecandu-ni-l intr-o viata ascetica si in rugaciune pentru noi insine si pentru lume, si in citirea scrierilor Sfintilor Parinti. Pana ajungem la lacrimi sau plans interior necontenit, semnul adevaratei pocainte dupa Sfintii Parinti. Iar cand Dumnezeu ne-o va cere, sa ne dam viata pentru El, pentru a noastra mantuire.

mantuire.50webs.com

Reclame

Canoanele Sfintilor Apostoli

CANOANELE Fericitului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei (†264)

CANONUL 1 Dionisie al Alex. (RÂNDUIALA PENTRU POSTUL MARE. SFAT PENTRU AJUNARE ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR)
Mi-ai scris, fiul meu preacredincios şi preaînţelept, întrebând în care ceas trebuie a se lăsa ajunarea în ziua Paştilor; anume zici că unii fraţi zic că trebuie să se facă aceasta către cântatul cocoşilor; iar alţii că se cade de cu seară: că fraţii din Roma, precum zici, aşteaptă cocoşul; iar despre cei ce sunt aici, ziceai că mai degrabă. Deci cauţi a se pune termen precis şi ceas deplin măsurat, care lucru este şi dificil, şi greşit. Căci de toţi se va „mărturisi la fel cum că sărbătoarea şi veselia trebuie a se începe după timpul învierii Domnului nostru, smerind până la acel timp sufletele cu ajunări. Dar prin cele ce mi-ai scris ai dovedit foarte corect şi înţelegând din dumnezeieştii evanghelişti că nu se vede nimic precis la dânşii în pri­vinţa ceasului când a înviat. Căci evangheliştii au scris în feluri diferite despre cei ce au venit la mormânt în timpuri diferite, şi toţi au zis că au aflat pe Domnul înviat, „şi târziu sâmbăta” (28, 1), precum zice Matei; „şi de dimineaţă, fiind încă întunerec” (20, 1), precum scrie Ioan; „şi dis-de-dimineaţă” (24, 1), precum Luca; „şi foarte dimineaţă răsărind soarele” (16, 2), precum Marcu. Dar când a înviat cu adevărat, nici unul nu spune lămurit; se mărturiseşte însă că în seara sâmbetei, care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii, până la răsăritul soarelui acelei dintâi zile a săptă­mânii, cei ce au venit la mormânt nu l-au mai aflat pe el zăcând acolo. Şi noi zicem că evangheliştii nici nu se deosebesc, nici nu se contrazic întreo-laltă; căci, deşi se pare a fi o deosebire mică în privinţa chestiunii ridicate, dacă toţi se potrivesc că noaptea aceea a răsărit lumina lumii, Domnul nostru, ei se deosebesc numai în privinţa ceasului, ca noi să ne sârguim a le potrivi pe cele zise cu pricepere si cu credinţă. Deci cele zise de Matei sunt aşa: „Târziu sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, a venit Măria Magdalena şi cealaltă Mărie ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare; că îngerul Domnului pogorându-se din cer, venind a rostogolit piatra şi a stat deasupra ei. Şi înfăţişarea Iui era ca ful­gerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, vorbind femeilor, a zis: Nu vă temeţi voi, căci ştiu că pe Iisus cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci s-a sculat precum a zis” (28, 1-16), iar cuvântul acesta „târziu”, unii cred că după graiul comun însemnează seara sâmbetei, iar cei ce înţeleg mai înţe-lepţeşte zic că nu este aceasta, ci noapte adâncă, deoarece „târziu” însem­nează după o întârziere şi după un timp lung; iar cum că zice că era noap­te, iar nu seară, a adaus: „care lumina spre cea dintâi zi a săptămânii”. Şi femeile au venit, dar nu cum zic ceilalţi, aducând miresme, ci să vadă mormântul, şi au aflat că se făcuse cutremur şi pe înger şezând pe piatră, şi au auzit de la el: „Nu este aici, s-a sculat”. Asemenea Ioan zice: „în cea dintâi zi a săptămânii, Măria Magdalena a venit de dimineaţă la mor­mânt, fiind încă întunerec, şi a văzut piatra luată de pe mormânt” (20, 1), după el deci, ea a venit încă întunerec fiind. Iar Luca zice: „Şi sâmbătă s-au odihnit după lege. Iar în întâia zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă au venit la mormânt, aducând miresmele cele ce gătiseră; şi au aflat piatra răsturnată de pe mormânt” (23, 26; 24, 1-2). Acel „dis-de-dimineaţă” poate că însemnează zorile ce se ivesc mai înainte de dimineaţă în ziua întâi din săptămână, căci trecuse deja deci desăvârşit, împreună cu noap­tea, sâmbăta întreagă şi s-a început altă zi când au venit ele aducând mi­resmele şi mirurile; de unde este evident că înviase cu mult mai înainte. Acestuia urmează şi Marcu, zicând: „Au cumpărat miresme ca să meargă să-1 ungă; şi foarte de dimineaţă în cea dintâi zi a săptămânii au venit la mormânt, răsărind soarele” (16, 1-2); deci şi acesta zice „foarte de dimi­neaţă”, ceea ce este asemenea cu „dis-de-dimineaţă”, şi a adaus „răsărind soarele”. Este evident că pornirea şi calea lor dis-de-dimineaţă şi foarte de dimineaţă s-a început; au întârziat însă pe cale, şi Ia mormânt au pe­trecut până la răsăritul soarelui; şi zice că atunci tânărul cel în veşminte albe le-a zis acestora: „S-a sculat, nu este aici”. Deci aşa fiind acestea, des­coperim celor ce cercetează cu deamănuntul în care ceas, sau şi în care jumătate de ceas, sau pătrime de ceas, se cuvine a începe bucuria pentru învierea din morţi a Domnului nostru; deci pe cei ce se preagrăbesc şi deja pe la miezul nopţii se Iasă de ajunare, ca pe leneşi şi neînfrânaţi îi do­jenim, ca pe unii care cu puţin mai înainte de ţintă întrerup calea, căci zice un înţelept: Nu este lucru mic în viaţă, chiar dacă puţinul lipseşte; iar pe cei ce se mai înfrânează şi rabdă mai mult, şi rabdă până Ia a patra strajă, la care şi celor ce călătoreau pe mare s-a arătat Mântuitorul nos­tru umblând pe apă, îi primim ca pe nişte viteji şi iubitori de osteneală. Dar să nu prea osândim nici pe aceia care au încetat între timp, sau fi­indcă au fost îndemnaţi, sau fiindcă nu au putut, deoarece nici cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi şi în asemenea fel; ci unii perse­verează, petrecându-Ie nemâncaţi chiar pe toate; alţii două, alţii trei, alţii patru, alţii nici una; iar celor ce s-au trudit foarte întru prelungirea zile­lor de ajunare, încât au obosit şi numai că nu s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare mai grabnică; iar dacă unii, care nu numai că nu au perse­verat, dar nici nu au ajunat, sau chiar desfătându-se în cele patru zile tre­cute, apoi ajungând Ia cele două din urmă, şi numai pe acestea le-au pe­trecut ajunând, vineri şi sâmbătă, şi cred că fac vreun lucru mare şi stră­lucit dacă stăruiesc până seara, eu socotesc că aceştia nu au răbdat aceeaşi nevoinţă ca şi aceia care mai multe zile s-au înfrânat. Şi le-am scris acestea, precum cuget, sfătuind în privinţa acestora.
(66 ap.;89 Trul.)

CANONUL 2 Dionisie al Alex. (OPRIREA DE LA CELE SFINTE A FEMEILOR AFLATE ÎN STAREA DE CURĂŢIRE LUNARĂ)
Iar în privinţa femeilor care au curăţirea lunară, dacă se cuvine, aflân-du-se ele aşa, să intre în Casa lui Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos; deoarece cred că nici ele, fiind credincioase şi cucernice, n-ar îndrăzni, aflându-se aşa, sau să se apropie de masa cea sfântă, sau să se atingă de trupul şi de sângele lui Hristos; căci nici aceea ce avea curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui; dar este lucru neprihănit a se ruga, oricum ar fi cineva, şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor; iar cel ce nu este cu totul curat, şi cu sufletul, şi cu trupul, se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor.
(44 Laod.; 6, 7 Tim. Alex.)

CANONUL 3 Dionisie al Alex. (ÎNFRÂNAREA SOŢILOR)
Iar cei ce sunt independenţi şi căsătoriţi trebuie să-şi fie loruşi judecă­tori, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se de­părta la un timp unul de altul prin consimţământ, pentru ca să stăruiască în rugăciune, şi apoi să se apropie (I Cor. 7, 5).
(13 TruL; 3, 4, 25 Carlag.; 5, 13 Tim. Alex.)

CANONUL 4 Dionisie al Alex. (SFAT PENTRU CAZUL DE SCURGERE A SĂMÂNŢEI)
Iar celor ce li se întâmplă scurgeri noaptea fără voie, aceştia încă să urmeze propriei lor conştiinţe; şi să se cerceteze pe sine ori de au îndoială pentru aceasta, ori nu; căci întocmai ca şi la mâncări, zice Apostolul: „cel ce se îndoieşte, de va mânca, este osândit” (Rom. 14, 23); astfel, şi în pri­vinţa aceasta, tot cel ce se apropie de Dumnezeu să fie cu bună cunoştinţă şi să aprecieze după propria sa convingere. Aceste întrebări ni le-ai pus tu nouă dându-ne cinste, iar nu fiindcă nu le cunoşti, pentru ca prin aceasta să ne predispui a fi de aceeaşi părere, precum şi suntem, şi de acord cu tine. Iar eu, nu ca învăţător, ci cu toată simplitatea, precum se cuvine când vorbim întreolalta, ţi-am expus părerea în chip nepărtinitor, asupra căreia tu, fiul meu cel preaînţelept, să judeci şi să-mi scrii în privinţă acestora, dacă ceva ţi se pare mai drept sau mai bun, sau dacă eşti de părere să fie aşa. Mă rog, iubitul meu fiu, să fii sănătos, slujind în pace Domnului.
(1Atanasie cel Mare; 12 Tim. Alex.)

CANOANELE Sfântului Grigorie Taumaturgul, Arhiepiscopul Neocezareei (†270/275)

CANONUL 1 Grigorie Taum., al Neocezareei (PĂCATELE CELOR PRINŞI, ROBIŢI, DE BARBARI)
Nu mâncările ne îngreuiază pe noi, sfinţite papă, dacă cei robiţi au mâncat cele ce le-au pus înaintea lor cei ce-i stăpâneau pe ei; mai ales fi­indcă toţi sunt de părerea că barbarii, care au năvălit în părţile noastre, n-au jertfit idolilor. Iar Apostolul zice: „Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele pentru mâncări, dar Dumnezeu le va desfiinţa şi pe acela, şi pe acestea” (I Cor. 6, 13). Dar şi Mântuitorul, care curăţeşte ‘oate mâncările, zice: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies” (Matei 15, 11). Iar în privinţa necinstirii femeilor robite, batjocorindu-se de barbari trupurile lor, acestea să nu se osândească toate la fel. Căci, dacă viaţa vre­uneia şi mai înainte era prihănită, mergând după ochii celor desfrânaţi, precum s-a scris, este evident că deprinderea de desfranare se presupune şi în timpul sclaviei, şi unele ca acestea nu trebuie să se împărtăşească prea uşor de rugăciuni. Dar, dacă vreuna vieţuind în deplină castitate şi mai înainte a dovedit viaţă curată şi afară de orice bănuială, şi acum de silă şi de nevoie a căzut în ocară, în privinţa acesteia avem pildă din Deute-ronom, despre fecioara pe care un om a găsit-o în câmp şi siluind-o s-a cul­cat cu dânsa: „Tinerei, zice Sfânta Scriptură, să nu-i faceţi nimic, căci nu este păcat de moarte în această fecioară, căci precum s-ar scula omul asu­pra aproapelui său şi ar omorî sufletul lui, aşa este lucrul acesta, a strigat fecioara, dar n-a fost cine să-i ajute” (Deut. 22, 26. 27). Aşa este şi aceasta.
(62, 67 op.; 11 sin. I ce; 27 sin. IVec; 4, 5 Ancira; 14 Petru Alex.; 49 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA LĂCOMIEI Şl EXPLOATĂRII, A PRĂDĂRII ŞI A CÂŞTIGULUI URÂT)
Groaznică este lăcomia, şi nu se pot cita într-o scrisoare dumnezeieştile scripturi, în care se spune că este grozavă şi înfricoşată nu numai tâlhă­ria, ci în general lăcomia şi atingerea de cele străine, pentru agonisirea urâtă; şi orice de acest fel este de lepădat de Biserica lui Dumnezeu. Iar cei ce în timp de prigoană, „întru atâta suspin şi atâtea plângeri, îndrăz­nesc să creadă că timpul aducător de toată pierzarea este pentru ei timp de câştig, aceştia sunt oameni necinstitori de Dumnezeu şi urâţi de Dum­nezeu şi care întrec orice răutate. Drept aceea s-a hotărât ca toţi aceştia să se lepede, ca nu cumva să vină urgia peste tot poporul şi mai întâi peste întâi-stătătorii care nu cercetează aceste lucruri; căci mă tem, precum zice Scriptura: „Nu vei pierde cu cel nelegiuit pe cel drept” (Fac. 18, 23); căci zice Sfânta Scriptură: „Desfrâul şi lăcomia sunt cele prin care vine urgia lui Dumnezeu peste fiii pierzării” (Col. 3, 6); „deci nu vă faceţi împreună părtaşi ai lor; că aţi fost oarecând în întunerec, iar acum lu­mină întru Domnul; ca fiii luminii să umblaţi, căci rodul luminii este întru toată bunătatea, şi dreptatea, şi adevărul, cercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi lucrurilor celor fără de roadă ale întune­ricului, ci mai vârtos mustraţi-le chiar, căci cele făcute în ascuns de dânşii ruşinos este chiar a le spune; iar toate vădindu-se de lumină se arată” (Efes. 5, 6-13). Unele ca acestea le zice Apostolul. Iar unii, care au fost pedepsiţi pentru lăcomia lor din timp de pace, dacă chiar în timp de urgie iarăşi se vor îndrepta spre lăcomie, câştigând din sângele şi din pieirea unor oameni, care au fost alungaţi, sau robiţi, sau ucişi, ce trebuie să se aştepte altceva de la acest lucru, decât că cei ce practică lăcomia îngră­mădesc urgie atât asupra lor, cât şi asupra poporului întreg?
(5 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA CÂŞTIGULUI NECINSTIT)
Oare nu Ahar, fiul lui Zara, din greşeală luând din cele aduse lui Dum­nezeu, peste toată adunarea lui Israel s-a făcut urgia? Şi acesta singur a păcătuit, dar oare singur a murit întru păcatul său? Şi nouă ni se cuvine în acel timp să considerăm anatemă tot ce nu este al nostru şi câştig străin. Căci şi acel Ahar a luat din pradă; aceştia acum tot din pradă; dar acela a luat cele de la vrăjmaş; iar aceştia, acum, de la fraţi, câştigându-şi câştig de pieire.
(72 ap.; 10 sin. I-II; 61 Vasile cel Mare; 6, 8 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA PRĂDĂRII)
Şi nimeni să nu se amăgească pe sine nici ca şi cum ar fi găsit; căci nici celui ce găseşte ceva nu se cuvine a câştiga; căci Deuteronomul zice: „Să nu treci cu vederea văzând viţelul fratelui tău sau oaia rătăcind pe cale, ci întorcându-te să le întorci la fratele tău; iar dacă fratele tău nu este aproape de tine sau nu-1 cunoşti, le vei aduna pe ele şi vor fi cu tine până ce le-ar căuta fratele tău şi le vei da lui; aşa vei face cu asinul lui, şi aşa vei face cu haina lui, şi aşa vei face cu tot ceea ce a pierdut fratele tău, cu orice a pierdut el, şi tu le-ai aflat” (Deut. 22, 1-3) nu numai ale fratelui de le-ar găsi, ci şi ale vrăjmaşului. „Intorcându-te”, aşa spune Deuteronomul. Iar în Exod se spune că zice „le vei întoarce la casa stăpânului lor” (leş. 23, 4). Iar dacă nu este îngăduit a câştiga dacă fratele tău, sau vrăjmaşul, în vreme de pace ar lenevi şi s-ar desfăta, neîngrijindu-se de ale sale, cu cât mai puţin când este în nenorocire şi fuge de vrăjmaşi, şi silit îşi părăseşte ale sale?
(6 Grig. Nyssa)

CANONUL 5 Grigorie Taum., al Neocezareei (LUCRURILE GĂSITE)
Dar mulţi se amăgesc pe sine ţinând în locul lucrurilor lor pierdute, pe cele străine ce au găsit; căci dacă voradii şi goţii au tratat cu ei ca vrăj­maşi, apoi ei se fac altora voradi şi goţi. Deci am trimis la voi pe fratele şi împreună bătrânul Eufrosiu, pentru acestea, ca să dea şi acolo asemenea fel de procedare, după cel de aici, şi ale căror scuze se cuvine a se primi, şi care trebuie să se oprească de la rugăciuni.

CANONUL 6 Grigorie Taum., al Neocezareei (LIBERAREA ROBILOR. ROBII, SCLAVII SCĂPAŢI DIN PRINSOARE SUNT LIBERI)
Ni s-a vestit însă nouă că în ţara noastră se face un lucru de necrezut, negreşit de necredincioşi şi de nelegiuiţi, şi de cei ce nu cunosc nici numele lui Dumnezeu; că adică unii la atâta cruzime şi neomenie au ajuns, încât reţin cu sila pe unii dintre sclavii scăpaţi de la barbari. Trimiteţi pe câţiva prin ţară, ca să nu cadă fulgere peste cei ce fac unele ca acestea.
(85 TruL; 3 Gang.; 64 Cartag.)

CANONUL 7 Grigorie Taum., al Neocezareei (VÂNZĂTORII DE FRAŢI. , OSÂNDA CELOR CE SE FAC UNELTE ALE BARBARILOR).
Deci cei ce s-au numărat între barbari şi s-au dus cu ei în robie, uitând că au fost odată din Pont şi creştini, şi s-au sălbăticit într-atâta încât ucid chiar pe cei de neam cu dânşii, sau cu lemn, sau prin sugrumare, şi arată barbarilor, care nu ştiau, căile sau casele, aceştia trebuie să se oprească şi de Ia ascultare, până ce adunându-se sfinţii, şi Duhul Sfânt înaintea lor, ar hotărî ceva de obşte în privinţa lor.
(9 Ancira; 11, 13 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Grigorie Taum., al Neocezareei (OSÂNDA CELOR CE PRĂDEAZĂ)
Iar pe cei ce au îndrăznit să năvălească asupra caselor străine, dacă, acuzaţi fiind, s-ar dovedi, să nu-i învredniceşti nici de ascultare; iar dacă singuri ar mărturisi şi vor da înapoi ceea ce au luat, să se umilească în rândul celor ce se convertesc.
(61 Vasile cel Mare; 2 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 9 Grigorie Taum., al Neocezareei (LUCRURI GĂSITE DIN PRĂZI)
Iar cei ce în câmp au găsit ceva, sau în casele lor din ce au lăsat bar­barii, dacă se vor dovedi, fiind acuzaţi, de asemenea să fie între cei ce se smeresc; iar dacă vor mărturisi singuri şi vor da înapoi, să-i învredniceşti şi de rugăciune.
(61 Vasile cel Mare; 2, 5, 8 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Grigorie Taum., al Neocezareei (RÂNDUIALA PENTRU CEI CARE DAU LUCRURILE PE FAŢĂ. SĂ NU CEARĂ RĂSPLATĂ)
Iar cei ce îndeplinesc porunca trebuie să o îndeplinească afară de orice câştig urât, nici să nu ceară răsplată de denunţ, sau de salvare, sau de gă­sire, sau ori cu ce nume le numesc pe acestea.
(4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 11 Grigorie Taum., al Neocezareei (TREPTELE POCĂINŢEI)
Plângerea este afară de uşa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioşilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de uşa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, şi de acolo să iasă; ca auzind, zice Vasile cel Mare, Scripturile şi învăţătura, să se scoată afară şi să nu se în­vrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de uşa bise­ricii stând, să iasă cu catehumenii; şi starea împreună, ca să stea împre­ună cu credincioşii şi să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtăşirea cu Sfintele Taine.
(11 sin. 1 ec; 4, 8, 9 Ancira; 22, 56, 75, 81, 83 Vasile cel Mare)

CANOANELE Fericitului Petru, Arhiepiscopul Alexandriei şi Martirul (†311)

CANONUL 1 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CĂZUŢI DIN PRICINA PRIGOANELOR)
Deoarece s-au ajuns a patra oară Pastile în persecuţie, a fost destul pentru cei ce au fost urmăriţi şi întemniţaţi, şi au răbdat chinuri cumplite şi bătăi de nesuferit, si alte multe nevoi grele, şi după aceea s-au predat din cauza neputinţei trupului, dacă aceştia la început nu au fost reprimiţi din cauza căderii mari, căreia s-au supus, totuşi deoarece ei mult s-au nevoit şi mult timp s-au luptat împotrivă, că nu de voie au venit ei la aceasta, ci predându-se din cauza neputinţei trupului, fiindcă şi rănile lui Iisus se arată pe trupurile lor, şi acum au al treilea an de plângere, să li se dea lor penitenţă, spre aducerea-aminte despre întoarcere, alte patruzeci de zile, pe care deşi le-a ajunat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos după ce s-a botezat, totuşi a fost ispitit de diavolul, astfel şi dânşii, exercitându-se mai mult în timpul acelora, şi deşteptându-se mai tare, de aci înainte vor priveghea în rugăciuni, meditând asupra ceea ce a zis Domnul către cel ce-L ispitea pe El să i se închine: „Mergi înapoia mea, Satano; că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi Lui sin­gur să-i slujeşti” (Mat. 4, 10).

CANONUL 2 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE AU CĂZUT UŞOR)
Iar celor ce numai după ce au fost întemniţaţi şi au răbdat asupririle şi infecţiile din temniţă, ca în strâmtoare, iar apoi fiind robiţi neluptând cu chinurile, după multă lipsă de putere şi după oarecare orbire, s-au în­frânt, le va ajunge un an către celălalt timp; fiindcă şi ei cu totul s-au dat pe sineşi spre a fi asupriţi pentru numele lui Hristos, deşi au şi primit în temniţă de la fraţi mare mângâiere, pentru care au să răsplătească în­mulţit dacă doresc a se elibera de robia prea-amară a diavolului, aducân-du-şi prea bine aminte de cel ce zice: „Duhul Domnului peste mine, pen­tru care m-a uns, m-a trimis spre a propovădui săracilor, a binevesti ro­bilor iertare şi orbilor vedere, a slobozi pe cei înfrânţi întru uşurare, a propovădui anul cel primit al Domnului şi ziua răsplătirii” (Isaia 61, 1-2; Luca4, 18-19).
(62 ap.; 10 sin. I ec; 1,2,3, 9, 12 Ancira; 73, 81 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE S-AU PREDAT FĂRĂ CAZNE)
Iar celor ce chiar nimic nu au pătimit ceva de acest fel, şi nici nu au arătat rod de credinţă, ci singuri au alergat la răutate si s-au predat de laşitate ori de frică, iar acum au venit la pocăinţă, de lipsă şi potrivit este a li se pune înainte parabola smochinului celui neroditor, precum zice Domnul: „Avea oarecine un smochin sădit în via lui, şi a venit căutând rod în el, şi n-a găsit. Atunci zise către vier: Iată trei ani de când vin cău­tând rod în smochinul acesta şi nu găsesc, taie-1, pentru că şi pământul îl face nefolositor. Iar el răspunzând, zice lui: Doamne, lasă-1 şi anul acesta, până ce-I voi săpa împrejur şi voi pune gunoi, şi poate face rod! Iar dacă nu, îl vei tăia la anul cel viitor” (Luca 13, 6-9); pe care parabolă luând-o ei înaintea ochilor, şi arătând rod vrednic de pocăinţă în cursul unui timp îndelungat de pocăinţă, vor avea mai mult folos.
(62 ap.; 6, 9 Ancira; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 4 Petru Alex. (OSÂNDA CELOR CE NU SE POCĂIESC)
Iar celor în privinţa cărora nu este nici o nădejde şi sunt nepocăiţi, câştigându-şi piele de Etiop neschimbată şi împietriri de panteră, li se va zice cele ce s-au zis celuilalt smochin: „Să nu se mai facă din tine rod în veci, şi se usca smochinul îndată” (Mat. 21, 19). Se plineşte asupra lor şi cele zise de Ecclesiastul: „Ce este strâmb nu se va putea îndrepta, şi ce lipseşte nu se va putea număra” (Ecclesiast 1, 15); că de nu se va îndrepta mai înainte cel strâmb, este cu neputinţă să se împodobească; şi de se va împlini mai întâi lipsa, este cu neputinţă a se număra aceasta. Drept aceea şi la sfârşit li se va întâmpla lor cele zise de Isaia proorocul: „Şi vor vedea deci, zice, mădularele oamenilor care s-au lepădat de mine; că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge, şi vor fi spre vedere la tot trupul” (Is. 66, 24). Fiindcă şi precum mai înainte s-a zis de dânsul: „iar cei nedrepţi ca marea înviforată, aşa se vor tulbura, şi nu vor putea să se odihnească; şi cei nelegiuiţi nu se vor putea bucura, a zis Dumnezeu” (Is. 20, 21).
(62 ap.; 10 sin. 1 ec; 9 Ancira; 2 Grig. Nyssa; 84, 85 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR PREFĂCUŢI, CE I-AU VICLENIT PE VRĂJMAŞI)
Iar în privinţa celor ce s-au prefăcut ca David, care s-a făcut epileptic ca să nu moară, căci n-a fost epileptic, ci care nu au iscălit simplu cele de lepădat, şi după multă strâmtoare şi-au bătut joc de vicleniile vrăjmaşi­lor, ca nişte copii cuminţi şi înţelepţi între copiii fără de înţelepciune, şi, sau ca şi cum au trecut prin altare, sau ca şi cum cu mâna, sau ca şi cum au pus păgâni în locul lor, deoarece, precum am auzit, unii dintre cei ce au mărturisit au dat iertare unora dintre aceia, căci mai ales cu multă evlavie au evitat ca însuşi cu mâinile lor să facă focul şi să tămâieze pe de­monii necuraţi, şi deoarece prin ignoranţă a rămas ascuns că ei au făcut această nebunie, totuşi li se va mai da acestora un timp de şase luni pen­tru convertirea la pocăinţă; astfel şi ei mai mult vor avea folos, cugetând neîncetat la cele spuse de prooroc şi care zic: „Prunc s-a născut nouă, fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire peste umărul Lui si numele lui se cheamă înger de mare sfat” (Is. 9, 6); carele precum ştiţi a zămislirii celuilalt prunc, care mai înainte a propovăduit înaintea feţei ieşirii lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, s-a zămislit şi el însuşi ca să propovăduiască pocăinţa, căci noi îi auzim pe amândoi propovăduind mai întâi nu numai despre pocăinţă, ci şi despre împărăţia cerurilor, care, precum am învă­ţat, înlăuntrul nostru este (Luca 17, 21), că aproape de noi este cuvântul pe care-1 credem în gura noastră şi în inima noastră; despre care şi ei aducându-şi aminte se vor învăţa a mărturisi cu gura lor pe Domnul Iisus, crezând în inima lor: că Dumnezeu 1-a sculat pe El din morţi; pe care auzindu-le că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărtu­riseşte spre mântuire (Rom. 10, 8).
(62 ap.; 1-6 Ancira; 7 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 6 Petru Alex. (POCĂINŢA ROBILOR CREŞTINI CARE AU JERTFIT DE SILĂ)
Iar în privinţa celor ce au pus sclavi creştini să jertfească idolilor în locul lor, şi sclavii, ca unii care sunt sub stăpânire, şi sunt într-un fel oare­care întemniţaţi de stăpâni şi îngrozindu-se de aceştia şi de frica lor, au venit şi au alunecat la aceasta, aceia într-un an vor arăta faptele pocăin­ţei, învăţându-se pentru viitor să facă voia lui Dumnezeu şi să se teamă de EI ca robi ai lui Hristos, mai ales auzind că fiecare, dacă va face ceva bine, aceasta va lua de la Domnul, fie rob, fie slobod (Ef. 6, 8).
(62 ap.; 3 Ancira; 3 Grig. Nyssa)

CANONUL 7 Petru Alex. (POCĂINŢA CELOR CE ŞI-AU PUS ROBI CREŞTINI SĂ JERTFEASCĂ)
Iar cei liberi, adică stăpânii acelor sclavi, care au fost siliţi să jertfească idolilor, trei ani se vor cerceta întru pocăinţă, ca unii care s-au făţărnicit şi au primit pe cei ce sunt împreună sclavi să jertfească idolilor, fiindcă nu au ascultat pe Apostolul, care voieşte ca stăpânii să facă aceeaşi ce fac sclavii, lăsând ameninţările, ştiind, zice Apostolul, că Domnul din ceruri şi al nostru, şi al lor este (Ef. 6, 9). Iar dacă toţi avem un Domn, care nu caută Ia faţă, „căci şi toate şi întru toţi este Hristos, şi între barbari şi în­tre sciţi, şi între sclavi şi între slobozi” (Col. 3, 11), deci sunt datori a re­flecta asupra celor ce le-au făcut voind a-şi mântui sufletele lor cei ce pe sclavii, care sunt laolaltă, i-au atras la idolatrie, care şi ei puteau scăpa, dacă li s-ar fi dat lor dreptate şi ce este potrivit, precum zice iarăşi Apos­tolul (Col. 4, 1).
(62 ap.; 1, 6 Ancira; 5 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 8 Petru Alex. (RÂNDUIALA PENTRU CEI CE AU FOST TRĂDAŢI)
Iar în privinţa celor ce au fost trădaţi şi au căzut, sau care singuri au intrat în luptă şi au mărturisit că sunt creştini, şi au fost aruncaţi în tem­niţă, fiind chinuiţi, raţional este a le da ajutor întru veselia inimii, şi a-i face părtaşi la toate, şi în rugăciuni, şi întru cuminecarea sângelui şi tru­pului Iui Hristos, şi în mângâierea cuvântului, pentru ca mai cu tărie ne-voindu-se, să se învrednicească şi ei de darul chemării celei de sus. „Fiindcă chiar de şapte ori, zice, de va cădea dreptul, iarăşi se va ridica” (Pilde 26, 16); ceea ce dacă ar fi făcut toţi cei căzuţi, ar fi arătat pocăinţa cea mai deplină şi din toată inima.
(62 ap.; 12 sin. I ce; 3 Ancira; 9 Petru Alex.; 3 Vasile cel Mare)

CANONUL 9 Petru Alex. (SFAT PENTRU CEI CE CAUTĂ ISPITA)
Şi în privinţa celor ce ca treziţi din somn au sărit în lupta cea aducă­toare de chinuri şi care va avea loc în viitor, şi care îşi pricinuiesc loruşi ispită de a se lupta cu marea şi cu multe valuri, dar care mai ales împotri­va fraţilor aprind jăratecul păcătoşilor, cu aceştia încă trebuie să se co­munice, deoarece în numele Iui Hristos au venit la aceasta, deşi nu iau aminte la cuvintele Lui, care învaţă: „Rugaţi-vă să nu intraţi în ispită”, şi care iarăşi zice către Tatăl în rugăciune: „Şi nu ne duce în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean” (Luca 11,4); şi poate că aceia nici nu ştiu că însuşi Stăpânul şi învăţătorul nostru de multe ori i-a evitat pe cei ce voiau a-L instiga, şi că uneori pleca într-un ţinut aproape de pustie (loan 11, 54), şi că atunci când s-a apropiat vremea patimii Lui nu s-a predat, ci a aş­teptat până ce au venit asupra Lui cu săbii şi cu furci; atunci zise către ei: „Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu furci să mă prindeţi” (Mc. 14, 48), care l-au şi dat pe El, zice, Iui Pilat; dar celor ce întru asemănarea Lui şi după scopul Lui au umblat, au pătimit, aducându-şi aminte de cuvintele Lui dumnezeieşti, prin care ne ajută pe noi în prigoAne, zice: „Luaţi am­inte de voi, că vă vor da pe voi la adunări şi în sinagogile lor vă vor bate pe voi”; „şi vă vor da” a zis, iar nu: „predaţi-vă singuri pe voi”. „Şi vă vor duce, zice, înaintea dregătorilor şi împăraţilor pentru numele Meu” (Le. 21, 12), „dar să nu vă duceţi înşivă; fiindcă el voieşte ca şi noi, persecutaţi fiind pentru numele Lui, să pribegim din loc în loc”; precum iarăşi îl au­zim că zice: „Şi dacă vă alungă pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cea­laltă” (Mt. 10, 23); căci El nu voieşte să ne ducem singuri către scutierii şi lăncierii diavolului, ca să nu ne facem lor pricinuitori şi de mai multe morţi, ca şi cum i-am sili pe aceştia să se sălbăticească şi mai tare şi să săvârşească deplin faptele de moarte aducătoare, ci dimpotrivă, El voieşte să aşteptăm şi să avem grijă de noi, să priveghem şi să ne rugăm ca să nu intrăm în ispită (Mt. 26, 41). Astfel, Ştefan, cel dintâi care a primit martir­iul pe urmele Lui, târât fiind în Ierusalim de cei fără de lege şi adus fiind în sinedriu, a fost împroşcat cu pietre, în numele lui Hristos, s-a slăvit ru-gându-se şi zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (F. Ap. 7, 60); astfel şi Iui Iacob al doilea, prins fiind de Irod, cu sabia i s-a tăiat capul; astfel şi lui Petru, cel mai ales dintre apostoli, de multe ori fiind prins şi închis şi necinstit, mai pe urmă s-a răstignit în Roma; de asemenea şi preavestitului Pavel, fiind predat de multe ori, şi primejduit până la moarte, şi mult nevoindu-se, şi întru multe prigoAne şi necazuri lăudân-du-se, şi lui întru aceeaşi cetate i s-a tăiat capul cu sabia, care întru cele ce s-a lăudat a isprăvit; şi că în Damasc s-a slobozit cu coşniţa noaptea peste zid şi a scăpat din mâinile celui ce căuta să-1 prindă. Căci cea dintâi ţintă a lor a fost să binevestească şi să înveţe cuvântul lui Dumnezeu, întru care întărind pe fraţi ca să rămână în credinţă; ziceau ei şi că prin multe ne­cazuri trebuie să intrăm noi întru împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 14, 22); căci ei nu căutau folosul lor, ci al multora, ca să se mântuiască (I Cor. 10, 33). Şi sunt multe încă de a le spune lor în privinţa aceasta, pentru ca să lucreze în chip cuvenit, dar, precum zice Apostolul, nu ne ajunge vremea a spune (Evr. 11, 32).
(62 ap.; 3, 5 Ancira; 8 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 10 Petru Alex. (OSÂNDA CLERICILOR CĂZUŢI)
Drept aceea, nu este raţional să mai rămână în slujba bisericească acei clerici care au fugit de martiriu, au căzut şi iarăşi au luptat, fiindcă au părăsit turma Domnului şi pe sine s-au batjocorit, ceea ce nici unul dintre apostoli nu a făcut. Căci şi fericitul Apostol Pavel, care multe prigoAne a suferit şi s-a distins prin multe biruinţe din lupte, cunoscând că mai bine este a se libera şi a fi cu Hristos, adaugă şi spune: „Dar a mai rămânea în trup este mai trebuincios pentru voi” (Filip. 1, 24); căci având în vedere nu folosul său, ci al multora, ca să se mântuiască, a socotit că este mai necesar a rămânea cu fraţii şi a purta grijă de ei decât a se odihni (I Cor. 10, 33); care voieşte ca cel ce învaţă să fie model credincioşilor în învăţătură (Rom. 12, 7). Drept aceea, cei osândiţi în temniţă, căzând din slujbă şi s-au întors iarăşi la luptă, sunt foarte nechibzuiţi; căci cum se roagă ei pentru ceea ce au părăsit, putând să fie fraţilor de folos în acelaşi timp? Fiindcă până ce nu greşiseră, aveau iertare pentru fapta lor nesocotită; iar dacă au greşit, ca unii care s-au mândrit şi s-au prihănit pe sine, nu mai pot să slujească; din care cauză să se îngrijească mai vârtos întru smerenie cum să sfârşească viaţa părăsind slava cea deşartă. Căci acelora este suficientă co­muniunea ce vor avea în linişte şi în deplinătate din ambele motive, atât pentru ca să nu li se pară că au fost împovăraţi când vor fi duşi cu sila din descompunerea de aici, cât şi pentru ca unii căzând să nu pretexteze că au slăbit din pricina penitenţei, care mai mult decât toţi ceilalţi vor avea ruşine şi ocară, în chipul aceluia care a pus temelie, dar nu a fost în stare să o desăvârşească. Că, zice, toţi cei ce trec pe acolo vor începe să-1 batjo­corească zicând: „Omul acesta a pus temelie şi n-a fost în stare să desăvâr­şească” (Luca 14, 29-30).
(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2 Ancira; 3 Atanasie cel Mare; 10 Vasile cel Mare; 2 Teof. Alex.)

CANONUL 11 Petru Alex. (CEI CE S-AU PRIMEJDUIT PENTRU FRAŢI)
Iar cei ce, intrând la început în toiul prigoAnei, au stat în faţa judecăţii, şi privind sfinţii mucenici, s-au grăbit către răsplata chemării de sus, şi străduindu-se cu bună râvnă, s-au supus pe sine la această mucenicie, întrebuinţând multă îndrăzneală, mai ales văzând pe cei ce se chinuiesc şi pe cei ce cad, din cauza cărora mânaţi fiind de un glas intern şi îndem-nându-se să poarte război împotriva celui ce se împotriveşte, se sârguiau spre aceasta, ca să nu i se pară diavolului întru sine că este înţelept din cauză că i s-a părut că biruieşte prin viclenie (Pilde 3, 7), deşi s-a tăinuit că a fost biruit de cei ce au suportat chinuri prin sfâşierile trupului şi prin bătăi, şi prin ascuţişul săbiei, şi arderile focului, şi cufundările în apă; şi pentru aceştia, care au scăpat cu credinţă, să se facă rugăciuni şi cereri, şi se cuvine a fi cu considerare la cei ce s-au pedepsit în temniţă şi au suferit de foame şi de sete, ori la cei afară de temniţă ce înaintea judecăţii foarte s-au muncit prin sfâşierea trupului şi bătăi, şi mai pe urmă s-au biruit de slăbiciunea trupului. Că întru nimic nu se vatămă cineva dacă pătimim şi ne doare împreună cu cei ce plâng, şi suspină pentru cei ce s-au biruit în nevoinţă de multă silă a diavolului uneltitor, adică pentru părinţi, sau fraţi, sau fii; căci ştim că şi pentru credinţa altora au dobândit unii bunătatea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor şi sănătatea trupului şi învierea morţilor. Deci aducându-ne aminte de multele lor patimi şi miz­erii, pe care le-au suferit pentru numele lui Hristos, şi aducându-ne am­inte că ei s-au şi pocăit şi s-au tânguit de cele ce ei s-au făcut prin trădare, întru slăbiciunea şi omorârea trupului, ba încă şi dovedind despre sine că au trăit viaţă retrasă, ne rugăm şi ne cucerim împreună pentru curăţirea lor pe lângă celelalte de cuviinţă, prin acela care s-a făcut Mijlocitor către Tatăl pentru noi, cel ce curăţeşte păcatele noastre. „Căci, zice, chiar de ar păcătui cineva, avem pe Iisus Hristos mijlocitor drept către Tatăl, şi El este împăcare pentru păcatele noastre” (I Ioan 2, 1-2).
(62 ap.; 4 Ancira; 9 Petru Alex.; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 12 Petru Alex. (CEI CE S-AU RĂSCUMPĂRAT)
Iar celor ce au dat arginţi ca să aibă deplină linişte de orice primejdie, să nu li se aducă învinovăţire; fiindcă au suferit pagubă şi pierdere de bani spre a nu se păgubi de sufletul lor, ori să-1 piardă; ceea ce alţii din lăcomie urâtă nu au făcut; cu toate că Domnul zice: „Că ce va folosi omu­lui de ar dobândi lumea întreagă, iar de sufletul său se va păgubi, sau îl va pierde?” Şi iarăşi: „că nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24; Le. 16, 13). Fiindcă aceia s-au arătat slujind lui Dumnezeu, urând argintii şi călcându-i în picioare, defăimându-i şi îndeplinind şi prin aceasta cele scrise: „Răscumpărarea sufletului omului este bogăţia sa” (Pilde 13, 8). Căci şi în Faptele Apostolilor am citit că cei târâţi în Tesalo-nic la mai-marii cetăţii, în locul lui Pavel şi Sila, s-au liberat prin saturare cu bani. Că după ce mult i-au asuprit pentru numele lui Hristos şi după ce au tulburat gloatele şi pe mai-marii cetăţii, „luând ei, zice, din destul de la Iason şi de la ceilalţi, i-au liberat. Iar fraţii îndată noaptea au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea” (F. Ap. 17, 9-10).
(62 ap.; 5 Ancira)

CANONUL 13 Petru Alex. (CEI CE SE FERESC DIN CALEA VRĂJMAŞULUI)
Drept aceea, nici cei ce au părăsit toate pentru mântuirea sufletului şi s-au depărtat să nu se învinovăţească, fiindcă s-ar fi prins alţii din cauza lor; căci şi în Efes în locul lui Pavel au târât în teatru pe Gaiu şi pe Aris-tarh, pe soţii lui Pavel, şi voind el să meargă în popor, fiindcă din cauza lui s-a făcut tulburarea; deoarece a înduplecat şi a convertit mult popor spre cinstirea de Dumnezeu „nu l-au lăsat pe el învăţăceii”, se spune, „ba chiar şi unele dintre căpeteniile Asiei, prieteni fiindu-i, trimiţând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru” (F. Ap. 19, 30, 31); iar dacă unii ar stărui, bat­jocorind pe cei ce cu curăţenie iau aminte la cel ce zice: „Mântuind, mân-tuieşte-ţi sufletul tău, şi să nu priveşti înapoi” (Fac. 19, 17), să-şi aducă aminte de Petru, cel distins între apostoli, care aruncat fiind în temniţă şi predat la patru căpetenii cu câte patru ostaşi ca să-1 păzească, a fugit noaptea şi s-a liberat din mâna ucigaşului Irod, şi din toată aşteptarea poporului iudeilor, după porunca îngerului Domnului, şi făcându-se ziuă, se spune, nu puţină tulburare era între ostaşi, oare ce s-a făcut cu Petru? Irod deci căutându-1 şi negăsindu-1, cercetând pe păzitori, a poruncit să fie sugrumaţi (cf. F. Ap. 12, 4-19), din cauza cărora nici o învinuire nu atinge pe Petru, căci se putea, văzând şi ei ceea ce s-a făcut, să scape, precum şi toţi pruncii din Bethleem, şi din toate hotarele lui, dacă părinţii lor ar fi ştiut ceea ce se va întâmpla, care s-au omorât de ucigaşul Irod din cauză că el căuta să se piardă un prunc, dar care şi el a scăpat după porunca înge­rului Domnului, atunci în grabă a început a prăda şi cu iuţeală a jefui po­trivit chemării numelui, precum s-a scris: „Cheamă numele Lui, pradă în grabă, jefuieşte la iuţeală; pentru că mai înainte de a şti copilul să cheme pe tatăl său şi pe mama sa se va lua puterea Damascului şi prăzile Samari-ei înaintea regelui Asiriei” (îs. 8, 3-4). Deci şi magii, cei ce au fost prădaţi şi jefuiţi, cu supunere şi cu cinstire se închină pruncului, şi deschizându-şi vistieriile şi aducându-i preapotrivite şi preacuviincioase daruri, aur, tă­mâie şi smirnă, ca unui împărat şi Dumnezeu, si om; drept aceea nu au so­cotit ei a fi demn să se întoarcă la împăratul asirian, fiind călăuziţi de Pro­videnţă. „Că luând înştiinţare prin vis, se spune, să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor” (Mt. 2, 16). Deci văzând Irod, vărsătorul de sânge, că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte şi trimiţând, se spune, a omorât pe toţi pruncii din Bethleem şi din toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul aflat de la magi (Mt. 2, 11-16); cu care căutând să omoare şi pe celălalt prunc născut mai înainte de el şi neaflându-I, a ucis pe tatăl lui, pe Zaharia, între templu şi altar (Mt. 23, 25), scăpând pruncul cu Elisabeta, mama lui, pentru ceea ce ei cu nimic nu se învinovăţesc.
(62 ap.; 3, 5 Ancira; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Petru Alex. (DESPRE MĂRTURISITORI)
Iar dacă unii au suferit multă silă şi nevoie, căscându-li-se gura, şi suferind în legături, şi au rămas statornici în mărturisirea credinţei, şi au fost statornici când li s-au ars mâinile, aducându-i fără voie la jertfa ne­sfinţită; după cum mi-au scris mie din temniţă de trei ori fericiţii muceni­ci, precum şi alţi împreună slujitori, în privinţa celor din Libia – unii ca aceştia, mai ales când împreună mărturisesc pentru sine şi pentru alţi fraţi, pot să fie în slujba lor, rânduiţi fiind între mărturisitori, întocmai ca şi cei omorâţi în multe chinuri, şi care nu mai pot să vorbească şi să-şi ridice cuvântul, sau să se mişte spre a sta împotriva celor care-i chinuiesc în zadar; dar care nu s-au învoit cu urâciunea acelora, precum cu adevă­rat iarăşi am auzit de la cei împreună slujitori. Deci se vor pune între mărturisitori şi toţi aceia care vieţuiesc după Timotei şi ascultă de cel ce zice: „Urmăreşte dreptatea, frica de Dumnezeu, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea; luptă-te cu lupta bună a credinţei, apucă viaţa cea veşnică, la care ai fost chemat, şi ai mărturisit mărturisirea cea bună îna­intea multor martori” (I Tini. 6,11-12).
(62 ap.; 3, 5 Ancira)

CANONUL 15 Petru Alex. (POSTUL DE MIERCUREA ŞI VINEREA)
Nu ne va învinovăţi cineva pe noi fiindcă ţinem miercurea şi vinerea, în care cu drept cuvânt ni s-a poruncit nouă după predanisire să ajunăm; de o parte miercurea, din cauza sfatului făcut de Iuda pentru vinderea Domnului; iar de altă parte vinerea, pentru că a pătimit EI pentru noi; iar duminica o ţinem zi de bucurie pentru cel ce a înviat în ea, întru care am primit să nu plecăm nici genunchii.
(66, 69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 51 Laod.)

                              CANOANELE Sfântului Atanasie cel Mare (†373)

CANONUL 1 Atanasie cel Mare (SCURGEREA SĂMÂNŢEI. CĂSĂTORIA ŞI FECIORIA)
Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; căci, după Apostol, „ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc” (II Cor. 2, 15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la stră­duinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spur­cate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mân­tuitorului nostru, şi să întărim mintea celor mai simpli. „Toate sunt cu­rate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate” (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci, fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci, precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecarii, care trebuiesc înlăturate. Căci spune-mi mie, iubite şi preacu-cernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimi­nă prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din pute­rea curată un lucru spurcat? „Dacă suntem neam al lui Dumnezeu”, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28-29), „apoi nimic necurat nu avem în noi”; fiindcă numai atunci ne spurcăm când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea fîrei, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim si pe aceasta. însă fiindcă cei ce voiesc să grăiască împotriva celor ce se numesc dreptesau, mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu se referă şi la cuvântul evanghelic, după care „nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies”, tre­buie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă, înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scriptu­rile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor, zice: „Nu cele ce intră spucă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? Şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt vistieriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apos­tolul, învăţând mai pe scurt despre aceasta, zice: „Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat, se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile, spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale ca-nulelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule preaiubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri? Dar, fiindcă trebuie a preîntâmpina împotrivirile celor răi (căci ar zice: Deci, dar nu este păcat nici adevărata întrebuinţare, dacă orgAnele s-au plăsmuit de Atoatecreatorul), în privinţa aceasta îi vom aduce în tăcere prin întrebări, zicând: „Despre care întrebuinţare vorbeşti? Despre cea după Lege, pe care a îngăduit-o Dumnezeu zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul» (Fac. 1, 28), pe care Apos­tolul o scoate la iveală zicând: «Cinstită este nunta şi patul nespurcat» (Evr. 13, 4), sau despre cea obişnuită, dar care se săvârşeşte pe ascuns şi cu desfrânare?” Fiindcă şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în răz­boi a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă. Deci aceeaşi concluzie are valoare şi în privinţa împreunării. Fericit este cel ce în tinereţe, având jug liber, a întrebuinţat firea spre naştere de copii (Ieremia 3, 27), iar dacă a întrebuinţat-o spre destrăbălări, desfrâ-nări şi adulter, va primi pedeapsa cea arătată de Apostol. Căci, două fiind căile în viaţă pentru aceştia, una mai moderată şi potrivită vieţii, vorbesc (adică) de a nunţii, iar cealaltă cea îngerească şi de neîntrecut, a fecioriei, dacă cineva ar alege pe cea lumească, adică nunta, nu se va învinui, dar nu va primi atâtea haruri; însă va primi, fiindcă şi el a rodit treizeci; iar dacă cineva ar îmbrăţişa pe cea curată şi mai presus de lume, deşi calea aceasta este mai aspră decât cea dintâi şi mai cu Anciravoie de îndeplinit, însă are haruri mai minunate, căci a odrăslit rodul cel desăvârşit însutit. Drept aceea, necuratele şi viclenele lor întrebări au avut dezlegări speci­fice şi au fost dezlegate din vechime de dumnezeieştile Scripturi. Deci, o părinte, sprijineşte turmele cele de sub tine, îndcmnându-le din cele apos-toleşti, mângâindu-Ie din cele evangheliceşti, sfătuindu-le din psalmi. Zicând: „viază-mă după cuvântul tău” (Ps. 118, 17); iar cuvântul lui este a-i sluji din inimă curată; căci, ştiind aceasta, însuşi proorocul, ca om pe sineşi tălmăcindu-se, zice: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, ca să nu mă tulbure gânduri spurcate” (Ps. 50, 11). Şi iarăşi David: „Şi cu Duh stăpânitor mă întăreşte” (Ps. 50, 14), ca, dacă mă vor şi tulbura cândva gândurile, să mă întărească oarecare putere de la tine, fiindu-mi ca o temelie. Deci însuţi acestea şi cele ca acestea sfătuind, zic către cei ce târziu se pleacă adevărului: „învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Ps. 50, 14), şi nădăjduind în Domnul că îi vei convinge să se îndepărteze de o răutate ca aceasta, cântă: „Şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Ps. 50, 15). Fie deci ca cei ce întreabă cu răutate să înceteze de o zadar­nică osteneală ca aceasta; iar cei ce din cauza dreptei cinstiri sunt cu în­doială să se întărească cu Duh stăpânitor. Iar câţi cu încredinţare cu­noaşteţi adevărul, păstraţi-1 nevătămat şi neclătit, în Iisus Hristos Dom­nul nostru, cu carele Tatălui se cuvine slavă şi stăpânire, împreună cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin.
(5, 51 ap.; 4, 13 TruL; 4 Dion. Alex.; 12 Tini. Alex.) (Mat. 19, 29; Mc. 10, 20-30; I Cor. 7, 1, 32-36).

CANONUL 2 Atanasie cel Mare (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)
Dar fiindcă despre eretici am pomenit ca despre morţi, iar despre noi ca unii care avem spre mântuire dumnezeieştile Scripturi, şi mă tem ca nu cumva, precum a scris Pavel corintenilor (II Cor. 11,3), unii dintre cei curaţi, din simplitate şi din curăţenie, să fie seduşi de viclenia oamenilor, şi astfel să înceapă a se folosi de cărţi străine, ce se zic apocrife, amăgin-du-se prin identitatea de numire a cărţilor adevărate, — vă rog să aveţi răbdare, dacă vă scriu şi eu pomenind despre cele ce le cunoaşteţi, pentru nevoia şi folosul Bisericii. Şi voind a pomeni despre acestea, mă voi folosi spre întărirea îndrăznelii mele de pilda evanghelistului Luca, zicând şi el: „De vreme ce unii s-au apucat să alcătuiască loruşi cele ce se zic apocrife şi a le amesteca cu Scriptura de Dumnezeu insuflată, despre care ne-am încredinţat deplin, precum au predanisit Părinţilor cei ce din început le-au văzut şi au fost slujitori ai Cuvântului, mi s-a părut şi mie, îndemnat fiind de adevăraţii fraţi, şi învăţându-mă dintru început care să se soco­tească cărţi canonice şi predanisite, şi a fi cărţi dumnezeieşti, ca fiecare, de s-a amăgit, să osândească pe cei ce l-au amăgit, iar de a rămas curat, să se bucure, iarăşi aducându-şi aminte. Deci toate cărţile Vechiului Testa­ment sunt la număr 22. Căci atâtea s-au predanisit a fi, precum am auzit şi literele la evrei, iar pe rând şi după numire fiecare este astfel: întâi Facerea, apoi Ieşirea, apoi Leviticul, şi după aceea Numerii; şi apoi A Doua Lege; iar după acestea este Isus a lui Navi, şi Judecătorii; şi după aceasta Rut; şi iarăşi apoi patru cărţi ale împăraţilor; şi dintre acestea cea dintâi şi a doua se numără într-o carte; iar a treia şi a patra asemenea se numără într-una; iar după acestea, întâia şi a doua a Paralipomenelor, asemenea o carte se numără; apoi Ezdra întâi şi a doua, asemenea în­tr-una; iar după acestea Cartea Psalmilor, şi apoi Pildele, apoi Eccle-siastul şi Cântarea Cântărilor; după acestea este şi Iov; şi apoi Proorocii, cei 12, într-o carte se numără; apoi Isaia, Ieremia, şi cu dânsul Baruh, Plângerile şi Epistola, şi cu dânşii Iezechiel şi Daniel. Până la acestea stau ale Testamentului Vechi. Şi pe ale celui Nou nu stăm la îndoială a le spu­ne; şi acestea sunt următoarele: patru Evanghelii, a Iui Matei, a lui Mar-cu, a lui Luca şi a Iui Ioan; apoi, după acestea, Faptele Apostolilor şi şapte epistole ale Apostolilor numite catoliceşti; astfel, una a lui Iacob, două ale lui Petru, apoi trei ale lui Ioan, şi după acestea una a lui Iuda; după aces­tea sunt patrusprezece ale Apostolului Pavel, care pe rând sunt scrise ast­fel: întâi către romani, apoi două către corinteni, şi după acestea către galateni, şi apoi către efeseni, apoi către filipeni, şi către coloseni, şi două către tesaloniceni şi cea către evrei; si apoi două către Timotei, iar către Tit una şi cea din urmă către Filimon una; şi apoi Apocalipsa Iui Ioan. Acestea sunt izvoarele mântuirii, ca cel ce se însetează să se sature de cu­vintele dintr-însele, în acestea singure se binevesteşte învăţătura dreptei cinstiri; la acestea nimeni să nu mai adauge, nici să scoată ceva dintru acestea, şi pentru acestea dojeneşte Domnul pe saduchei, zicând: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lor” (Mt. 22, 29); iar pe iudei îi sfătuia: „Cercetaţi Scripturile, că acestea sunt care mărturisesc despre Mine” (In. 5, 39); dar pentru mai deplină exactitate este necesar să adaug şi aceea cum că sunt şi alte cărţi afară de acestea, dar care nu sunt în ca­non, rânduite fiind însă de Părinţi a se citi de către cei ce se convertesc de curând şi vor să înveţe cuvântul dreptei cinstiri: înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah şi Estera, şi Iudit, şi Tobit, şi învăţătura ce se zice a Apostolilor, şi Păstorul. Să ştiţi însă, iubiţilor, că nici între cele canonisite, şi nici între cele ce se citesc, nicăieri nu se aminteşte de cele apocrife; ci acestea sunt născociri ale ereticilor, care scriu că le voiesc pe ele, şi le acordă şi le adaugă lor vechime de ani, considerându-le a fi vechi, ca să aibă pretext a seduce prin aceasta pe cei nevinovaţi.
(60, 85 ap.; 60 Laod.; 24 Cartag.; Grig. Teologul şi Amfilohie despre cărţile Sfintei Scripturi)

CANONUL 3 Atanasie cel Mare (PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)
Tu scrii precum se cuvine fiului iubitor către tatăl, deci şi eu, apropiin-du-te prin scrisoare, Rufiniene, te îmbrăţişez, ca pe cel ce-mi eşti mai pre­sus de toţi dorit. Dar şi eu, putând să-ţi scriu ca unui fiu şi la început şi la mijloc şi la sfârşit, am luat aminte ca nu din scrisori să se cunoască comu­niunea şi mărturia; căci tu-mi eşti epistolă după cea scrisă, cunoscută şi citită în inimă. Deci crede că aşa mă aflu, crede într-adevăr, te îndemn, şi te rog să-mi scrii; căci nu puţin, ci mult mă înveselesc făcând aceasta. Şi fiindcă cu iubire şi bisericeşte (căci aceasta iarăşi se cuvine cucerniciei tale) ai intrebat în privinţa celor ce cu forţa au fost târâţi, dar nu s-au stricat, în credinţa cea rea, şi ai voit ca să-ţi scriu cele hotărâte în privinţa lor în sinoade şi pretutindeni, să ştii, stăpâne al meu preadorit, că la început, după ce a încetat violenţa ce se făcea, s-a ţinut sinod, fiind de faţă episcopi din părţile dinafară; dar s-a ţinut sinod şi la împreună slujitorii cei ce locuiesc în Elada, tot aşa cu nimic mai puţin Ia cei din Spania şi Galia, şi s-a hotărât ceea ce aici şi pretutindeni s-a lucrat, ca celor ce au căzut şi au apărat nelegiuirea pocăindu-se să li se dea iertare, dar să nu li se dea lor loc în cler; iar celor ce nu şi-au însuşit nelegiuirea, ci s-au târât de silă şi prin forţă, s-a hotărât nu numai să li se dea iertare, ci să aibă şi loc în cler, mai ales că au adus apărare vrednică de crezământ, şi s-a pă­rut că aceasta s-a făcut cu oarecare iscusinţă; deci au dovedit că nu s-au convertit la nelegiuire. Dar, ca să nu se pună oarecare nelegiuit să strice bisericile, au preferat să accepte calea violenţei şi să poarte greutatea de­cât să se piardă popoarele. Şi zicând ei aceasta, ni s-a părut că ne spun în chip demn de crezut şi cu scopul ca să se şi dezvinovăţească că Aron, fratele lui Moise, în pustiu a acceptat păcătuirea poporului, şi astfel să se justifice, ca nu cumva întorcându-se poporul în Egipt, să rămână în idola­trie. Dar se si părea a fi probabil că, dacă ar fi rămas în pustie, puteau să se reţină de la nelegiuire, iar mergând în Egipt, s-ar fi înteţit nelegiuirea în ei; din cauza aceasta li s-a admis acestora să fie în cler; iar celor care au fost amăgiţi şi au suferit violenţe să Ii se dea iertare. Acestea le fac cu­noscut şi evlaviei tale, nădăjduind că şi cucernicia ta va primi cele hotă­râte şi nu va osândi slăbiciunea celor ce s-au învoit astfel. Binevoieşte dar a citi acestea preoţimii şi poporului supus ţie, ca, cunoscându-le şi ei, să nu te învinuiasca pentru această atitudine a ta faţă de unii ca aceştia; căci nu se cuvine să-ţi scriu, dacă şi cucernicia ta poate să le expună concepţia noastră în privinţa acestora, şi să plinească toate ce lipsesc. Laudă fie Domnului, care te-a desăvârşit în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa. Deci cei ce se căiesc cu adevărat să anatematiseasca în special credinţa cea de­şartă a lui Eudoxiu şi Euzoriu; deoarece ei, hulind pe Fiul lui Dumnezeu a fi creatură, s-au înscris drept apărători ai eresului arian; şi să mărturi­sească credinţa mărturisită de Părinţii de la Niceea, şi să nu prefere nici un alt sinod faţă de acesta. Salută frăţimea cea de pe lângă tine, iar cea de pe lângă mine te salută în Domnul.
(62 ap.; 10 sin.Iec; 1, 3, 5, 8 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 2 Tim. Alex.)

CANOANELE Sfântului Vasile cel Mare (†379)

CANONUL 1 Vasile cel Mare (TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ)
In privinţa întrebării despre catari, şi care întrebare s-a pus mai înainte şi de care bine îţi aduci aminte, se cuvine a urma obiceiului din fiecare loc, deoarece atunci când s-a tratat în privinţa acestora au fost diferite păreri despre botezul lor. Dar cel al pepuzienilor [montanişti] mi se pare că este fără de nici o raţiune; şi m-am mirat cum de Dionisie cel Mare, canonist fiind, 1-a trecut cu vederea. Căci cei vechi au hotărât să se primească acel botez, neabătându-se întru nimic de la credinţă; drept aceea, pe unele le-au numit eresuri, şi pe altele schisme, iar pe altele adunări nelegiuite. Deci eresuri au numit pe cei ce cu totul s-au lepădat şi s-au înstrăinat chiar de Ia credinţă. Iar schisme au numit pe cei ce se de­osebesc în concepţii cu privire la unele chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile; şi adunări ilegale au numit adunările ce se fac de presbiteri sau episcopi neascultători şi de poporul neînvăţat; precum dacă cineva fiind găsit în greşeală a fost înlăturat din slujbă, şi nu s-a supus cano Anciralor, ci singur şi-a atribuit sieşi întâietate şi slujbă, şi împreună cu dânsul au ple­cat şi alţii, părăsind catoliceasca (adevărata) Biserică (ortodoxă), aceasta este adunare ilegală; şi schismă este când cineva în privinţa pocăinţei se deosebeşte de cei de la biserică, iar eresuri sunt precum de pildă al mani-heilor, al valentinienilor şi marcioniţilor, şi al însuşi pepuzienilor acesto­ra, că la aceştia deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa în Dumnezeu. Deci cei vechi au hotărât ca cel al ereticilor (botez) desăvârşit să se anuleze. Iar al schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, să se primească, iar cei ce sunt în adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţă cuvenită şi prin convertire, să se împreune iarăşi cu Biserica, precum adeseori şi cei ce se găsesc în vreo treaptă bisericească, mergând împreună cu cei neascultători, după ce se vor căi, să se primească în ace­eaşi stare. Deci este evident că pepuzienii sunt eretici, căci au hulit asupra Duhului Sfânt, atribuind lui Montan şi Priscilei în chip nelegiuit şi ne­ruşinat numirea de Mângâietor. Căci sunt vrednici de osândă sau ca cei ce au îndumnezeit pe oameni, sau ca unii care pe Duhul Sfânt l-au batjo­corit prin asemănarea cu oamenii, şi astfel sunt vinovaţi osândei celei veşnice, pentru că hula cea împotriva Duhului Sfânt este neiertată. Deci care este motivul pentru care să se considere valid botezul acelora care botează în Tatăl şi Fiul, şi în Montan şi în Priscila? Căci nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă. Drept aceea, deşi lui Di-onisie cel Mare i-a scăpat aceasta din vedere, noi însă trebuie să ne ferim de a imita greşeala; căci absurditatea este vădită de la sine însăşi şi lămu­rită tuturor celor ce cât de puţin ştiu a judeca. Şi, ca atare, încă sunt din­tre cei dezbinaţi; dar s-a părut celor din vechime, şi de cei împreună cu Ciprian şi cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toţi aceştia unei hotărâri, pe catari şi pe encratiţi, şi pe idroparastaţi, şi pe apotactiţi. Căci începutul dezbinării s-a făcut prin schismă; iar cei ce s-au lepădat de Bi­serică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comuni­carea prin întreruperea succesiunii. Căci cei dintâi care s-au depărtat aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau ha­rul duhovnicesc; dar cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici pu­tere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta Părinţii au hotărât ca cei bo­tezaţi de dânşii ca de nişte mireni, venind la biserică, să se curăţească din nou cu adevăratul botez al Bisericii. Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit. Iar pe cel al encratiţilor trebuie să-1 conside­răm ca pe o faptă rea; deoarece spre a-i face neprimiţi Bisericii a căutat să-i ia deja în stăpânire cu botezul lor; prin ceea ce au stricat şi obiceiul lor. Deci socotesc că nouă ni se cuvine să lepădăm botezul lor, deoarece în privinţa lor nimic nu s-a hotărât lămurit; şi dacă cineva l-ar fi primit de la ei, acela, venind la Biserică, să se boteze. Dar, dacă aceasta ar fi piedică ordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întru­cât hotărâm să zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuiesc prin asprimea orânduielii, iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm lor har, ci ne supunem preciziunii cano Anciralor. Dar negreşit să se dispună ca cei ce vin de la botezul acelora să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie la taine. Căci ştiu că pe fraţii Zaiu şi Satornin, fiind ei din acea rânduială, i-am primit în scaunul epis-copilor; drept aceea, pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora nu mai putem a-i despărţi de Biserică, deoarece prin primirea episcopilor am aşezat ca şi un canon cele în privinţa comuniunii cu dânşii.
(46, 47 ap.; 8 sin. I ec; 7 sin. II ec; 95 Trai; 7 Laod.; 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Vasile cel Mare (UCIDEREA MEŞTEŞUGITĂ A FĂTULUI, AVORT)
Aceea care omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi Ia noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe lângă aceasta se mai adaugă şi omorârea fătului, altă ucidere după intenţia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se în­tindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei.
(65 ap.; 91 Trul; 21 Ancira; 8 Grig. Nyssa; 3, 8, 33, 52, 84 Vasile cel Mare)

CANONUL 3 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR. OSÂNDA DIACONULUI PENTRU DESFRÂNARE)
Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconic va fi lepădat de la diaconie; dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împăr­tăşire, căci fiinţează un canon vechi, ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se su­pună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum socotesc cei din ve­chime, acelei legi care zice: „Nu pedepsi de două ori aceeaşi greşeală” (Naum 1, 9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mire-nească, fiind scoşi din locul credincioşilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi ajunge o dată osânda caterisirii; deci fi­indcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură osândă să consiste pedeapsa. Acestea însă sunt după cele statornicite. Iar îndeobşte, adevă­rata vindecare este îndepărtarea de păcat; drept aceea, cel ce pentru vo­luptatea trupului a lepădat harul, acela prin sfărâmarea trupului şi prin înfrânarea cu toată supunerea depărtându-se de voluptăţile cărora a fost subjugat ne va da dovada desăvârşită a vindecării lui. Deci pe amândouă trebuie să le ştim noi, atât pe cea precizată prin lege, cât şi pe cea după obicei; şi în privinţa celor ce nu primesc legea cea mai înaltă să se urmeze după chipul predanisit.
(25 ap.; 4, 21, 44 Trul; 15, 16 .sin. IV ec; 19 Ancira; 27 Cartag.; 6, 18, 32, 44, 51, 60, 69, 70, 87 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA A TREIA)

în privinţa celor ce se căsătoresc a treia oară şi a celor ce se căsătoresc mai de multe ori, am hotărât acelaşi canon, care este corespunzător şi pentru cei ce se căsătoresc a doua oară; adică pentru cei ce se căsătoresc a doua oară, un an; alţii însă au hotărât doi ani; iar pe cei ce se căsătoresc a treia oară îi afurisesc pe trei, de multe ori şi pe patru ani. Şi pe una ca aceasta o numesc nu nuntă, ci poligamie, ba mai curând desfrânare, ce se pedepseşte; pentru aceea, şi Domnul a zis samaritencei, care schimbase cinci bărbaţi: „Pe care-1 ai acum nu-ţi este bărbat” (Ioan 4, 18). Pentru că cei ce au trecut peste limita nunţii a doua nu mai sunt vrednici să se nu­mească cu numirea de bărbat sau de soţie. Apoi în privinţa celor ce se că­sătoresc a treia oară am primit obiceiul de afurisire pe cinci ani nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte. Dar nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică, ci a-i învrednici de ascultare, doi ori trei ani, şi după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtăşirea Sfintei Taine celei bune să fie ţinuţi departe, şi atunci când vor arăta vre­un rod de pocăinţă să se aşeze la locul împărtăşirii.

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul; 19 Ancira; 3, 7 Neocez..; 1 Laod.; 12, 30, 41, 50, 53, 80, 87 Vasile cel Mare)
CANONUL 5 Vasile cel Mare (PRIMIREA ERETICILOR. ERETICII CARE SE POCĂIESC PE PATUL DE MOARTE)

Aceia dintre eretici care la ieşirea din viaţă se pocăiesc trebuie să se primească; să se primească, însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetân-du-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea fapte care mărturisesc râvna lor spre mântuire.

(2, 14 sin. I ec; 7 sin. II ec; 78, 96 Trul.; 12 Neocez.; 19, 47 Laod.;

45 Cartag.)
CANONUL 6 Vasile cel Mare (CĂSĂTORII OPRITE. CĂSĂTORIA CELOR OPRIŢI DE CANO Ancira ESTE DESFRÂU)

Desfrâul perso Anciralor canonice să nu se socotească de nuntă şi cu tot chipul să se rupă însoţirea lor; căci aceasta este de folos şi Bisericii spre întărire, şi ereticilor nu le va da prilej împotriva noastră, precum că prin îngăduirea de a păcătui i-am atrage spre noi.

(25, 26 ap.; 14, 15, 16 sin. IV ec; 4, 6, 44 Trul.; 19 Ancira; 3, 18, 20, 32, 44, 60, 70 Vasile cel Mare)
CANONUL 7 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢII, A SODOMIEI ŞI A ALTOR PĂCATE ASEMENEA)

Stricătorii de parte bărbătească, şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, si adulterii, şi idolatrii sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea, aplică şi la aceştia dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru necuraţirea pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi despre primirea lor; căci atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bunăvoie şi prelungirea pedepsei ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-au dat Sat Ancirai, ca să li se dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi care înduplecă milostivirea ta şi dacă arată viaţă vrednică de îndrumare.

(61, 87 TruL; 16, 17, 20, 20, 22, 24 Ancira; 58, 62, 63, 65 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)
CANONUL 8 Vasile cel Mare (UCIDEREA DE VOIE ŞI CEA FARA DE VOIE)

Cel ce în mânie a întrebuinţat secure asupra soţiei sale este ucigaş. Dar, bine că mi-am adus aminte, şi este vrednic de priceperea ta să-ţi vorbesc despre acestea mai pe larg; că multe sunt deosebirile între cele făptuite cu voinţă şi cele fără de voie. Că este cu totul fără de voie şi de­parte de voinţa făptuitorului, dacă, aruncând el cu piatră asupra unui câine, sau pom, nimereşte un om; căci impulsul i-a fost de a goni ani­malul, ori de a scutura fructul, dar s-a întâmplat de la sine că prin lovi­tură a nimerit în trecere alăturea. Deci una ca aceasta este fără de voie. Insă fără de voie este şi dacă cineva, voind a întoarce pe cineva cu biciul sau cu toiagul, nu l-ar lovi tare, dar cel lovit ar muri. Că aici se socoteşte intenţia de a voi să îndrepteze pe cel ce a greşit, iar nu de a-1 omorî. Ase­menea dintre faptele cele fără de voie este şi aceea când cineva în încăier­are, apărându-se împotriva cuiva, cu lemn, ori cu mâna, fără cruţare, ar îndrepta lovitura spre locurile mortale ca să-i facă rău, dar nu ca să-1 omoare de tot; aceasta însă se apropie deja cu cea cu voinţa; căci cel ce a întrebuinţat astfel de unealtă spre apărare, ori cel ce fără de cruţare a dat lovitura, lămurit este că, biruit fiind de patimă, nu a cruţat pe om. Ase­menea şi cel ce a întrebuinţat un lemn greu, ori piatră mai mare decât puterea omenească, se numără la cei ce fără de voie au făptuit, una însă voind, şi alta făcând; deoarece din mânie a dat acest fel de lovitură, încât a omorât pe cel lovit, deşi silinţa i-a fost poate să-1 zdrobească, iar nu de a-1 omorî cu totul. însă cel ce a întrebuinţat sabie, sau orice de acest fel nu are nici o iertare, şi mai ales cel ce a aruncat cu securea; căci se vede că nu a lovit cu mâna, aşa încât măsura loviturii să fie în stăpânirea sa, ci a aruncat aşa ca şi greutatea fierului, şi cu străşnicie, şi prin avânt cât mai mare, lovitura să fie neapărat mortală. Şi iarăşi deplin voluntară şi ni­cidecum îndoielnică este fapta de felul celei săvârşite de tâlhar, sau de năvălirile vrăjmaşilor; căci aceştia cu adevărat pentru bani omoară, fug­ind de vădire; iar cei ce merg la bătălii pentru ucideri nu merg nici să înfricoşeze, nici să înţelepţească, ci propunându-şi vederat să omoare pe cei ce li se împotrivesc; însă şi dacă cineva pentru altă pricină, din dorinţa de a şti ar pregăti doctorie, dar ar omorî, pe una ca aceasta o considerăm voluntară; în care fel fac femeile, de multe ori, cu oarecare descântece şi vrăjitorii, încercând să atragă pe unii spre dragoste şi dându-Ie acelora doctorii care produc întunecarea minţilor; deci unele ca acestea omo­rând, deşi una voind, şi altceva au făcut, totuşi pentru că s-au îndeletnicit din dorinţa de a cunoaşte şi cu ceea ce este oprit, se socotesc între cei ce ucid voluntar. Prin urmare, şi cele ce dau doctorii de avort, ucigaşe sunt şi ele, şi cele ce primesc otrăvurile, care omoară fătul. în privinţa aceasta am spus atât cât trebuie.

(65 ap.; 91 Trul; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 9 Vasile cel Mare (DESPĂRŢIREA (DIVORŢUL))

Hotărârea Domnului este că nu-i iertat nimănui a desface căsătoria afară de motivul de adulter (Mt. 5, 32). Urmând sensul cuvintelor Dom­nului, se potriveşte deopotrivă atât bărbaţilor, cât şi a femeilor. Dar obi­ceiul nu este aşa; căci în privinţa femeilor aflăm rigurozitate multă în tratament, zicând Apostolul că cel ce se lipeşte de o desfrânată un trup este (I Cor. 6, 16), iar Ieremia că femeia de se va împreuna cu alt bărbat, să nu se mai întoarcă la soţul ei, ci spurcându-se să se spurce (Ier. 3, 1); şi iarăşi: Cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 23); iar obiceiul orânduieşte ca atât bărbaţii adulteri, cât şi cei ce trăiesc în des-frâu să se reţină de la femei; încât ceea ce trăieşte împreună cu un bărbat lăsat nu ştiu de poate fi numită adulteră; deoarece aici vina atinge pe ceea ce a lăsat pe bărbat, din care cauză s-a depărtat de căsătorie; căci sau bătută fiind şi nesuferind bătăile, trebuia să rabde mai vârtos decât să se despartă de soţ; sau nesuferind paguba de averi, nici această pricină nu este vrednică de luat în seamă; iar dacă bărbatul acela ar vieţui în des-frâu, în privinţa aceasta nu avem în obiceiul bisericesc această observaţie. Ci chiar de bărbatul necredincios nu s-a orânduit ca femeia să se despartă, ci trebuie să rabde din cauză că nu ştie care va fi sfârşitul. Căci ce ştii femeie, dar dacă-ţi vei mântui bărbatul? (I Cor. 7, 6). Drept aceea, care a lăsat pe soţul său şi s-a dus la altul este adulteră; iar cel părăsit este de iertat, şi nici ceea ce vieţuieşte laolaltă cu unul ca acesta nu se osân­deşte. Insă dacă bărbatul, despărţindu-se de soţie, ar merge la alta, atât el este adulter, fiindcă o face pe dânsa să fie adulteră, cât şi ceea ce vieţu­ieşte împreună cu dânsul este adulteră, fiindcă a atras la ea bărbat străin.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 18, 21, 35, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 10 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL ŞI CĂLCAREA LUI)

Cei ce jură că nu primesc hirotonia, după ce au jurat, să nu fie siliţi a-şi călca jurământul. Căci, deşi se pare cuiva că este vreun canon care iartă pe unii ca aceştia, totuşi din experienţă am cunoscut că cei ce-şi calcă jurământul nu merg pe calea cea bună. Dar trebuie a se cerceta şi felul jurământului şi cuvintele şi dispoziţia cu care s-au jurat, şi fineţea adausurilor din cuvintele cu care s-a depus jurământul; aşa dacă de nicăieri nu va primi nici o dezvinovăţire pentru dânşii, apoi unii ca aceştia trebuie a se abandona cu desăvârşire. Dar cazul în legătură cu Sevir, adică presbiterul cel hirotonisit de acesta, ni se pare că are oarecare dez­vinovăţire de acest fel, dacă ţi se pare şi ţie; dispune ca ţinutul acela ce este supus Mistiei, la care a fost rânduit acel om, să se supună Masadelor; căci astfel nici acela, nepărăsind locul destinat, nu-şi va călca jurământul, şi nici Loghin, având pe Chiriac la sine, nu va lăsa părăsită Biserica, şi nici sufletul său nu-1 va osândi prin neglijenţă; iar noi ne vom arăta că nu facem ceva împotriva cano Anciralor, părtinind pe Chiriac, cel ce s-a jurat să rămână la Mindani, dar apoi a acceptat strămutarea; căci reîntoarcerea va fi păzirea jurământului; iar ceea ce a făcut în urma ordinului nu i se va socoti spre călcare de jurământ, din cauză că n-a ţinut seamă de jură­mânt, căci nici pentru timp scurt nu s-a depărtat de Mindani, ci a rămas acolo întruna. Iar pe Sevir, care se dezvinovăţeşte cu lipsa de memorie, îl vom ierta zicând că cunoscătorul celor ascunse nu va trece cu vederea ca Biserica sa să fie păgubită de unul ca acesta, care de la început a lucrat necanoniceşte şi a legat cu jurământ împotriva Evangheliei, şi învaţă a se călca jurământul prin aceea că s-a strămutat, iar acum minţind prin aceea că făţărăşte lipsa de memorie. Deoarece însă nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsăm Domnului pedep­sirea, iar noi îl vom primi fără deosebire, dând iertare prin uitare patimei omeneşti.

(25 ap.; 95 Trul.; 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 11 Vasile cel Mare (UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE)

Iar cel ce a comis uciderea fără de voie îndestul a împlinit osânda în cei 11 ani; căci este învederat ca în privinţa celor loviţi să observăm Legea lui Moise; şi pe cel ce a căzut de r Ancirale ce a primit, dar iarăşi a umblat pe toiagul său nu-I vom socoti că s-a omorât; iar dacă nu s-a mai sculat după lovituri, lovitorul, cel ce 1-a omorât fără voie, ucigaş este; însă după in­tenţie involuntar.

(65 ap.; 23 Ancira; 9 sin. I-II; 2, 8, 13, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 12 Vasile cel Mare (CLERICII SE POT CĂSĂTORI O SINGURĂ DATĂ)

Canonul a oprit cu desăvârşire de la slujire pe cei ce s-au căsătorit de două ori.

(17 ap.; 3 Trul.; 7 Neocez.)
CANONUL 13 Vasile cel Mare (CEI CE UCID ÎN RĂZBOI)

Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreap­ta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile.

(22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 43, 55 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 14 Vasile cel Mare (OSÂNDA CAMETEI)

Cel ce ia camătă, de va primi să întrebuinţeze câştigul nedrept pentru săraci şi după aceea se eliberează de boala iubirii de bani, el este primit la preoţie.

(44 ap.; 71 sin. I ec; 10 Trul.; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 6 Grig Nyssa)
CANONUL 15 Vasile cel Mare (TÂLCUIREA PSALMULUI 8, 8)

Mă mir că tu cauţi precizie gramaticală în Sfânta Scriptură şi socoti că este forţată expresiunea tâlcuirii, care se arată pe sine lămurită, dar nu traduce deplin înţelesul din limba evreiască. Dar fiindcă se cade a nu tre­ce fără observare întrebarea pusă de un bărbat scrutător, răspund: păsările cerului şi peştii mării, chiar la crearea lumii, au avut aceeaşi ori­gine, căci din ape au ieşit aceste amândouă speciile; aceasta este cauza că ambele au aceeaşi însuşire, că acestea înoată în apă, iar acelea zboară în aer; şi din cauza aceasta s-au pomenit ele la un loc. Iar forma cuvântului, care în privinţa peştilor cu nepotrivire s-a dat, iar în privinţa tuturor ce­lor ce vieţuiesc în ape, foarte potrivit; căci s-au supus omului şi păsările cerului, şi peştii mării; şi nu numai acestea, ci şi toate care străbat cărările mărilor. Că nu orice viază în apă este şi peşte, precum chiţii, balenele, şi cleanii, şi delfinii, şi focile, apoi încă şi caii şi câinii şi her-esteelc, şi paloşerii, şi boii de mare, iar de vrei, şi urzicile, şi peptenii, şi toate cele cu pielea ca de hârb, dintre care nici unul nu este peşte, şi toate cele ce străbat cărările mărilor, fiindcă sunt trei neamuri, păsările ceru­lui, peştii mării, şi câte vieţuiesc în ape, care se deosebesc de peşti, dar şi acestea străbat cărările mărilor.
CANONUL 16 Vasile cel Mare (TÂLCUIREA LA ÎMPĂRAŢI 5, 1)

Iar Neeman n-a fost mare în faţa Domnului, ci în faţa domnului său; adică era unul dintre cei puternici de lângă împăratul sirienilor; deci cercetează cu de-amănuntul Sfânta Scriptură şi de acolo vei găsi dezle­garea întrebării.
CANONUL 17 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL. CAZ DE JURĂMÂNT AL UNUI CLERIC)

Ne-ai întrebat în privinţa presbiterului Vianor, de este a se primi în cler în urma jurământului său; dar este ştiut că este aşezat un decret ob­ştesc pentru toţi clericii din Antiohia care au jurat împreună cu el: ca ei să se depărteze de la adunările publice, iar în particular să săvârşească cele ale presbiterilor slujbe; tot aceasta i se îngăduie şi Iui Vianor, în pri­vinţa slujbei sale; căci preoţia lui nu este în Antiohia, ci în Iconia, unde, precum însuţi ai scris nouă, s-a mutat spre locuinţă de la Antiohia. Deci să se primească acel bărbat, cerându-i-se de către cucernicia ta să se că­iască pentru uşurinţa jurământului, care 1-a jurat în faţa unui bărbat ne­credincios, neputând suporta neplăcerea acelei mici primejdii.

(25 ap.; 95 Trul.; 10, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 18 Vasile cel Mare (VÂRSTA CANONICĂ PENTRU VOTURILE CĂLUGĂRIŢELOR ŞI FECIOARELOR)

în privinţa fecioarelor căzute, care au făgăduit Domnului viaţa cea întru sfinţenie, apoi căzând în patimile trupului şi-au călcat făgăduinţele lor, Părinţii noştri, purtându-se cu bunătate şi cu blândeţe faţă de nepu­tinţele celor ce alunecă, au legiuit să se primească după un an, orânduind la fel ca pentru cei ce se căsătoresc a doua oară. Dar mie mi se pare ca, de­oarece Biserica, sporind prin harul lui Hristos, se face mai puternică şi acum se înmulţeşte tagma fecioarelor, trebuie să se ia aminte cu deadinsul la lucrul care se cunoaşte prin înţelegerea şi prin sensul Scripturii, ce se poate găsi prin interpretare; că văduvia este mai prejos decât fecioria; deci şi păcatul văduvelor este mult în urma celui al fecioarelor. Să vedem dar ce a scris Pavel Iui Timotei: „Iar de văduvele cele mai tinere te fe­reşte; căci atunci când se înfierbântează împotriva lui Hristos, poftesc să se mărite, având osândă, fiindcă şi-au călcat credinţa cea dintâi” (I Tim. 5, 11-12). Deci dacă văduva se supune sub păcat preagreu, ca una ce a lepădat credinţa în Hristos, ce trebuie să socotim despre fecioară, care este mireasa lui Hristos şi vas sfinţit, afierosit stăpânului? Mare păcat face şi ceea ce se dă roabă nunţilor celor ascunse, umplând de stricăciune casa, necinstind prin viaţa cea vicioasă pe cel ce o are; dar cu mult mai rea este mireasa, făcându-se adulteră şi necinstind unirea cu mirele său, dându-se pe sine voluptăţilor celor neastâmpărate. Aşadar, văduva se osândeşte ca o roabă stricată, iar fecioara se supune osândei adulterei. Deci precum numim adulter pe cel ce vieţuieşte împreună cu femeie stră­ină, neprimindu-I mai înainte la împărtăşire până ce nu va înceta de la păcat, tot aşa vom hotărî şi în privinţa celui ce are o fecioară. Dar şi aceea trebuie să stabilim acuma că fecioară numim pe ceea ce de bunăvoie s-a adus pe sine Domnului şi a renunţat la nuntă, şi a preferat viaţa cea întru sfinţenie. Iar făgăduinţele le judecăm primite de atunci de când s-a ajuns la maturitatea judecăţii. Căci nicidecum nu se cuvine a se considera cu to­tul hotărâtoare vorbele copilăreşti la unele ca acestea, ci numai după ce a ajuns peste şaisprezece sau şaptesprezece ani, fiind stăpâna gândurilor sale, şi numai după ce, cercetată fiind mai mult, totuşi a rămas statornică în intenţia sa şi stăruind în rugăminţile sale de a fi primită, atunci se cuvi­ne a se număra între fecioare, şi a confirma făgăduinţele uneia ca aceasta, şi a se pedepsi riguros lepădarea ei de vot. Căci pe multe părinţii şi fraţii şi unele dintre rude le aduc mai înainte de vârstă, fără să fi fost îndem­nate de impuls propriu spre nemăritare, ci asigurându-şi pentru sine ceva lumesc; pe care nu trebuie a le primi uşor până când nu vom cerceta lă­murit intenţia lor proprie.

(19 sin. I ec; 75, 16 sin.IVec; 40, 44 Trul; 19 Ancira; 6, 44, 126 Cartag.; 5 sin. I-II; 44, 60 Vasile cel Mare)
CANONUL 19 Vasile cel Mare (FĂGĂDUINŢELE, VOTURILE CĂLUGĂRILOR)

Iar făgăduinţe ale bărbaţilor nu au cunoscut decât numai dacă oareca­re s-au numărat pe sine în tagma monahilor, care se vede că în chip tacit primesc neînsurarea. Dar şi în privinţa acelora cred că se cuvine a se pro­ceda tot în acel chip, întrebându-i şi luând de Ia ei făgăduinţă lămurită, pentru ca, dacă s-ar întoarce la viaţa de trup iubitoare şi voluptoasă, să se supună epitimiei desfrânaţilor.

(26 ap.; 7, 16 sin. IVec; 44 Trul; 19 Ancira; 6, 18, 20, 60 Vasile cel Mare)
CANONUL 20 Vasile cel Mare (VOTURILE ERETICILOR ŞI NECREŞTINILOR NU SUNT FĂGĂDUINŢE)

Acele femei care, în eres fiind, au făgăduit fecioria, apoi dimpotrivă, ar fi ales nunta, nu socotesc că acestea trebuie a se osândi; că toate câte le spune legea celor de sub lege le grăieşte (Rom. 3, 19); iar cele nesupuse încă jugului lui Hristos nici nu cunosc legile Domnului; drept aceea, sunt primite la Biserică şi iertate pentru că acestea o au din credinţa cea în Hristos. Şi îndeobşte cele ce se fac în viaţa catehumenică nu se supun Ia răspundere; fireşte că pe aceştia Biserica nu-i primeşte fără botez; drept aceea, la aceştia sunt foarte necesare prerogativele naşterii acesteia.

(14 sin. Iec; 7 sin. II ec; 5 Neocez.; 19 Laod.; 6 Tim. Alex.; 5 Chirii Alex.)
CANONUL 21 Vasile cel Mare (DESFRÂU, ADULTER ŞI DESPĂRŢENIE)

Dacă un bărbat vieţuind împreună cu o femeie în căsătorie, apoi ne-mulţumindu-se cu nunta, ar cădea în desfrâu, pe unul ca acesta îl socotim desfrânat şi mai mult îi prelungim epitimiile. însă nu avem canon de a-1 supune vinovăţiei adulterului dacă păcatul se va comite cu cea liberă de nuntă, căci, precum se spune, adultera spurcându-se se va spurca şi nu se va întoarce Ia bărbatul său (Ier. 3, 1), şi cel ce ţine adulteră este fără de minte şi nelegiuit (Pilde 18, 22); dimpotrivă, cel ce a desfrânat nu se va opri de la împreunăvieţuire cu soţia lui. Drept aceea, femeia va primi pe bărba­tul său dacă el s-a întors de la desfrâu; iar bărbatul va îndepărta de la casa sa pe cea întinată; şi nu este uşor a se găsi motivul în privinţa acestora, dar obiceiul aşa s-a ţinut.

(9, 19, 21, 26, 34, 37, 39, 58, 59, 77, 79, 80 Vasile cel Mare; 4 Gng. Nyssa)
CANONUL 22 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE)

Pe cei ce au femei din răpire, dacă ar fi luat ei pe cele logodite mai înainte cu alţii, nu se cade a-i primi (în comuniune) mai înainte, până a nu se lua (acelea) de la dânşii şi a se da în stăpânirea logodnicilor celor din­tâi, de ar vrea (aceştia) să le ia, sau să renunţe la ele. Iar de va lua cineva pe una liberă, trebuie a i se lua şi a se da la ai săi şi a se lăsa în socotinţa rudelor, ori părinţi de vor fi, ori fraţi, sau orice fel de ocrotitori ai fetei; şi de ar voi ei a o da lui, să se statornicească căsătoria; iar de nu vor voi, să nu se silească. Insă cel ce are femeie din necinstire, ori ascunsă, ori siluită trebuie să cunoască epitimia pentru desfrâu. Iar epitimia pentru cei ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; şi trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni şi a se tângui ei înaintea uşii bisericii; iar în al doi­lea, a se primi la ascultare; iar în al treilea, spre pocăinţă; iar în al patru­lea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtaţi de la jertfa adusă; nu­mai după aceea să li se admită împărtăşirea cu cel Bun.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul.; 11 Ancira; 25, 26, 30, 38, 40, 42, 69 Vasile cel Mare)
CANONUL 23 Vasile cel Mare (CASATORII OPRITE)

Pentru cei ce s-au căsătorit cu două surori, sau cele ce s-au căsătorit cu doi fraţi, noi am emis o scrisoare, a cărei copie am trimis-o cucerniciei tale. Iar cel ce a luat pe soţia fratelui său nu se va primi înainte de a se despărţi de ea.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 68, 76, 78, 87 Vasile cel Mare; 5 Te of. Alex.; 11 Tini. Alex.)
CANONUL 24 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA VĂDUVELOR ÎNCHINATE BISERICII)

Apostolul a hotărât că dacă văduva, cea socotită în numărul vădu­velor, adică cea primită în slujbă de Biserică, se căsătoreşte, să se treacă cu vederea. Iar în privinţa bărbatului văduv nu este nici o lege, ci pentru unul ca acesta este de ajuns epitimia celor care se căsătoresc de două ori. însă văduva care a ajuns şaizeci de ani, de ar voi iarăşi să vieţuiască cu bărbat, nu se va învrednici de împărtăşirea celui Bun până ce nu va înce­ta de patima necurăţiei. Iar dacă o vom primi pe ea înainte de şaizeci de ani, vina va fi a noastră, nu a femeii.

(3 sin. IV ec; 40 Trul; 38 Cartag.; 11 Teof. Alex.; 4, 41 Vasile cel Mare)
CANONUL 25 Vasile cel Mare (NECINSTIRE, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE)

Cel ce ţine pe o femeie necinstită de dânsul se va supune epitimiei celei (ce se dă) pentru necinstire, dar se îngăduie a avea pe (acea) femeie.

(67 ap.; 22 Vasile cel Mare)
CANONUL 26 Vasile cel Mare (DESFRÂU, POCĂINŢĂ, CĂSĂTORIE)

Desfrâul nu este nuntă şi nici început de nuntă; drept aceea, de-ar fi cu putinţă să se despartă cei ce se împreună prin desfrâu, aceasta este mai bine. Iar dacă cu tot dinadinsul le va plăcea împreună vieţuirea, apoi să cunoască epitimia pentru desfrâu, dar să se permită ca să vieţuiască lao­laltă, ca să nu se întâmple ceva mai rău.

(4, 21, 22, 59, 79, 80 Vasile cel Mare)
CANONUL 27 Vasile cel Mare (PREOTUL CĂSĂTORIT NECANONIC. OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT NEPRAVILNIC DIN GREŞEALĂ)

In privinţa presbiterului care din neştiinţă a ajuns Ia nuntă nelegiuită, am hotărât cele ce trebuie; adică să aibă parte de împreună şedere cu presbiterii, dar de celelalte lucruri să se reţină; căci destulă este unuia ca acesta iertarea. Iar cel ce este dator a purta grijă de r Ancirale sale e nepotri­vit a binecuvânta pe altul; căci binecuvântarea este împărtăşire de sfinţe­nie; iar cel ce nu are aceasta, din cauza greşelii neştiinţei, cum o va da al­tuia? Deci nici în public, nici îndeosebi să nu binecuvânteze şi nici să nu împărtăşească altora trupul lui Hristos, nici să nu slujească altceva, ci mulţumindu-se cu întâietatea şederii să se tânguiască către alţii şi Dom­nului, ca să i se ierte lui păcatul cel din neştiinţă.

(19 ap.; 3, 26, 54 Trui; 9 Neocez.)
CANONUL 28 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNARE NESOCOTITĂ)

Mi se pare că este absurd dacă cineva depune făgăduinţa să se reţină de cărnurile de porc. Drept aceea, binevoieşte a-i învăţa să se reţină de la voturile şi făgăduinţele fără de rost; însă admite că întrebuinţarea cărnurilor de porc este indiferentă, căci nici o făptură a lui Dumnezeu nu este de lepădat dacă se ia cu mulţumire (I Tim. 4, 4), deci făgăduinţa este ridicolă, iar înfrânarea nu este necesară.
CANONUL 29 Vasile cel Mare (JURĂMÂNTUL NEÎNGĂDUIT)

StăpânitoriJor care se jură să facă rău supuşilor Ii se cuvine tratament de­osebit. Şi tratamentul pentru aceştia este de două feluri: unul adică a-i învăţa să nu se jure lesne; iar celălalt este să nu stăruie în hotărârile cele rele. Drept aceea, fiind angajat cineva de mai înainte prin jurământ să facă rău altuia, acela să dovedească pocăinţă pentru pripirea jurământului, dar să nu susţină răutatea sa cu pretextul respectării jurământului. Căci nici lui Irod nu i-a fost de folos că a jurat, care, ca să nu calce jurământul, s-a făcut ucigaş al Proorocului. în general, jurământul este oprit; dar cu atât mai mult se cuvine a se osândi cel ce s-a făcut pentru o răutate. Drept aceea, cel ce s-a jurat trebuie să se căiască, iar nu să se sârguiască a-şi împlini nelegiuirea. Examinează adică mai pe larg absurditatea. De s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui, oare bine este a se înfăptui una ca aceasta? de s-ar jura cineva să ucidă? sau, în scurt, dacă va călca cineva o poruncă în urma jurământului. Că am jurat şi am ţinut nu păcatul, ci să păzesc judecăţile dreptăţii Tale (Ps. 118, 106). Şi precum porunca se cade a întări cu judecăţi nestrămutate, aşa se cade în tot chipul a se desfiinţa şi a se stârpi păcatul.

(25 ap.; 95 Trul.; 10, 17, 28, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 30 Vasile cel Mare (RĂPIREA. OSÂNDA PENTRU RĂPIRE)

în privinţa celor ce răpesc nu avem canon vechi, ci am exprimat so­cotinţa noastră proprie, ca trei ani să fie afară de rugăciune, atât dânşii, cât şi cei ce răpesc împreună cu ei. Iar pentru aceea ce nu se face cu silă nu este a se da socoteală, dacă nu se va fi întâmplat şi necinstire, şi nici n-a premers furarea lucrului; iar văduva este stăpână de sine şi stă în voia sa de a urma pe răpitor; drept aceea, noi nu avem să purtăm grijă de aparenţele exterioare.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 92, 98 Trul.; 11 Ancira; 4, 22, 25, 26, 38, 40, 41, 42, 53, 69 Vasile cel Mare)
CANONUL 31 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA CÂND DISPARE SOŢUL)

Femeia căreia i s-a dus bărbatul şi a dispărut, dacă se însoţeşte cu altul mai înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia, este adulteră.

(93 Trul.; 36, 46 Vasile cel Mare)
CANONUL 32 Vasile cel Mare (A NU SE CERTA DE DOUĂ ORI. OSÂNDA CLERICILOR PENTRU PĂCATE DE MOARTE)

Clericii care au păcătuit păcat de moarte se vor scoate din treapta lor, dar nu se vor opri de la comuniunea laicilor; căci nu vei pedepsi de două ori pentru acelaşi păcat.

(25, 29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trul.; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 51, 70, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 33 Vasile cel Mare (NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE)

Femeia care a născut în călătorie şi n-a purtat grijă de cel născut să se supună vinovăţiei ucigaşului.

(52 Vasile cel Mare)
CANONUL 34 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PUBLICĂ ŞI POCĂINŢA ÎN TAINĂ)

Pe femeile care au comis adulter şi din evlavie au mărturisit, sau vădite fiind în oarecare chip, părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se, să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 21, 31, 35, 36, 46, 48, 58, 77, 80 Vasile cel Mare)
CANONUL 35 Vasile cel Mare (PĂRĂSIREA BĂRBATULUI)

Iar în privinţa bărbatului părăsit de soţie trebuie a se ţine seama de pricina părăsirii, şi de se va vădi că s-a dus fără de motiv, el adică este vrednic de iertare, iar ea de pedeapsă, şi lui i se va da iertare spre a se îm­părtăşi cu Biserica.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 36 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA SOŢIILOR OSTAŞILOR)

Femeile ostaşilor, care s-au măritat când lipseau bărbaţii lor, se supun aprecierii după aceeaşi eonsideraţie ca şi cel care în urma absenţei bărbaţilor nu au aşteptat înapoierea lor. Totuşi, în acest caz fapta are o oarecare iertare, deoarece există mai multă bănuială de moarte.

(93 Trul; 31, 46 Vasile cel Mare)
CANONUL 37 Vasile cel Mare (DESFRÂNARE ŞI CĂSĂTORIE)

Cel care s-a însurat după ce i s-a luat cea străină (cu care a vieţuit ile­gal), în privinţa celei dintâi se va învinovăţi de adulter, iar pentru cea a doua neînvinovăţit va fi.

(87 Trul.; 21, 34, 38, 48, 58, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 38 Vasile cel Mare (POCĂINŢĂ PENTRU) CĂSĂTORIE FĂRĂ ÎNGĂDUINŢA PĂRINŢILOR

Fecioarele care fără voia tatălui au urmat bărbaţilor desfrânează, dar împăcându-se cu părinţii, se pare că fapta ia vindecare, însă nu se vor pri­mi la împărtăşire îndată, ci vor face epitimie trei ani.

(22, 40, 42 Vasile cel Mare)
CANONUL 39 Vasile cel Mare (FEMEIA ADULTERĂ)

Ceea ce vieţuieşte împreună cu adulterul adulteră este tot timpul cât vieţuieşte cu acela.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 21,34, 37, 58, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 40 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA ROABELOR (SCLAVELOR))

Ceea ce fără învoirea stăpânului (său) s-a dat pe sine unui bărbat a des­frânat; iar ceea ce în urmă încheie căsătorie pentru care i s-a dat voie, (aceasta) s-a măritat; deci cealaltă este desfrânare, iar aceasta nuntă; căci învoielile celor ce sunt sub stăpânire nu au nici o tărie.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 42, 53 Vasile cel Mare)
CANONUL 41 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA VĂDUVELOR)

Ceea ce în văduvie este stăpână pe sine (se poate) căsători fără (să fie) învinovăţită, dacă nu este nimeni care să rupă căsătoria, căci Apostolul zice: „Iar de va muri bărbatul, slobodă este să se mărite cu cine voieşte, numai că întru Domnul” (I Cor. 7, 39).

(17 ap.; 8 sin. I ec; 3, 87 Trul; 19 Ancira; 3, 7, Neocez.; 1 Laocl; 4, 12, 22, 30, 53, 87 Vasile cel Mare)
CANONUL 42 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA CELOR FĂRĂ DREPTURI (CARE SE AFLĂ SUB STĂPÂNIRE))

Căsătoriile cele fără de învoire a stăpânilor sunt desfrânări. Deci fiind încă în viaţă tatăl, sau stăpânul, cei ce vieţuiesc laolaltă sunt vinovaţi până când stăpânii lor nu vor aproba căsătoria, căci numai atunci pri­meşte întărirea cea de nuntă.

(82 ap.; 4 sin. IV ec; 85 Trul.; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40 Vasile cel Mare)
CANONUL 43 Vasile cel Mare (LOVIREA (LOVITURA) UCIGĂTOARE)

Cel ce a dat aproapelui lovitură de moarte ucigaş este, ori de a început bătaia, ori de s-a apărat.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 13, 33, 52, 54, 57 Vasile cel Mare.; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 44 Vasile cel Mare (OSÂNDA DIACONIŢEI PENTRU DESFRÂU)

Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân nu este primită în comu­niune, iar Ia Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul, apropiindu-se iar de sacrilegiu după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce la vomitătură. Aşadar, noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare trupească.

(25 ap.; 15 sin. IV ec; 4, 16, 21, 40 Trul; 27 Cartg; 32, 51, 70 Vasile cel Mare)
CANONUL 45 Vasile cel Mare (CREŞTINI NEVREDNICI DE HRISTOS)

Dacă cineva luând numele de creştin huleşte pe Hristos, nu are nici un folos din numire.
CANONUL 46 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA NEPRAVILNICA DIN GREŞEALĂ)

Ceea ce s-a măritat din neştiinţă cu cel pe care 1-a părăsit soţia pe un timp, apoi 1-a lăsat, fiindcă s-a întors la dânsul cea de mai înainte, a des­frânat, dar din neştiinţă. Deci nu se va opri de la nuntă; însă mai bine este dacă rămâne aşa.

(93 Trul; 9, 31, 36 Vasile cel Mare)
CANONUL 47 Vasile cel Mare (BOTEZUL UNOR ERETICI)

Encratiţii, şi sacoforii, şi apotactiţii sunt supuşi aceleiaşi norme ca şi novaţienii; căci pentru aceştia s-a emis canon, deşi deosebit, iar în privinţa acestora nu se spune nimic. Noi însă cu un cuvânt îi rebotezăm pe aceştia; iar dacă la voi s-a oprit această rebotezare, precum şi la romani, pentru oarecare pricină, totuşi norma noastră să aibă tărie, fiindcă eresul lor este odraslă a marcioniţilor, celor ce se îngreţoşează de nuntă, şi se feresc de vin, şi despre creatura lui Dumnezeu zic că este spurcată. Nu-i primim pe ei Iâ Biserică, de nu se vor boteza cu botezul nostru. Ca să nu zică ei că „suntem botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, ei, care socotesc pe Dumnezeu a fi făcătorul relelor, întrecându-se cu Mar-cion şi cu celelalte eresuri. Deci dacă se primeşte părerea aceasta, trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită canonul, pentru ca atât cel ce procedează astfel să fie fără primejdie, cât şi cel ce răspunde să fie vrednic de crezare în răspunsul său la întrebările despre ereticii aceştia.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul; 20 Ancira: 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare)
CANONUL 48 Vasile cel Mare (SOŢIA PĂRĂSITĂ)

Iar cea lăsată de bărbatul său, după socotinţa mea, trebuie să rămână aşa. Căci a zis Domnul: „De va lăsa cineva pe femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face să fie adulteră”. Apoi, prin numirea ei de adulteră a exclus-o pe dânsa de la împreunarea cu altul. Căci cum poate fi bărbatul vinovat, ca pricinuitor de adulter, iar femeia, care s-a numit adulteră de Domnul, să fie nevinovată pentru împreunarea cu alt bărbat.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira, 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 77, 80 Vasile cel Mare
CANONUL 49 Vasile cel Mare (SILNICIA. CEA CĂREIA I SE FACE SILĂ NU ARE VINĂ)

Stricările cele făcute prin deplină silire să fie neînvinovăţite. Deci şi sclava, de se va silui de stăpânul ei, nu se învinovăţeşte.

(11 Ancira; 2 Grig. Neocez.; 30 Vasile cel Mare)
CANONUL 50 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA A TREIA)

Pentru a treia nuntă nu este lege; drept aceea, nunta a treia nu se aprobă de lege. Deci pe unele ca acestea le privim ca pe nişte întinăciuni ■ale Bisericii; dar nu le supunem osândirilor publice, ca pe unele ce sunt mai tolerabile decât desfrâul deschis.

(2 Neocez.; 4, 80 Vasile cel Mare)
CANONUL 51 Vasile cel Mare (CLERICII NU SE CEARTĂ CU DOUĂ OSÂNDE PENTRU ACEEAŞI GREŞEALĂ)

Cano Ancirale s-au aşezat pentru clerici fără deosebire, poruncind să se hotărască o singură pedeapsă pentru cei căzuţi, anume căderea din sluj­be, ori de s-ar întâmpla să fie în vreo treaptă ierarhică, ori de s-ar găsi şi în vreo slujbă fără hirotonie.

(25, 30 ap.; 4 TruL; 27 Cartag.; 3, 32, 44 Vasile cel Mare)
CANONUL 52 Vasile cel Mare (NAŞTEREA ÎN CĂLĂTORIE)

Ceea ce n-a purtat grijă în călătorie de fătul său şi, deşi a avut putinţa să-1 salveze, a întrelăsat să facă acest lucru, ori socotind că astfel îşi va acoperi păcatul, ori având intenţia cu totul dobitocească şi neomenească, să se judece ca pentru ucidere; iar dacă nu a putut să poarte grijă de fătul său şi din cauza pustietăţii şi a lipsei celor necesare fătul a pierit, în acest caz mama să se ierte.

(33 Vasile cel Mare)
CANONUL 53 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA PRIN RĂPIRE SE ÎNGĂDUIE ROABELOR VĂDUVE)

Văduva sclavă poate nu a greşit mult alegând nunta a doua în formă de răpire; deci pentru aceasta nimic nu trebuie a se învinovăţi; căci nu se judecă formele, ci voinţa. Dar fireşte că o aşteaptă pe dânsa epitimia nunţii a doua.

(82 ap.; 14 sin. IVec; 85 TruL; 3 Gang.; 82 Cartag.; 22, 38, 40, 42 Vasile cel Mare)
CANONUL 54 Vasile cel Mare (UCIDEREA FĂRĂ DE VOIE)

Despre deosebirile uciderilor fără de voie ştiu că am scris mai înainte cucerniciei tale, după cât mi-a fost cu putinţă, şi nu pot să spun nimic mai mult despre acelea. Deci rămâne la chibzuinţă ta ca, potrivit cu împre­jurările, epitimiile să se lungească sau să se scurteze.

(65 ap.; 91 TruL; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 56, 57 Vasile cel Mare)
CANONUL 55 Vasile cel Mare (CLERICII SĂ NU SCOATĂ SABIA)

Cel ce pleacă să lupte împotriva tâlharilor, fiind afară de biserică, se opreşte de la împărtăşania Bunului; iar fiind clerici, se caterisesc din treaptă, căci, zice, „Tot cel ce scoate sabia de sabie va muri” (Mt. 26, 52).

(22, 23 Ancira; 1 Atanasie cel Mare; 8, 13, 43 Vasile eel Mare)
CANONUL 56 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA DE VOIE)

Cel ce cu voia a ucis şi după aceea s-a căit, douăzeci de ani va fi neîmpărtăşit de cele sfinte; iar cei douăzeci de ani i se vor împărţi lui ast­fel: paîru ani trebuie să se tânguiască, stând afară de uşile casei de rugă­ciune şi rugându-se credincioşilor care intră să facă rugăciune pentru dânsul, mărturisindu-şi fărădelegea sa; iar după patru ani se va primi în­tre cei ce ascultă; şi cinci ani va ieşi cu aceştia; apoi şapte ani va ieşi cu cei ce se roagă prosternându-se, patru ani va sta numai împreună cu credin­cioşii, dar din proaducere nu se va împărtăşi; iar împlinindu-se aceştia, se va împărtăşi de cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 57 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU UCIDEREA FARA DE VOIE)

Cel ce a ucis fără de voie 10 ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; iar cei zece ani i se vor împărţi lui astfel: doi ani se va tângui, iar trei ani va pe­trece între cei ce ascultă, în patru ani se va smeri şi un an va sta numai împreună, şi după aceea se va primi la cele sfinte.

(65 ap.; 91 Trui; 21, 22, 23 Ancira; 2, 8, 11, 43, 54, 56 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 58 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU ADULTER)

Adulterul în cincisprezece ani nu se va împărtăşi de cele sfinte; şi cei cincisprezece ani i se vor împărţi lui astfel: în patru ani adică va fi tân-guindu-se; iar în cinci ascultând; în patru, prosternându-se; în doi, împreună stând fără împărtăşire.

(87 Trui; 20 Ancira: 9, 21, 34, 37, 39, 77 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)
CANONUL 59 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU DESFRAU)

Desfrânatul şapte ani nu se va împărtăşi de cele sfinte: doi tânguindu-se, şi doi ascultând, şi doi prosternându-se, şi un an va sta numai împre­ună; iar al optulea se va primi la împărtăşire.

(4, 21, 22, 26, 79, 80 Vasile cel Mare)
CANONUL 60 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA FĂGĂDUINŢEI FECIOAREI)

Ceea ce a depus vot de feciorie şi a căzut de la făgăduinţă va împlini timpul păcatului celui pentru adulter în cursul vieţii sale. Aceeaşi epitimie se va da şi celor ce făgăduiesc viaţa monahilor şi cad.

(16 sin. IV ec; 44 Trui; 19 Ancira; 16 Cartag.; 6, 18, 19, 20, 44 Vasile cel Mare)
CANONUL 61 Vasile cel Mare (FURTUL) (OSÂNDA PENTRU FURT)

Cel ce a furat, dacă pocăindu-se singur se va acuza pe sine, un an se va opri numai de la împărtăşirea celor sfinte; iar de se va vădi prin altul, atunci în doi ani; şi se va împărţi lui timpul în prosternare şi în starea împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.

(3, 4, 5 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nys.sa)
CANONUL 62 Vasile cel Mare (OSÂNDA DESFRÂULUI CU BĂRBAŢI)

Celui ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti i se va hotărî timpul de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter.

(7 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)
CANONUL 63 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU SODOMIE)

Celui ce îşi arată păgânătatea sa întru cele necuvântătoare, mărtu-risindu-se, acelaşi timp de epitimie va observa.

(16, 17 Ancira; 6 Vasile cel Mare; 4 Grig. Nyssa)
CANONUL 64 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU CĂLCAREA JURĂMÂNTULUI. SPERJUR)

Călcătorul de jurământ în zece ani va fi neîmpărtăşit, doi ani tânguin-du-se, trei ascultând, patru prosternându-se, într-un an stând numai împreună, şi atunci se va învrednici de împărtăşire.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 65 Vasile cel Mare (VRĂJITORII SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau fermecătorie i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaş, împărţindu-se aşa cum s-a vădit pe sine în fieştecare păcat.

(61,65 TruL; 36 Laod.; 72, 83 Vasile cel Mare)
CANONUL 66 Vasile cel Mare (OSÂNDA PENTRU PRĂDAREA MORMINTELOR)

Jefuitorul de morminte zece ani va fi neîmpărtăşit; doi tânguindu-se, trei ascultând, patru prosternându-se, un an stând împreună şi apoi se va primi la împărtăşanie.

(7 Grig. Nyssa)
CANONUL 67 Vasile cel Mare (ÎMPREUNAREA ÎNTRE FRAŢI SE OSÂNDEŞTE CA UCIDERE)

Amestecarea frăţească se va canonisi cu timpul cuvenit ucigaşului.

(75 Vasile cel Mare)
CANONUL 68 Vasile cel Mare (CĂSĂTORIA OPRITA ÎNTRE RUDE SE OSÂNDEŞTE CA ADULTERUL)

Legătura de căsătorie a persoAnelor din rudenia oprită, de se va dovedi, ca una ce s-a făcut întru păcatele oamenilor, va primi epitimia adulterilor.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez.; 23, 27, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 15 Teofil Alex.)
CANONUL 69 Vasile cel Mare (DESFRÂUL CLERICILOR.. OSÂNDA ÎMPREUNĂRII CITEŢULUI ŞI IPODIACONULUI CU LOGODNICA)

Citeţul, dacă s-ar împreuna cu logodnica sa mai înainte de nuntă, un an fiind oprit, se va primi spre a citi, rămânând neînaintat; iar împreu-nându-se pe ascuns fără logodnă, va înceta din slujbă. Asemenea şi sluji­torul bisericesc.

(26 ap.; 14 sin. IV ec; 6, 13, 30 Trui; 16 Cartag.; 3, 6, 32, 51, 70 Vasile cel Mare)
CANONUL 70 Vasile cel Mare (DIACONII ŞI PRESBITERII CARE DESFRÂNEAZĂ)

Diaconul, spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de la liturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi presbiterul, iar de va dovedi că a păcă­tuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă va fi, se va caterisi.

(25 ap.; 16 sin. IV ec; 4, 40, 44 Trul.; 19 Ancira; 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare)
CANONUL 71 Vasile cel Mare (DAREA LA IVEALĂ A PĂCATELOR)

Cel ce cunoaşte oricare dintre păcatele mai înainte şi nu le mărturiseş­te, ci se vădeşte, acela încă va fi în epitimie atâta timp cu cât se pedepseşte cel ce a comis relele.
CANONUL 72 Vasile cel Mare (CEI CE SE DUC LA VRĂJITORI SE OSÂNDESC CA UCIGAŞII)

Cel ce se dă pe sine vrăjitorilor sau unora ca aceştia acela încă se va ca­nonişi cu timpul de penitenţă al ucigaşilor.

(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 LaocL; 7, 65, 81, 83 Vasile cel Mare; 3 Grig. Nyssa)
CANONUL 73 Vasile cel Mare (POCĂINŢA CELOR CE SE LEAPĂDĂ DE HRISTOS)

Cel ce s-a lepădat de Hristos şi a călcat taina mântuirii trebuie să se tânguiască tot timpul vieţii sale şi este dator a se mărturisi la vremea când iese din viaţă, învrednicindu-se de cele sfinte, pentru credinţa în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(62 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 12 Ancira; 8, 10, 14 Petru Alex.)
CANONUL 74 Vasile cel Mare (PUTEREA DUHOVNICULUI. DUHOVNICUL POATE MICŞORA TIMPUL DE POCĂINŢĂ)

Dacă oricare dintre cei ce au fost în păcatele menţionate mai înainte se va face sârguitor, mărturisindu-se, în acest caz dacă acela căruia prin iu­birea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredinţat puterea de a lega şi a de­zlega, văzând covârşirea mărturisirii celui ce a păcătuit, s-ar face mai blând întru a micşora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fi­indcă examinarea Scripturilor ne face cunoscut că cei ce cu mai mare durere se mărturisesc degrabă ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira)
CANONUL 75 Vasile cel Mare (OSÂNDA INCESTULUI)

Celui ce împreună s-a spurcat cu sora sa de tată sau de mamă, să nu i se îngăduie a intra în casa de rugăciune până ce nu renunţă la fapta ne­legiuită şi neiertată. Iar după ce va ajunge să perceapă înfricoşatul păcat, trei ani să se tânguiască, stând la uşa caselor de rugăciune şi rugându-se poporului care intră pentru a se ruga, ca fiecare cu milostivire să facă pentru dânsul rugăciuni îmbelşugate către Domnul; iar după aceasta, alţi trei ani să se primească numai la ascultare, şi ascultând Scriptura şi învăţătura, să se demită şi să nu se învrednicească de rugăciune de iertare. Apoi, după ce cu lacrimi a cerut aceasta şi a căzut înaintea Domnului cu zdrobire de inimă şi cu umilinţă puternică, în alţi trei ani să i se admită proşternarea; şi astfel, când va arăta roduri vrednice de pocăinţă, în anul al zecelea să se primească la rugăciunea credincioşilor, dar fără proaducere; doi ani stând la rugăciune cu credincioşii, aşa de atunci să se învrednicească de împărtăşirea Bunului.

(67 Vasile cel Mare; 11 Grig. Neocez.)
CANONUL 76 Vasile cel Mare (OSÂNDA CĂSĂTORIEI ÎNTRE CUMNAŢI)

Acelaşi fel de epitimie se aplică şi celor ce iau pe cumnatele lor.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 27, 67, 68, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex.)
CANONUL 77 Vasile cel Mare (POCĂINŢA PENTRU ADULTER)

Dar cel ce lasă pe femeia ceea ce s-a împreunat legiuit cu dânsul şi adu­ce pe alta se supune, după hotărârea Domnului, pedepsei adulterului. Şi s-a canonisit de Părinţii noştri ca unii ca aceştia un an să se tânguiască, doi să asculte, trei să se smerească, iar în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa se vor învrednici de proaducere de se vor pocăi cu lacrimi.

(48 ap.; 87, 93 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 58 Vasile cel Mare; 15 Tim. Alex.)
CANONUL 78 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CĂSĂTORIT CU DOUĂ SURORI)

Felul acesta de epitimie să se ţină şi pentru cei ce iau două surori în căsătorie, deşi în timpuri deosebite.

(19 ap.; 26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 87 Vasile cel Mare; 5 Teof. Alex.)
CANONUL 79 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELUI CE PĂCĂTUIEŞTE CU MAŞTERA SA)

Iar cei ce turbează spre maşterile lor se supun aceluiaşi canon ca şi cei ce turbează spre surorile lor.

(67, 75 Vasile cel Mare)
CANONUL 80 Vasile cel Mare (OSÂNDA POLIGAMIEI CELOR CU MULTE FEMEI)

Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, ca pe o faptă dobitocească şi cu totul străină de neamul omenesc. Iar nouă ni se arată că acest păcat este ceva mai mult decât desfrânarea. Drept aceea, este de cuviinţă ca unii ca aceştia să se supună cano Anciralor; adică un an tânguindu-se şi trei ani pros-ternându-se, apoi să fie primiţi.

(48 ap.; 87 TruL; 3 Neocez.; 4, 9, 50, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 81 Vasile cel Mare (RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CELOR CĂZUŢI, APOSTAŢI)

Fiindcă mulţi au călcat credinţa în Dumnezeu în timpul năvălirii bar­barilor, făcând jurăminte şi gustând din oarecare mâncări nepermise, aduse idolilor de înşişi vrăjitorii, aceştia să se trateze potrivit legilor şi ca­no Anciralor celor aşezate deja de Părinţi. Anume, cei ce au îndurat constrân­gere cumplită prin munci, şi nesuferind durerile şi fiind târâţi spre lepă­dare, să fie reprimiţi trei ani, şi doi să asculte, şi trei să se smerească, apoi să se reprimească la împărtăşire. Iar cei ce fără mare constrângere au vân­dut credinţa cea întru Dumnezeu, şi s-au atins de masa demonilor, şi s-au jurat cu jurăminte păgâneşti, să se scoată adică în trei ani, şi în doi să as­culte, şi în prosternare să se roage trei ani, şi în alţi trei să stea împreună cu credincioşii la rugăciune, aşa să se primească la împărtăşirea celui Bun.

(62 ap.; 10, 11, 12 sin. I ce; 1-9 Ancira; 73, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 82 Vasile cel Mare (POCĂINŢA CELOR CE-ŞI CALCĂ JURĂMÂNTUL)

Iar călcătorii de jurământ, dacă de nevoie şi prin constrângere au călcat jurămintele, se supun la epitimii mai uşoare, aşa că aceştia să se primească după şase ani. Iar cei ce fără de constrângere au vândut cre­dinţa lor, doi ani să se tânguiască, şi doi să asculte, şi în al cincilea pros­ternându-se să se roage, şi alţi doi fără de proaducere primindu-se la îm­părtăşirea rugăciunii, aşa în sfârşit, arătând fireşte pocăinţa corespunză­toare, se vor aşeza iarăşi la împărtăşirea trupului lui Hristos.

(25 ap.; 94 TruL; 10, 17, 29, 64 Vasile cel Mare)
CANONUL 83 Vasile cel Mare (OSÂNDA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI)

Cei cărora Ii se vrăjeşte ori urmează obiceiurile păgâneşti sau în casele lor bagă pe oarecare spre aflarea vrăjilor, şi spre curăţire să cadă sub canonul de şase ani: un an tânguindu-se, un an ascultând, trei ani pros-ternându-se şi un an stând împreună cu credincioşii, aşa se vor primi.

(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 65, 72 Vasile cel Mare)
CANONUL 84 Vasile cel Mare (MĂIESTRIA DUHOVNICULUI)

Toate acestea însă Ie scriem ca să se cerce rodurile pocăinţei; căci ne­greşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei. Iar dacă cu greu se vor despărţi de năravurile lor şi vor voi să slujească mai mult plăcerilor trupului decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, cu aceştia nu avem nici o cauză co­mună. Căci noi în privinţa poporului nesupus şi împotrivă grăitor ne-am învăţat a auzi că: „Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul” (Fac. 19, 17).

(12 sin. I ec; 102 Trul; 2, 3, 74, 85 Vasile cel Mare; 4, 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 85 Vasile cel Mare (ÎNDRUMARE PENTRU DUHOVNIC)

Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci, temându-ne de osânda cea grea şi având înaintea ochilor ziua cea înfricoşată a răsplătirii Domnului, să nu voim a pieri cu păcatele străine. Că dacă nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale Domnului şi nici bătăile atât de mari nu ne-au adus întru simţire, că pentru fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul şi ne-a dat în mâinile barbarilor şi s-a dus robit la vrăjmaşi poporul şi s-a dat risipirii, pentru că acestea le îndrăzneau cei ce purtau numele lui Hristos, deoarece nu au cunoscut, nici au priceput că din cauza acestora a venit peste noi urgia lui Dumnezeu -, ce cuvânt co­mun este deci vouă către aceştia? Ci suntem datori a fi lui mărturie şi noaptea, şi ziua, în public şi îndeosebi; dar să nu primim a fi duşi împre­ună cu răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea să facem aceasta, să ne sârguim a mântui măcar sufletele noastre de veşnica osândă.

(12 sin. I ec; 102 Trul.; 3, 84 Vasile cel Mare)
CANONUL 86 Vasile cel Mare (ÎNFRÂNAREA NESOCOTITĂ)

Iar viclenilor encratiţi, în privinţa propunerii lor faimoase, pentru ce nu mâncăm şi noi orice, să li se spună că noi ne îngreţoşăm şi de cele de prisosinţă ale noastre. Căci după cuviinţă leguminoasele de iarbă la noi sunt ca (şi) carnea; iar potrivit deosebirii celor folositoare, ca şi în verde­ţuri, pe cea vătămătoare o separăm de cea asemănătoare, aşa şi între căr­nuri despărţim pe cea folositoare de cea vătămătoare. Căci verdeaţă este şi cucuta, precum carne este şi cea de vultur, dar cel ce are minte nu ar mânca nebunariţă, nici de carne de câine nu s-ar atinge de nu l-ar sili ne­voie mare; aşadar, cel ce a mâncat nu a comis ilegalitate.

(51, 53, ap.; 14 Ancira; 2 Gang.; 1, 28, 46 Vasile cel Mare)
CANONUL 87 Vasile cel Mare (OPRIREA CĂSĂTORIEI CU DOUĂ SURORI. AMESTECUL DE NUME)

Deci mai întâi, ceea ce este foarte important în privinţa acestor fel de lucruri, avem a menţiona obiceiul cel de la noi, care are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile. Iar (obiceiul) acesta este acest fel. Dacă cineva, stăpânit fiind cândva de patima ne-curăţiei, ar cădea spre însoţirea nelegiuită cu două surori, nici nuntă să se socoată aceasta, şi în general nici să nu se primească ei în obştea bisericii mai înainte de a-i despărţi unul de altul, drept aceea, dacă nimic altceva nu ar fi fost de zis, obiceiul este de ajuns pentru ferirea de răul acesta. Dar fiindcă cel ce a scris epistola cu apucătură vicleană a încercat să in­troducă în viaţă răul acesta atât de mare, este nevoie ca nici noi să nu ne ferim de ajutorul raţiunii, cu toate că în privinţa celor deplin lămurite mai importantă este prezumţia fiecăruia decât raţionarea. S-a scris, zice, în Levitic: „Să nu iei pe femeia care este geloasă pe sora ei, ca să descoperi ruşinea ei peste dânsa, fiind ea încă în viaţă” (18, 18). Deci lămurit este din aceasta, se zice, că este îngăduit a lua pe sora ei după moartea dânsei. La aceasta dar, mai întâi zic că toate câte le spune Legea celor ce sunt în Lege le grăieşte (Rom. 3, 19); fiindcă aşa ne-am supune atât tăierii împre­jur, cât şi sâmbetei, şi feririi de mâncări. Fireşte că nu, căci dacă am găsi ceva să se potrivească plăcerilor noastre, ne-am supune pe noi înşine ju­gului robiei Legii, iar de s-ar părea ceva greu din cele ale Legii, atunci alergăm spre libertatea cea întru Hristos. Am fost întrebaţi dacă este scris a lua femeia peste sora ei. Am răspuns ceea ce socotim că este sigur şi adevărat, dar că nu este scris aceasta; iar a se conchide ceea ce s-a retăcut din adausul de mai târziu este dreptul legiuitorului, iar nu al celui ce spune ale legii; fiindcă altfel ar fi cu putinţă celui ce vrea să îndrăznească a lua pe sora ei încă şi în viaţă fiind femeia; căci sofisma aceasta se po­triveşte şi la aceea. Dar este scris, zice, „Să nu iei pe ceea ce va fi geloasă”, aşadar nu a oprit a lua pe ceea ce este liberă de gelozie. însă cel ce apără patima presupune că firea surorilor este liberă de gelozie. Deci înlăturân-du-se pricina de gelozie, pentru care a oprit împreună-însoţirea amându­rora, ce va fi ceea ce opreşte a lua pe surori? Dar, vom zice, acestea nu sunt scrise. Dar nici celelalte nu s-au hotărât; iar sensul după deducţie dă libertate, la fel, pentru ambele înţelesuri. Dar trebuie, revenind puţin la cele în urmă legiferate, a se libera de circumstanţe. Căci se vede că legiui­torul nu îmbrăţişează tot felul de păcate, ci mai cu seamă opreşte pe cele ale egiptenilor, de unde s-a scos Israel, şi pe cele ale can Ancirailor, la care s-a mutat. Căci expresia este aşa: „După obiceiurile Egiptului, unde aţi locuit, să nu faceţi; şi după obiceiurile pământului Canaan, întru care vă voi duce pe voi, să nu faceţi, şi după legile lor să nu umblaţi” (Lev. 18, 3); încât poate că este cu putinţă că felul acesta al păcatului nu era încetă­ţenit pe atunci la acele neamuri. Din cauza aceasta legiuitorul n-a avut nevoie de păzirea de acel păcat, ci s-a reţinut de a menţiona obiceiul necu­noscut, din cauza aversiunii faţă de faptele ruşinoase. Într-adevăr, legiuitorul, interzicând pe cel mai mare, cum de a retăcut pe cel mai mic? Legiuitorul a procedat astfel fiindcă i s-a părut că mulţi dintre cei iubitori de trup în privinţa vieţuirii cu surorile cele vii aduc prejudiciu pildei patriarhului. Dar noi ce trebuie să facem? A spune cele scrise, ori cele retăcute a le iscodi? în acele legi nu este scris că nu se cade ca tatăl şi fiul de­odată să se folosească de aceeaşi ţiitoare; dar proorocul a socotit că acest lu­cru este vrednic de cea mai mare învinovăţire. Căci zice: „Fiul şi tatăl intră Ia aceeaşi slujnică” (Amos 2, 7). Dar câte alte feluri de necurate patimi a născocit învăţătura demonilor, pe care însă dumnezeiasca Scriptură le-a re­tăcut, nevrând să spurce demnitatea sa cu numirile celor ruşinoase, ci pe cele necurate le-a amintit cu numiri generale, precum zice şi Apostolul Pa-vel: „Iar desfrânarea şi toată necurăţia nici să nu se numească între voi, pre­cum se cuvine sfinţilor” (Ef. 5, 3), înţelegându-se sub numirea de necurăţie faptele cele de ruşine ale bărbaţilor şi femeilor; astfel că tăcerea cu nici un chip nu asigură celor dedaţi plăcerilor libertatea de înfăptuire. Iar eu zic că nici nu s-a retăcut chestiunea aceasta, ci că legiuitorul a oprit-o chiar foarte strict, căci acea expresie: „Nu vei intra către toată rudenia trupului tău, spre a descoperi ruşinea lor” (Lev. 18, 6) cuprinde şi felul acesta de rudenie. Căci ce ar fi bărbatului mai rudă decât soţia sa, mai bine zis decât trupul său? Că nu mai sunt doi, ci un trup; astfel că prin soţie, sora ei intră în rudenie cu bărbatul. Că precum pe mama soţiei sale nu o va lua, nici pe fiica soţiei, fiindcă nu poate lua nici pe pe mama sa, nici pe fiica sa, aşa nici pe sora soţiei, fiindcă nici pe sora sa nu o poate lua. Şi dimpotrivă, nici soţiei nu-i este îngăduit a trăi în căsătorie cu rudele bărbatului său; căci normele de drept sunt comune pentru amândouă felurile de rudenie. Eu deci mărturis­esc fiecăruia care mă consultă asupra căsătoriei că „va trece chipul lumii acesteia, şi timpul este scurt, ca şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea” (I Cor. 7, 29). Iar dacă-mi va răspunde cineva aceasta: „Creşteţi şi vă în­mulţiţi” (Fac. 1, 18), râd că el nu face deosebire între timpurile legiferărilor. Nunta a doua este remediu împotriva desfrâului, dar nu mijloc de încura­jare pentru necumpătare. „Dar dacă nu se înfrânează, căsătorească-se” (I Cor. 7, 9), zice, iar nu şi căsătorindu-se, să facă fărădelege. Iar cei ce nu au în vedere nici firea, cei ce-şi orbesc sufletul cu patima necinstei, măcar să facă deosebire între felurile numirilor din vechime. Căci cu ce fel de numire de rudenie se vor numi cei născuţi dintr-o astfel de căsătorie? Se vor numi fraţi unii altora, ori nepoţi? – căci ambele se potrivesc lor din cauza amestecării. Să nu faci, o, omule, maşteră pe mătuşa pruncilor, şi nici pe ceea ce este da­toare a-i ocroti în locul mamei nu o înarma cu gelozie neîmpăcată; căci nu­mai ura maşterilor întinde vrăjmăşia şi după moarte; chiar şi duşmanii se împacă cu cei morţi, maşterile însă încep ura după moarte. Rezumatul celor zise este că, dacă cineva doreşte căsătoria potrivit legii, îi este deschisă lumea întreagă, iar dacă năzuinţa lui este pătimaşă, apoi cu atât mai vârtos să se oprească, „pentru ca să înveţe să-şi ţină vasul său în sfinţenie şi cinste, iar nu întru patima poftei” (I Tes. 4, 4). Aş dori să spun mai mult, dar mă opreşte măsura epistolei. Mă rog însă ori ca sfatul nostru să se arate mai tare decât patima, ori ca acea crimă să nu se împământenească în ţinutul nostru, ci să rămână în acele locuri unde a odrăslit.

(19 ap.; 26, 54 TruL; 2 Neocez,.; 23, 68, 76, 78 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.)
CANONUL 88 Vasile cel Mare (CLERICII SĂ NU AIBĂ TIITOARE)

Am citit scrisorile tale cu toată îndelungă-răbdarea şi m-am mirat cum, putând pe scurt şi lesne a te dezvinovăţi faţă de noi prin fapte, ai primit să rămâi în cele cu care ai fost învinovăţit, şi cu lungi cuvinte te apuci să vindeci cele de nevindecat. O, Grigore, nu suntem noi cei dintâi, nici singurii care am legiuit ca femeile să nu vieţuiască cu bărbaţii împre­ună; citeşte însă canonul cel aşezat de Sfinţii noştri Părinţi în sinodul Niceei, care opreşte clar a nu avea femei introduse pe furiş. Căci necăsă-toria este vrednică de cinstire prin vieţuirea separată de femei; căci făgă­duind cineva cu numele, dar cu fapta ar face cele ce le făptuiesc cei ce vie­ţuiesc cu femeile, este lămurit că vânează numai nominal cinstea fecioriei, dar nu renunţă la plăcerea necuviincioasă. Deci cu atât mai vârtos tre­buia să fii gata tu a lăsa după rugămintea noastră, cu cât zici că eşti liber de orice patimă trupească. Căci nu cred nici ca acela ce a ajuns de 70 de ani să vieţuiască în patimi cu o femeie, nici nu am poruncit cele ce le-am poruncit ca şi cum s-ar fi întâmplat vreo faptă necuviincioasă. Ci fiindcă ne-am învăţat de la apostoli a nu se pune fratelui poticneală sau sminteală (Rom. 14, 13), şi ştim că ceea ce la unii este folositor pentru alţii devine prilej de păcat, din care cauză am poruncit, urmând rânduielii Sfinţilor Părinţi, să te desparţi de femeie. De ce învinovăţeşti pe horepiscopi şi po­meneşti duşmănia veche? Şi de ce ne învinovăţeşti pe noi, ca şi cum am da ascultare să încuviinţăm învinuirile, dar de ce nu te învinovăţeşti pe tine, care nu poţi renunţa la vieţuirea împreună cu acea femeie? Alung-o deci pe ea din casa ta şi aşaz-o în mănăstire. Să fie aceea cu fecioarele, iar pe tine să te servească bărbaţii, „ca să nu se hulească numele lui Dumnezeu pentru voi” (Rom. 2, 24). Iar până când vei face aceasta, nici nu-ţi vor fo­losi nenumăratele lucruri ce le scrii în scrisori; ci te vei săvârşi fără de rod, răspunzând în faţa Domnului pentru lenevirea ta. Şi dacă vei în­drăzni să rămâi în preoţie, fără să te îndreptezi, vei fi anatema pentru tot poporul, şi cei ce te vor primi pe tine vor fi lepădaţi de Biserica întreagă.

(3 sin. I ec; 5, 12, 13 TruL; 18 sin. VII ec; 3, 28, 70 Cartag.)
CANONUL 89 Vasile cel Mare (ISPITIREA VREDNICIEI CELOR CE INTRĂ ÎN CLER. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)

Foarte mă mâhneşte că în timpul din urmă cano Ancirale Părinţilor au fost părăsite şi s-a scos din Biserică toată stricteţea; şi mă tem că indiferenţa aceasta înaintând cu încetul pe calea sa, afacerile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare. Obiceiul încetăţenit în vechime în bisericile lui Dumne­zeu, primea pe slujitorii Bisericii după ce îi cerceta cu toată temeinicia; şi se cerceta cu de-amănuntul întregul lor mod de viaţă, de nu sunt bârfitori, de nu sunt beţivi, de nu sunt aplecaţi spre gâlcevi, de şi-au educat tinereţea lor ca să poată săvârşi cele sfinte, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). Şi aceasta o cercetau presbiterii şi diaconii, care vieţuiau împreună cu ei, apoi îi duceau la horepiscopi, care, primind voturile de Ia cei ce mărturiseau adevărat şi dând de ştire episcopului, aşa îl numărau pe slujitor în tagma celor ieraticeşti. Dar acum, înlăturându-ne întâi pe noi şi nici acceptând să-i aduceţi la noi spre hotărâre, v-aţi însuşit toată puterea. Apoi, chiar neglijând cu totul această chestiune, aţi îngăduit presbiterilor şi diaconilor să introducă în biserică pe nevrednici, pe oricare ar voi, fără a Ii se cerceta viaţa, cu pătimire, sau în urma înrudirii, sau în urma oricărei alte prietenii. Din cauza aceasta, într-adevăr mulţi slujitori se numără în fiecare sat; dar nici unul nu este vrednic de slujirea altarului, precum înşi­vă mărturisiţi, fiind lipsiţi de bărbaţi la alegeri. Deci, de vreme ce lucrul a ajuns deja să fie fără leac, iar mai ales acum cei mai mulţi, de frica înrolării la armată, se introduc pe sine în slujba bisericească, din necesitate am ajuns să se înnoiască cano Ancirale Părinţilor, şi scriu vouă să-mi trimiteţi mie consemnarea slujitorilor bisericeşti din fiecare sat, şi fiecare de către cine s-a introdus în slujbă, şi care este modul lui de vieţuire. Dar să aveţi şi la voi consemnarea, încât cele scrise, care se păstrează la noi, să se potrivească cu ale voastre, şi nimănui să-i fie cu putinţă a se înscrie când vrea. Aşadar, dacă oarecare s-a introdus de către presbiteri după primul indiction, se vor arunca între mireni, şi din nou să se facă de voi cercetarea în privinţa lor; şi de vor fi vrednici, să se primească prin hotărârea voastră; şi curăţiţi Biserica, izgonind pe cei nevrednici din ea. Deci şi în viitor să-i cercetaţi pe cei vrednici şi să-i primiţi; dar să nu-i număraţi în cler înainte de a-i aduce la noi – altcum să ştiţi că mirean va fi cel ce va fi primit în slujba Bisericii fără de socotinţa noastră.

(8 sin. I ec; 14 sin. VII ec; 8, 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 7 Teof. Alex.)
CANONUL 90 Vasile cel Mare (FĂRĂDELEGEA SIMONIEI. SCRISOARE CĂTRE HOREPISCOPI)

Monstruozitatea lucrului despre care scriu, chiar prin ceea ce în gene­ral a trezit bănuială şi prin ceea ce s-a vorbit, a umplut de durere sufletul meu, dar mi s-a părut de necrezut. Deci cel ce se ştie vinovat să primească ca o doctorie scrisoarea ce o trimit în această privinţă; iar cel ce nu se ştie vinovat, ca nu mijloc profilactic; şi cel indiferent, de care mă rog să nu se găsească între voi, ca pe o mărturie. Dar ce este despre ceea ce vorbesc? Spun oarecare că voi luaţi bani de la cei ce se hirotonesc şi că acoperiţi aceasta sub pretextul evlaviei; şi aceasta este şi mai rău. Căci dacă cineva comite răul sub pretextul binelui, este vrednic de îndoită pedeapsă; căci prin aceasta se lucrează ceea ce nu este bun şi se foloseşte spre a săvârşi păcatul, ca şi cum ar zice cineva că ar fi ajutător binelui. De vor fi acestea aşa, în viitor să nu se mai întâmple, ci îndrepteze-se; fiindcă celui ce pri­meşte argintul trebuie să se zică ceea ce s-a spus de către apostoli celui ce voia să dea ca să cumpere împărtăşirea Duhului Sfânt: „Argintul tău fie împreună cu tine spre pieire” (F. Ap. 8, 20); căci mai uşor greşeşte cel ce în urma ignoranţei vrea să cumpere decât cel ce vinde darul lui Dumne­zeu: că s-a făcut vânzare, şi dacă tu vei vinde ceea ce ai primit în dar, ca un vândut lui satana, vei fi lipsit de har; căci introduci cârciumărie în cele duhovniceşti şi în Biserică, unde ni s-a încredinţat Trupul şi Sângele lui Hristos, acestea nu trebuie să se întâmple aşa; şi, iată, spun care este şiretlicul. Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată şi iau după hiro­tonie; dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau, mai bine zis, această introducere spre gheena să o lepădaţi; şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri. Şi iertaţi-mă dacă la început, ca şi cum nu aş fi crezut, iar apoi ameninţ ca şi cum aş crede. Dacă cineva după această epistolă a mea va face una ca aceasta, se va îndepărta de la altarele de aici; şi va căuta unde, cumpărând darul lui Dumnezeu, va putea să-1 vândă. Căci noi şi bi­sericile lui Dumnezeu nu avem astfel de obicei (I Cor. 16, 16). Adăugând încă una, voi încheia. Acestea se fac din iubirea de argint; iar iubirea de argint este nu numai rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10), ci se numeşte şi idolatrie (Colos. 3, 5). Deci nu cinstiţi mai mult pe idoli decât pe Hristos, pentru mai puţini arginţi; nici să nu urmaţi iarăşi lui Iuda, vânzând pen­tru profit a doua oară pe cel ce s-a răstignit odată pentru noi, fiindcă ţari­nile, cât şi mâinile celor ce primesc aceste roduri, acheldama se vor numi.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 19 sin. VII ec; Scrisoarea lui Ghenadie, Scrisoarea lui Tarasie)
CANONUL 91 Vasile cel Mare (SFÂNTA SCRIPTURĂ. SFÂNTA TRADIŢIE ŞI OBICEIUL BISERICESC)

Dintre dogmele şi propovăduirile ce se păstrează în Biserică, pe unele le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor, predanisită nouă în taină; şi ambele acestea au aceeaşi tărie pentru dreapta cinstire de Dumnezeu; şi nimeni nu va zice împotriva acestora, oricât de puţin ar fi de priceput în legiuirile bisericeşti. Căci dacă ne-am apuca să abandonăm cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tărie, am greşi împotriva celor de căpetenie, păgu­bind Evanghelia, sau, mai bine zis, am reduce propovăduirea la numirea goală. De pildă, obiceiul cel dintâi este aducerea-aminte de a ne însemna cu chipul crucii cei ce nădăjduim în numele Domnului nostru Iisus Hris­tos. Care este acela ce ne-a învăţat în scris? Care scrisoare ne-a învăţat pe noi a ne întoarce spre răsărit în rugăciune? Cine ne-a lăsat în scris cuvin­tele invocării la sfinţirea Pâinii Euharistiei şi a Potirului binecuvântării?

Căci nu ne sunt suficiente cele menţionate de Apostol sau de Evanghe­lie şi rostim şi altele, primite din învăţătura nescrisă şi înainte, şi în urmă, ca unele ce au mare putere în privinţa tainei. Din care scrisori binecu­vântăm apa botezului şi untdelemnul hrismei, şi chiar pe cel ce se botează? Au nu din predanisirea tacită şi tainică? Şi apoi, care cuvânt scris ne-a învăţat ungerea cu untdelemn? Dar de unde a se afunda de trei omul la botez? Dar din care Scriptură sunt şi cele câte sunt la botez: a se lepăda de satana şi de îngerii lui? Au nu din această învăţătură nepublicată şi tainică, pe care Părinţii noştri au păstrat-o într-o tăcere ferită de indis­creţie şi ispitire, fiind ei bine învăţaţi a păstra în tăcere pe cele sfinte ale tainelor? Dar cum ar fi fost de cuviinţă a publica în scrisori învăţătura acelora, când celor neiniţiaţi nici a le privi nu le este îngăduit?…

Şi după altele: temeiul acesta al predanisirii celor nescrise, neţinând seamă de cunoaş­terea dogmelor, pentru mulţi se face uşor de dispreţuit în urma obiceiu­lui. Dar altceva este dogma şi altceva propovăduirea. Căci dogmele se tac, iar propovăduirile se publică. Insă un fel de tăcere este şi neclaritatea de care se foloseşte Scriptura, care face mintea să vadă cu greutate dogmele, spre folosul celor ce Ie cercetează. Din cauza aceasta, toţi privim către ră­sărit Ia rugăciuni, dar puţini ştiu că prin aceasta căutăm patria noastră cea de la început, raiul, pe care Dumnezeu 1-a sădit în Eden, către răsărit. Şi drepţi stând facem rugăciunile duminica, dar motivul nu-1 ştim toţi, căci facem aceasta nu numai ca unii care, înviind împreună cu Hristos şi fiind datori a năzui spre cele de sus, în ziua învierii ne aducem aminte prin starea de la rugăciune, prin harul cel dat nouă, ci şi fiindcă se vede că este imaginea veacului aşteptat. Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor, „nu s-a numit de Moise întâia, ci una: „Şi s-a făcut”, zice, „seară, şi s-a fă­cut dimineaţă, zi una” (Fac. 1, 5), ca una ce aceeaşi se repetă de multe ori. Deci aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă acea într-adevăr una şi adevărată a opta, de care pomeneşte şi psalmistul în oarecare suprascri­eri de psalmi, prin ea însăşi arătând starea care va fi după acest veac, ziua care nu va înceta niciodată, cea neînserată, căreia alta nu-i va urma, veac­ul acesta nesfârşit şi neîmbătrânit. Deci este necesar ca rugăciunile să se plinească stând în această zi, după cum învaţă Biserica pe fiii săi, ca, prin neîncetată aducere-aminte de viaţa cea fără de sfârşit, să nu ne lenevim în privinţa merindelor pentru mutarea aceea. Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptă­mâni ale sfintei Cincizecimi. Că începând de la cea dintâi, sfârşeşte în aceasta, prin cele din mijloc, de Cincizeci de ori asemenea repetându-se.. Pentru aceea şi reprezintă veacul prin asemănare; precum în mişcarea circulară, de la aceleaşi semne începând, prin aceleaşi se şi încheie; în care zi orânduielile Bisericii ne-au învăţat că preferăm felul de a sta drept la rugăciuni spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunche şi ridicare arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pă­mânt, şi că prin iubirea de oameni a celui ce ne-a zidit am fost chemaţi sus, la cer. Mi s-ar sfârşi ziua expunând tainele cele nescrise ale Bisericii. Omit pe celelalte; dar chiar mărturisirea de credinţă, a crede în Tatăl, în Fiul şi Duhul Sfânt, din care Scripturi o avem? Dacă adică din predania botezului, potrivit consecvenţei dreptei cinstiri, trebuie să şi credem, aşa cum ne botezăm, făcând mărturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiaşi consecvenţe, să ne fie îngăduit să dăm credinţei asemenea slavă. Iar dacă ei se leapădă de felul doxologiei, ca de ceva nescris, apoi să ne arate nouă dovezile scrise atât ale mărturisirii credinţei, cât şi ale celor­lalte pe care le-am înşirat. Prin urmare, fiind atâtea nescrise şi având ele atâta tărie în taina bunei cinstiri, nu ne vom îngădui o singură expresie ajunsă la noi de la Părinţi, ce am găsit că a rămas în bisericile cele neco­rupte din obiceiul nemesteşugit, care nu are temei puţin şi nu aduce pu­ţină desăvârşire la puterea tainei.

(19 sin. I ec; 102 TruL; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)
CANONUL 92 Vasile cel Mare (OBICEIUL ŞI PREDANIA BISERICEASCĂ)

Iar în privinţa împrejurării că doxologia cea „împreună cu Duhul” nu este mărturisită, nici scrisă, zicem că nici aceasta să nu se primească, dacă nimic altceva nescris nu se primeşte; iar dacă cele mai multe din cele tainice s-au încetăţenit între noi în chip nescris, atunci cu celelalte multe o vom primi şi pe aceasta. Dar eu socotesc că „apostolească procedură este a rămâne cu predanisirile cele nescrise.” Căci vă laud pe voi, zice, „că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am pre­dat vouă” (I Cor. 11,2); şi iarăşi: „Ţineţi predaniile pe care le-aţi primit, ori prin cuvânt, ori prin scrisoare” (II Tes. 2, 15), dintre care mai ales una este importantă, şi aceasta este cea de faţă, pe care cei de la început au rânduit-o, predanisind-o urmaşilor şi, sporind ea cu timpul pururea, prin întrebuinţare, prin obiceiul îndelungat, au înrădăcinat-o în biserici. Dar chiar dacă, precum la judecătorie, neavând dovada cea din scrisori, am produce în favorul nostru mulţime de martori, oare nu am câştiga de Ia voi hotărârea de absolvire? Eu cu adevărat aşa socotesc: „Că în gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul” (Deut. 19, 15). Iar dacă vă vom dovedi lămurit timpul îndelungat care este de partea noastră, oare nu s-ar părea vouă că spunem cele potrivite şi că nu este adusă împotriva noastră această judecată? Căci cele vechi în dogme sunt venerabile „oare­cum având veneraţie” în urma vechimii de o anumită bătrâneţe adâncă.

(19 sin. I ec; 102 Trui; 7 sin. VII ec; 87 Vasile cel Mare)
CANOANELE lui Timotei al Alexandriei (†385)
CANONUL 1 Timotei al Alex. (BOTEZUL UNOR CATEHUMENI)

Întrebare: Dacă un copil catehumen ca de şapte ani, sau un om matur (catehumen), s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi neştiind, s-ar împărtăşi, ce trebuie să se facă în privinţa acestuia?

Răspuns: Trebuie a se lumina, căci de Dumnezeu a fost chemat.

(2, 14 sin. I ec; 78, 96 TruL; 19, 46 Laod.)
CANONUL 2 Timotei al Alex. (CEL ÎNDRĂCIT SE BOTEAZĂ NUMAI PE PATUL DE MOARTE)

Întrebare: Dacă catehumenul ar fi demonizat, şi însuşi el sau rudele lui ar dori ca el să primească sfântul Botez, dacă trebuie să-1 ia sau nu, şi mai ales când este spre moarte?

Răspuns: Dacă cel îndrăcit nu se va curaţi de necuratul duh, nu va pu­tea primi Sfântul Botez; dar la sfârşitul vieţii se botează.

(79 ap.; 7 TruL; 3, 4, 15 Tim. Alex.)
CANONUL 3 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELUI ÎNDRĂCIT)

Întrebare: Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împăr­tăşi cu Sfintele Taine, ori nu?

Răspuns: Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este numai duminica.

(79 ap.; 7 TruL; 3, 4, 15 Tim. Alex.)
CANONUL 4 Timotei al Alex. (CATEHUMENUL IEŞIT DIN MINTE SE POATE BOTEZA)

Întrebare: Dacă oarecare catehumen, fiind bolnav, îşi iese din minte şi nu poate însuşi mărturisi credinţa, şi rudele lui se roagă să primească Sfântul Botez până este viu, se cuvine a i-1 da sau nu?

Răspuns: Se cuvine a-1 lua, dacă nu se bântuieşte de duh necurat.

(79 ap.; 60 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; 45 Cartag.; 5 Vasile cel Mare; 2, 3, 14, 15 Tini, Alex.; 5 Chirii Alex.)
CANONUL 5 Timotei al Alex. (ÎNFRÂNAREA PENTRU CUMINECARE)

Întrebare: Dacă femeia s-ar împreuna noaptea cu bărbatul său, sau bărbatul cu femeia, şi s-ar face liturghie, se cuvine a se împărtăşi sau nu?

Răspuns: Nu se cuvine, căci Apostolul spune lămurit: „Să nu vă lipsiţi unul de altul fără numai prin înţelegere întreolaltă, la timpul potrivit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi (apoi) iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5).

(3 Dion. Alex.; 13 Tim. Alex.)
CANONUL 6 Timotei al Alex. (CATEHUMENA AFLATĂ ÎN STARE DE CURĂŢIRE LUNARĂ NU SE BOTEAZĂ)

Întrebare: Dacă o femeie catehumenă şi-a dat numele său ca să se lu­mineze, iar în ziua botezării sale i s-au întâmplat cele după obiceiul feme­iesc, se cuvine ei a se lumina întru acea zi? ori să amâne? şi cât să amâne?

Răspuns: Se cuvine să amâne până ce se va curaţi.

(2 Dion. Alex.; 6 Tim. Alex.)
CANONUL 7 Timotei al Alex. (FEMEIA ÎN STARE DE CURĂŢIRE LUNARĂ NU SE CUMINECĂ)

Întrebare: Dacă o femeie va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns: Nu se cuvine până ce nu se va curaţi.

(2 Dion. Alex.; 6 Tim. Alex.)
CANONUL 8 Timotei al Alex. (POSTUL LEHUZELOR. FEMEIA CARE NAŞTE ÎN POST POATE SĂ NU POSTEASCĂ)

Întrebare: Femeia de va naşte la Paşti, se cuvine a ajuna şi a nu bea vin, sau să se dispenseze de ajunare şi de a nu bea vin pentru că a născut?

Răspuns: Ajunarea s-a rânduit în scopul rânduirii trupului. Deci de este trupul întru smerenie şi slăbiciune, se cuvine să primească hrană şi băutură după cum voieşte şi poate să suporte.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 50 Laod.; 1 Dion. Alex.; 10 Tim. Alex.)
CANONUL 9 Timotei al Alex. (ERETICII CARE SE POCĂIESC POT FI DE FAŢĂ LA LITURGHIE)

Întrebare: Oare se cuvine clericului a se ruga fiind de faţă arieni sau alţi eretici şi nu-i va strica în cazul când se va ruga sau va aduce jertfa în prezenţa lor?

Răspuns: La dumnezeiasca aducere, diaconul strigă mai înainte de să­rutare: „Cei neîmpărtăşiţi (chemaţi) ieşiţi”; deci nu li se cuvine a fi de faţă, fără numai de făgăduiesc a se pocăi şi a fugi de eres.

(45, 65 ap.; 6, 9, 32, 33, 34 Laod.)
CANONUL 10 Timotei al Alex. (BOLNAVII SE DEZLEAGĂ DE POST)

Întrebare: Dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelun­gată, şi vor veni sfintele Paşti, se cuvine negreşit a ajuna, sau clericul poa­te să-1 absolve pe el să primească ce poate, sau şi untdelemn şi vin, din cauza multei lui neputinţe?

Răspuns: Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav şi hrană şi băutura cât poate suporta; căci este cu dreptate ca mai cu seamă cel slăbit să se împărtăşească de untdelemn.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 49, 50 Laod.; 1 Dion. Alex.; 8 Tim. Alex.)
CANONUL 11 Timotei al Alex. (CĂSĂTORIA NELEGIUITĂ NU SE BINECUVÂNTEAZĂ)

De va chema cineva pe un cleric spre a încheia căsătoria, şi va auzi că nunta este nelegiuită, ori căsătorie cu mătuşă, sau ceea ce voieşte a se în­soţi ar fi chiar sora celei moarte, se cuvine clericului a urma chemării, sau să săvârşească proaducerea (Sf. Jertfă)?

Răspuns: Am zis o dată: dacă clericul va auzi că nunta este nelegiuită, nu se cuvine clericului a se face părtaş de păcate străine.

(53, 54 Trul.)
CANONUL 12 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELOR CE SE ISPITESC ÎN VIS)

Întrebare: Dacă mireanul care a visat va întreba pe clerici, se cuvine a-i da voie lui să se împărtăşească sau nu?

Răspuns: De este supus poftei de femeie, nu se cuvine; iar dacă satana îl ispiteşte pe dânsul, ca sub motivul acesta să-1 înstrăineze de la împărtă­şirea cu dumnezeieştile Taine, se cuvine a-1 împărtăşi, fiindcă ispititorul nu va înceta în timpul acela, când se cuvine a-1 împărtăşi, de a năvăli asu­pra lui.

(1 Atanasie; 4 Dion. Alex.)
CANONUL 13 Timotei al Alex. (ÎNFRÂNAREA SOŢILOR, SÂMBĂTA ŞI DUMINICA)

Întrebare: Celor însoţiţi cu împreunarea nunţii, în care zile ale săptă­mânii trebuie a li se propune să se ferească de împreunare unul cu altul, şi în care au voie?

Răspuns: Cele ce le-am spus mai înainte le spun şi acum. Apostolul zice: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere la timp numit, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea, şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă is­pitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră” (I Cor. 7, 5). De nevoie însă trebuie a se feri sâmbăta şi duminica, pentru că în acestea se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească.

(3 Dion. Alex.; 5 Tim. Alex.)
CANONUL 14 Timotei al Alex. (SINUCIGAŞUL)

Întrebare: Dacă cineva nefiind în minţi ridică mâna asupra sa sau se aruncă în prăpastie, să se facă pentru el proaducere sau nu?

Răspuns: în privinţa acestuia, clericul trebuie să lămurească dacă s-a făcut aceasta cu adevărat ieşit din minţi fiind. Căci de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând să obţină aducerea jertfei şi rugăciune pentru el, mint şi zic că nu era în minţi. Uneori însă a făcut aceasta din cauza tratamentului jignitor al oamenilor sau oarecum din scârbă, şi pen­tru acesta nu trebuie să se aducă jertfa, că s-a făcut sieşi ucigaş. Deci clericul negreşit trebuie să cerceteze cu deamănuntul, ca să nu cadă sub osândă.

(5 ap.; 23 Ancira; 8, 11 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 15 Timotei al Alex. (ÎNDRĂCIREA NU-I PRICINĂ DE DIVORŢ)

Întrebare: Dacă vreo femeie are duh necurat, încât să poarte şi fiare, iar bărbatul zice că nu se poate înfrâna şi vrea să ia alta, cuvine-se a lua alta ori nu?

Răspuns: In această pricină intervine adulter, şi în privinţa aceasta nu am şi nu găsesc ce răspunde; dar după hotărârea duhovnicească nu se cuvine.

(87 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 39, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 16 Timotei al Alex. (AJUNAREA PENTRU CUMINECARE)

Întrebare: Dacă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându-şi gura sau în baie a înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?

Răspuns: Da; căci satana aflând prilej de a-1 opri de la împărtăşire, mai des va face aceasta.

(69 ap.; 29, 89 Trul.; 50 Laod.; 41 Cartag.)
CANONUL 17 Timotei al Alex. (MUSTRAREA DE SINE)

Întrebare: Auzind deseori cuvântul Iui Dumnezeu şi nefăcându-1, oare suntem sub osândă?

Răspuns: Deşi nu-1 facem, totuşi nu se poate a nu ne mustra pe noi înşine că auzindu-1 nu-1 ascultăm. Că o parte din mântuire este şi a se mustra cineva pe sine însuşi.

(12 sin. I ec; 2 Laod.; 43, 45 Cartag.; 84 Vasile cel Mare; 4, 5, Grig. Nyssa)
CANONUL 18 Timotei al Alex. (VÂRSTA DE LA CARE SE OSÂNDESC PĂCATELE)

Întrebare: De la ce vârstă se osândesc de Dumnezeu păcatele?

Răspuns: După cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia. Unii de la vârsta de zece ani, iar alţii şi de la mai mare vârstă.

(52 ap.; 110 Cartag.)
CANONUL Sfântului Grigorie Teologul (†390)
CANONUL 1 Grigorie Teol. (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Pentru ca să nu fie mintea ta înşelată de cărţi străine, fiindcă sunt multe scripturi mincinoase şi fals intitulate, primeşte, iubite, această dreaptă numărare a mea. Cărţi istorice ale înţelepciunii celei vechi evre­ieşti sunt douăsprezece. Cea mai dintâi Facerea, apoi Ieşirea, şi Leviticul, după aceea Numerii, apoi A Doua Lege; apoi Isus şi Judecătorii; a opta Rut; a noua şi a zecea Faptele împăraţilor şi Paralipomena; şi cea de pe urmă Ezdra. Iar cele alcătuite în versul cinci, cea dintâi, a lui Iov, după aceea a lui David; apoi trei ale lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea şi Pildele. Şi aşijderea cinci ale Duhului profetic. într-o carte sunt două­sprezece: Oseea şi Amos, şi Miheia a treia, după aceea Ioil, apoi Iona, Avdie, şi Naum, şi Avacum, şi Sofonie, Agheu, apoi Zaharia, şi Maleahi. Acestea sunt deci una; iar a doua a lui Isaia, după aceea a lui Ieremia cel chemat din pruncie, apoi a lui Iezechiel, şi harul Iui Daniel. Iată că am nu­mărat douăzeci şi două de cărţi ale Legii Vechi, care corespund literelor evreilor. Iar după acestea, numără şi pe ale Tainei noi. Matei a scris Mi­nunile lui Hristos pentru evrei; Marcu pentru Italia, Luca pentru Ahaia, iar Ioan, marele propovăduitor, cel ce se înalţă spre cer, pentru toţi. După aceea Faptele înţelepţilor Apostoli. Şi patrusprezece epistole ale lui Pavel. Şi şapte soborniceşti: dintre care una a lui Iacob, două ale lui Petru, şi trei iarăşi ale lui Ioan; şi a şaptea a Iui Iuda; astfel le ai pe toate. Iar de mai este careva afară de acestea, nu e dintre cele autentice.

(85 ap.; 60 Laod.; 24 Cartag.; 2 Atanasie)
CANONUL Sfântului Amfilohie de Iconiu (†395)
CANONUL 1 Amfilohie (CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Ţi se cuvine a şti mai ales şi aceasta. Nu fiecare carte care a primit nu­mire vrednică de cinstire a Scripturii este adevărată, fiindcă sunt uneori cărţi cu nume mincinoase, iar altele de mijloc sau mai aproape, cum ar zice cineva, de cuvintele adevărului. Iar altele sunt falsificate şi greşite, precum de pildă şi monedele cele fals bătute şi falsificate, deşi au in­scripţia împăratului, dar după materie sunt netrebnice, falsificate. Din cauza aceasta îţi voi arăta ţie fiecare carte dintre cele de Dumnezeu insu­flate. Şi pentru ca să cunoşti bine deosebirea între ele, întâi îţi voi arăta pe cele ale Vechiului Testament. Pentateuhul are Facerea, apoi Ieşirea, şi cartea de mijloc – Levitic, după aceasta Numerii, apoi A Doua Lege. Adaugă la aceasta pe Isus şi Judecătorii. După aceea Rut şi patru cărţi ale împăraţilor, şi două cărţi Paralipomena. După acestea, a lui Ezdra întâi, apoi a doua. Mai departe voi numi ţie cinci cărţi în versuri: a lui Iov, cel încununat cu nevoinţele feluritelor patimi, şi cartea Psalmilor, leac po­trivit pentru suflete. Trei cărţi ale înţeleptului Solomon: Pildele, Eccle­siastul şi Cântarea Cântărilor. Să se mai adauge la acestea şi cei doispre­zece prooroci: cel dintâi Oseea, apoi al doilea Amos, Miheia, Ioil, Avdie, şi Iona, chipul patimilor celor de trei zile. După dânşii, Naum, Avacum, ■apoi al nouălea, Sofonie, Agheu şi Zaharia, şi celebrul vestitor Maleahi. în urma lor cunoaşte pe cei patru prooroci, pe marele Isaia, cel ce a proorocit cu sinceritate, şi pe Ieremia de aceeaşi simţire, pe Iezechiel tainicul şi în sfârşit, pe Daniel cel preaînţelept în fapte şi cuvinte. La aceştia, unii socotesc şi pe Estera. Acum să numesc cărţile Noului Tes­tament. Să primeşti numai patru evanghelişti, pe Matei, apoi pe Marcu, cărora adaugă pe al treilea, pe Luca şi numără pe Ioan, al patrulea după vârstă, dar întâiul după înălţimea dogmelor. Deci după cuviinţă îl numesc pe dânsul fiul tunetului, care cu mare glas a făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi primeşte şi a doua carte a lui Luca, pe cea a Faptelor ge­nerale ale Apostolilor. Apoi adaugă pe vasul alegerii, pe Apostolul Pavel, propovăduitorul neamurilor, care cu înţelepcine a scris cele patruspre­zece epistole către biserici; una către romani, la care se cuvine a adăuga două către corinteni, pe cea către galateni, şi pe cea către efeseni, după aceasta pe cea către cei din Filipi, apoi pe cea scrisă către coloseni, două către tesaloniceni, două către Timotei, către Tit, şi către Filimon, fiecă­ruia câte una, şi una către evrei. Dar nu zic bine unii, care spun că cea către evrei nu este adevărată; căci întru dânsa este harul cel adevărat. Apoi mai departe unii zic că trebuie să se primească şapte epistole sobor­niceşti; iar alţii că numai trei, una a lui Iacob, una a lui Petru, şi una a lui Ioan; dar unii primesc trei ale lui Ioan, şi pe lângă acestea pe cele două ale lui Petru şi pe cea a şaptea a lui luda. Şi iarăşi unii judecă între ele şi Apo-calipsa lui Ioan, iar mai mulţi zic că nu este adevărată. Deci acest preAne-mincinos canon să fie al Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate.

(85 ap.; 60 Laod ; 24 Cartag.; 2 Atanasie; Grigorie Teologul)
CANOANELE Sfântului Grigorie de Nyssa (†394/395)
CANONUL 1 Grigorie de Nyssa (FELURILE PĂCATELOR ŞI TĂMĂDUIREA LOR)

Dintre cele ce contribuie la sfânta serbare a Paştilor, una este şi aceea ca să înţelegem orânduirea cea legiuită şi canonică în privinţa celor ce au păcătuit, cum să se vindece toată boala cea sufletească, ceea ce s-ar fi făcut prin vreun păcat. Fiindcă sărbătoarea aceasta universală a creaturii care, după rotaţia rânduită a ciclului anual, se săvârşeşte în fiecare an în lumea întreagă spre învierea celui căzut (iar căderea este păcatul şi în­vierea îndreptarea cea din căderea în păcat), bine ar fi ca în ziua aceasta să aducem la Dumnezeu prin harul băii nu numai pe cei transformaţi prin a doua naştere, ci şi pe cei ce vin iarăşi la calea cea vie prin pocăinţă şi prin întoarcere de la faptele cele moarte, şi pe aceştia să-i aducem de mână la nădejdea cea mântuitoare, de care s-au înstrăinat din cauza pă­catului (Evr. 9, 14). Şi nu este lucru mic a chibzui cu judecată dreaptă şi încercată motivele în privinţa acestora, după învăţătura proorocului, care porunceşte că trebuie să se cumpănească motivele la judecată aşa: „Ca”, precum zice, „să nu se clătească în veac, şi întru pomenire veşnică va fi dreptul” (Ps. 111, 5, 6). Căci precum la vindecarea cea trupească scopul meşteşugului celui doctoricesc este de a face sănătos pe cel bolnav, şi felul tratamentului este deosebit deoarece şi metoda cea vindecătoare se între­buinţează la fiecare boală potrivit felurimii bolilor, astfel fiind de multe feluri şi pătimirile în boala sufletească, este nevoie ca şi tratamentul să fie de multe feluri, producând vindecare potrivit cauzei suferinţei. Astfel vom lămuri chestiunea cum să fie metoda de procedat în privinţa proble­mei ce este pusă înainte. Trei sunt elementele cele ce sunt a se lua în con­siderare în privinţa sufletului nostru după cea dintâi împărţire: raţiunea, concupiscenţa şi irascibilitatea. întru acestea sunt şi faptele cele bune ale celor ce vieţuiesc potrivit virtuţii, şi prăbuşirile celor ce merg spre răuta­te. Pentru aceea se cuvine ca cel ce voieşte să aducă vindecare potrivită părţii celei bolnave a sufletului mai întâi adică să cerceteze în care parte s-a aşezat patima; şi apoi astfel cu potrivire să aducă vindecare celui ce a pătimit, ca nu cumva, din cauza nepotrivirii metodei doctoriceşti, alta să fie partea ce boleşte şi alta ce primeşte vindecare; precum cu adevărat ve­dem că unii dintre doctori, în necunoştinţa părţii celei te suferă întâi, mai adaugă la boală, prin cele ce îi lecuiesc. Căci boala fiind de multe ori după tăria fierbinţelii, deoarece celor ce se osâdesc de răceală prea multă este de folos doctoria cea înfierbântătoare şi încălzitoare, astfel ceea ce se dă acestora cu chibzuială, aceeaşi aplicând-o fără de socotinţă celor ce ard în fierbinţeală peste măsură, au făcut suferinţa cu Anciravoie de vindecat. Deci precum la doctor prea necesară s-a socotit a fi cunoaşterea însuşirii ele­mentelor corpului, pentru ca fiecăruia din cele ce află bine sau rău să se facă îndreptarea celui ce este pus în afară de fire. Astfel şi noi, năzuind a cunoaşte deosebirea celor privitoare la suflet, drept început şi fundament la vindecarea diferitelor suferinţe vom pune cunoaşterea originii bolii. Deci dar în trei părţi, precum am zis, deosebindu-se însuşirea motivaţilor sufletului, în partea raţională şi cea concupiscentă şi cea irascibilă, faptele cele bune ale părţii raţionale ale sufletului sunt: părerea cea bine cinsti­toare de Dumnezeu, şi cunoaşterea distinctă a binelui şi a răului, şi noţiu­nea clară şi neconfuză în privinţa firii hotărârilor, ce este adică de ales dintre cele ce sunt, şi care trebuie să fie de urât şi de ferit. Şi iarăşi dimpo­trivă se va observa răutatea, ceea ce este în partea aceasta, când va fi adi­că necinstire de Dumnezeu, şi lipsa de apreciere în privinţa binelui adevă­rat, părerea sucită şi defectuoasă asupra firii lucrurilor, încât se pune lu­mina în loc de întuneric, şi întunericul în loc de lumină, precum zice Scriptura (îs. 5, 20). Iar a părţii celei concupiscente este îndemnul virtuos a se îndruma pofta spre ceea ce este într-adevăr de dorit şi cu adevărat bine, şi orice putere de iubire şi dispoziţie este întru noi să se îndrepteze întreagă într-acolo, spre a se convinge că nimic altceva nu este pentru firea sa de iubit decât virtutea şi firea care izvorăşte virtutea. Iar rătă­cirea şi păcatul acestei părţi este când cineva va deplasa pofta spre slava deşartă, cea fără de fiinţă, ori către floarea cea vopsită pe trupuri, de unde derivă iubirea de bani şi iubirea de mărire, şi iubirea de desfătări, şi toate cele de acest fel, care depind de soiul acesta de răutate. Şi iarăşi fap­ta bună a dispoziţiei irascibile este ura răutăţii şi lupta împotriva patim­ilor, şi a se întări sufletul spre bărbăţie, ca să nu se înspăimânte de cele de mulţi socotite ca înfricoşate, şi până la sânge să stea împotriva păcatului şi să dispreţuiască îngrozirea de moarte şi durerile uneltelor de tortură şi despărţirea de cele mai plăcute, şi în general a deveni mai buni faţă de toate cele ce pe mulţi, din oarecare obişnuinţă sau părere preconcepută, îi ţine în voluptate, luptându-se pentru credinţă şi virtute. Iar căderile aces­tei fel de părţi a sufletului tuturor sunt evidente: pizma, ura, mânia, bâr-firea, năzuinţele şi dispoziţiile spre ceartă şi răzbunare, care prelungesc mânia multă vreme şi pentru mulţi se termină prin ucideri şi sângerări; căci raţiunea neînvăţată, neaflând unde să-şi întrebuinţeze arma cu folos, întoarce asupra sa ascuţişul fierului, şi arma de apărare dată nouă de Dumnezeii se preface în pierzătoare pentru cel ce o întrebuinţează rău.

(52 ap.; 102 Trul.)
CANONUL 2 Grigorie de Nyssa (CERTAREA CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ, APOSTAŢII)

Deci acestea deosebindu-se în felul menţionat, Părinţii adică au judecat că toate acele păcate, care ating partea raţională a sufletului, sunt mai stricăcioase şi vrednice de căinţă mai mare şi mai completă şi mai osteni­toare. Astfel, dacă cineva s-a lepădat de credinţa în Hristos, şi s-a văzut că a trecut la iudaism sau la maniheism, sau la altă oarecare nelegiuire de acest fel, apoi cel ce cu precugetare a alergat spre o răutate ca aceasta, os-ândindu-se însuşi pe sine, are viaţa sa întreagă drept timp de pocăinţă, căci niciodată nu se va învrednici a se închina la Dumnezeu laolaltă cu po­porul când se săvârşeşte rugăciunea cea tainică, şi se va ruga îndeosebi, iar de împărtăşirea celor sfinte va fi cu totul străin; dar în ceasul ieşirii lui din viaţă, atunci se va învrednici de împărtăşirea celor sfinte. Iar de s-ar întâmpla ca acela peste orice nădejde să trăiască, iarăşi întru aceeaşi osândă îşi va petrece viaţa, fiind neîmpărtăşit de tainele sfinţeniei până la ieşirea din viaţă. Iar cei ce s-au chinuit cu necazuri şi cu munci cumplite, aceştia au fost prin aceasta supuşi epitimiilor în cursul timpului hotărât; astfel, în privinţa acestora Sfinţii Părinţi au aplicat blândeţe, fiindcă su­fletul nu a căzut, ci slăbiciunea trupească nu a suportat chinurile; din care cauză şi infracţiunea comisă prin constrângere şi chinuri cu măsura celor ce au păcătuit întru desfrânare li s-a măsurat în cazul întoarcerii lor de la păcat.

(62 ap.; 10, 11, 12, 14 sin. 1 ec; 102 Trul; 1-9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Neocez,.; 3, 73, 74, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 3 Petru Alex.; 3 Grig. Nyssa)
CANONUL 3 Grigorie de Nyssa (VRĂJITORIA. CERTAREA CELOR CE ALEARGĂ LA VRĂJITORI)

Iar cei ce se duc Ia descântători, sau vrăjitori, sau Ia cei ce făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi apărări de rău, aceştia se vor întreba cu deamănuntul si se vor cerceta, ori de fiind statornici în credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere au fost atraşi la păcat, pro-ducându-se în ei acest impuls spre păcat în urma vreunui tratament rău, sau vreunei pagube de nesuferit, ori că dispreţuind cu totul mărturia cea încredinţată de noi, au alergat la ajutorul demonilor. întrucât, dacă au comis acel păcat spre surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dum­nezeu, cel adorat de creştini, fireşte că se vor supune pedepsei celor ce au călcat credinţa; iar dacă oarecare constrângere insuportabilă, covârşind lipsa lor de curaj, i-a sedus spre acest păcat, fiind împinşi de vreo nădejde amăgitoare, aşijderea şi lor li se va aplica blândeţea, după asemănarea ce­lor ce n-au fost în stare să reziste chinurilor în vremea mărturisirilor.

(61, 65 Trul.; 24 Ancira; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare; 2 Grig. Nyssa)
CANONUL 4 Grigorie de Nyssa (DESFRÂUL ŞI ADULTERUL. OSÂNDA LOR)

Iar deosebirea păcatelor ce se comit din poftă şi din voluptate este aceasta: unul adică se numeşte adulter şi celălalt desfrânare. Unora din­tre cei scrupuloşi însă le-a plăcut să socotească şi desfrânarea la păcatul adulterului; din cauză că numai una singură este însoţirea cea legiuită, atât a femeii cu bărbatul, cât şi a bărbatului cu femeia. Deci orice nu este după lege afară de lege este; şi cel ce nu are pe ale sale fireşte că are pe cele străine; căci omului un singur ajutor i s-a dat de la Dumnezeu şi fe­meii un singur cap i s-a impus. Drept aceea, „Dacă cineva posedă pentru sine însuşi vasul său propriu”, precum îl numeşte dumnezeiescul Apostol (I Tes. 4, 4), legea firii admite întrebuinţarea cuvenită; dar dacă cineva s-ar întoarce spre cel ce este afară de ale sale proprii, negreşit cu cel străin va fi; iar străin este fiecăruia tot ceea ce nu este al său, măcar şi dacă n-are mărturisit pe cel ce-1 stăpâneşte. Deci, dar, celor ce cercetează chestiunea mai exact şi desfrâul ii se arată a nu fi departe de păcatul adul­terului, căci şi dumnezeiasca Scriptură zice: „nu fi mult cu cea străină” (Pilde 5, 20). Dar, fiindcă pentru cei mai neputincioşi s-a făcut de către Părinţi oarecare îngăduire, infracţiunea aceasta s-a dovedit prin împărţi­rea generală ca desfrânare să se numească împlinirea poftei ceea ce se comite de cineva fără nedreptăţirea altuia; iar adulter, vătămarea şi nedreptăţirea celui străin. Şi la aceasta se socoteşte a fi şi stricarea dobi­toacelor şi pederastia; căci şi acestea sunt adulter al firii; căci în cel străin şi afară de fire se face nedreptatea. Deci fiind împărţirea aceasta şi în acest fel a păcatului, şi tratamentul îi este general în scopul ca omul să devină curat prin căinţă de furia pătimaşă către acest fel de voluptăţi. Deoarece cei ce s-au pătat cu desfrânare nu au amestecat oarecare ne­dreptate faţă de un străin cu păcatul acesta, din cauza aceasta îndoit s-a hotărât timpul pedepsirii pentru cei ce s-au spurcat în adulter şi în cele­lalte răutăţi oprite, adică în stricarea de dobitoace şi în turbarea asupra părţii bărbăteşti; căci la aceştia, cum am zis, se dublează păcatul, unul adică cel al nelegiuitei voluptăţi, iar celălalt, care provine din nedreptăţi­rea celui străin. Şi se face oarecare deosebire în privinţa motivului pocă­inţei şi la acest fel de păcate ale lăcomiei după plăceri. Căci cel ce adică de sineşi năzuind spre mărturisirea păcatelor, prin aceea că a primit să devină acuzator din îndemn propriu, împotriva celor tăinuite, ca unul care a început deja vindecarea patimei şi arată semn al schimbării spre mai bine, se va supune unor epitimii mai blânde, iar cel ce se vădeşte în răutate ori prin oarecare bănuială, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se supune unei pedepse mai aspre, astfel că numai curăţindu-se el deplin se primeşte la împărtăşirea celor sfinte. Aşadar, canonul este acela că cei ce s-au spurcat în desfrânare, trei ani să fie cu totul scoşi de la rugăciuni, iar trei ani să participe numai la ascultarea rugăciunilor, şi alţi trei ani să se roage întru pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi apoi să se împărtăşească de cele sfinte. Şi în privinţa celor ce au zel mai mare în îndreptare şi prin viaţă arată întoarcerea spre bine, este cu putinţă celui ce dispune ca, spre folosul orânduielilor bisericeşti, să scurteze timpul as­cultării şi mai degrabă a-i aduce la întoarcere. Şi încă o dată a scurta şi acest timp, şi mai curând a-i primi în comuniune, îndată ce ar judeca prin însăşi cercetarea sa situaţia celui ce se vindecă. Căci precum este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor (Mt. 7, 6), astfel nu este îngăduit a lipsi de mărgăritarul preţios pe cel ce s-a făcut deja om, prin curăţire şi lipsă de patimi. Iar făcându-se nelegiuirea prin adulter sau prin celelalte feluri de necurăţie, precum am spus mai înainte, în privinţa tuturor se va vindeca cu aceeaşi pedeapsă ca şi păcatul greu al desfrânării; numai că se va dubla timpul. Dar şi în aceasta privinţă se va ţine seama de dispoziţia sufletească a celui ce se vindecă, la fel ca şi la cei ce s-au dedat spurcăciu­nii desfrânării, astfel ca, ori mai curând, ori mai târziu, să se facă părtaş de cel Bun.

(48, 61 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 1, 8 Neocez.; 102 Cartag.; 3, 7, 9, 18, 21, 31, 37, 38, 39, 58, 59, 60, 62, 63, 77 Vasile cel Mare)
CANONUL 5 Grigorie de Nyssa (UCIDEREA CU VOIE ŞI FĂRĂ DE VOIE. OSÂNDA LOR)

Rămâne ca pe lângă acestea să supunem cercetării partea cea irasci­bilă a sufletului când, rătăcind de la buna întrebuinţare a irascibilităţii, va cădea în păcat. Şi fiind răutăţile multe şi de tot felul ce se comit spre păcat din irascibilitate, Ie-a plăcut oarecum Părinţilor noştri, între altele, să nu dezbată prea exact, nici să socotească vindecarea tuturor greşelilor celor din irascibilitate vrednică de prea mare silinţă, deşi Scriptura opreşte nu numai lovitura singură, ci şi toată ocara sau hula şi orice altce­va de acest fel ce se produce cu irascibilitate (Col. 3, 8); dar Părinţii au stabilit epitimii numai spre ferirea de păcatul greu al uciderii. Şi acest păcat se împarte, deosebindu-se în cel voluntar şi cel involuntar; şi între cele voluntare se socoteşte uciderea, întâi când cineva se hotărăşte prin pregătire cum să săvârşească păcatul pe care este gata de a-1 comite. Dar apoi între cele voluntare s-a socotit şi acela când cineva în învălmăşeală şi gâlceava, lovind şi fiind lovit, ar aplica cuiva cu mâna lovitură de moarte. Căci cel ce este stăpânit deja de mânie şi s-a lăsat în voia pornirii de mâ­nie nu ţine seama în timpul patimii de nimic care ar putea împiedica răul; încât făptuirea omorului din gâleavă se consideră faptă voluntară, iar nu din întâmplare. Iar uciderile cele fără de voie au semnele distinctive evi­dente, adică atunci când cineva, îndreptându-şi năzuinţa spre altceva, din întâmplare săvârşeşte ceva nenorocire. Deci în aceste cazuri, pentru cei ce se vindecă de păcatul cel de voie, uciderea voluntară în caz de pocăinţă se întinde la întreit timp de penitenţă. Căci de trei ori câte nouă sunt anii, pentru fiecare treaptă fiind hotărâţi nouă ani, încât timpul excluderii din Biserică prin afurisire deplină să fie de nouă ani; apoi aşijderea alţi nouă ani să petreacă în ascultare, învrednicindu-se numai de ascultarea învăţă­turilor şi a Scripturilor; iar în a treia noime să se roage cu pocăinţă împreună cu cei ce se prosternează şi astfel să vină la împărtăşirea color sfinte; fireşte, cel ce chiverniseşte Biserica va fi cu aceeaşi băgare de seamă şi în privinţa unuia ca acesta, şi după motivul de pocăinţă va scur­ta lui şi întinderea epitimiei, încât în loc de nouă ani în fiecare treaptă, să fie opt sau şapte, sau şase, sau numai cinci, dacă mărimea căinţei ar învinge timpul şi prin zelul de îndreptare ar întrece pe cei ce se curăţesc pe sine mai cu lenevire de întinăciune în termenul îndelungat. Iar ucide­rea cea fără de voie se consideră că merită iertare, dar nu şi laudă; iar aceasta am spus ca să fie evident că dacă cineva, chiar involuntar, s-ar păta de ucidere, canonul a hotărât să fie lepădat din ieraticescul har, ca unul ce s-a întinat de un păcat greu. Şi s-a hotărât că se cuvine ca timpul de curăţire să fie acelaşi şi pentru cei ce au ucis fără de voie, ca şi cel pen­tru simpla desfrânare; fireşte că şi în privinţa aceasta se va cerceta intenţia celor ce se pocăiesc, astfel că, dacă pocăinţa ar fi vrednică de încredere, să nu se observe strict numărul anilor, ci prin prescurtarea timpului de peni­tenţă să se integreze acela în Biserică şi în comuniunea Bunului.

Iar dacă cineva, neîmplinind timpul de penitenţă hotărât de Canoane, ar ieşi din viaţă, blândeţea Părinţilor porunceşte ca împărtăşit cu cele sfinte, iar nu lipsit de merinde să se trimită la acea mai de pe urmă şi îndepărtată călătorie; iar dacă împărtăşindu-se de cele sfinte iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână timpul de pocăinţă cel hotărât, fiind întru acea treaptă în care era înainte de împărtăşirea cea dată lui de nevoie.

(65 ap.; 91 Trul.; 21, 22, 23 Ancira; 8, 11, 56, 57 Vasile cel Mare)
CANONUL 6 Grigorie de Nyssa (LĂCOMIA ŞI FURTUL. OSÂNDA LOR)

Iar celălalt fel al idolatriei (căci astfel numeşte dumnezeiescul Apostol lăcomia) nu ştiu cum de Părinţii noştri au trecut cu vederea în ce fel este a se vindeca; măcar că acest rău se pare a fi patima stării a treia din suflet. Fiindcă şi raţiunea greşind în aprecierea binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplicată spre cele inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit; şi dispoziţia sufletului cea violentă şi pătimaşă multe prilejuri ia din acest fel de păcat şi în general vorbind, această boală corespunde definiţiei apostolice despre lăcomie. Că dumnezeiescul Apostol s-a pronunţat că aceasta este nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor relelor (I Tim. 6, 10); şi cu toate acestea, acest fel de boală s-a trecut cu vederea necercetat şi nebăgat în seamă; din cauza aceasta se înmulţeşte acest fel de boală în Biserică; şi nimeni nu se interesează dacă cei ce se aduc în cler nu cumva s-au spurcat cu felul acesta al idolatriei. Dar în privinţa acestora, din cau­ză că s-au trecut cu vederea de Părinţii noştri, socotind că este suficient să-i vindecăm, pe cât s-ar putea, prin cuvântul public al învăţăturii, cură-ţind prin cuvânt bolile lăcomiei, întocmai ca pe nişte patimi care derivă din nesaţ. Şi numai furtişagul şi jefuirea de morminte şi sacrilegiul le soco­tim patimi, din cauză că aşa ni s-a transmis nouă în privinţa acestora prin predania moştenită de la Părinţi. Cu toate că atât darea unor lucruri pe dobândă, cât şi camătă, precum şi a lua cele străine în proprietatea sa prin puterea cuiva fac parte dintre cele ce sunt oprite de Sfânta Scriptură, măcar deşi poate una ca aceasta s-ar face sub pretext de comerţ. Deci fi­indcă părerea noastră nu este vrednică să atingă puterea Canoanelor, vom adăuga la cele spuse deja dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim. Deci furtul s-a împărţit în tâlhărie şi spargere; şi scopul am­belor unul este, luarea celor străine. Dar, după sensul lor, deosebirea între ele este multă. Căci tâlharul ia întru ajutor şi vărsarea de sânge spre ceea ce se sileşte, pregătindu-se la aceasta şi cu arme şi cu multe ajutoare şi cu locurile priincioase, drept aceea unul ca acesta să se supună osândei uci­gaşilor de oameni, dacă prin căinţă s-ar întoarce la Biserica lui Dumnezeu. Iar cel ce-şi însuşeşte cele străine prin răpire în ascuns, apoi prin mărturi­sirea păcatului se arată pe sine preotului, cu sârguinţa sa împotriva pa-timei va vindeca boala; înţelegând adică prin a da pe ale sale săracilor, pentru ca dând ceea ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea nimic, şi ar avea numai trupul, Apostolul porunceşte ca prin osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă; iar expresia este aceasta: „Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui care are trebuinţă” (Ef. 4, 28).

(25, 72 ap.; 5 Cartag.; 2, 3, 4, 5 Grig. Neocez.; 61 Vasile cel Mare)
CANONUL 7 Grigorie de Nyssa (PRĂDAREA MORMINTELOR)

Şi jefuirea de morminte se împarte şi aceasta în păcat de iertat şi de neiertat. Că dacă cineva, sfiindu-se din cauza cinstirii morţilor şi lăsând nejefuit trupul îngropat, încât să nu se arate la lumina soarelui ruşinea firii, ar folosi oarecare pietre din cele aruncate în mormânt la facerea vre­unui lucru, apoi nici aceasta nu este de lăudat, dar obiceiul a făcut din ea faptă de iertat, când transportarea materiei se va face pentru ceva mai de preferat şi mai folositor pentru obşte. Iar dacă va răscoli praful de pe trupul dat pământului, şi va scormoni oasele, cu nădejdea de a câştiga vreo bijuterie dintre cele îngropate împreună, fapta aceasta s-a osândit cu aceeaşi pedeapsă cu care şi desfrânarea simplă, precum s-a menţionat în cuvântul de mai înainte, cumpănind fireşte cel ce chiverniseşte taina pocăinţei din însăşi viaţa păcătosului, vindecarea celui de sub tratament, cu scopul de a putea scurta termenul epitimiei rânduit de Canoane.

(66 Vasile cel Mare)
CANONUL 8 Grigorie de Nyssa (SPURCAREA CELOR SFINTE. SACRILEGIUL. IEROSILIA)

Iar sacrilegiul întru nimic nu s-a socotit mai de tolerat în Scriptura cea Veche decât osânda uciderii; căci atât cel ce se prindea în ucidere, cât şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu la fel erau supuşi pedepsei uciderii cu pietre. Iar în obiceiul bisericesc nu ştiu cum s-a făcut oarecare îngă-duire şi blândeţe încât mai uşoară să se socotească ispăşirea acestui fel de boală; căci predania Părinţilor a rânduit epitimisirea unora ca aceştia în timp mai scurt decât pentru adulter. Pretutindeni însă în privinţa felului păcatului înainte de toate se cuvine a ţine seama de felul dispoziţiei su­fleteşti a celui ce se vindecă şi să nu se creadă că timpul este suficient spre vindecare (căci care vindecare se face din timp?), ci de intenţia celui ce se vindecă pe sine prin credinţă.

Acestea dar, o, bărbat al lui Dumnezeu, alcătuindu-le ţie cu multă râvnă din cele de la îndemână, pentru că se cuvine a asculta de poruncile fraţilor, cu sârguinţa le-am trimis. Iar tu să nu întrelaşi de a aduce pentru noi obişnuitele rugăciuni; fiindcă eşti dator, ca un fiu înţelept, celui ce după Dumnezeu te-a născut cu purtarea de grijă cea prin rugăciuni, potrivit poruncii care zice: „Cinsteşte pe Părinţi ca să-ţi fie ţie bine şi să ai viaţă îndelungată pe pământ” (leş. 20, 12). Şi fireşte că vei primi scri­soarea ca pe un simbol sfinţit şi nu vei dispretui darul prietenesc chiar de ar fi ceva mai mic decât marele tău talent.

(72, 73 ap.; 23 Antioh.; 10 sin. I-II)
CANOANELE lui Teofil al Alexandriei (†412)
CANONUL 1 Teofil Alex. (POSTUL DIN ZIUA BOBOTEZEI. EPIFANIA, ARĂTAREA DOMNULUI)

Atât obiceiul, cât şi cuviinţa cer de la noi să cinstim toată duminica şi să o serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos învierea cea din morţi; din care cauză în Sfintele Scripturi s-a şi numit întâia, ca una ce este începătura vieţii noastre, şi a opta, ca ceea ce întrece sărbătoarea sabatului iudeilor. Deci fiindcă s-a întâmplat ca dum­nezeiasca arătare să fie zi de ajunare, să o ţinem cuviincios şi să procedăm înţelepţeşte faţă de amândouă; pentru ca gustând puţine măsline, să ne ferim totodată şi de învăţăturile care nu cinstesc ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi să dăm zilei de ajunare ceea ce se cuvine, aştep­tând slujba dumnezeiască cea de seară, care cu voia lui Dumnezeu se săvârşeşte atunci. Deci să ne adunăm atunci de la ceasul al nouălea.

(66 ap.; 56 Trul.; 18 Gang.)
CANONUL 2 Teofil Alex. (PRIMIREA CLERICILOR ARIENI)

În privinţa celor care au intrat în comuniune cu arienii şi deţin până acum bisericile, să se facă precum este obiceiul. Astfel însă ca să se aşeze în locul lor alţii, care sunt devotaţi (statornici) în ortodoxie, iar aceia să rămână (în cler); procedându-se şi în privinţa acestora aşa cum şi în alte cetăţi au făcut episcopii ortodocşi din Tebaida, iar cei ce au fost aşezaţi de episcopul Apolo şi au intrat în comuniune cu arienii care deţin bisericile să se pedepsească, de au făcut acestea după socotinţa lor. Iar dacă au as­cultat de episcopul lor, să rămână în cler, ca unii care n-au înţeles ceea ce este raţional. Şi dacă toate popoarele i-ar înlătura împreună cu ceilalţi, să se hirotonească alţii; iar dacă îi păstrează pe ei împreună cu cei care au fost în comuniune, aceştia să se trateze după acelaşi obicei pe care l-au întrebuinţat toţi episcopii ortodocşi din Tebaida.

(92 ap.; 10 sin. I ec; 1, 2, 3, 9, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 3 Atanasie cel Mare)
CANONUL 3 Teofil Alex. (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU ADULTER)

Să se cerceteze în privinţa lui Vist, care a fost aşezat presbiter în Ereve, şi dacă a siluit pe vreo femeie despărţită, fiind viu bărbatul ei, să nu-i fie iertat a fi presbiter, încât nici ca mirean nu se cuvine a fi împreună în adu­nare, căci Biserica pe unii ca aceştia obişnuieşte a-i despărţi. Insă aceasta nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el, poruncind Sfântul Sinod să se scoată din cler cei ce după hirotonie se dovedesc nevrednici din cauza vinovăţiei lor.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. I-Il; 89 Vasile cel Mare; 5, 6, Teof. Alex.)
CANONUL 4 Teofil Alex. (JUDECATA EPISCOPULUI. INSTANŢA EPISCOPULUI)

În privinţa lui Sur, fiindcă episcopul Apolo a adeverit că 1-a şi îndepăr­tat şi 1-a făcut străin de biserică, să fie aşa precum a hotărât episcopul, folosindu-se acela, dacă vrea, de apărarea drepturilor sale şi să atace ho­tărârea episcopului.

(28 ap.; 5 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 4, 12, 20 Antioh.; 3, 4, 14, 15 Sard.; 29, 65 Carţag.; 88 Vasile cel Mare)
CANONUL 5 Teofil Alex. (OSÂNDA CĂSĂTORIEI NELEGIUITE A CLERULUI)

Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Lico, trebuie să se cer­ceteze; şi de s-ar întâmpla să se afle că, fiind catehumen, a primit în co­muniune de nuntă pe nepoata sa de frate, iar după botezare a fost înaintat în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea şi dacă după botez nu s-a împre­unat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de nuntă pe nepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i atrage episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el.

(19, 25, 61 ap.; 2, 9 sin. I ec; 12 Ancira; 3, 6 Teof.)
CANONUL 6 Teofil Alex. (PÂRA TREBUIE CERCETATĂ BINE)

În privinţa lui Iacob trebuie să se cerceteze dacă, citeţ fiind, s-a arătat vinovat de vinovăţia desfrânării şi a fost apărat de către presbiter, apoi s-a hirotonit, acesta să se scoată după ce se va face cercetare amănunţită, iar nu numai făcându-se bănuială asupra Iui din denunţări şi defăimări. Iar de nu se va afla vinovat, va rămâne în cler. Că nu se cuvine să se ţină seama de clevetirile deşarte.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. 1-11, 69, 70, 89 Vasile cel Mare; 3, 5 Tim. Alex.)
CANONUL 7 Teofil Alex. (ALEGEREA ŞI ISPITIREA CLERULUI)

În privinţa celor care vor să se hirotonească, rânduiala să fie aceasta: ca preoţimea întreagă să consimţească şi să-i aleagă, şi apoi episcopul să-i examineze şi, consimţind cu preoţimea, în mijlocul bisericii să-1 hiro­tonească, fiind de faţă poporul, iar episcopul se adresează poporului dacă poate şi poporul să mărturisească pentru dânsul. Iar hirotonie clandes­tină să nu se facă; căci dacă biserica este în pace, se cuvine ca hirotoniile să se facă în biserică, sfinţii fiind de faţă. Iar în enorie, dacă vor fi unii care au fost părtaşi cu părerile celor ce au fost în comuniune cu ereticii, într-alt chip să nu se hirotonească, decât dacă clericii cu adevărat orto­docşi îi vor cerceta, iarăşi fiind de faţă episcopul, şi acesta adresându-se poporului celui de faţă, numai ca să nu se întâmple vreo abatere.

(2 ap.; 9 sin. I ec; 89 Vasile cel Mare)
CANONUL 8 Teofil Alex. (ÎMPĂRŢIREA OFRANDELOR)

Cele ce se aduc sub cuvânt de jertfă, după ce se folosesc câte sunt nece­sare pentru taine, să le împărţească clericii, dar catehumenul nici să nu mănânce, nici să nu bea din acestea, ci numai clericii şi fraţii credincioşi cei ce sunt împreună cu dânşii.

(3, 4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.)
CANONUL 9 Teofil Alex. (OSÂNDA CLERICULUI PENTRU DESFRÂU)

Fiindcă Ierax zice că cineva, care a fost pârât pentru desfrânare, nu se cuvine a fi în cler, dar episcopul a afirmat că atunci nici un acuzator nu a intervenit împotriva lui, să se cerceteze şi aceasta; şi de se va ivi vreun acuzator vrednic de credinţă şi se va dovedi vinovăţia, aducându-se mar­tori vrednici de credinţă, să se scoată din biserică; iar de este vrednic de cler şi se va dovedi a fi în curăţenie, să rămână în acel cler.

(25, 61 ap.; 2, 9, 10 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 21 sin. IV ec; 8, 128, 129, 130, 131 Cartag.)
CANONUL 10 Teofil Alex. (ALEGEREA ECONOMULUI)

Astfel, prin hotărârea preoţimii întregi să se aşeze alt econom, pentru care să consimtă şi episcopul Apolo, pentru ca să cheltuiască cele ale bise­ricii cu folos.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 11 Teofil Alex.)
CANONUL 11 Teofil Alex. (AJUTORAREA CELOR ÎN NEVOI)

Văduvele, săracii şi străinii călători să se bucure de toată odihna; şi să nu-şi însuşească cineva cele ale bisericii.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 10 Teofil Alex.)
CANONUL 12 Teofil Alex. (PRIMIREA UNOR CLERICI ERETICI)

Cucernicia ta ne-a făcut cunoscut că oarecare dintre cei ce se numesc pe sine catari voiesc să vină la Biserică. Deci, deoarece marele sinod ţinut în Niceea de către fericiţii noştri Părinţi a hotărât ca să se hirotonească cei ce vin de la catari, voiesc ca potrivit acestei norme să-i hirotoneşti pe cei ce voiesc să vină la Biserică, dacă viaţa lor este dreaptă şi nimic nu li se opune.

(8 sin. 1 ec; 7 sin. II ec; 95 Trul.; 7 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)
CANONUL 13 Teofil Alex. (CĂSĂTORIA NELEGIUITĂ SE DESPARTE)

Maxim a afirmat că necunoscând legile Bisericii s-a împreunat cu însoţire nelegiuită. Şi fiindcă îl tulbură pe el situaţia de a nu fi în relaţie cu Biserica, a dat asigurarea că, deoarece din neştiinţă a comis nelegiuirea, se va desface, prin învoială, de însoţirea cea nelegiuită, căci şi acea femeie doreşte aceasta. Deci de vei considera dovedit că dânşii fac aceasta prin învoială şi nu amăgesc, căci timpul este de 10 ani, dacă socoteşti ca dânşii un timp oarecare să se întrunească cu catehumenii, dispune în felul aces­ta. Iar dacă vei observa că voiesc să amăgească şi că în privinţa lor este nevoie încă de asprime, fă ceea ce îţi va arăta Dumnezeu, condus fiind în­totdeauna de precauţie; căci aflându-te în acele locuri, mai bine poţi cu­noaşte gândurile lor.

(48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 77, 87 Vasile cel Mare)
CANONUL 14 Teofil Alex. (CĂMĂTĂRIA. OSÂNDA CĂMĂTĂRIEI)

Legal lucru au făcut presbiterii din satul Gemin, dacă grăieşte adevărul Eustatia, care a adus scrisoarea; căci ea zice că au exclus din adunarea bisericii pe acea Kiradia, care a comis nedreptate şi nu vrea să împiedice nedreptatea. Deci fiindcă am aflat că dânsa, vindecându-şi răul, vrea să intre în comuniunea bisericească, să o pregăteşti ca mai întâi să lepede de la sine nedreptatea şi să o îndupleci a se pocăi, ca astfel, dacă vei cunoaşte că se apropie de legea lui Dumnezeu, dorind comuniunea bi­sericească, să-i dai voie să fie în comuniune cu poporul.

(12 sin. 1 ec; 16 sin. IV ec; 102 Trul.; 5 Ancira; 74 Vasile cel Mare)
CANOANELE Sfântului Chiril al Alexandriei (†444)
CANONUL 1 Chiril Alex. (JUDECATA CANONICĂ. RÂNDUIALA PENTRU JUDECATA CANONICĂ ŞI PENTRU ACUZARE)

Orice acţiune a noastră, când se procedează potrivit unei rânduieli canonice, nu ne produce nici o tulburare, ci ne scapă atât de clevetiri din partea unora, cât şi mai vârtos ne procură reputaţie bună în faţa celor care cugetă bine. Căci cine n-ar primi o hotărâre imparţială care s-ar aduce de cineva? Şi cum nu va fi fără de reproş, ba chiar plină de toată lauda, judecata cea dreaptă şi legală? Şi acestea le scriu acum cucerniciei tale, fiindcă în scrisorile tale, ce mi le-ai trimis atât mie, cât şi preasfinţi-tului şi de Dumnezeu iubitorului fratelui nostru şi împreună episcopul Proclu, numind tu episcop pe preaevlaviosul şi pe preacucernicul Petru, care s-a plâns şi a zis că ilegal a fost înlăturat din biserica păstorită de el. Logic era ca dânsul să aibă numele demnităţii preoţeşti împreună cu pre­rogativele cuvenite acelei demnităţi, ori, dacă nu mai era vrednic să stea la dumnezeiescul altar, să nu se mai fi învrednicit de însăşi numirea dem­nităţii episcopesti. Dar poate s-ar părea cucerniciei tale că cuvântul meu este oarecum aspru şi lipsit de iubire reciprocă; dar aceasta nu este adevărat. Căci poate s-ar părea cucerniciei tale că noi îl compătimim pe dânsul din cauză că este bătrân, admiţându-i numirea singură. Mult mai bine ar fi însă a se ţine seama şi de celelalte; căci el zice că şi-ar fi putut do­vedi răspunsul său, dar nu a avut timp pentru apărare şi nici nu i s-a oferit lui ascultare canonică. Şi de s-ar fi făcut ceva de acest fel, însăşi situaţia actelor l-ar fi dovedit, ori, fiind prins în acuze, ar fi fost osândit ca vinovat, şi atunci nici n-ar mai fi avut a zice de aici înainte că este nedreptăţit, ori, declarat fiind liberat de acuze, iarăşi i s-ar fi dat să stea în fruntea bisericii pe care a avut-o sub conducerea sa. Dar deoarece nu s-a făcut nimic de acest fel, el strigă împotriva procedurii şi zice că ar fi suferit nedreptate in­suportabilă şi că a fost scos din demnitate în chip ilegal, adăugând şi că i s-au răpit toţi banii care i se cuveneau. Deci sfinţia ta, cumpănind ceea ce se dispune prin dumnezeiestile Canoane, cât şi ceea ce se cuvine bisericii si celor rânduiţi la sfânta slujbă, iar pe lângă acestea rugat fiind şi prin scrisorile noastre, opreşte lacrimile bătrânului. Iar de ar dori să se judece cu cei ce i-au adus lui acuzele, să se judece, potrivit obiceiului, înaintea cucerniciei tale, fireşte fiind de faţă şi preacucernicii episcopi subordonaţi ţie, afară de cei pe care i-ar recuza ca suspecţi. Dar nu credem că vreunul dintre preacucernicii episcopi este cu gând vrăjmaş împotriva fratelui, însă pentru ca să nu ne prezinte acest pretext, care să slăbească judecata ce se va face în privinţa lui, spre a nu i se părea că s-a făcut nedreptate, nu are nici o importanţă absenţa din adunare a unora care sunt sub bănuială.

(28, 74 ap.; 5 sin. 1 ec; 6 sin. II ec; 9, 17 sin. IV ec; 4, 12, 14, 15 Antioh.; 3, 4, 5 Sard.; 19 Carîag.)
CANONUL 2 Chiril Alex. (CHIVERNISIREA AVERII BISERICEŞTI)

Iar banii, care cu nedreptate s-au luat de la el, este cu dreptate a i se da lapoi din două motive. întâi, fiindcă nicidecum nu trebuia să se facă una j aceasta, şi că este preaîntristător şi la extremă mâhnire duce pe ;-Dumnezeu-cinstitorii episcopi din toate părţile pământului a li se cere r seama pentru chivernisirea cheltuielilor survenite, ori din veniturile bisericeşti, ori şi din oarecare alte produse. Căci fiecare dintre noi la tim­pul său va da seama în faţa judecătorului tuturor. Că odoarele şi averile nemişcătoare trebuie să se păstreze neînstrăinate bisericilor; iar chiverni­sirea cheltuielilor ce survin să se încredinţeze celor ce după vremi ocâr-muiesc dumnezeiasca preoţie.

(38, 41 ap.; 26 sin. IV ec; 12 sin. VII ec; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.)
CANONUL 3 Chiril Alex. (RETRAGEREA DIN SCAUN. DEMISIA DIN IERARHIE)

Iar scrisoarea de demisie zice că n-a dat-o de a sa bunăvoie, ci din con­strângere şi de frică, şi în urma ameninţării unora; dar şi, de altfel, nu este în conformitate cu legiuirile bisericeşti ca unii dintre preoţi să dea scrisori de demisie. Că de sunt vrednici de a sluji, să rămână în această slujbă, iar dacă nu sunt vrednici, să nu iasă prin demisie, ci mai vârtos fi­ind osândiţi pentru fapte în privinţa cărora cineva i-ar fi acuzat că sunt împotriva a toată rânduiala. Salută comunitatea fraţilor de la tine. Cea de pe lângă noi te salută întru Domnul.

(9 sin. III ec; 16 sin. l-II; 10 Petru Alex.)
CANONUL 4 Chiril Alex. (ISPITIREA CU SÂRG A CELOR CE INTRĂ ÎN CLER)

Trebuie să avem grijă de totul ce este de trebuinţă şi de nevoie pentru zidirea popoarelor şi ceea ce contribuie spre slava sfintei Biserici. Căci scris este: „Faceţi evlavioşi pe fiii lui Israel” (Lev. 15, 31). Deci Părinţii mănăstirilor din eparhia Tebaida, bărbaţi evlavioşi şi având vieţuire vrednică de admirat, venind în Alexandria şi întrebaţi fiind de către mine în privinţa stării mănăstirilor de acolo, mi-au spus că mulţi se smintesc din carUza următoare. Unii care de curând s-au însurat şi, întocmai ca şi :um ar fi venit din camerele nupţiale, amăgesc pe unii dintre episcopii Iui Dumnezeu iubitori, şi poate că nimeni nu s-a pronunţat pentru dânşii, se îirotonesc clerici, adică presbiteri. Iar alţii oarecare, scoşi fiind chiar din nănăstiri ca dezordonaţi, iarăşi aleargă spre hirotonie şi, făcându-se cle-ici, intră în aceleaşi mănăstiri de unde au fost scoşi; şi voiesc să aducă ertfa şi să săvârşească toate care sunt obişnuite clericilor şi acestea cau-:ează că şi unii dintre cei ce-i cunosc pe dânşii nu evită numai adunările >isericeşti, ci se reţin de a se împărtăşi când liturghisesc aceia. Deci fiind-ă precum am zis, totul trebuie să se facă de către noi spre zidirea popoa-elor, cucernicia voastră să bage de seamă la acestea. Şi dacă cineva ar rea să se hirotonească cleric, să se cerceteze viaţa lui: şi ori de are soţie, au nu; şi cum şi când a luat-o; şi dacă s-a despărţit de ea; şi de este el vre-nul dintre cei lepădaţi, sau de către alt episcop de Dumnezeu cinstitor, au din mănăstire; şi atunci să se hirotonească, dacă se va găsi neprihănit. ;ă aşa vom păzi atât conştiinţa noastră curată, cât şi sfânta şi cinstita lujbă neprihănită.

(80 ap.; 2 sin. I ec; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 n. 1-11)
CANONUL 5 Chiril Alex. (BOTEZUL UNOR CATEHUMENI OSÂNDIŢI)

Iar dacă oarecari sunt supuşi excluderii, epitimisându-se pentru greşeli, apoi, fiind catehumeni, ar fi să se sfârşească, să se boteze şi să nu plece din cele omeneşti neîmpărtăşiţi de har, adică nefiind în comuniune; fiindcă se vede că şi aceasta trebuie să fie după legiuirile bisericeşti. Salutaţi comuni­tatea fraţilor de la voi. Cea de pe lângă noi vă salută întru Domnul.

(13, 14 sin.lec; 47 Laod.; 45 Cartag.)
Enciclica (458-459) lui Ghenadie, Patriarhul Constantinopolului (†471), şi a sinodului cel dimpreună cu el, către toţi preacuvioşii Mitropoliţi şi către Papa Romei

(OSÂNDA SIMONIEI)
Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a încredinţat sfinţilor săi ucenici propovăduirea Evangheliei şi i-a trimis pe ei învăţători oamenilor în toată lumea, le-a poruncit în chip hotărât ca darul ce l-au primit de la El, şi ei în dar să-1 dea oamenilor, necâştigând pentru el aramă, sau argint, sau aur, sau în general o altă avere materială sau pământească. Fiindcă răsplata harurilor cereşti şi duhovniceşti nu sunt cele pământeşti şi pieritoare. Porunca aceasta a dat-o nu numai acelora, ci, prin ei, şi nouă, pe care ne-a învrednicit a intra în treapta şi locul lor. Şi trebuie ca, precum atunci aceia, aşa şi noi acum să o păstrăm şi să o observăm riguros şi să nu născocim prin sofisme nebunii, nici să ne aruncăm în hazard primejdios, „In dar”, zice, „aţi luat, în dar daţi. Să nu câştigaţi nici argint la cingătorile voastre” (Mt. 10, 8). Simplu şi lămurit este cuvântul acestei porunci, neavând nimic îndoielnic, nici imposibil de îndeplinit, nici având trebuinţă de tălmăcire sofisticească. De la mine aţi primit demnitatea preoţiei, zice; dacă Mi-aţi dat pentru aceasta ceva, ori mic, ori mare, şi dacă aceasta s-a vândut din partea mea, vindeţi-o şi voi altora, iar dacă aţi primit-o în dar, daţi-o şi voi în dar. Ce este mai lămu­rit decât porunca aceasta? Şi ce este mai de folos celor ce i se supun? Cu adevărat vai celor ce înţeleg să câştige darul lui Dumnezeu ori să-1 dea pentru bani; căci, după cele spuse de Sf. Petru, unii ca aceştia dau prilej pentru venin de amărăciune şi pentru împreunare cu nedreptatea, cuprinşi fiind de lăcomia lor de argint; drept aceea, de acord cu această lege a Domnului, şi canonul dat în această privinţă al cuvioşilor şi ferici­ţilor Părinţi de la Sfântul şi marele Sinod ecumenic adunat la Calcedon, ne spune nouă lămurit astfel prin aceste cuvinte: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeşte că a făcut aceasta, să se pri­mejduiască pentru treapta sa; şi cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea aceea din negoţ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţia pe care a dobândit-o pentru bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze”.

Preabune şi foarte drept cinstitoare sunt poruncile canonului Sfinţilor Părinţi, care resping şi anulează tot atacul satanic şi toată apucătura dia­bolică îndreptată împotriva darului duhovnicesc; căci cu nici un chip nu admite ca promovarea hirotoniei să se facă sau să se primească pentru bani, nici de cel ce o săvârşeşte, nici de cel ce primeşte promovarea hiro­toniei. Dar nu permite a se da bani pentru hirotonie, nici mai înainte de timpul hirotoniei, nici după timpul hirotoniei, nici în însuşi timpul hirotoniei; deoarece cu desăvârşire a oprit mituirea pentru acest lucru. Totuşi, fiindcă acum, deşi acestea sunt oprite lămurit, s-au vădit unii din Biserica galatenilor care dispreţuiesc şi calcă din cauza lăcomiei ruşinoase şi a iubirii de argint aceste porunci mântuitoare şi umAne, am socotit şi noi că este bine a le reînnoi iarăşi pe acestea împreună cu Sfân­tul Sinod ce se ţine întru această cetate împărătească, pentru ca fără de nici o născocire şi fără de nici un pretext, şi fără de nici un sofism, să tăiem cu desăvârşire acest obicei nelegiuit şi urât care nu ştiu cum a in­trat în preasfintele biserici, pentru ca într-adevăr fără de cârciumărire şi curată făcând u-se glăsuirea de către arhiereii cei ce hirotonesc, să vină de sus harul Duhului Sfânt; deoarece acum, făcând ei pentru bani pro­movarea şi lucrând fără curăţenie cu mâna, nu ştiu dacă vine asupra celui ce se prohiriseşte potrivit glasului Evangheliei, ci mai vârtos de nu se re­strânge harul Duhului Sfânt. Deci să ştii, din toate părţile, preacinstito-rule de Dumnezeu, că oricine va fi vădit de una ca aceasta, ori episcop, ori horepiscop, ori periodeuţ, ori presbiter, ori diacon, ori altul oricare din canon, ori laic, prin hotărârea comună a arhiereilor şi cu vot obştesc se va osândi, după cum şi canonul Sfinţilor Părinţi de mai înainte zice: că tre­buie ca harul să fie har şi cu nici un chip să nu mijlocească argintul în pri­vinţa lui. Aşadar, să fie şi lepădat şi străin de orice demnitate ieraticească şi slujbă şi supus blestemului anatemei atât cel ce crede că-1 va câştiga pe acesta cu bani, cât şi cel ce făgăduieşte a-I da acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceas­ta; căci nu se pot cândva împăca întreolaltă cele incompatibile, nici ma-mona să consimtă cu Dumnezeu sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; şi aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mat. 6, 24). Punându-ne cu tărie încrederea în aceasta şi supunându-ne acestora, împreună cu cel ce le-a spus acestea, am hotărât împotriva celor ce comit astfel de nelegiuiri. Deci şi sfinţia ta să se îngrijească, procedându-se cu toată prevederea ca acestea prin scrisori să se dispună lămurit, atât de Dumnezeu preaiubito-rilor episcopi şi periodeuţilor celor supuşi ţie, cât şi tuturor celorlalţi; pentru ca toţi creştinii, într-un duh şi într-un suflet adunându-ne strâns laolaltă împotriva vrăjmaşului comun, să putem tăia cu ajutorul lui Dum­nezeu rădăcina lăcomiei de bani sădită de acela între noi, împreună cu toate ramurile răutăţilor ei. Salutăm întreaga comunitate de fraţi întru Hristos de la tine. Fiind sănătos întru Domnul, roagă-te pentru noi, de Dumnezeu preaiubitorule frate.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trul; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epist. lui Tarasie)
Enciclica lui Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (†806),Roma cea nouă, către Adrian, Papa Romei celei vechi

(OSÂNDA SIMONIEI. HIROTONIILE SĂ NU SE FACĂ PE BANI)
Tarasie, din mila lui Dumnezeu episcopul Constantinopolului, Roma cea nouă, către preasfinţitul şi preafericitul frate şi împreună slujitor, domnul Adrian, papa Romei celei vechi, salutări întru Domnul.

în multe feluri şi în multe chipuri, din Evanghelii, de la Apostoli şi de la Părinţi ne învăţăm ca la ceremonialul de sfinţire a preoţiei să nu avem datina lăcomiei de bani, şi să nu luăm aur şi argint, şi să nu ne însuşim ceva străin Ia hirotonia vreunei persoAne ieraticeşti, precum vom arăta prin dovezile citate în cele următoare, atât din Scripturile de Dumnezeu inspirate, cât şi din învăţăturile patristice. Căci cei ce-şi pun mâinile sunt slujitori ai Duhului Sfânt, iar nu vânzători ai Duhului Sfânt; deoarece cei ;e au primit autorizaţia aceasta prin cuvântul Domnului au vestit ca cei ce în dar au primit harul Duhului Sfânt, în dar să-1 dea celor care îl pri­mesc de la dânşii. Iar dacă cineva se va dovedi că pe aur l-a cumpărat pe îcesta, pe unul ca acesta îl declară lepădat de tagma ieraticească. Căci Ieşi cu numele a fost primit între clerici, în realitate prin faptă cuvântul ninţeşte; căci „nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”, pre-:um ne-am învăţat din Evanghelie (Mat. 6, 24). Şi deoarece am auzit pe Dumnezeu grăind prin prooroci: „Preoţi, grăiţi în inima Ierusalimului” Isaia 40, 2), şi iarăşi ameninţând şi grăind: „paznicul de va vedea sabia menind şi nu va semnala cu trâmbiţa, şi poporul nu se va păzi, şi venind iabia va lua dintre ei suflet, sângele îl voi cere din mâna paznicului” (Iez. 53, 6), temându-ne să nu fim dojeniţi şi osândiţi din cauza tăcerii, vestim tuturor întâişezătorilor bisericilor noastre ca cu îndrăzneală să zicem cu dumnezeiescul apostol: „Curaţi suntem de sângele” (F. Ap. 20, 26) celor ce calcă orânduirile canonice, şi mult mai vârtos de ale acelora care au hi­rotonit sau s-au hirotonit pentru bani, pe care dumnezeiescul apostol Petru, al cărui scaun l-a moştenit chiar sfinţia ta frăţească, i-a osândit ca pe Simon vrăjitorul; din cauza aceasta, nu ne sfiim să vestim adevărul, păstrând şi ţinând dispoziţiile cele transmise nouă prin Canoane de Sfinţii Apostoli şi de slăviţii noştri Părinţi, şi ne scârbim dacă s-a călcat de cine­va ceva din acestea. Deci frăţeasca voastră arhierie venerabilă, care legal şi după voia lui Dumnezeu administrează sfânta slujbă ierarhică, are pen­tru aceasta vestită slavă. Că marele şi întâiul Arhiereu Hristos Dumne­zeul nostru a zis prin proorocul: „Viu sunt Eu şi voi slăvi pe cei ce Mă slăvesc” (l împ. 2, 30). Căci ştii, bărbate al doririlor duhului, că aproape mai de suportat este eresul nelegiuit al lui Macedonie şi al celor împreună cu dânsul luptători împotriva Duhului Sfânt; că aceia bârfind că Duhul Sfânt este creatură şi rob al lui Dumnezeu şi al Tatălui, tot astfel acestea, precum se vede, îl fac lor rob. Căci oricare stăpân vinde ceea ce ar vrea, dacă vrea, sau pe rob, sau altceva din ce are; aşijderea şi cel ce cumpără, vrând să fie stăpân peste cele ce le cumpără, prin preţ de argint le câştigă. Astfel, cei ce fac acest comerţ înjosesc pe Duhul Sfânt, păcătuind la fel cu cei ce huleau că Hristos prin Belzebul scoate dracii, sau, ca să spun mai exact, se aseamănă cu Iuda vânzătorul, care a vândut pe Hristos pe preţ de argint de Dumnezeu ucigaşilor iudei. Deci, precum într-adevăr Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Hristos Dumnezeul nostru, este deplin lămurit că cei ce vând pe Duhul Sfânt vor fi de aceeaşi parte din care s-a vândut Hristos, precum s-a dovedit. Iar dacă nu se vinde (dar clar este că cu nici un chip nu se poate face aceasta), e fără îndoială că harul Duhului Sfânt, adică sfinţenia preoţiei, nu este întru dânşii; şi nici nu au primit-o şi nici nu au. Căci, să-şi aducă aminte de Sf. Petru, care către cel ce s-a ispitit spre aceasta a zis: „Tu nu ai nici parte, nici soarte întru acest cuvânt” (F. Ap. 8, 21). Căci dacă demnitatea preoţiei se vinde, apoi de prisos este lor atât petrecerea vieţii întru cinste, cât şi conduita întru curăţenie şi virtute. Apoi, după dânşii, de prisos este şi Pavel, dumnezeiescul Apostol, care învaţă: „Se cuvine episcopului să fie fără de prihană, întreg la minte, cu­viincios, învăţător, înfrânat, treaz” (I Tim. 3, 2), ţinându-se de cuvântul credincios al învăţăturii, ca să poată şi a mângâia prin învăţătura cea să­nătoasă, şi a mustra pe cei ce se împotrivesc. Deci toate acestea sunt de­parte de cel ce vinde şi cumpără preoţia. Prin urmare, dovezile următoa­re alese din cărţile sfinte declară că cu totul străin de preoţie este oricine care dă sau primeşte mită, în oricare timp, ori înainte de hirotonie, ori după hirotonie; căci a lua este luare oricând. Dar şi toate promovările eclesiastice se opresc a se da pentru bani.
Canonul al 29-lea al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun episcop prin bani a ajuns Ia demnitatea aceasta mare, ori presbiter, ori diacon, să se ca­terisească atât dânsul, cât şi cel ce I-a hirotonit şi să se taie dosăvârşit şi de la împărtăşire, ca Simon Magul prin mine, Petru”.
Din Faptele Apostolilor: „Şi văzând Simon că Duhul Sfânt se dă prin punerea mâinilor Apostolilor, le-a adus lor bani, zicând: «Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca pe oricine voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt». Dar Petru a zis către el: «Argintul tău să fie cu tine întru pieire, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se câştigă pe bani. Tu n-ai parte nici de soartă întru cuvântul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înain­tea lui Dumnezeu. Drept aceea, pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă Iui Dumnezeu, doar ţi se va ierta cugetul inimii tale; căci amă­răciunea fierei şi întru legăturile nedreptăţii văd că eşti»” (8, 18-23).
Din Cartea a Hl-a a împăraţilor: „Şi după întâmplarea aceasta nu s-a întors Ieroboam de la răutatea sa şi iarăşi a făcut din poporul de rând preoţi înălţimilor; cel ce vrea umplea mâna Iui şi se făcea preot înălţimi­lor. Şi s-a socotit acesta spre păcat casei lui Ieroboam şi spre pieire şi stin­gere de pe faţa pământului” (13, 33-34).

Din Cartea a IV-a a împăraţilor: „Şi s-a întors Neeman la Elisei şi toată tabăra lui şi a venit şi a stătut înaintea lui şi a zis: «Iată, am cunos­cut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai în Israel, şi acum ia mulţumită de la robul tău». Şi a zis Elisei: «Viu este Domnul înaintea că­ruia stau de voi lua», şi 1-a silit să ia şi n-a voit. […] Şi a zis Ghiezi, sluga Iui Elisei: «Iată, a lăsat domnul meu pe Neeman sirianul acesta de s-a dus, şi n-a luat din mâna Iui nimic din cele ce a adus; viu este Domnul, voi aler­ga după el şi voi lua de la el ceva». Şi a alergat Ghiezi după Neeman. […] Şi a zis Neeman: «Ia doi talanţi de argint». Şi a luat doi talanţi de argint în doi saci şi două rânduri de haine. Şi după alte cuvinte, a zis către el Elisei: «De unde vii, Ghiezi?» Şi a zis Ghiezi: «N-a fost sluga ta nicăieri». Şi a zis către el Elisei: «Au n-a mers inima mea cu tine când a întors omul din carul său dinaintea ta, şi acum ai luat argintul şi hainele? Să cumperi cu ele grădini şi măslinişuri, şi vii, şi oi, şi boi, şi slugi, şi slujnice. Şi lepra Iui Neeman se va lipi de tine şi de seminţia ta în veac». Şi a ieşit de la faţa lui alb de lepră ca zăpada” (5, 12-27).
Din comentariul Sf. Vasile la Isaia: „Legea a dat-o spre ajutor, ca să zică că nu este cuvânt ca acesta pentru care nu se poate da dar şi aceasta nu este lege ca acel cuvânt al ventrilocului, căci nu s-a născocit spre amă­gire ca acela, ci este învăţătoarea adevărului; iar aceea vrăjesc pentru argint; dar aceasta este ridicol, fiindcă cei ce sunt amăgiţi Ie dau lor şi ar­gint drept plată a minciunii, iar glasul acesta al legii nu este de acest fel, ca să se dea bani pentru el, căci nimeni nu înapoiază harul: „în dar, zice, aţi luat, în dar daţi” (Mt. 10, 8). Vezi cum s-a mâniat Petru asupra lui Simon, cel ce aduce argint pentru harul Duhului Sfânt: „Argintul rău, zice, fie cu tine spre pieire, căci ai socotit a câştiga darul lui Dumnezeu pe bani” (F. Ap. 8, 20). Deci cuvântul Evangheliei nu este ca graiurilc ven­trilocilor, cele ce se vând. Căci ce preţ de răscumpărare ar da cineva vrednic de acela? Ascultă pe David, care se îndoieşte şi zice: „Ce voi răs­plăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Ps. 115, 3). Deci nu este cu putinţă a da daruri pentru aceasta, vrednice de harul cel de la dânsul; un singur dar este vrednic de acesta, păstrarea lucrului dăruit; cel ce-ţi dă ţie comoară nu cere de la tine preţul celor date, ci păstrarea vrednică a lucrului dat”.
Din scrisoarea aceluiaşi, către episcopii cei de sub el, ca să nu se hiro­tonească pentru bani: „Ei socotesc că nu păcătuiesc dacă nu iau îndată, ci iau după hirotonie, dar a lua este a lua oricând. Vă îndemn deci ca acest venit sau mai bine zis această introducere spre gheena, să o lepădaţi şi să nu vă faceţi nevrednici de săvârşirea Sfintelor Taine, spurcându-vă mâinile cu astfel de venituri” (can. 90).

Din viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur: „A venit la noi Eusebiu, care ne-a pricinuit nouă vorbă multă în privinţa tuturor episcopilor, acuza­torul celorlalţi şase episcopi, rugându-se a fi primiţi în comuniune. Unii dintre episcopi se împotrivesc, zicând că nu trebuie să se primească, fiind el un clevetitor. Din cauza aceasta se ruga zicând: Deoarece procesul în cea mai mare parte s-a dezbătut în curs de doi ani şi prin martori s-a făcut amânarea, mă rog iubirii voastre de Dumnezeu, ca încă astăzi să produc eu martori; căci deşi episcopul Antonin, care a primit aurul şi a hirotonit, s-a săvârşit, totuşi au rămas în viaţă cei ce au dat şi s-au hiro­tonit. Sinodul prezent a hotărât să se cerceteze chestiunea; şi să înceapă dezbaterea din citirea actelor făcute mai înainte. Au intrat martorii; au intrat şi cei şase dintre cei ce au dat şi s-au hirotonit; stăruind însă mar­torii în depoziţiile lor, atât cei mireni, cât şi cei dintre presbiteri, pe care socoteau a se bizui, la început tăgăduiau; iar când martorii au dovedit, aducându-le aminte de locuri şi de timpuri, arătând atât felurile, cât şi cantităţile de bani ce au dat, nici conştiinţa lor fiind preacurată, au mărturisit de sine fără de multă constrângere: am dat şi ni s-a întâmplat să facă acest lucru, socotind că aceasta este rânduiala şi cu scopul ca să scăpăm de serviciul public; şi acum ne rugăm, dacă nu ne este îngăduit să fim în slujba bisericii, să primim înapoi măcar aurul ce l-am dat; findcă am dat unele giuvaeruri de-ale femeilor noastre. Ioan în privinţa aceasta a făgăduit sinodului zicând că eu îi voi libera pe ei de autoritatea de stat, rugând pe împăratul; voi însă dispuneţi ca dânşii să primească înapoi de la moştenitorii lui Antonin ceea ce au dat. Deci sinodul a hotărât ca ei să primească aurul de la moştenitorii lui Antonin şi să se împărtăşească în-lăuntrul altarului, dar să fie scoşi dintre preoţi, ca nu cumva, iertându-le aceasta, să se formeze obiceiul iudaic sau egiptean de a vinde şi a cumpă­ra preoţia. Fiindcă se zice că depravatul şi fals numitul patriarh al iudei­lor în fiecare an, sau an de an, schimbă pe mai-marii sinagogilor prin adunare de argint; asemenea şi imitatorul acestuia, patriarhul egipteni­lor, ca să se împlinească proorocia: «Preoţii lui pentru daruri răspun­deau, şi proorocii lui pentru argint preziceau» (Miheia 3, 11)”.
Din Canoanele celor şase sute treizeci Sfinţi Părinţi întruniţi la Calce-don: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar face obiect de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe altcineva dintre cei ce se numără în cler, ori ar promova pentru bani econom, sau ecdic, sau para-monar, sau pe oricare din canon pentru mârşav câştig, şi dacă se dovedeş­te că a făcut aceasta, să se primejduiască pentru treapta sa; şi cel hiroto­nit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau promovarea cea din negoţ; ci să fie străin de demnitatea sau de funcţia pe care a dobândit-o pe bani. Iar dacă cineva a fost mijlocitor în astfel de afaceri urâte şi ilegale, acela, dacă ar fi cleric, să cadă din treapta sa; iar dacă este laic sau monah, să se anatematizeze (can. 2).

Din enciclica preasfinţitului arhiepiscop al Constantinopolului Ghena-die şi a sinodului ţinut împreună cu dânsul: „Aşadar, să fie lepădat şi străin de orice demnitate ieraticească şi slujbă, şi supus blestemului ana­temei, atât cel ce crede că-1 va câştiga pe acesta cu bani, cât şi cel ce făgă­duieşte a-1 da pe acesta pe bani, ori cleric, ori mirean de ar fi, ori de s-ar dovedi, ori de nu s-ar dovedi că a făcut aceasta; căci nu se pot cândva îm­păca întreolaltă cele incompatibile, nici mamona să consimţească cu Dumnezeu, sau ca cei ce slujesc aceluia să slujească lui Dumnezeu; şi aceasta este hotărârea netăgăduită a Domnului: «Nu puteţi sluji lui Dum­nezeu şi lui mamona» (Mt. 6, 24)”.
Din Canoanele Sfântului Sinod al şaselea: „Cei ce pe bani se hirotonesc, sau episcopi, sau oricare clerici, iar nu după cercetarea şi alegerea vieţii, poruncim să se caterisească; dar şi cei ce i-au hirotonit” (can. 22).

Toţi să auzim aceasta şi în urechi să le luăm, nu numai arhiereii, ci şi cei ce sunt număraţi în cler şi toţi cei ce locuiesc în lume. Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu prisosinţă la cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături (Evr. 2, 1); căci nu cu argint, sau cu aur, care se stri­că, am fost răscumpăraţi din vieţuirea decăzută lăsată ca moştenire de strămoşi, ci prin cinstit Sângele lui Hristos, celui nevinovat şi neîntinat ca un miel (I Petru 1, 18-19). Astfel învaţă-ne şi pe noi, bărbate preasfinţite, să urmăm poruncilor din Scripturi, şi celor evanghelice şi apostolice, ca­nonice şi părinteşti, ca să ne supunem cuvintelor gurii voastre. Ridică-te Ia înălţimi, înalţă glasul tău întru tărie, mergi întru desfătare, vesteşte cu în­drăzneală, pentru ca să se desfiinţeze şi întru nimicire să se ducă punerea mâinilor pentru bani şi orice dacă urmează acesteia pentru iubire de argint, nedreptate şi neguţătorie, pentru câştig mârşav. Căci aceasta împreună cu cele de acest fel se vor nimici din poporul ales, prin chemarea numelui lui Hristos, primind darul mântuirii, şi toate spurcăciunile ce urmează răutatea din rădăcină împreună se vor tăia. Şi preoţii ca finicii vor înflori, insuflând celor ce se mântuiesc buna mireasmă a lui Hristos, cântând Bisericii cu biruinţă: Domnul a înlăturat de Ia tine nedreptăţile tale; încă şi îndulcind pe cei ce culeg rodurile, ajungând ei la bătrâneţe unse şi arătându-i pe ei moştenitorii fericirii aceleia şi vieţii nestricate.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie)

Canoanele Apostolice


CANONUL 1 apostolic (HIROTONIA EPISCOPULUI)
Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi.

(4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol, an 394; 13, 49, 50 Cartag.)
CANONUL 2 apostolic (HIROTONIA PREOTULUI ŞI A DIACONULUI)

Preotul să se hirotonească de către un episcop, la fel şi diaconul şi ceilalţi clerici.

(26, 70 apostolic; 19 sin. I ec; 33 Trui; 11 sin. Vil ec; 6 Gang.; 24, 26, 30 Laod.; 51, 89 Vasile cel Mare)
CANONUL 3 apostolic (PRINOASE LA ALTAR)

Dacă vreun episcop sau vreun presbiter, contrar rânduielii Domnului despre jertfă, ar aduce la altar alte lucruri, afară de spice de grâu nou ori struguri la vreme potrivită – fie miere, fie lapte, fie, în loc de vin, sicheră meşteşugită (băuturi meşteşugite), fie păsări, fie animale, fie legume -, să se caterisească. Să nu fie deci îngăduit a se aduce altceva la altar decât unt­delemn pentru candelă şi tămâie Ia vremea sfintei aduceri înainte.

(4 ap.; 28, 32, 57, 99 Trul; 37 Cartag.)
CANONUL 4 apostolic (PRINOASE PENTRU CLER)

Toate celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului şi presbiterilor acasă, iar nu la altar. Şi este clar (de înţeles) că episcopul şi presbiterii le vor împărţi diaconilor şi celorlalţi clerici.

(3, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.; 8 Teofil Alex.)
CANONUL 5 apostolic (SOŢIILE CLERICILOR)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi alunge soţia pe motiv (pretext) de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; şi stăruind (rămânând neînduplecat), să se caterisească.

(51 ap.; 3 sin. Iec; 6, 12, 13, 48 TruL; 1, 4, 9,10 Gang.; 4 Cartag.)
CANONUL 6 apostolic (INCOMPATIBILITĂŢI)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească.

(20, 81, 83 ap.; 3, 7IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II).
CANONUL 7 apostolic (SĂRBĂTORIREA PAŞTILOR)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Pastelor cu iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară, să se caterisească.

(64, 70 ap.; 11 Trul.; 1 Antioh.; 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.).
CANONUL 8 apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CLERULUI)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul (altul) din ca­talogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă (săvârşindu-se Sfânta Litur­ghie), nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vi­novat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod valid).

(1,2 Ancira; 10 Petru Alex.)
CANONUL 9 apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CREDINCIOŞILOR)

Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile, dar nu ră­mân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie să se afu­risească, ca făcând neorânduială în biserică.

(66, 80 Trul.; 2 Antioh.; 11 Sard.; 2 Dionisie Alex.)
CANONUL 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI).

Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

(11, 12, 32, 45, 48, 65 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 Antioh.; 9 Cartag.)
CANONUL 11 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI CATERISIŢI)

Dacă cineva, cleric fiind, s-ar ruga împreună cu un cleric caterisit, să se caterisească şi el.

(28 ap.; 4 Antioh.; 10 Cartag.)
CANONUL 12 apostolic (SCRISORI CANONICE DE RECOMANDARE)

Dacă vreun cleric sau laic afurisit, sau (încă) neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare (încre­dinţare), să se afurisească şi cel care 1-a primit, şi cel primit.

(32, 33 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 17 Trul.; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9 Sard.; 23, 106 Cartag.)
CANONUL 13 apostolic (PRELUNGIREA AFURISIRII)

Iar dacă (cineva) ar fi afurisit, aceluia să i se prelungească afurisirea, ca unuia care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu.

(12, 33 ap.; 17 Trul.)
CANONUL 14 apostolic (TRANSFERAREA EPISCOPILOR)

Nu este îngăduit ca un episcop, părăsindu-şi parohia (eparhia) sa, să să treacă la alta, chiar dacă ar fi silit (la aceasta) de către mai mulţi episcopi, fără numai dacă ar fi vreo cauză binecuvântată care-1 sileşte să facă aceasta, şi adică, putând el să aducă celor de acolo (din altă eparhie) vreun folos mai mare în ceea ce priveşte dreapta credinţă. Dar şi aceasta (să nu o facă) de la sine, ci prin chibzuinţă multor episcopi şi cu cea mai mare rugăminte (în urma celei mai mari stăruinţe).

(33 ap.; 15 sin. I ec; 5 sin. IV ec; 20 Trul.; 13, 16, 18, 27 Antioh.; 1, 2, 17 Sard.; 48 Carţag.)
CANONUL 15 apostolic (TRANSFERAREA CLERULUI)

Dacă vreun presbiter sau diacon sau în genere oricare din rândul cleri­cilor, părăsind parohia (enoria) sa, s-ar duce în alta, mutându-se cu totulva trece în altă parohie (enorie), contrar socotinţei (fără voia) episcopului său, poruncim ca acela să nu mai slujească, mai ales dacă, după ce a fost chemat de episcopul său să se reîntoarcă, nu s-a supus, rămânând (persis­tând) în neorânduială; să fie totuşi primit acolo în comuniune ca un laic.

(15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 3 Antioh.; 5, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)
CANONUL 16: (TRANSFERAREA CLERULUI)

Iar dacă episcopul Ia care s-ar găsi (unii ca aceştia), nesocotind oprirea hotărâtă împotriva lor, i-ar primi pe ei ca (fiind) clerici, să se afurisească, ca învăţător al neorânduielii.

(15 ap.; 15 sin. Iec; 17 Trul.; 3 Antioh.)
CANONUL 17 apostolic (STAREA CIVILĂ A CLERULUI)

Cel care s-a legat cu două căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti).

(18 ap.; 3 Trul.; 12 Va sile cel Mare)
CANONUL 18 apostolic (CLERICII SĂ SE CĂSĂTOREASCĂ CU FECIOARE)

Cel ce a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată (alungată) sau desfrâ­nată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă) nu poale să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice din rândul clerului (din catalogul stării preoţeşti).

(17, 3, 26 Trul.; 27 Vasile cel Mare)

(Nov. 6, 1, 3; Nov. 22, 42 şi în Pravila cea Mare, an 1652 – glavele 61 şi 68)
CANONUL 19 apostolic (IMPEDIMENTE DE ÎNRUDIRE LA CĂSĂTORIA CLERULUI)

Cel care a luat (în căsătorie) două surori, sau o nepoată (de soră sau de frate), nu poate să fie cleric.

(26, 54 Trul.; 2 Neocez.; 23, 78, 87 Vasile cel Mare; 5 feofil Alex.)
CANONUL 20 apostolic (OPRIREA CLERULUI DE A DA GIRURI)

Clericul care dă giruri (garanţii) să se caterisească.

(6, 81 ap.; 3, 30 sin. IVec; 7 Sard.; 75 Cartag.)
CANONUL 21 apostolic (CLERICI EUNUCI)

Dacă cineva a devenit eunuc (scopit, famen) din sila oamenilor, sau dacă în persecuţie a fost lipsit de cele ale bărbaţilor, sau dacă aşa s-a născut, şi este vrednic, acela să se facă (să devie) episcop.
CANONUL 22 apostolic (LAICUL CARE SE CASTREAZĂ NU POATE DEVENI CLERIC)

Cel ce s-a castrat (scopit) pe sine să nu se facă cleric, fiindcă ucigaş de sine este şi vrăjmaş al creaţiei (rânduielii) lui Dumnezeu.
CANONUL 23 apostolic (CLERICUL CARE SE CASTREAZĂ SE CATERISEŞTE)

Dacă cineva cleric fiind, se castrează (scopeşte), să se caterisească, căci este ucigaşul lui însuşi.
CANONUL 24 apostolic (LAICUL CARE SE CASTREAZĂ SE AFURISEŞTE)

Laicul castrându-se (scopindu-se) pe sine însuşi, să se afurisească trei ani, căci este pizmaşul propriei sale vieţi.

(La toate aceste Canoane 21, 22, 23 şi 24 Apostolice, a se vedea şi canonul 1 sin. I ecumenic şi canonul 8 sin. I-II)
CANONUL 25 apostolic (SA NU SE DEA DOUA PEDEPSE PENTRU ACEEAŞI FAPTĂ)

Episcopul ori presbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare, sau în jurământ strâmb (sperjur), sau în furtişag să se caterisească, dar să nu se afurisească, căci zice Scriptura: să nu urgiseşti de două ori pentru ace­laşi lucru (Naum 1, 9). Asemenea şi ceilalţi clerici.

(29, 30 ap.; 9 sin. I ec; 4, 21 Trui; 1, 8 Neocez.; 27 Cartag.; 3, 32, 51, 70, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 26 apostolic (ESTE INTERZISĂ CĂSĂTORIA DUPĂ HIROTONIE)

Dintre cei care au intrat în cler neînsuraţi, orânduim că se pot căsători numai citeţii şi psalţii (cântăreţii), care vor.

(5, 31 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 6, 12, 13, 20, 30, 48 TruL; 10 Ancira; 1 Neocez.; 16 Cartag.; 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 27 apostolic (OSÂNDIREA CLERICILOR CARE BAT)

Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul sau diaconul care ar bate pe credincioşii care păcătuiesc, ori pe necredincioşii care au săvârşit nedreptate şi care prin astfel de lucruri voiesc să-i înfricoşeze, pentru că Domnul nicăieri nu ne-a învăţat aceasta, ci dimpotrivă, El fiind lovit, nu a dat lovitura înapoi, fiind ocărât, nu răspunde prin ocară şi pă­timind nu ameninţă (I Petru 2, 23).

(9 sin. I-Il)
CANONUL 28 apostolic (OSÂNDIREA CATERISIŢILOR CARE SLUJESC)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon caterisit după dreptate, pentru vinovăţii învederate (evidente), ar îndrăzni să se atingă de slujba ca­re i-a fost lui încredinţată oarecând, acela să se taie cu totul de la Biserică.

(5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 29 sin. IV ec; 14 Sard.; 4, 12, 15 Antioh.; 29, 65 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)
CANONUL 29 apostolic (OSÂNDIREA SIMONIEI)

Dacă vreun episcop presbiter sau diacon ar dobândi această vrednicie (demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce 1-a hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru.

(2 sin. IV ec; 22, 23 TruL; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epist. lui Ghenadie şi a lui Tarasie – Contra Simoniei)
CANONUL 30 apostolic (OSÂNDIREA CELOR CARE SE FOLOSESC DE INFLUENŢA DREGĂTORILOR LUMEŞTI PENTRU A DEVENI EPISCOPI)

Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori (dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, de asemeni şi toţi părtaşii (complicii) lui.

(4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 13 Laod)
CANONUL 31 apostolic (OSÂNDIREA SCHISMEI)

Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propriul său episcop, ar face adunare osebită (separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-1 cu nimic vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran (uzurpator). De asemenea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga (ataşa) lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului.

(6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sâni.; 5 Antioh.; 10, 11 Cartag.; 13, 14, 15 sin. 1-11)
CANONUL 32 apostolic (RIDICAREA AFURISIRII)

Dacă vreun presbiter sau diacon se afuriseşte de către episcop, să nu fie îngăduit să fie primit de altul (de alt episcop), ci doar de către cel care 1-a afurisit pe el, decât numai dacă din întâmplare ar fi murit (s-ar săvârşi din viaţă) episcopul care 1-a afurisit pe el.

(12, 13, 16 ap.; 5 sin. I ec; 6 sin. II ec; 6 Antioh.; 13 SanL; 11, 29, 133 Cartag.)
CANONUL 33 apostolic (CĂRŢILE SAU SCRISORILE CANONICE DE PREOŢIE)

Nici unul dintre episcopii şi presbiterii sau diaconii străini să nu se pri­mească fără scrisori de încredinţare (recomandare), şi aducându-le pe acestea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe, să fie primiţi, iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuinţă, să nu-i primiţi pe ei în biserică (comunitate), fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).

(12, 13 ap.; 11, 13 sin. IV ec; 7, 8, Antioh.; 42 Laod.; 23, 106 Cartag.)
CANONUL 34 apostolic (AUTOCEFALIA ŞI AUTONOMIA)

Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (în­semnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stă­pânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tu­turor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Dom­nul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.

(4, 6, 7 sin. 1 ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36, 39 Trul.; 9 Antioh.)
CANONUL 35 apostolic (AUTONOMIA EPARHIALĂ)

Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviinţarea celor care stăpânesc cetăţile sau satele acelea, să se caterisească şi ei, şi cei pe care i-a hirotonit.

(15 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 5 sin. IV ec; 17 Trul.; 13 Ancira; 13, 22 Antioh.; 3, 15 Sard.; 48, 54 Cartag.)
CANONUL 36 apostolic (AFURISIREA CLERICILOR CARE NU-ŞI OCUPA SLUJBA)

Dacă cineva fiind hirotonit episcop, nu ar primi slujba aceasta şi purtarea de grijă a poporului care i s-a dat în mână (încredinţat lui), acela să fie (să rămână) afurisit până ce-o va primi (slujba); asemenea şi pres-biterul şi diaconul. Iar dacă ducându-se (acolo) nu ar fi primit, nu după voia sa (nu din pricina sa), ci din cauza blestemăţiei poporului, el să fie (ră­mână) totuşi episcop, dar clerul cetăţii aceleia să se afurisească, fiindcă (ei, clericii) nu au strunit poporul cel atât de nesupus.

(16 sin. I ec; 29 sin. IV ec; 37 Trui; 18 Ancira; 17, 18 Antioh.; 17 sin. I-II; 1,2, 3 Chirii Alex.)
CANONUL 37 apostolic (SINOADELE PLENARE)

De două ori pe an să fie (întrunit) sinodul episcopilor, şi ei să cerceteze împreună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (contro­versele) bisericeşti care se vor ivi: o dată, adică, în a patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară, în a douăsprezecea zi a lui octombrie.

(34 ap.; 5 sin. 1 ec; 2 sin. 11 ec; 19 sin. IV ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 40 Laod.; 18, 73 Cartag.)
CANONUL 38 apostolic (EPISCOPII CA ECONOMI PRINCIPALI AI AVERII BISERICEŞTI)

Episcopul să poarte grija tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească, administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte (să le hărăzească) ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele ce sunt ale Bisericii.

(41 ap.; 26 sin. IV ec; 11, 12 sin. VII ec; 35 Trul; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofil Alex.; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 39 apostolic (ASCULTAREA CLERULUI DE EPISCOPI)

Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără încuviinţarea epis­copului, căci acesta este cel căruia i s-a încredinţat poporul Domnului şi acela de Ia care se va cere socoteală pentru sufletele lor.

(38, 40, 41 ap.; 12 sin. Vil ce; 57 Laod.; 6, 7, 33 Cartag.)
CANONUL 40 apostolic (AVEREA EPISCOPULUI)

Să fie arătate (cunoscute în mod lămurit) bunurile (lucrurile) proprii ale episcopului (în cazul că ar avea şi bunuri proprii) şi să fie arătate (cu­noscute în mod lămurit) şi cele domneşti (bunurile Domnului, ale Bisericii), ca episcopul să aibă putere când s-ar săvârşi din viaţă să lase ale sale cui vrea şi cum vrea şi să nu se piardă cele ale episcopului sub cu­vânt că ar fi bunuri bisericeşti, atunci când el ar avea soţie şi copii sau rude sau casnici. Căci este drept înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor ca nici Biserica să nu sufere vreo pagubă din pricina necunoaşterii bunuri­lor episcopului şi ca nici episcopul sau rudele lui să-şi risipească (bunu­rile) din pricina Bisericii, sau să cadă şi la certuri (procese) ai săi, şi moar­tea lui să se acopere de ocări.

(38, 41 ap.; 22 sin. IVec; 35 TruL; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)
CANONUL 41 apostolic (EPISCOPUL ESTE CĂPETENIA EPARHIEI IN TOATE PRIVINŢELE)

Poruncim ca episcopul să aibă stăpânirea bunurilor Bisericii. Căci dacă sunt a i se încredinţa lui sufletele cele de preţ ale oamenilor, atunci cu cât mai mult se cade ca el să poruncească asupra banilor, aşa că toate să se cârmuiască prin stăpânirea (autoritatea) sa, şi celor lipsiţi să li se facă parte (să li se hărăzească) prin presbiteri şi diaconi, cu frica lui Dum­nezeu şi cu toată evlavia (cuviinţa). Să se împărtăşească însă şi el din cele trebuitoare (dacă ar avea trebuinţă) în lipsurile sale presante şi în cele ale fraţilor pe care-i adăposteşte, pentru ca în nici un chip aceştia să nu su­fere lipsă; căci legea lui Dumnezeu a orânduit ca cei ce ostenesc la altar (slujesc altarului), de la altar să se hrănească (I Cor. 9, 7, 13), pentru că nici ostaşul nu poartă niciodată armele asupra vrăjmaşilor cu proviziile sale proprii.

(38, 39 ap.; 26 sin. IV ec; 12 sin. VII ec; 24, 25 Antioh.; 10, 11 Teofil Alex.; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 42 apostolic (OSÂNDIREA JOCURILOR DE NOROC ŞI A BEŢIEI)

Episcopul ori presbiterul, ori diaconul, petrecând cu zaruri şi cu beţii, ori să înceteze, ori să se caterisească.

(43, 54 ap.; 22 sin. VII ec; 9, 50 Trui; 24, 55 Laocl; 40, 60 Cartag.)
CANONUL 43 apostolic (OSÂNDIREA JOCURILOR DE NOROC ŞI A BEŢIEI)

Ipodiaconul sau citeţul sau cântăreţul, aceleaşi făcând, ori să înceteze, ori să se afurisească; de asemenea şi laicul.

(42, 54 ap.; 22 sin. VII ec; 9, 50 Trui; 24, 55 Laod.; 40, 60 Cartag.)
CANONUL 44 apostolic (OSÂNDIREA DOBÂNDEI ŞI A CAMETEI)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, care va cere dobândă (camătă), de la cei pe care îi împrumută, ori să înceteze, ori să se caterisească.

(17 sin. 1 ec; 10 Trui; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 14 Vasile cel Mare; 6 Grig. Nyssa)
CANONUL 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.

(10, 11, 46, 64 ap.; 2, 4 sin. UI ec; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laod.; 9 Tim. Alex.)
CANONUL 46 apostolic (TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu ne­credinciosul? (II Cor. 6,15).

(47, 68 ap.; 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 95 Trui.; 7, 8 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare)
CANONUL 47 apostolic (BOTEZUL VALID NU SE REPETA)

Episcopul sau presbiterul dacă ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevărat sau dacă nu ar boteza pe cel spurcat de către eretici (cei fără credinţă adevărată), să se caterisească, ca unul care ia în râs crucea şi moartea Domnului şi nu deosebeşte preoţii adevăraţi de preoţii mincinoşi.

(46, 49, 50 ap.; 8, 19 sin. I ec; 7 sin. 11 ec; 84, 95 Trui; 32 Laod.; 48, 72 Cartag.; 1, 47, 91 Vasile cel Mare)
CANONUL 48 apostolic (OSÂNDIREA CONCUBINAJULUI)

Dacă vreun laic, alungându-şi soţia, ar lua pe alta sau pe una părăsită de altul, să se afurisească.

(87, 93 TruL; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 35, 48, 72 Vasile cel Mare)
CANONUL 49 apostolic (BOTEZUL SE SĂVÂRŞEŞTE NUMAI ÎN SFÂNTA TREIME)

Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar boteza după orânduirea Domnului, în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, ci în trei fără de început, sau în trei firi sau în trei mângăitori, să se caterisească.

(46, 47, 50, 68ap.; 7sin. IIec; 78, 84, 95, 96 TruL; 12 Neocez.; 47, 48 Laod.; 45, 48, 72, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)
CANONUL 50 apostolic (BOTEZUL SE SĂVÂRŞEŞTE PRIN TREI AFUNDĂRI)

Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: mergând, învăţaţi toate nea­murile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28,19).

(46, 47, 49 ap.; 7 sin. 11 ec; 95 TruL; 12 Neocez.; 47 Laod.; 47 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)
CANONUL 51 apostolic (RIGORISMUL FĂŢARNIC ŞI HULIREA LUI DUMNEZEU SE OSÂNDESC ÎNDOIT)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din catalogul (cinul) preoţesc, se ţine departe (s-ar abţine) de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie 1-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să se îndrepteze din Biserică (să se afurisească). Asemenea şi laicul.

(5, 25, 53, 66 ap.; 16 sin. IVec; 13 TruL; 14 Ancira; 1, 2, 4, 14, 21 Gang.)
CANONUL 52 apostolic (PRIMIREA ÎN BISERICA A CELOR CE SE POCĂIESC)

Dacă vreun episcop sau presbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl îndepărtează (îl respinge), să se caterisească, pentru că mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7).
CANONUL 53 apostolic (RIGORISMUL FĂŢARNIC SE OSÂNDEŞTE)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon nu se înfruptă (nu mănâncă) în zilele de sărbători din cărnuri şi din vin, scârbindu-se, iar nu pentru înfrânare, să se caterisească, ca unul care si-a vătămat propria sa conştiinţă şi care s-a făcut multora pricinuitor de sminteală.

(51, 66 ap.; 14 Ancira; 2, 21 Gang.)
CANONUL 54 apostolic (OPRIREA CLERICILOR DE A PETRECE ÎN CÂRCIUMI)

Dacă vreun cleric ar fi văzut (prins) mâncând în cârciumă, să se afuri­sească, afară numai dacă fiind la drum (în călătorie) a tras de nevoie la ospătărie.

(9 Trul; 24 Laod.; 40 Cartag.)

i
CANONUL 55 apostolic (PEDEPSIREA PENTRU DEFĂIMAREA EPISCOPULUI)

Dacă vreun cleric ar ocărî pe episcop, să se caterisească; pentru că „pe mai-marele poporului tău nu-1 vei grăi de rău” (Fapte 23, 5)

(31, 39 ap.; 8 sin. IVec; 34 Trul.; 58 Laod.; 7 Cartag.)
CANONUL 56 apostolic (DEFĂIMAREA PREOTULUI ŞI A DIACONULUI)

Dacă vreun cleric ar ocărî pe presbiter sau pe diacon, să se afurisească.

(18 sin. I ec; 7 Trul.; 21 Laod.; 39 Vasile cel Mare)
CANONUL 57 apostolic (PEDEAPSA PENTRU BATJOCURA CELOR CU DEFECTE FIZICE)

Dacă vreun cleric ar batjocori (ar lua în bătaie de joc) fie pe cel şchiop, fie pe cel surd, fie pe cel orb, fie pe cel vătămat la picioare, să se afuriseas­că; asemenea şi laicul.
CANONUL 58 apostolic (ÎNDATORIREA CLERULUI DE A CATEHIZA ŞI PREDICA)

Episcopul sau presbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia dreapta credinţă, să se afurisească, iar stăruind în nepăsare şi în lenevie, să se caterisească.

(19 TruL; 11 Sard.; 19 Laod.; 71, 121, 123 Cartag.)
CANONUL 59 apostolic (OCROTIREA CLERICILOR SĂRACI)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon nu ar da cele de trebuinţă vreunuia dintre clerici care ar fi lipsiţi (săraci), să se afurisească, iar stă­ruind, să se caterisească întocmai ca unul carele a ucis pe fratele său.

(4, 38, 41 ap.; 7, 8 Gang.; 37 Cartag.; 8 Teofil Alex.)
CANONUL 60 apostolic (CĂRŢILE APOCRIFE ŞI ERETICE)

Dacă în Biserică ar răspândi cineva, ca sfinte, cărţile cu titluri (nume) false ale necredincioşilor (ereticilor), spre paguba poporului şi a clerului, să se caterisească.

(85 ap.; 9 sin. VII ec; 63 TruL; 59, 60 Laod.; 24 Cartag.)
CANONUL 61 apostolic (PĂCATE CARE OPRESC DE LA PREOŢIE)

Dacă împotriva unui credincios se face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter sau de o altă oarecare faptă oprită şi s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler (să nu devină cleric).

(25 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 6 sin. II ec; 33 TruL; 12 Ancira; 1,9,12 Neocez.; 128, 129, 130 Cartag.; 89 Vasile cel Mare; 5, 6 Grig. Nyssa; 3, 6 Teofd Alex.)
CANONUL 62 apostolic (APOSTAZIA CLERULUI)

Dacă pentru frica omenească fie a vreunui iudeu, fie a vreunui elin, sau a vreunui eretic, vreun cleric cumva leapădă numele lui Hristos, să se în­depărteze din Biserică (să se dea anatemei); iar dacă leapădă numele de cleric, să se caterisească; dar pocăindu-se să fie primit ca laic.

(10 sin. I ec; 1, 2, 3, 12 Ancira; 10, 14 Petru Alex.; 2 Teofd Alex.; Epistola lui Atanasie cel Mare către Rufinian)
CANONUL 63 apostolic (MÂNCĂRURI OPRITE)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul stării preoţeşti (din cinul preoţesc) ar mânca fie carne în sânge (de animal viu, sugrumat sau înecat), fie animat muşcat (rănit) de fiară, fie mortăciu­ne, să se caterisească, pentru că legea a oprit aceasta (Facerea 9, 4; Fapte 15, 29); iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(67 TruL; 2 Gang.)
CANONUL 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECRESTINII ŞI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.

(7, 45, 70, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 6, 29, 33, 37, 38 Laod.)
CANONUL 65 apostolic (BĂTAIA SAU LOVIREA SE OSÂNDEŞTE)

Dacă în ceartă (sfadă), vreun cleric ar lovi pe cineva şi dintr-o lovitură l-ar omorî, să se caterisească pentru pripirea sa, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(27 ap.; 9 sin. 1-11; 22, 23 Ancira; 8, 54, 55, 56, 57 Vasile cel Mare; 5 Grig. Nyssa)
CANONUL 66 apostolic (POSTUL DE DUMINICA ŞI SÂMBĂTA)

Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una), să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.

(51, 53 ap.; 16 sin. IV ec; 13, 55 Trul.; 14 Ancira; 18, 21 Gang.; 29, 49, 51 Laod.)
CANONUL 67 apostolic (OSÂNDIREA CELOR CE STRICĂ FECIOARE)

Dacă cineva ar apuca cu de-a sila (ar strica, ar silui) o fată nelogodită, să se afurisească; şi să nu-i fie permis aceluia a lua pe alta, ci pe aceea să o ţie, pe care a ales-o (stricat-o), chiar dacă ar fi săracă.

(27 sin. IV ec; 92, 98 Trul; 11 Ancira; 22, 25, 26,30, 69 Vasile cel Mare)
CANONUL 68 apostolic (HIROTONIA SĂ NU SE REPETE)

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon, va primi a doua hiro­tonie de la altcineva, să se caterisească şi el, şi cel ce 1-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de unii ca aceştia nu este cu putinţă să fie nici cred­incioşi, nici clerici.

(46, 47 ap.; 8, 19 sin. I ec; 4 sin. II ec; 5 sin. IU ec; 8, 32 Laod.; 36, 48, 57, 68 Carţag.; 1, 3 Vasile cel Mare)
CANONUL 69 apostolic (POSTURILE DE CĂPETENIE)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte sfânta patruzecime a Paştilor (marele post), sau miercurea sau vinerea, să se caterisească; afară numai dacă ar fi împiedi­cat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(29, 56, 89 TruL; 19 Gang.; 49, 50, 51 Laod.; 1 Dionisie Alex.; 15 Petru Alex.; 8, 10 Timotei Alex.)
CANONUL 70 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII RELIGIOASE CU IUDEII)

Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricare din catalogul (rândul) clericilor ar posti cu iudeii, sau ar prăznui (ar serba, ar ţine) săr­bătorile cu ei, sau ar primi de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(7, 64, 71 ap.; 11 TruL; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)
CANONUL 71 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CULTICE CU PĂGÂNII ŞI IUDEII)

Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.

(7, 64, 70 ap.; 11, 94 Irul.; 7, 24 Ancira; 1 Antioh.; 29, 37, 38, 39 Sard.; 21 Cartag.)
CANONUL 72 apostolic (OSÂNDIREA SACRILEGIULUI SAU IEROSILIEI)

Dacă vreun cleric sau laic ar fura din Sfânta Biserică ceară sau untde­lemn, să se afurisească şi să întoarcă (restituie) încincit împreună cu ceea ce a luat.

(25, 38, 73 ap.; 25 Antioh.; 10 sin. l-U; 8 Grig. Nyssa)
CANONUL 73 apostolic (OSÂNDIREA SACRILEGIULUI SAU IEROSILIEI)

Vas sfinţit de aur sau de argint, sau pânză (sfinţită) nimeni să nu-şi mai însuşească spre întrebuinţare proprie, căci este lucru fără de lege (potriv­nic legii). Iar de s-ar vădi cineva (făcând una ca aceasta), sa se pedep­sească cu afurisirea.

(25, 38, 72 ap.; 10 sin. I-II; 8 Grig. Nyssa; 2 Chiri! Alex.)
CANONUL 74 apostolic (JUDECAREA EPISCOPILOR)

Kpiscopul pârât pentru oarece de către oameni vrednici de încredere, acela să fie chemat neapărat de către (ceilalţi) episcopi; şi dacă se va înfă­ţişa şi va mărturisi, ori ar fi dovedit, să se hotărască pedeapsa, iar dacă fi­ind chemat, nu se va supune (nu ar da ascultare), să fie chemat şi a doua oară, trimiţându-se după el doi episcopi. Iar dacă nici astfel nu se va su­pune (nu va asculta), să fie chemat şi a treia oară, trimiţându-se din nou doi episcopi la el. Iar dacă nesocotind şi aceasta (o astfel de chemare) nu se va înfăţişa, sinodul să hotărască împotriva lui cele ce i se vor părea (po­trivite), ca să nu i se pară a câştiga fugind de judecată.

(34, 37, 75 op.; 6 sin. II ec; 9, 17, 19, 21 sin. IV ce; 8 Trul.; 14, 15, 29 Antinh.; 40 Laod.; 4 Surd.; 8. 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130. 132 Cărnii;.; 13 sin. 1-11; 9 Teofil Alex.)
CANONUL 75 apostolic (MARTORII ÎMPOTRIVA EPISCOPULUI)

La mărturia cea împotriva episcopului să nu se primească ereticul şi nici numai un singur credincios, căci prin gura (mărturia) a doi sau trei martori se va întemeia tot cuvântul (Matei 18,16).

(2 sin. I ec; 6 sin. II ec; 59, 131, 132 Cartag.; 9 Teofil Alex.)
CANONUL 76 apostolic (EPISCOPIA NU SE MOŞTENEŞTE)

Orânduim că nu se cuvine ca episcopul să hirotonească în demnitatea episcopală pe cine voieşte, dăruind-o fratelui sau fiului sau altei rude, căci nu este drept să se rânduiască moştenitori episcopiei, dăruind simţirii (pa-timei) omeneşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu; pentru că nu se cade a pune Biserica lui Dumnezeu sub moştenitori. Iar dacă va face cineva aceasta, hi­rotonia să rămână fără tărie, iar el să se pedepsească cu afurisire.

(1, 30 ap.; 4 sin. 1 ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 22, 49 Cartag.)
CANONUL 77 apostolic (DEFECTELE FIZICE SIMPLE NU ÎMPIEDICĂ INTRAREA ÎN CLER)

Dacă cineva ar fi cu ochiul vătămat sau cu piciorul rănit, dar este vred­nic de episcopie, să fie (să devie), căci nu stricăciunea (defectul) trupului îl spurcă pe el, ci necurăţirea sufletului.

(22, 23, 25, 29, 79, 80 ap.; 2, 9, 10 sin.Iec; 2 sin. IVec; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 10, 22, 23 TruL; 1, 9 Neocez.; 4, 12 Laod.; 5, 15, 16, 45, 63 Cartag.; 8 sin. 1-11; 61, 64, 82, 90 Vasile cel Mare; 5, 6 Grig. Nyssa)
CANONUL 78 apostolic (DEFECTELE FIZICE GRAVE ÎMPIEDICĂ INTRAREA ÎN CLER)

Iar surd fiind şi orb, să nu fie (să nu se facă) episcop, nu pentru că ar fi spurcat, ci pentru ca să nu împiedice (să nu încurce) cele bisericeşti.

(22, 23, 25, 29, 77, 80 ap.; 2, 9, 10 sin. I ec; 2 sin. IV ec; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 10, 22, 23 TruL; 4, 12 Laod.; 5, 15, 16, 45, 63 Cartag.; 8 sin. I-II; 61, 64, 82, 90 Vasile cel Mare; 5, 6 Grig. Nyssa)
CANONUL 79 apostolic (DEMONIZAŢII NU POT INTRA ÎN CLER)

Dacă cineva este îndrăcit (are demon), să nu se facă (să nu devie) cle­ric, dar nici să nu se roage împreună cu credincioşii, însă curăţindu-se, să se primenească şi, dacă ar fi vrednic, să se facă (cleric).

(60 TruL; 2, 3, 4, 14 Timotei Alex.)
CANONUL 80 apostolic (NEOFIŢII NU POT FI FĂCUŢI EPISCOPI)

Pe cel ce a venit din viaţa păgânească si a fost botezat, sau (pe cel ce a venit) din petrecerea uşuratică (păcătoasă) a vieţii, nu este drept a-1 rândui (promova, face) îndată episcop; căci este lucru nedrept ca cel care încă n-a arătat în nici un chip destoinicie (pricepere) să fie altora învăţător; afară numai dacă aceasta se face prin harul dumnezeiesc.

(2 sin. 1 ec; 2 sin. Vil ec; 12 Neocez.; 3, 12 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. 1-11; 4 Chirii Alex.)
CANONUL 81 apostolic (FUNCŢIUNI PUBLICE INCOMPATIBILE CU SLUJIREA PREOŢEASCĂ)

Am zis că nu se cuvine ca episcopul sau presbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), ci să se hărăzească (dedice) nevoilor (treburilor) bisericeşti. Deci ori să se supună a nu face aceasta, ori să se caterisească, căci, după povăţuirea Domnească (a Domnului), nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24).

(6, 20, 83 ap.; 3, 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)
CANONUL 82 apostolic (PRIMIREA SCLAVILOR ÎN CLER)

Nu permitem să se rânduiască (promoveze) în cler casnicii (sclavii) fără învoirea stăpânilor, spre mâhnirea stăpânilor care i-au dobândit pe ei, pentru că una ca aceasta pricinuieşte (duce Ia) prăbuşirea caselor. Iar dacă sclavul s-ar arăta cândva vrednic pentru hirotonie în vreo treaptă, precum s-a arătat şi Onisim al nostru, şi vor îngădui stăpânii şi-1 vor elibe­ra şi-1 vor slobozi (lăsa) din casă, să se facă.

(6, 81, 83 ap.; 4sin. IVec; 85 Tnil; 3 Gang.; 64, 82 Cartag.)
CANONUL 83 apostolic (PREOŢIA ŞI OASTEA SUNT INCOMPATIBILE)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exer­citând o funcţie militară) şi voind să le ţie pe amândouă, dregătoria ro­mană de stat şi cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, şi ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21).

(6, 81 ap.; 3, 7 sin. IV ec; 10 sin. Vil ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II; 55 Vasile cel Mare)
CANONUL 84 apostolic (DEFĂIMAREA STĂPÂNIRII DE STAT SE PEDEPSEŞTE)

Dacă cineva ar ocărî fără dreptate pe împărat (cârmuitor) sau pe dre­gător, să sufere pedeapsa şi, dacă este cleric, să se caterisească, iar dacă este laic, să se afurisească.

(55-56 ap.)
CANONUL 85 apostolic (DESPRE CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI)

Vouă, tuturor clericilor şi laicilor, să vă fie cărţi cinstite şi sfinte adică ale Vechiului Testament: Cinci ale lui Moise – Facerea, Ieşirea, Leviticul, Nu-merii, Deuteronomul; a lui lsus Navi – una; a Judecătorilor – una; a lui Rut – una; patru ale împăraţilor; două Paralipomene ale cărţii zilelor; două Ezdra; una Estera; trei ale Macabeilor; una a lui Iov; una a Psaltirii; trei ale lui Solomon — Pildele; Ecclesiastul; Cântarea Cântărilor; ale Proorocilor -douăsprezece; a lui Isaia – una; a lui Ieremia – una; a lui Iezechiel – una; a lui Daniel — una. Pe deasupra, să vă mai fie aminte (să vi se mai adauge vouă) spre a învăţa pe tinerii voştri: înţelepciunea mult învăţatului Sirah. Iar ale noastre (adică ale Noului Testament) patru Evanghelii: a lui Matei, a lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan; patrusprezece epistole ale lui Pavel, două epistole ale lui Petru; trei ale lui Ioan; una a lui lacob; una a lui Iuda; două epistole ale lui Clement şi „orânduirile” (aşezămintele, constituţiile) făcute cunoscute vouă episcopilor în opt cărţi, prin mine Climent, care nu trebu­iesc a fi date în vileag între toţi, din pricina lucrurilor tainice dintr-însele; şi Faptele Apostolilor noştri.

(60 ap.; 2 Trul.; 60 Lood.; 24, Cartag.; Atanasie cel Mare: Despre săr­bători; Grigorie Teologul: Despre Cărţile Sfintei Scripturi; Amfilohie: Despre cărţile Sfintei Scripturi)

 

Canoanele Sinoadelor Ecumenice

Canoanele Sinodului I ecumenic de la Niceea (AN 325)

CANONUL 1 Sin. I ec. (AUTOMUTILAŢII NU POT FI CLERICI)
Dacă cineva în boală s-a tăiat cu meşteşug (s-a operat) de către medici, sau de către barbari s-a tăiat, acesta să rămână în cler; iar dacă cineva să­nătos fiind s-a tăiat pe sine, acesta, chiar dacă se numără în cler (chiar dacă este membru al clerului), se cade să înceteze (a mai face parte din cler) şi de acum înainte, nici unul dintre cei de felul acesta nu trebuie să se înainteze (în cler).
Precum este lucrul vădit că (aici) se vorbeşte despre cei ce fac isprava aceasta înadins şi care îndrăznesc să se taie pe ei înşişi; tot la fel (este vădit că) dacă oarecari au fost scopiţi (făcuţi eunuci) de către barbari sau de către stăpâni, însă altminterea s-ar găsi vrednici, pe unii ca aceştia canonul îi primeşte în cler.
(21, 22, 23,24 ap.; 8 sin. I-II)

CANONUL 2 Sin. I ec. (NEOFIŢII SĂ NU FIE PRIMIŢI ÎN CLER)
Deoarece multe s-au făcut împotriva canonului bisericesc, fie din nevoie, fie în alt chip, la stăruinţa oamenilor, încât oamenii abia veniţi de la viaţa păgânească la credinţă şi care în scurtă vreme au fost catehizaţi se aduc îndată la baia spirituală, şi deodată cu botezarea se înaintează Ia episcopat sau la presbiterat, s-a socotit că este bine ca de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă; pentru că îi trebuie timp de mai multă ispitire celui care se catehizează (catehumenului) şi după botez. Căci este lămurită Scriptura apostolică ce zice: „Nu neofit, ca nu mândrindu-se să cadă în osândă şi în lanţul (cursa), diavolului” (I Tim. 3, 6). Iar dacă cu trecerea vremii, s-ar afla vreo păcătuire sufletească cu privire la o per­soană (a unei persoAne) şi s-ar dovedi de către doi sau trei martori, unul ca acela să înceteze din cler. Iar cel ce ar face (ar proceda) împotriva acesto­ra, aceluia i se va pune Ia îndoială calitatea de cleric (în privinţa aparte­nenţei Iui la cler), ca unul care a cutezat să se împotrivească marelui sinod.
(61, 75, 80 ap.; 9 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 3 Laod.; 10 Sard.; 17 sin. I-II; 89 Vasile cel Mare; 1, 4 Grig. Nyssa)

CANONUL 3 Sin. I ec. (CLERICII SA NU AIBĂ ŢIITOARE)
Marele sinod a oprit cu desăvârşire, fie episcopului, fie presbiterului, fie diaconului, fie oricui dintre cei care sunt în cler, să li se îngăduie a avea femeie împreună locuitoare (concubină), afară doar de mamă, sau soră, sau mătuşă, sau numai astfel de persoAne cu privire la care a fugit toată bănuiala (prin care a scăpat de sub toată bănuiala).
(5, 26 ap.; 5, 12, 13 Trul; 18, 22 VI ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Sin. I ec. (ALEGEREA ŞI HIROTONIA EPISCOPILOR)
Se cuvine aşadar ca episcopul să se aşeze (catistaste) de către toţi (epis­copii) cei din eparhie (mitropolie, provincie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie stăruitoare (presantă, constrângătoare), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, îm­preună alegători făcându-se şi cei absenţi şi consimţind prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.
(1 ap.; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol; 13, 49, 50 Cartag.)

CANONUL 5 Sin. I ec. (SINOADELE MITROPOLITANE)
În privinţa celor ce au fost excomunicaţi (afurisiţi) de către episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică, să se ţină rânduiala cea după canonul care hotărăşte că cei scoşi (izgoniţi, afurisiţi) de către unii să nu se primească de către alţii. Să se cerceteze însă ca nu cumva aceştia să fi ajuns excomunicaţi din împuţi­narea sufletului (din micimea de suflet) sau din vrajbă sau din vreo altă scădere de acest fel a episcopului. Deci pentru ca lucrul acesta să fie cer­cetat după cuviinţă, s-a socotit (părut) că este bine să aibă Ioc (să se ţină) sinoade în fiecare an, de două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie), pentru ca obştea tuturor episcopilor eparhiei (mitropoliei) adunaţi la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel şi, astfel, cei care în mod vădit s-au ridicat împotriva episcopului, după dreptate să fie socotiţi de către toţi excomunicaţi până când obştei episcopilor i s-ar părea (potrivit) să aducă în privinţa acestora o hotărâre echitabilă. Iar sinoadele să aibă loc (să se ţină) unul înaintea Patruzecimii, pentru ca înlăturând orice puţină­tate de suflet, darul să se aducă curat lui Dumnezeu; iar al doilea, cam în vremea toamnei.
(12, 13, 16, 32, 33, 34, 37 ap.; 2, 6 sin. 11 ec; 11, 13, 19 sin. IV ec; 6 sin. Vllec; 17TruL; 6, 7, 8, 11, 20 Antioh.; 40, 41, 42 Laod.; 9, 13 Sarcl.; 11, 18, 23, 29, 73, 106 Cartag.; 1 Sofia)

CANONUL 6 Sin. I ec. (EXARHATELE. ALEGEREA EPISCOPILOR)
Să se ţie obiceiurile cele vechi, cele din Egipt şi din Libia şi din Penta-pole, aşa încât episcopul din Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea, pentru că acesta este şi obiceiul episcopului Romei. De asemenea şi în Antiohia şi în celelalte eparhii (provincii) să li se păstreze Bisericilor întâietăţile (privilegiile).
Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni epis­cop fără încuviinţarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop. Iar dacă alegerii comune tuturor, fiind ea (cu temei) bine întemeiată şi după canonul bisericesc, i s-ar împotrivi doi sau trei din vrajbă (pizmă) proprie, să aibă tărie votul (hotărârea) celor mai mulţi.
(34 ap.; 4 sin. I ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36 Trui; 9, 16, 19 Antioh.; 13 Cartag.)

CANONUL 7 Sin. I ec. (CINSTIREA SCAUNULUI DIN IERUSALIM)
Deoarece a avut tărie obiceiul şi vechea predanie (tradiţie) ca episcopul din Elia (Ierusalim) să se cinstească (să se bucure de cinste), să aibă ur­marea (continuarea) cinstei (acesteia), păstrându-se însă pe seama mitropoliei propria ei vrednicie (demnitate).
(34 ap.; 2 sin. II ec; 12 sin. IV ec; 36 Trul.; 19 Antioh.)

CANONUL 8 Sin. I ec. (PRIMIREA SCHISMATICILOR ÎN BISERICĂ)
In privinţa celor ce s-au numit pe sine cândva catari (curaţi), iar acum (se reîntorc) vin la sobornicirca şi apostoleasca Biserică, i s-a părut sfântu­lui şi marelui sinod ca punându-se mâinile asupra lor, să rămână astfel în cler. Dar înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că vor primi (se vor uni, vor fi de acord) şi vor urma dogmele bisericii soborni­ceşti şi apostolice, anume că vor avea comuniune (împărtăşire) şi cu cei că­sătoriţi a doua oară, şi cu cei care au căzut în vremea prigoAnei (perse­cuţiei), cu privire la care s-a rânduit timpul (de pocăinţă) şi s-a hotărât so­rocul (termenul de iertare), – aşa încât aceştia (catarii) să urmeze întru toate dogmele Bisericii soborniceşti. Prin urmare, aceştia toţi, fie (că sunt) în sate, fie (că sunt) în oraşe, numai singuri cei care s-ar găsi hirotoniţi, (adică) cei ce se găsesc în cler, să rămână în acelaşi chip (în acelaşi cin, în aceeaşi stare).
Iar dacă acolo unde (există) episcop sau presbiter al Bisericii sobor­niceşti se reîntorc (revin) oarecari (dintre clericii catari), este învederat că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela ce se numeşte episcop la aşa-zişii catari va avea vrednicia de presbiter; afară numai dacă nu cumva i s-ar părea episcopului (potrivit) să-1 împărtăşească pe acesta la cinstea numelui. Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, (atunci) pentru ca totuşi să se vadă că el este în cler, să i se găsească un loc, fie de horepiscop, fie de presbiter, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.
(68 ap.; 7 sin. II ec; 95 Trul; 14 sin. VII ec; 13 Ancira; 14 Neocez.; 8, 10 Antioh.; 6 Sard.; 47, 57, 66, 69, 99 Cartag.; 1, 47, 89 Vasile cel Mare; 12 Teofil Alex.)

CANONUL 9 Sin. I ec. (ISPITIREA CELOR CE INTRĂ ÎN CLER)
Dacă cineva fără de cercetare a fost înaintat (rânduit) presbiter, sau făcându-i-se ispitirea şi-a mărturisit păcatele, şi mărturisindu-se el, oa­menii fiind mişcaţi, au pus mâinile pe unul ca acesta împotriva canonului, pe acesta canonul nu-1 primeşte (în cler), căci Biserica sobornicească apă­ră (revendică) numai ceea ce este fără de prihană.
(25, 61 ap.; 2, 10 sin. I ec; 9, 10 Neocez.; 17 sin. I-II; 3, 5, 6 Teofil Alex.; 89 Vasile cel Mare)

CANONUL 10 Sin. I ec. (CEI CE AU CĂZUT ODATĂ DE LA CREDINŢĂ NU POT INTRA ÎN CLER)
Oricâţi dintre cei căzuţi (de la credinţă) au fost înaintaţi (în cler) fie din neştiinţă, fie cu ştiinţă mai dinainte (a stării lor) din partea celor ce i-au înaintat, aceasta nu aduce slăbire (prejudiciu) canonului bisericesc, pentru că după ce se vor cunoaşte, se caterisesc.
(62 ap.; 9 sin. I ec; 1, 2, 3, 9, 12 Ancira; 10 Petru Alex.; 73 Vasile cel Mare; 2 Grig. Nyssa)

CANONUL 11 Sin. I ec. (TREPTELE POCĂINŢEI CELOR CĂZUŢI DE LA CREDINŢĂ)
în privinţa celor ce au lepădat credinţa, fără silă, sau fără luarea aver­ilor, sau fără primejduire, sau fără ceva de acest fel, cum s-a întâmplat sub tirania lui Liciniu, i s-a părut sinodului că deşi nu sunt vrednici de omenie, să se milostivească totuşi de ci (să fie totuşi trataţi cu îndurare). Deci câţi dintre ei ca (nişte) credincioşi se căiesc cu adevărat, să petreacă trei ani între ascultători şi şapte ani să se smerească (să se umilească, să stea plecaţi), iar doi ani fără împărtăşire vor lua parte Ia rugăciuni cu poporul.
(62 ap.; 12, 13, 14 sin. 1 ec; 4, 5, 6, 7, 8, 9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 43 Cartag.; 2, 11 Grig. Nyssa)

CANONUL 12 Sin. I ec. (POCĂINŢA CELOR CE VIN DIN OASTEA PĂGÂNĂ)
Iar cei ce au fost chemaţi de har şi au arătat la început zel (pornire) le­pădând cingătorile, iar după aceea s-au întors ca câinii Ia propria lor vomitătură, încât unii şi arginţi (bani) au cheltuit şi prin daruri au izbutit să ajungă din nou la slujbă în oaste, aceştia zece ani să se plece (să cadă, să se umilească), după timpul de trei ani al ascultării. Dar la toţi aceştia trebuie să se cerceteze bunăvoinţa şi felul căinţii. Iar câţi arată întoarcerea lor cu fapte, dar nu de formă (cu chipul), ci cu frică şi cu lacrimi şi cu răbdare şi cu faceri de bine, aceştia împlinind vremea hotărâtă a ascultării, se vor împărtăşi neapărat de rugăciuni (vor participa la rugăciunile comune), epis­copului fiindu-i îngăduit să hotărască (să dispună) ceva şi mai omenos (blând) cu privire la aceştia. Iar câţi au suferit (suportat) cu nepăsare (în­depărtarea de la rugăciuni) şi au socotit că pentru reîntoarcere le este de ajuns forma (aparenţa) intrării în Biserică, să plinească întru totul (întoc­mai, pe deplin) timpul (penitenţiei).
(62, 83 ap.; 11, 13,14 sin. I ec; 102 Trul.; 4, 5, 6, 7, 8, 9, 21 Ancira; 2, 19 Laod.; 23 Cartag.; 2, 11 Neocez.; 2, 3, Petru Alex.; 3, 73, 74, 75, 81, 84 Vasile cel Mare; 2, 4, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 13 Sin. I ec. (ÎMPĂRTĂŞIREA MURIBUNZILOR)
în privinţa celor care stau să moară (dintre căzuţi) să se observe şi acum vechea şi canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lip­sit de cea mai de pe urmă şi mai trebuitoare merinde. Iar dacă fiind dez­nădăjduit şi luând împărtăşirea, s-ar număra din nou (vor rămâne) între cei ce trăiesc (între cei vii), acela să fie împreună cu cei ce iau parte numai la rugăciune. Dar peste tot şi în privinţa oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaş de cuminecătură (a se împărtăşi cu Euharistia), (stabilim ca) episcopul, cu cercetare (ispitire), să-1 facă părtaş sfântului dar (prosforei, să-1 împărtăşească).
(52 ap.; 11, 12 sin. I ec; 6, 22 Ancira; 2 Neocez.; 1 Cartag.; 73 Vasile cel Mare; 2, 5 Grig. Nyssa)

CANONUL 14 Sin. I ec. (POCĂINŢA CATEHUMENILOR CĂZUŢI)
în privinţa celor care au fost şi care au căzut (de la credinţă), i s-a părut sfântului şi marelui sinod ca aceştia numai trei ani să fie ascultători (în treap­ta ascultării), iar după aceea să se roage cu catehumenii.
(2, 11, 12, 13 sin. I ec; 96 Trul.; 5 Neocez.; 19 Laod.; 20 Vasile cel Mare; 4, 6 Timotei Alex.; 5 Chirii Alex.)

CANONUL 15 Sin. I ec. (TRANSFERAREA CLERULUI ESTE OPRITĂ)
Pentru multa tulburare şi pentru gâlcevile care s-au făcut, s-a părut (potrivit) să se înlăture cu desăvârşire obiceiul, contrar canonului apostolic (14, 15), care s-a mai găsit în unele părţi, ca nici episcopul, nici presbiterul şi nici diaconul să nu treacă (să nu se strămute) din cetate în cetate. Iar dacă cineva, după această orânduire a sfântului şi marelui sinod ar încerca să meşteşugească ceva de felul acesta, sau s-ar deda vreunor treburi de acest fel, să se lipsească cu desăvârşire de o atare uneltire şi să se aşeze din nou în Biserica în care a fost hirotonit episcopul, sau presbiterul (acela).
(14, 15 ap.; 4 sin. II ec; 5, 6, 10, 20 sin. IV ec; 18 Trul.; 3, 13, 16, 21 Antioh.; I, 2, 3, 12, 16Sară.; 48, 54, 65, 71, 90 Cartag.)

CANONUL 16 Sin. I ec. (OSÂNDIREA CLERICILOR CARE SE MUTĂ SINGURI)
Câţi dintre presbiteri sau diaconi, sau peste tot, cei ce se numără în cler (sunt socotiţi în rândul clerului), în chip cutezător, neavând înaintea ochilor nici frica lui Dumnezeu, nerecunoscând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie să fie primiţi nicidecum în altă Biserică, ci trebuie să fie siliţi ca să se reîntoarcă în parohiile (eparhi­ile) lor; sau dacă stăruiesc (persistă), trebuie să fie excomunicaţi (să fie fără de împărtăşire). Iar dacă ar şi îndrăzni cineva să răpească pe cel ce este al altuia (aparţine altuia) şi să-1 hirotonească în Biserica lui, fără încuviinţa­rea episcopului propriu de la care a fugit cel ce este numărat în cler (este socotit în rândul clerului), să fie hirotonia (lui) fără tărie.
(14, 15, 16 ap.; 15 sin. I ec; 5, 10, 20, 23 sin. IVec; 17, 18, 20 Trai; 3, 21 Antioh.; 1, 2, 13, 15, 16 Sard.; 20, 54, 80, 90 Cartag.)

CANONUL 17 Sin. I ec. (OSÂNDIREA DOBÂNZII ŞI A CAMETEI)
Deoarece mulţi dintre cei care se numără în canon (sunt socotiţi în rân­dul clerului) urmărind lăcomia şi câştigul ruşinos (alergând cu lăcomie la câştig ruşinos), au uitat dumnezeiasca Scriptură care zice: „argintul său nu 1-a dat pentru camătă (dobândă)” (Ps. 14, 5); şi dând împrumut cer su­timi (procente), sfântul şi marele sinod a socotit a fi cu dreptate, că dacă după această orânduire, s-ar găsi cineva luând camătă din îndeletnicire (cu treaba aceasta, cu cămătăria), sau astfel învârtind lucru, sau cerând îna­poi odată şi jumătate, sau orice altceva născocind pentru câştig ruşinos, sase caterisească din cler şi să fie străin de canon (de starea clerului).
(44 ap.; 10 Trul.; 19 sin. VII ec; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez.; 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 18 Sin. I ec. (LOCUL DIACONILOR ÎN RÂNDUL CLERULUI)
A venit la sfântul şi marele sinod (ştirea) că în unele locuri şi cetăţi, dia­conii dau presbiterilor cuminecătura (euharistia), ceea ce nici canonul şi nici obiceiul nu a predanisit, ca cei ce nu au puterea de a aduce jertfa să dea trupul lui Hristos celor ce jertfesc (celor ce aduc sfânta jertfă). S-a mai cunoscut şi aceea că unii dintre diaconi se ating de cuminecătură (euha­ristie, împărtăşanii) chiar şi înaintea episcopilor. Aşadar toate acestea să înceteze, iar diaconii să rămână în măsurile lor (în rânduielile, tocmelile lor), ştiind că ei sunt slujitori ai episcopului, dar mai mici decât presbi-terii. Să primească aşadar după rânduială cuminecătura (euharistia) după presbiteri, dându-le-o lor fie episcopul, fie presbiterul. Dar să nu le fie permis diaconilor nici să şează în rândul presbiterilor; căci ceea ce s-a făcut este împotriva canonului şi împotriva rânduielii. Dar dacă cineva şi după aceste orânduiri nu ar voi a se supune, să înceteze din diaconic
(15, 39 ap.; 15 sin. 1 ec; 7, 16 TruL; 5 Antioh.; 20 Laod.)

CANONUL 19 Sin. I ec. (ERETICII PAVLICHIENI)
în privinţa pavlichienilor care au alergat (s-au întors) mai pe urmă la soborniceasca Biserică, se aşază rânduială ca ei să fie neapărat botezaţi din nou. Iar dacă unii în timpul trecut s-au numărat în cler (au făcut parte din cler) şi dacă se arată neîntinaţi şi neprihăniţi, după ce vor fi botezaţi din nou să se hirotonească de către episcopul Bisericii soborniceşti. Dacă însă cercetarea i-ar găsi pe ei nepotriviţi (nevrednici), se cuvine a-i caterisi pe ei. Aşijderea şi în privinţa diaconiţelor şi peste tot în privinţa celor număraţi (socotiţi) în cler, să se observe aceeaşi rânduială (procedură). Am pomenit însă şi pe diaconitele numărate (socotite) în cin (în cler, în schemă) cu toate că nu au nici o hirotesie, aşa că acestea să fie socotite neapărat în­tre laici.
(46, 47, 49 ap.; 15 sin. IV ec; 95 TruL; 6, 126 Cartag.; 1 Vasile cel Mare)

CANONUL 20 Sin. I ec. (OPRIREA ÎNGENUNCHERII ÎN UNELE ZILE)
Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii (îngenunchează) duminica şi în zilele Cincizeciniii – pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel în fiecare parohie (eparhie), sfântului sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse (făcute) lui Dumnezeu stând ei în picioare.
(66 ap.; 66, 90 TruL; 18 Gang.; 29 Laod.; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare; 1 Teofil Alex.)

CANOANELE Sinodului II ecumenic de la Constantinopol (an 381)

CANONUL 1 Sin. II ec. (ÎNTĂRIREA CREDINŢEI DE LA NICEEA)
Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol au hotărât să nu se înlăture (schimbe, părăsească) credinţa celor trei sute optsprezece Părinţi care s-au adunat în Niceea Bitiniei, ci (credinţa) aceea să rămână tare şi să lîe dată anatemei orice erezie şi cu deosebire aceea a eunomienilor, adică aceea a eudoxienilor, şi aceea a semiarienilor, adică a pnevmatomahilor, şi aceea a sabelienilor şi aceea a marcelienilor şi aceea a fotinienilor şi aceea a apolinariştilor.
(7 sin. II ec; 1, 75TruL; 21 Gang.; 7, 8 Laod.; 2 Cartag.; 1 Vasile cel Mare)

CANONUL 2 Sin. II ec. (DIECEZELE. AUTONOMIA IERARHILOR ŞI A UNITĂŢILOR BISERICEŞTI)
Episcopii puşi peste o dieceză să nu se întindă (treacă) asupra biseri­cilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile, ci potrivit Canoanelor, episcopul Alexandriei să cârmuiască numai pe cele (bisericile) din Egipt, iar episcopii Orientului să chivernisească (administreze) numai Orientul, păstrându-se pe seama Bisericii antiohienilor întâietăţile (privi­legiile) cele din Canoanele de Ia Niceea; si episcopii diecezei Asiei să chi­vernisească numai cele (bisericile) din dieceza Asiei; şi cei ai (diecezei) Pontului, numai pe ale (diecezei) Pontului şi cei ai Tracici, numai pe ale (diecezei) Tracici să Ie cârmuiască. Iar nechemaţi, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de câr­muire bisericească) cârmuiri bisericeşti. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective), potrivit celor orânduite (hotărâte) la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt Ia popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinţilor, care s-a ţinut.
(34, 37 ap.; 4, 5, 6, 7 sin. I ec; 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 17, 19, 28 sin. IV ec; 8, 25, 36, 38, 39 Trul.; 3, 6 sin. VII ec; 9, 16, 18,19, 20,23 Antioh.; 40 Laod.; 11, 13, 18, 26, 34, 73, 76, 95, 98, 120 Cartag.; 3 Sard.; 14 sin. UI)

CANONUL 3 Sin. II ec. (ROMA NOUĂ ŞI PRIVILEGIILE EI)
Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă.
(28sin.IVec.;36Trul.)

CANONUL 4 Sin. II ec. (HIROTONIILE ERETICILOR NU SUNT HIROTONII)
în privinţa lui Maxim Cinicul şi a neorânduirii ce s-a făcut de către el în Constantinopol (hotărâm) că: Maxim nici nu a fost făcut episcop, nici nu este, şi nici cei hirotoniţi de el, în orice treaptă a clerului (nu sunt cleri­ci), lipsind de tărie toate câte s-au făcut în privinţa lui şi de către el.

CANONUL 5 Sin. II ec. (PRIMIREA ÎN BISERICĂ A UNOR ARIENI DIN ANTIOHIA)
în privinţa dreptarului (tomosului) apusenilor, primim şi pe cei din An-tiohia, care mărturisesc o dumnezeire a Tatălui si a Eiului si a Duhului Sfânt.
(1 sin. II ec; I TruL; 1, 2 Cartag.)

CANONUL 6 Sin. II ec. (NU ORICINE POATE PÂRÎ PE EPISCOP)
Deoarece unii voind a tulbura şi a răsturna buna rânduială bise­ricească, cu vrăjmăşie şi cu clevetire (în mod calomnios) plăsmuiesc oare-cari pricini împotriva episcopilor ortodocşi care ocârmuiesc bisericile, nimic altceva urmărind decât a păta buna cinstire a preoţilor şi să pună la cale tulburări între credincioşii paşnici (popoarele paşnice), – din această pricină i-a părut sfântului sinod al episcopilor întruniţi la Con-stantinopol ca să nu se mai primească învinuitorii fără cercetare şi nici a îngădui tuturor să facă pâri contra celor care păstoresc bisericile, dar nici a-i înlătura pe toţi. Dar dacă cineva i-ar aduce episcopului vreo învinuire proprie, adică aparte (particulară), ca unul care a fost păgubit sau pentru că ar fi suferit altceva împotriva dreptăţii de la acela (de la episcop), la în­vinuirile de acest fel să nu se cerceteze nici faţa (persoana) pârâtului, nici legea (religia) lui. Căci în orice chip, se cade ca şi cugetul (conştiinţa) epis­copului să fie slobod (uşurat) şi ca şi cel ce zice că a fost nedreptăţit să-şi dobândească drepturile, ori de ce lege (religie) ar fi el.
Iar dacă învinuirea adusă episcopului ar fi bisericească, atunci trebuie să se ispitească (cerceteze) feţele (persoAnele) pârâtorilor, pentru ca mai întâi să nu se îngăduie ereticilor a face pâri împotriva episcopilor orto­docşi pentru lucruri bisericeşti. Iar eretici numim pe cei ce de demult au fost îndepărtaţi din Biserică şi pe cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceştia şi pe cei ce prefăcându-se că mărturisesc credinţa cea sănătoasă, s-au făcut schismatici şi se adună împotriva epis­copilor noştri canonici. Apoi şi dacă vreunii dintre cei ai bisericii ar fi osândiţi mai înainte pentru oarecare pricină şi azvârliţi (lepădaţi, daţi ana­temei), sau afurisiţi (excomunicaţi) fie din cler, fie din starea laică, nici acestora să nu le fie îngăduit să pârască pe episcop înainte de a se fi dez­brăcat (curăţat) mai întâi de propria lor învinuire. De asemenea, şi cei ce se găsesc sub învinuirea pornită mai dinainte să nu fie primiţi la pâra episcopului sau a altor clerici înainte de a se dovedi pe ei nevinovaţi de în­vinuirile aduse lor.
Iar dacă vreunii nu ar fi nici eretici, nici afurisiţi (excomunicaţi, neîm­preunaţi cu Hristos), nici osândiţi sau pârâţi mai înainte pentru oarecare fărădelegi (infracţiuni), şi ar zice că au oarecare pâră bisericească împotri­va episcopului, sfântul sinod porunceşte ca aceştia să-şi înfăţişeze mai în­tâi pârile lor la toţi episcopii eparhiei (mitropoliei) şi înaintea acestora să dovedească învinuirile în acele pricini. Iar dacă s-ar întâmpla ca episcopii din eparhie (mitropolie) să nu fie în stare a îndrepta învinuirile aduse epis­copului, atunci ei să meargă la sinodul mai mare al episcopilor diecezi aceleia, chemaţi împreună (convocaţi) pentru pricina aceasta, dar pâra să nu se ia în seamă (reţină) mai înainte, până ce ei (acuzatorii) nu vor accep­ta în scris să fie pedepsiţi cu aceeaşi pedeapsă dacă la cercetarea lucruri­lor s-ar dovedi că au clevetit (calomniat) pe episcopul pârât.
Iar dacă cineva, nesocotind cele statornicite după cele arătate mai îna­inte, ar îndrăzni să supere urechile împărăteşti sau judecătoriile cârmuito-rilor lumeşti, sau să tulbure sinodul ecumenic, lipsindu-i de cinstire pe toţi episcopii diecezei, unul ca acesta nicidecum să nu fie primit la pâră, ca unul care a defăimat Canoanele şi a stricat buna rânduială bisericească.
(34, 37, 74, 75 ap.; 9, 17, 19, 21 sin. IVec; 8 TruL; 14, 15, 20 Antioh.; 40 Laod.; 4 Sard.; 8, 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartag.; 13 sin. /-II; 9 Teofil Alex.)

CANONUL 7 Sin. II ec. (PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)
Pe aceia dintre eretici care revin la Ortodoxie, în partea celor ce se mântuiesc, îi primim după rânduiala mai jos arătată şi după obicei. Pe arieni şi pe macedonieni şi pe sabatinieni şi pe novaţieni cei ce-şi zic lor catari şi stângaci, apoi pe patrusprezeceni (quartodecimani), adică pe mer-curaşi (tetradiţi) şi pe apolinarişti îi primim dacă dau zapis (scrisori de mărturisire de credinţă) şi dacă dau anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă (învaţă) sfânta a lui Dumnezeu Biserică sobornicească şi apostolească şi îi pecetluim, adică îi ungem mai întâi cu sfântul mir, adică fruntea şi ochii şi nările şi gura şi urechile şi pecetluindu-i pe ei zicem: Pecetea darului Duhului Sfânt.
Iar pe eunomieni, pe cei ce se botează cu o singură afundare, şi pe montanişti, adică pe cei ce se numesc aici frigieni, şi pe sabelieni, care învaţă că Fiul este tot una cu Tatăl (identitatea Fiului cu Tatăl) şi care fac şi alte oarecare lucruri de neîndurat (urâte), şi pe toate celelalte erezii (căci multe sunt aici, mai cu seamă cele care pornesc din ţara Galatenilor) pe toţi dintre aceştia care doresc să se adaoge (ataşeze) ortodoxiei, îi primim ca pe elini (păgâni): şi (adică) în prima zi îi cercetăm, a doua zi îi catehizăm, iar a treia zi le facem lepădările de Satana (îi exorcizăm), suflând asupra lor de trei ori în faţă şi în urechi şi astfel îi catehizăm şi facem să petreacă timp îndelungat în biserică şi să asculte Scripturile şi atunci îi botezăm.
(46, 47, 68 ap.; 8, 19 sin. 1 ec; 95 Trui; 7, 8 Laod.; 57 Cartag.; 1, 5, 47 Vasile cel Mare)

CANONUL 8 Sin. II ec. (BOTEZUL ERETICILOR NU ESTE BOTEZ)
Cei botezaţi printr-o singură afundare, eunomienii, sabelienii şi frigii, să fie primiţi ca elinii (păgânii).
Toate colecţiile numără numai şapte Canoane ale sinodului II ecumenic, iar al optulea este adăugat la unele ca un apendice la canonul şapte.
Aristen adaugă însă textul de mai sus ca al optulea canon al aceluiaşi sinod, spunând că cei prevăzuţi în el se şi botează, se şi ung cu Sfântul Mir, după ce un anumit timp înainte de botez vor fi fost catehizaţi şi vor fi ascultat Sfânta Scriptură.
Se vede însă că acest canon, inclusiv comentariul lui făcut de Aristen, reprezintă doar un fragment din canonul 7 al sinodului II ecumenic, după cum observă şi N. Milas.

CANOANELE Sinodului III ecumenic de la Efes (an 431)

CANONUL 1 Sin. III ec. (OSÂNDA IERARHILOR CARE DEVIN ERETICI)
Deoarece se cuvenea ca şi cei ce au lipsit de la Sfântul Sinod şi au rămas pe la ţară sau prin cetate pentru vreo oarecare pricină, fie bise­ricească, fie trupească, să nu fie în neştiinţă de cele ce s-au orânduit la dânsul (să nu ignore cele ce s-au statornicit), facem cunoscut sfinţeniei şi dragostei voastre că, dacă vreun mitropolit al unei eparhii (mitropolii) despărţindu-se de Sfântul şi ecumenicul sinod, s-a adăugat (ataşat) sinedriului (adunării) dezbinării (celor dezbinaţi), şi după aceasta s-ar adăuga, sau ar cugeta cele ale lui Celestiu, sau le va cugeta (învăţa), acesta nu poate în nici un chip să facă ceva împotriva episcopilor eparhiei (mitropoliei), fiind îndepărtat din orice comuniune bisericească de acum înainte, chiar prin sinod, şi nelucrător (scos din slujbă). Dar el va fi sub as­cultarea atât a episcopilor eparhiei (mitropoliei), cât şi a mitropoliţilor dimprejur care cugetă (învaţă) cele ale ortodoxiei, ca să se scoată cu totul din treapta episcopiei (episcopatului).
(6 sin. II ec.)
Canonul prezent stabileşte că mitropoliţii care s-au despărţit de Biserică, ataşându-se schismaticilor sau ereticilor, îşi pierd astfel atât jurisdicţia în cali­tatea de ierarh, cât şi scaunul, ca şi drepturile obişnuite ale creştinilor, fiind ex­comunicaţi. Luându-se această hotărâre de către sinodul ecumenic, li se re­cunoaşte totuşi episcopilor şi mitropoliţilor vecini dreptul de a-i judeca şi de a-i înlătura cu totul din treapta episcopală, adică de a-i caterisi. Dintre eretici este pomenit Celestiu, care învăţa împreună cu Pelagiu că omul se poate mân­tui şi fără har şi că păcatul lui Adam nu este ereditar.

CANONUL 2 Sin. III ec. (OSÂNDA IERARHILOR TRECUŢI LA NESTORIANISM)
Dacă oarecari episcopi din eparhie (mitropolie) au lipsit de la Sfântul sinod şi s-au adăugat (ataşat) dezbinării, sau ar încerca să se adauge (ataşeze), sau cei care s-au întors către sinedriul (ceata) dezbinării, cu toate că au subscris (iscălit) caterisirea lui Nestorie, aceştia să fie, după so­cotinţa Sfântului sinod, cu totul străini de preoţie şi să cadă din treaptă.
Canonul prevede că toţi ierarhii trecuţi formal la nestorianism sau numai în curs de trecere să fie caterisiţi. Prin expresia „episcopii din eparhie” se înţeleg episcopii din cuprinsul unei mitropolii, iar nu episcopii eparhioţi în sensul în care se întrebuinţează astăzi acest cuvânt pentru a-i desemna pe episcopii care se găsesc în fruntea unei eparhii.

CANONUL 3 Sin. III ec. (OCROTIREA CLERICILOR LOVIŢI DE NESTORIENI)
Iar dacă oarecare dintre clericii din fiecare cetate, ori sat (localitate de la ţară), au fost opriţi de la preoţie de către Nestorie şi de către cei împreună cu dânsul pentru că cugetă drept (pentru învăţătura lor dreaptă), am îndrep­tăţit şi pe aceştia să-şi dobândească (primească) din nou treapta proprie. Iar în genere, poruncim ca acei clerici care cugetă deopotrivă (învaţă de acord) cu sinodul ortodox şi ecumenic să nu se supună nicidecum şi în nici un chip episcopilor care s-au dezbinat, sau celor care se despart (de Biserică).

CANONUL 4 Sin. III ec. (OSÂNDA CLERICILOR TRECUŢI LA NESTORIENI)
Iar dacă unii clerici s-ar dezbina şi ar îndrăzni ca, fie aparte (în partic­ular), fie în obşte (în mod public), să cugete (înveţe) cele ale lui Nestorie sau cele ale lui Celestiu, de către Sfântul sinod s-a socotit cu dreptate ca şi aceştia să fie caterisiţi.

CANONUL 5 Sin. III ec. (CLERICII REABILITAŢI DE NESTORIENI RĂMÂN OSÂNDIŢI)
Iar câţi au fost osândiţi de către sfântul sinod sau de către episcopii lor, pentru fapte necuviincioase, şi acestora în mod necanonic a încercat sau ar încerca Nestorie, după nesocotinţa lui în toate, ori cei care cugetă (învaţă) cele ale lui, să le dea înapoi comuniunea sau treapta, am găsit cu dreptate ca ei să fie fără folos (din acestea) şi să rămână nimic mai mult decât caterisiţi.

CANONUL 6 Sin. III ec. (HOTĂRÂRILE CANONICE ALE SINODULUI ECUMENIC RĂMÂN NESTRĂMUTATE)
Aşijderea, dacă cineva ar voi să strămute în orice chip cele ce s-au făcut pentru fiecare la Sfântul sinod cel din Efes, sfântul sinod a orânduit (hotărât) că dacă aceştia ar fi episcopi sau clerici, să cadă cu totul din treapta proprie, iar dacă ar fi laici, să fie afurisiţi (neîmpărtăşiţi, neîmpre­unaţi, excomunicaţi).

CANONUL 7 Sin. III ec. (HOTĂRÂRILE DOGMATICE ALE SINOADELOR ECUMENICE SĂ SE ŢINĂ PÂNĂ LA SFÂRŞIT)
După ce s-au citit acestea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca nimănui să nu-i fie îngăduit să dea Ia iveală, sau să scrie, sau să întocmească (alcătuiască) altă credinţă, afară de aceea care s-a orânduit (hotărât) de că­tre Sfinţii Părinţi, care, împreună cu Sfântul Duh s-au adunat în cetatea Niceenilor. Iar cei ce îndrăznesc fie să întocmească (alcătuiască) o altă credinţă, fie să o aducă, sau să le-o înfăţişeze (propovăduiască) celor ce vo-iesc a se reîntoarce la cunoaşterea adevărului, fie că sunt din păgânism sau din iudaism sau din orice fel de erezie -, aceştia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi (să se lipsească), episcopii de episcopie şi clericii de starea clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei.
Iar dacă unii, fie episcopi, fie clerici, fie laici, întocmai în acelaşi chip s-ar vădi, fie cugetând, fie învăţând cele din arătarea (expunerea) adusă înainte de către presbiterul Harisios despre întruparea Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, adică spurcatele şi pidosnicele (condamnatele, stricatele) învăţături (dogme) ale lui Nestorie, care au şi fost doborâte, să fie supuşi hotărârii sfântului şi ecumenicului acestui sinod, adică, aşa, ca episcopul să fie înstrăinat (îndepărtat) de la episcopie şi să fie caterisit, iar clericul de asemenea să cadă din starea clerului, iar dacă cineva ar fi laic, şi acesta să fie dat anatemei, după cum s-a zis mai înainte.
(1 sin. II ec; 1 TruL; 2 Cartag.)

CANONUL 8 Sin. III ec. (AUTOCEFALIA BISERICII DIN CIPRU)
Preaiubitorul de Dumnezeu episcopul Rigin şi ceilalţi împreună cu dânsul preaiubitori de Dumnezeu episcopi ai eparhiei (mitropoliei) ciprie-nilor, Zenon şi Evagrie, ne-au făcut cunoscut un lucru nou scornit, potrivnic (contrar) rânduielilor bisericeşti si Canoanelor sfinţilor apostoli şi care primejduieşte (atinge) libertatea tuturor. Drept aceea, pentru că suferinţele obşteşti au trebuinţă de vindecare mai mare, ca unele care si aduc stricăciune mai mare şi mai ales fiindcă nici nu s-a urmat (observat) vreun obicei mai vechi, ca episcopul cetăţii Antiohiei să facă hirotoniile cele din Cipru, după cum prin zapise (documente, scrisori) si prin glasurile lor proprii au arătat (au confirmat) preaevlavioşii bărbaţi care şi-au făcut arătarea în sfântul sinod. întâistătătorii sfintelor biserici din Cipru să aibă putere, fără tulburare şi fără silă, după Canoanele cuvioşilor părinţi şi după vechiul obicei să fie făcute de către dânşii hirotoniile preaevlavio-şilor episcopi.
Aceasta să se păzească (observe) şi în celelalte dieceze şi în eparhiile (mitropoliile) de pretutindeni, încât nici unul dintre preaiubitorii de Dum­nezeu episcopi să nu cuprindă (să nu apuce) altă eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins (ocupat) eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub el (sub stăpânirea lui), pe aceasta să o dea înapoi (restituie), ca să nu se calce Canoanele părinţilor şi nici sub cuvânt (sub chipul sau pretextul) de lucrare sfinţită să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu vederea că pierdem câte puţin slobozenia (libertatea) pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul (Eliberatorul) tutu­ror oamenilor. I s-a părut, aşadar, sfântului şi ecumenicului sinod ca fie­care eparhie (mitropolie) să păzească curate şi nestrâmtorate (neatinse) drepturile care i se cuvin ei, de la început şi de mult, după obiceiul ţinut din vechime, având fiecare mitropolit îngăduinţa (permisiunea) ca pentru propria lui asigurare (siguranţă) să ia opisele (copiile) celor ce s-au întoc­mit (hotărât). Iar dacă cineva ar înfăţişa o hotărâre potrivnică celor orân­duite acum, i s-a părut întregului sfânt şi ecumenic sinod ca aceasta să fie fără tărie.
(34, 35 ap.; 6, 7sin. Iec; 2 sin. II ec; 20, 36, 39 TniL; 9, 13, 22 Antioh.; 3, 11 Sard.)

CANONUL 9 Sin. III ec. (IERARHII NU POT DEMISIONA DECÂT ÎN CAZ DE FORŢĂ MAJORĂ)
Se cuvine mai ales ca, potrivit Scripturii celei insuflate (inspirate) de Dumnezeu, care zice: „Fă totul cu chibzuinţă” (Proverbe), cei rânduiţi prin sorţi spre sfânta slujire să chibzuiască cu toată luarea aminte (cum-pătatea, acrivia) asupra tuturor celor ce trebuie să le facă. Pentru că se ajunge ca cei care doresc să vieţuiască în acest fel să-şi temeluiască în nă­dejdea bună cele ale lor şi să fie duşi ca purtaţi de vânt în cele după dorin­ţa lor. Şi mult adevăr cuprinde cuvântul acesta. Dar câteodată se întâm­plă că vreo durere sfâşietoare şi de nesuferit, abătută asupra minţii o tul­bură grozav şi o întoarce de la căutarea celor trebuitoare şi o împinge să privească ceva (considere) ca fiind dintre cele folositoare, ceea ce din fire este dimpotrivă. Ceva de felul acesta am văzut noi că a pătimit şi prea-evlaviosul şi preacinstitorul de Dumnezeu episcop Eustatie. Căci acesta, după ce a fost hirotonit, precum se mărturiseşte, în mod canonic, a fost tulburat, după cum spune el, de către oarecare şi împins în împrejurări neaşteptate; apoi, din prea multă nelucrare ajungând neîndemânatic să facă faţă grijilor care i-au fost impuse, cu toate că putea să respingă defăimările din partea celor ce s-au ridicat asupra lui, totuşi, nu ştim în ce chip a adus (prezentat) scrisoare de abzicere (demisie). Dar trebuia ca o dată ce i s-a încredinţat purtarea de grijă preoţească, să o ţie (poarte) cu tărie sufletească şi astfel să înfrunte ostenelile şi să îndure (suporte) sudo­rile cele ce vor fi răsplătite. Dar pentru că s-a arătat o dată pe sine nepă­sător, pătimind aceasta mai mult din nelucrare decât din delăsare sau lene, cucernicia voastră de nevoie a hirotonit pe preaevlaviosul şi preacin­stitorul de Dumnezeu fratele şi împreună episcopul nostru Teodor, ca să poarte grija Bisericii: căci nu era cu cale ca ea să rămână văduvă şi să pe­treacă fără cârmuitor oile Mântuitorului. Dar fiindcă a venit la noi plân­gând, nu pentru cetate şi nici pentru Biserică pricindu-se (certându-se) cu amintitul, preacinstitorul de Dumnezeu episcop Teodor, ci doar cerând cinstea şi numele de episcop, cu toţii ne-am unit cu durerea bătrânului, socotind lacrimile lui ca fiind de obşte (ale noastre comune), ne-am grăbit să aflăm dacă numitul a fost supus caterisirii după lege, sau dacă a fost numai dovedit de oarecare abateri, de către cei ce îi bârfeau renumele său. Şi într-adevăr am aflat că el nu a săvârşit nimic de acest fel, ci că mai curând abzicerea (demisia) i s-a socotit ca vină (în loc de vină).
Drept aceea, noi nu prihănim nici pe cucernicia voastră, pentru că, după trebuinţă, aţi aşezat în locul lui pe amintitul, preaevlaviosul episcop Teodor. De aceea, neurmărind a certa aspru nelucrarea acestui bărbat, se cade ca mai degrabă să-1 miluim pe bătrânul care este şi în afara cetăţii care 1-a născut (1-a adus) pe el, şi care se află de o vreme atât de îndelun­gată departe de sălaşurile părinteşti, – am găsit că este cu dreptate şi am orânduit (hotărât) fără nici o împotrivire (opoziţie) ca el aibă şi numele şi cinstea şi împărtăşirea de episcop; astfel însă, ca el să nu hirotonească, nici ocupând biserica să liturghisească din proprie stăpânire – ci, sau îm­preună poftit, sau îngăduindu-i-se, de s-ar întâmpla (potrivi), de către vre­un frate şi împreună episcop, după îndemnul lăuntric şi după dragostea cea întru Hristos. Iar dacă veţi chibzui ceva mai folositor cu privire la el, fie în viitor, fie după aceea, va plăcea şi acestui sfânt sinod.
(16 sin. I-II; 10 Petru Alex.; 2, 3 Chiril Alex.)
Textul prezent este extras dintr-o scrisoare pe care sinodul al treilea ecu­menic a trimis-o sinodului mitropolitan din Pamfilia, în legătură cu Eustatie, fostul mitropolit al eparhiei Pamfilia. El nu contează de fapt ca al nouălea canon al sinodului III ecumenic, care în toate colecţiile numără numai opt, dar ocupându-se de un caz a cărui rezolvare poate servi drept normă pentru cazuri analoage, l-am adăugat aici.
După cum se ştie, demisia din scaun este interzisă episcopilor şi se sanc­ţionează cu caterisirea, dar scrisoarea prezentă arată că ea poate fi admisă în cazuri de forţă majoră. Astfel, în cazul mitropolitului Eustatie al Pamfiliei, care fusese caterisit în urma demisiei, sinodul ecumenic găsind demisia determinată de forţă majoră, hotărăşte să se revină asupra caterisirii, lăsând însă la aprecierea sinodului mitropolitan respectiv felul în care urmează a i se da o întrebuinţare corespunzătoare mitropolitului reabilitat.
Această hotărâre a sinodului III ecumenic mai este importantă şi pentru faptul că respectă autocefalia unei mitropolii, în cazul de faţă, a celei din Pamfilia.

CANOANELE Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (an 451)

CANONUL 1 Sin. IV ec. (ÎNTĂRIREA CANOANELOR PRIMELOR TREI SINOADE ECUMENICE)
Am găsit că este cu dreptate (bine) să se ţie Canoanele aşezate de către sfinţii Părinţi la fiecare sinod de până acum.
(2 Trul.; 1 sin. VII ec; 1 Cartag.)

CANONUL 2 Sin. IV ec. (OSÂNDA SIMONIEI)
Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni episcop ori horepiscop, ori presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (ar institui, ar rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat bisericesc) sau paramonar sau pe oricine din cler (din rândul slujbaşilor bisericeşti) pentru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ; ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mi­jlocitor în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite (neîngăduite), să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr (trăind călugăreşte), să fie dat anatemei.
(29 ap.; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 sin. Vil ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Scrisoarea pastorală a lui Ghenadie; Scrisoarea pastorală a lui Tarasie)

CANONUL 3 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE ÎNDELETNICIREA CU TREBURI INCOMPATIBILE CU STAREA
CLERICALĂ)A venit la Sfântul Sinod (Ia cunoştinţa Sfântului Sinod) că oarecari din­tre cei cuprinşi (incluşi) în cler se fac arendaşi ai averilor străine pentru câştig ruşinos şi se îndeletnicesc cu treburi (afaceri) lumeşti, apoi, lenevin-du-se în slujirea lui Dumnezeu şi alergând prin casele oamenilor, din iu­bire de argint iau asupra lor şi mânuirea (administrarea) de averi. De aceea, sfântul şi marele sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte ni­meni, nici episcopul, nici clericul, nici monahul, să nu ia în arendă averi, nici să se vâre (amestece) pe sine în chivernisirea (administrarea) lucrurilor lumeşti, afară numai dacă ar fi chemat cumva după legi la epitropia de neînlăturat (obligatorie) a nevârstnicilor (minorilor), sau dacă episcopul cetăţii l-ar rândui să poarte grija lucrurilor bisericeşti sau a orfanilor sau a văduvelor neajutorate sau a persoAnelor care mai ales au trebuinţă de ajutor bisericesc pentru frica lui Dumnezeu. Iar dacă cineva de acum înainte ar încerca să calce cele orânduite (hotărâte), unul ca acela să se supună pedepselor bisericeşti.
(20, 81, 83 ap.; 7 sin. IV ec; 10 sin. VII ce; 16 Cartag.; 11 sin. 1-11)

CANONUL 4 Sin. IV ec. (MONAHII SE SUPUN JURISDICŢIEI IERARHIEI BISERICEŞTI)
Cei care cu adevărat şi fără prihană (curaţi) petrec viaţa cea singu­ratecă (monahală) să fie învredniciţi de cinstea cuvenită. Dar fiindcă unii, folosind chipul monahal cu făţărnicie, tulbură bisericile şi treburile politice, pribegind cu nepăsare prin cetăţi, ba purtându-se cu gândul să-şi întemeieze lor şi mănăstiri, s-a părut (sinodului) ca nimeni şi nicăieri să nu zidească sau să ridice mănăstire sau casă de rugă (biserică) fără învoirea episcopului cetăţii.
Iar cei care trăiesc viaţa monahală fie în vreo cetate, fie la ţară, să se supună episcopului şi să păzească liniştea şi să petreacă numai în post şi rugăciune, rămânând neîncetat în locurile în care au fost rânduiţi; să nu tulbure nici treburile (lucrurile) bisericeşti, nici cele ale vieţii obşteşti (lumeşti), nici să nu se amestece în ele părăsindu-şi mănăstirile lor, fără numai dacă ar fi rânduiţi de către episcopul cetăţii pentru vreo trebuinţă urgentă (arzătoare). Iar în mănăstiri să nu se primească nici un sclav (rob) pentru a se face monah fără învoirea stăpânului său. Iar cel ce ar călca această orânduire (hotărâre) a noastră orânduim să fie afurisit (excomuni­cat), pentru ca să nu se hulească numele Iui Dumnezeu. Iar episcopul cetăţii trebuie să poarte grijă trebuitoare mănăstirilor.
(82 ap.; 24 sin. IV ec; 40-49, 85 Trul.; 17-21 sin. VII ec; 3 Gang.; 63 Cartag.; 1-7 sin. I-II)

CANONUL 5 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE TRANSFERAREA CLERULUI)
în privinţa episcopilor sau clericilor care umblă din cetate în cetate, s-a părut că trebuie să aibă tărie (vigoare) Canoanele care au fost aşezate de Sfinţii Părinţi în privinţa aceasta.
(14, 15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 10, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 Trul.; 13, 21 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 6 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE HIROTONIA FĂRĂ DESTINAŢIE)
Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire (destinaţie, absolut fără legătură, legat de vreun loc), nici presbiterul, nici diaconul, nici altcineva oarecare din starea bisericească (clericală); numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru biserica unei cetăţi sau a unui sat, sau al­tarului (sanctuarului) unui mucenic (martir), sau mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără soroace (destinaţie), sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să fie fără tărie şi ca nicăieri să nu poată sluji (lucra), spre ocara celui ce i-a hirotonit.
(75 ap.; 15, 16 sin. I ec; 13 Neocez.)

CANONUL 7 Sin. IV ec. (CINUL PREOŢESC ŞI CEL CĂLUGĂRESC SA NU IA SLUJBĂ LUMEASCA)
Am hotărât (orânduit) ea cei ce au fost rostuiţi (aşezaţi) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se reîntoarcă la aceea ce mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei.
(6, 20, 81, 83 ap.; 3, 16 sin. IV ec; 21 Trul; 10 sin. VII ec; 16 Cartag.; 11 sin. I-II)

CANONUL 8 Sin. IV ec. (ORICE CLERIC SA FIE SUB JURISDICŢIA UNUI EPISCOP)
Clericii aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci şi ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (sanctuarele martirilor) să rămână sub cârmuirea (ju­risdicţia, ascultarea) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi şi să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în orice chip, şi cei ce nu sunt supuşi propriului lor episcop, dacă ar fi clerici, să fie supuşi pedepselor Canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici), să fie afurisiţi (excomunicaţi).
(15, 16 sin.Iec; 6, 10 sin. IV ec.)

CANONUL 9 Sin. IV ec. (SE RÂNDUIESC INSTANŢELE DE JUDECATĂ BISERICEASCĂ)
Dacă vreun cleric are pricină (vreun litigiu) cu alt cleric, să nu lase pe episcopul său propriu şi să alerge la judecătorii lumeşti, ci mai întâi să se cerceteze treaba (chestiunea, cauza) de către episcopul său propriu sau, cu învoirea aceluiaşi episcop, de către aceia pe care i-ar voi amândouă părţile să se întocmească (stabilească) cele ale dreptăţii (să se facă judeca­ta). Iar dacă cineva ar purcede (proceda) împotriva acestora, să se supună cercetărilor (pedepselor) canonice.
Iar dacă vreun cleric are pricină (litigiu) cu episcopul său propriu sau şi cu un alt episcop, să se judece de către sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă un episcop sau cleric ar avea neînţelegere cu mitropolitul aceleiaşi eparhii (mitropolii), să fie luat (solicitat judecător) exarhul diecezei sau sca­unul împărăteştei cetăţi a Constantinopolului şi de către acesta să se judece.
(74, 75 ap.;- 6 sin. I ec; 6 sin. II ec; 17, 19, 21, 28 sm. IV ec; 8 TruL; 14, 15, 20 Antioh.; 40 Laod.; 4 Sard.; 8, 10, 11, 12, 15, 18, 19, 59, 104, 107, 128, 129, 130, 132 Cartag.)

CANONUL 10 Sin. IV ec. (CLERICII SĂ LOCUIASCĂ ÎN LOCALITATEA UNDE SLUJESC)
Să nu fie îngăduit ca un cleric să se numere deodată la bisericile a două cetăţi, adică la aceea pentru care de la început s-a hirotonit şi la aceea la care a fugit, fireşte ca la una mai mare – din poftă după slavă deşartă. Iar cei ce ar face aceasta să fie aşezaţi iarăşi (repuşi) la biserica lor, la care de la început au fost hirotoniţi şi numai acolo să slujească.
Iar dacă cineva ar fi fost transferat de la o biserică la alta, acela să nu aibă nici o împărtăşire la treburile bisericii celei dintâi sau la acelea ale altarelor (sanctuarelor) martirilor sau ale aşezămintelor (azilurilor) pentru săraci sau pentru primirea străinilor care (ţin) se găsesc sub acea (Biseri­că). Iar cei ce ar îndrăzni ca, după orânduirea (hotărârea) acestui mare şi ecumenic sinod, să facă ceva dintre cele care au fost acum oprite (in­terzise), a orânduit (hotărât) sfântul sinod să cadă din propria lor treaptă.
(15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 20, 23 sin. IV ec; 17, 18 TruL; 15 sin. VII ec; 3 Antioh.; 15, 16, 19 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 11 Sin. IV ec. (CĂRŢILE SAU EPISTOLELE CANONICE)
Am orânduit (hotărât) ca toţi săracii şi cei care au trebuinţă de ajutoare să călătorească, după ispitire (şi verificare), cu scrisori şi adică numai cu scrisori bisericeşti de pace, nu cu scrisori de recomandare (de încredinţare), pentru că scrisorile de recomandare se cade să se dea numai feţelor (persoAnelor) care stau sub bănuială.
(12, 13, 32, 33 ap.; 13 sin. IV ec; 17 TruL; 6, 7, 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 7, 8, 9 Sard.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 12 Sin. IV ec. (ALCĂTUIRILE BISERICEŞTI SĂ NU SE SCHIMBE PRIN INTERVENŢIE LA PUTEREA LUMEASCĂ)
A venit (la cunoştinţa noastră) că împotriva aşezămintelor (legilor) bis­ericeşti, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc (rescript, carte împărătească), aşa încât din această pricină sunt doi mitropoliţi în aceeaşi eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca (întreprinde) un lucru ca acesta să cadă din treapta (spiţa) sa. Iar cetăţile câte s-au şi cinstit (onorat) cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărţi) îm­părăteşti, precum şi episcopul care ocârmuieşte acea Biserică să se bucu­re (beneficieze) numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.
(34 ap.; 6, 7 sin. I ec; 2, 3 sin. II ec; 8 sin. III ec; 28 sin. IV ec; 36, 39 TruL)

CANONUL 13 Sin. IV ec. (CĂRŢILE CANONICE ALE CLERULUI)
Clericii străini şi necunoscuţi să nu slujească nicidecum şi nicăieri în altă cetate fără scrisori de recomandare (încredinţare) de Ia episcopul lor propriu.
(12, 13, 32, 33 ap.; 11 sin. IV ec; 17 TruL)

CANONUL 14 Sin. IV ec. (CĂSĂTORIA CLERULUI INFERIOR)
De vreme ce în unele eparhii (mitropolii) se permite citeţilor (lectorilor) şi cântăreţilor să se căsătorească (şi după hirotesie) sfântul sinod a orân­duit (hotărât) să nu fie îngăduit vreunuia dintre aceştia să ia femeie etero-doxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au şi dobândit copii, dacă nu au apucat să-i boteze Ia eretici pe cei născuţi dintr-înşii, să-i aducă pe aceştia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în comuniunea Bisericii sobor­niceşti), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie permis) să-i boteze pe aceştia la eretici şi nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă faţa (persoana) care vrea să se lege (prin căsătorie) cu cel ortodox va făgădui (promite) că va trece la credinţa orto­doxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a sfântului sin­od, să fie supus pedepsei canonice.
(26, 45, 65 ap.; 6, 72 Trul.; 10, 31, 34, 37, 39 Laocl; 21 Cartag.)

CANONUL 15 Sin. IV ec. (FACEREA DIACON1ŢELOR)
Femeia înainte de 40 de ani să nu se sfinţească (hirotesească, consacre) întru diaconiţă, dar şi aceasta (să se facă) după o ispitire cu luare-aminte (cercetare temeinică). Iar dacă primind hirotesia şi rămânând un timp oa­recare în slujbă, se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea.
(19 sin. I ec; 14, 40 Trul.; 44 Vasile cel Mare)

CANONUL 16 Sin. IV ec. (FEMEILE ÎNCHINATE DOMNULUI SĂ NU SE CĂSĂTOREASCĂ)
Nu este îngăduit ca fecioara care s-a închinat (consfinţit, consacrat) pe sine Domnului Dumnezeu, de asemenea nici monahiilor (călugăriţelor), să încheie căsătorie. Iar dacă s-ar afla făcând aceasta, să fie afurisite (exco­municate). Dar am orânduit (hotărât) ca episcopul locului să aibă putere de a fi cu pogorământ (umanitar, cu omenie, cu îngăduinţă) faţă de acestea.
(7 sin. IVec; 44, 46, 47 Trul.; 19 Ancira; 6, 18, 19, 20, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 17 Sin. IV ec. (DESPRE PRESCRIPŢIE ŞI CA UNITĂŢILE BISERICEŞTI SĂ SE RÂNDUIASCĂ DUPĂ CELE DE OBŞTE)
Parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin (deţin, stăpânesc) şi mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a iscat (născut) sau s-ar putea isca (naşte) vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptăţesc (năpăstuiesc) să facă pâră (să introducă acţiune) de­spre acest lucru Ia sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s-ar ne­dreptăţi de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte (can. 9 IV).
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte (în viitor), atunci alcătuirilor politice şi obşteşti să urmeze şi orânduirea parohiilor bisericeşti.
(6 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 25 Trul.)

CANONUL 18 Sin. IV ec. (OSÂNDA CONSPIRAŢIEI)
Fărădelegea de moarte a conjuraţiei (crima conspiraţiei), sau a ortăcirii (a facerii de ceată, a unirii tainice în ceată) se opreşte cu totul şi de către legile din afară (din afara Bisericii, de stat) – cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă aceasta în Biserica lui Dumnezeu.
Dacă, aşadar, vreun cleric sau călugăr ar fi găsit fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcAne (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă.
(31, 55, 84 ap.; 6 sin. II ec; 3 sin. III ec; 31, 34 Trul.; 6 Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)

CANONUL 19 Sin. IV ec. (SINOADELE MITROPOLITANE SĂ SE ŢINĂ DE DOUĂ ORI PE AN)
A venit la urechile noastre (la auzul nostru) că în eparhii (mitropolii) nu se fac sinoadele episcopilor statornicite (hotărâte) de Canoane şi că din pricina aceasta multe lucruri bisericeşti care au trebuinţă de îndreptare se părăsesc (neglijează). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca, potrivit Canoanelor Sfinţilor Părinţi, episcopii din fiecare eparhie (mitropolie) să se adune laolaltă de două ori pe an, acolo unde ar socoti episcopul mitropoliei (mitropolitul), să se îndrepteze toate câte s-ar ivi. Iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetăţile lor şi în acelea petrecând în stare de sănătate şi fiind slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) şi strâmtorătoare, să se mustre frăţeşte.
(34, 37 ap.; 5 sin. I ec; 2 sin. II ec; 8 Trul.; 6 sin. VII ec; 20 Antioh ■ 40 Laod.; 18, 73 Cartag.)

CANONUL 20 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE TRANSFERAREA CLERULUI)
Aşa cum am şi orânduit (hotărât), nu este permis să fie rânduiţi la Biserica altei cetăţi clericii care slujesc la o Biserică, ci să se mulţumească cu aceea la care s-au învrednicit a sluji dintru început, afară de aceia (cu excepţia acelora) care, pierzându-şi de nevoie propria lor patrie, au trecut la altă Biserică.
Iar dacă vreun episcop, după această orânduire (hotărâre), ar primi pe un cleric care se cuvine (aparţine) altui episcop, i s-a părut (sinodului) să fie afurisit (excomunicat) atât cel primit, cât şi cel ce 1-a primit, până când clericul care s-a mutat se reîntoarce la Biserica sa proprie.
(15 ap.; 15, 16sin. I ec; 5, 10, 23 sin. IVec; 17,18 Trul.; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)

CANONUL 21 Sin. IV ec. (SĂ FIE VERIFICAŢI CEI CE PÂRĂSC PE CLERICI)
Clericii sau laicii care pârăsc pe episcopi sau pe clerici să nu se pri­mească la pâră de-a dreptul şi fără ispitire (verificare), ci mai întâi să se cerceteze faima lor.
(74 ap.; 6 sin. II ec; 9 sin. IV ec; 8,11, 12, 13, 30, 128, 129 Cartag.)

CANONUL 22 Sin. IV ec. (MOŞTENIREA IERARHILOR SA NU SE ÎNSTRĂINEZE)
Să nu se îngăduie clericilor ca după pristăvirea (moartea) episcopului lor să răpească bunurile (lucrurile) care i se cuvin (aparţin) aceluia, după cum se apără (opreşte aceasta) şi celor care le iau în primire; iar cei ce ar face aceasta să se primejduiască în privinţa treptelor proprii.
(40 ap.; 35 Trul; 34 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)

CANONUL 23 Sin. IV ec. (OSÂNDA CLERICILOR ŞI A MONAHILOR VAGABONZI)
A venit la urechile (la auzul) sfântului sinod că unii clerici şi monahi, nicidecum împuterniciţi de către episcopul lor, ba câteodată chiar fiind afurisiţi (excomunicaţi) de către acela, apucând să meargă la împărătescul Constantinopol, petrec timp îndelungat într-însul, scornind (provocând) zguduiri (agitaţii) şi tulburând rânduiala (întocmirea) bisericească, răstoarnă (strică) şi casele unora.
Drept aceea sfântul sinod a rânduit (hotărât) ca unor ca aceştia mai întâi să li se atragă luare-aminte (să fie avertizaţi) prin apărătorul (avo­catul, defensorul, ispravnicul – avocatus sau quaestor ecclesiae) preasfintei Biserici din Constantinopol, ca să se îndepărteze din cetatea împărăteas­că. Iar dacă (aceştia), neruşinându-se, ar stărui (persista) în aceleaşi fapte, să fie alungaţi şi fără voia lor prin acelaşi ispravnic (ecdic) şi să se reîn­toarcă la locurile lor (sa apuce locurile lor).
(15 ap.; 15, 16 sin. 1 ec; 5, 10, 20 sin. IV ec; 17, 18 Trul; 3, 11 Antioh.; 7, 8, 9, 15, 16Sard.; 54, 75, 97 Cartag.)

CANONUL 24 Sin. IV ec. (MĂNĂSTIRILOR SĂ NU LI SE SCHIMBE DESTINAŢIA)
Mănăstirile odată sfinţite (consacrate) cu învoirea (aprobarea) episcopu­lui să rămână pentru totdeauna mănăstirii şi bunurile (lucrurile), averile care atârnă (ţin) de ele (le aparţin lor) să se păstreze, şi acestea (mănăstiri) să nu se mai facă locaşuri lumeşti; iar cei care ar îngădui (ierta) să se facă aceasta să fie supuşi certărilor celor din Canoane
(4 sin. IV ec; 49 Trul.; 13, 17 sin. VII ec; I sin. 1-11; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 25 Sin. IV ec. (SCAUNELE VACANTE DE IERARHI SA SE OCUPE ÎN DECURS DE TREI LUNI)
De vreme ce unii dintre mitropoliţi, după cum am auzit din zvon, lasă fără grijă (neglijează) turmele încredinţate lor şi amână hirotoniile epis­copilor, i s-a părut sfântului sinod ca hirotoniile episcopilor să se facă în cuprinsul (înăuntrul) a trei luni (în decurs de trei luni), afară dacă nu cum­va vreo trebuinţă de neînlăturat (inevitabilă) ar rândui (determina) ca tim­pul amânării să se prelungească. Iar dacă (mitropolitul) nu ar face acest lucru, el să fie supus certărilor (pedepselor) bisericeşti, iar venitul Bisericii văduvite să se păstreze nevătămat de către economul acelei Biserici.
(58 ap.; 19, 35 Trul.; 11, 12 Sard.; 71, 121, 123 Cartag.; 17 sin. I-II)

CANONUL 26 Sin. IV ec. (FIECARE EPARHIE SĂ AIBĂ ECONOM)
De vreme ce în unele Biserici, după cum am auzit din zvon, episcopii mânuiesc (administrează) fără economi bunurile Bisericii, i s-a părut (sino­dului) ca fiecare Biserică ce are episcop să aibă şi econom din clerul pro­priu (al Bisericii), care să chivernisească (administreze) cele bisericeşti după socotinţa episcopului său, ca nu cumva să fie fără de martori gos­podărirea Bisericii şi ca din (lucrul) acesta să se risipească bunurile ei şi să se înfiereze (stigmatizeze) preoţimea cu defăimarea; iar dacă el (episcopul) nu ar face lucrul acesta, să fie supus dumnezeieştilor Canoane
(38, 41 ap.; 25 sin. IV ec; 35 Trul.; 11, 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. /-//; 10 Teojil Alex.; 2 Chirii Alex.)

CANONUL 27 Sin. IV ec. (OSÂNDA CELOR CE RĂPESC FEMEI)
Sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca cei ce răpesc femei sub cuvânt de căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce le răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici, să fie daţi anatemei.
(67 ap.; 92 Trul; 11 Ancira; 22, 25, 26, 30, 36, 42 Vasile cel Mare)

CANONUL 28 Sin. IV ec. (PRIVILEGIILE SCAUNULUI DIN CONSTANTINOPOL ŞI DIASPORA CREŞTINĂ)
Urmând întru totul orânduirilor (hotărârilor) Sfinţilor Părinţi şi cunos­când canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu preaiubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleaşi le orânduim (hotărâm) şi le statornicim şi noi, despre întâietăţiie (privilegiile) preasfin-tei Biserici a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi scau­nului Romei vechi părinţii după dreptate i-au dat (conferit) întâietatea (privilegiul) pentru (motivul) că cetatea aceea era cetate împărătească.
Şi cei 150 episcopi preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi (împinşi) de acelaşi ţel (scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăţi (privilegii) egale Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit (onorat) cu împărăţia şi cu senatul (sinclitul) şi care a dobândit întâietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale vechii Rome împărăteşti; în­tocmai ca şi aceea să se facă de mare (mărească, să se înalţe) şi în lucrurile cele bisericeşti fiind a doua după aceea.
De asemenea (s-a hotărât) ca numai mitropoliţii diecezei Pontului, a Asiei şi a Tracici, precum şi episcopii din ţinuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al Preasfintei Biserici din Constantinopol; şi adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie) după cum se rânduieşte (po­runceşte) prin dumnezeieştile Canoane; iar mitropoliţii pomenitelor dieceze să fie hirotoniţi, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopo-lului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas (unanime) şi i s-au adus lui la cunoştinţă.
(34 ap.; 4,6,7 1 ec; 2, 3 sin. II ce; 8 sin. III ec; 9, 17 sin. IV ec; 36, 39 Trul.; 8 Anlioh.)

CANONUL 29 Sin. IV ec. (SE OPREŞTE RETROGRADAREA TREPTELOR PREOŢIEI)
A-l aduce (al coborî) pe episcop în treapta presbiterilor este ierosilie (sacrilegiu). Iar dacă vreo pricină dreaptă îi îndepărtează pe aceia (pe episcopi) de Ia lucrarea episcopală, nu se cade ca ei să aibă (deţină) nici loc de presbiter. Iar dacă fără vreo vinovăţie grea (gravă) au fost îndepărtaţi din dregătorie, să se reîntoarcă iarăşi la vrednicia (demnitatea) episcopală.
Anatolie, preaevlaviosul arhiepiscop al Constantinopolului, a zis: „Aceştia despre care se spune că au fost coborâţi de la vrednicia (demni­tatea) episcopală în treapta presbiterului, dacă sunt condamnaţi din unele pricini binecuvântate, cu drept cuvânt nu sunt vrednici nici măcar de cin­stirea presbiterului, iar dacă fără vreo pricină (cauză) binecuvântată au fost coborâţi (retrogradaţi) într-o treaptă mai mică, sunt vrednici, dacă s-ar vădi (arăta) nevinovaţi, să-şi ia din nou vrednicia (demnitatea) episco­pală şi preoţia”.
(36 ap.; 8 sin. I ec; 3, 26 Trul.; 1, 2 Ancira; 9 Neocez.; 27, 70 Vasile cel Mare)

CANONUL 30 Sin. IV ec. (PRIVILEGIUL ARHIEPISCOPULUI ALEXANDRIEI FAŢĂ DE SINODUL PROPRIU)
Deoarece preaevlavioşii episcopi ai Egiptului au amânat până acum a iscăli scrisoarea preacuviosului arhiepiscop Leon, nu însă pentru că s-ar împotrivi credinţei soborniceşti, ci zicând că este obiceiul în dieceza Egiptului a nu se face nimic de acest fel fără încuviinţarea (aprobarea) şi porunca (dispoziţia) arhiepiscopului şi cer să li se facă lor îngăduinţă (pă­suire) până la hirotonia viitorului episcop al marii cetăţi a Alexandrinilor, ni s-a părut nouă că este lucru cu bună cuviinţă (binecuvântat) şi cu ome­nie ca acestora să li se dea îngăduinţa (acorda concesia) de a rămâne în propria lor stare (treaptă) în cetatea împărătească până ce se va hirotoni (aşeza, institui) arhiepiscopul marii cetăţi a Alexandrinilor. Drept aceea, rămânând ei în propria lor stare (treaptă), să dea asigurări (scrise) – (să ofere garanţii) – dacă acest lucru le este cu putinţă, sau prin jurământ se vor face vrednici de crezământ.
(6, 20, 25, 34, 81 ap.; 9 Antioh.; 7 Sard.; 10, 64, 82 Vasile cel Mare)

CANOANELE Sinodului V-VI ecumenic de la Constantinopol sau Sinodul Trulan (an 691-692)

CANONUL 1 Trulan (ÎNVĂŢĂTURA PRIMELOR ŞASE SINOADE ECUMENICE SĂ SE ŢINĂ NESTRĂMUTATĂ)
Rânduiala cea mai bună pentru cel care începe vreun cuvânt sau vreo lucrare este, după cuvântul teologului, să înceapă de la Dumnezeu şi să se încheie cu Dumnezeu. Drept aceea, şi dreapta credinţă s-a şi propovăduit de noi la mare depărtare, şi Biserica la temelia căreia stă Hristos neînce­tat creşte şi sporeşte, încât ea se întinde deasupra cedrilor Libanului.
Făcând şi acum început sfintelor cuvinte, orânduim cu dumnezeiescul har ca acea credinţă care nc-a fost predanisită nouă de către martorii văzători (oculari) şi de către slujitorii Cuvântului (Luca 1, 2), adică de către Dumnezeu aleşii apostoli, să se păstreze fără înnoire şi nestrămutată; de asemenea şi (credinţa) a celor trei sute şi optsprezece sfinţi şi fericiţi părinţi care s-au adunat la Niceea în vremea lui Constantin care a fost împăratul nostru, împotriva (necuviosului) nelegiuitului Arie şi împotriva dum­nezeirii (religiei) străine şi păgâneşti (învăţate) făurite de el, sau cum este mai potrivit a zice, împotriva închinării Ia mai mulţi dumnezei (împotriva politeismului său); – care părinţi, având una şi aceeaşi credinţă, ne-au des­coperit nouă şi ne-au lămurit unitatea de natură a fiinţei dumnezeieşti cea în trei persoAne, neîngăduind ca aceasta să stea ascunsă sub obrocul ne-cu-noştinţei, ci învăţând lămurit pe credincioşi a se închina cu o singură închinăciune şi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; şi răsturnând şi surpând învăţătura despre spiţele neasemenea (treptele inegale) ale dumnezeirii, iar jucăriile cele copilăreşti făcute din nisip de către eretici împotriva ortodox­iei prăbuşindu-le şi nimicindu-le.
De asemenea, întărim şi credinţa propovăduită de către cei o sută cin­cizeci de sfinţi părinţi – care s-au adunat în această cetate împărătească în vremea Iui Teodosie, care a fost împăratul nostru -, îmbrăţişând (pri­mind) noi rostirile lor teologice; iar pe necuratul Macedonie izgonindu-I împreună cu vrăjmaşii de mai înainte ai adevărului, ca pe unul care cu în­căpăţânare a îndrăznit a-1 socoti (să-1 considere) ca pe un sclav pe acela care stăpâneşte şi a sfâşia unitatea cea netăiată (nedespărţită) purcezând (procedând) tâlhăreşte, ca şi când nu ar fi desăvârşită taina nădejdii noas­tre; împreună osândind cu acest spurcat şi care a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinarie, tăinuitorul răutăţii, care în mod nelegiuit (necuvios) s-a rostit (pronunţat) că Domnul s-ar fi întrupat fără de judecată (raţiune) şi fără de suflet, fiind şi el de aci (de la această părere) de soco­tinţă, că mântuirea noastră ar fi nedesăvârşită.
Dar mai pecetluim încă şi învăţăturile aşezate de către cei două sute de Dumnezeu purtători părinţi, care s-au adunat mai demult în cetatea Efesenilor – în vremea lui Teodosie, fiul lui Arcadie, care a fost împăratul nostru, ca pe o putere de nebiruit a dreptei credinţe propovăduind ei pe un Hristos, pe un Fiu al lui Dumnezeu, Carele S-a întrupat, şi preaslăvind pe neprihănita şi pururea Fecioara care L-a născut pe El fără de sămân­ţă, ca fiind aievea şi cu adevărat Născătoare de Dumnezeu; şi lepădând împărţirea aceea deşartă a lui Nestorie ca pe una străină de starea (con­diţia) cea dumnezeiască şi care învaţă că unul Hristos este Om deosebit şi Dumnezeu deosebit şi care a înnoit nelegiuirea cea iudaică.
De asemenea, întărim încă şi credinţa ortodoxă cea statornicită (formu­lată) de către cei şase sute treizeci de Dumnezeu aleşi părinţi în mitropolia Calcedonenilor, în vremea Iui Marcian, carele a fost şi el împăratul nos­tru; – care (credinţă), că unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu este alcătuit din două firi şi că s-a proslăvit în aceste amândouă firi, a predanisit-o cu glas înalt până la marginile lumii, iar pe Eutihie cel deşert la cuget, care învaţă că marea taină a iconomiei (mântuirii) s-a săvârşit în chip părut (aparent) l-a scos din marginile sfinte ale Bisericii ca pe o oarecare lepădă­tură şi spurcăciune; iar împreună cu el şi pe Nestorie şi pe Dioscur, întâ­iul fiind susţinătorul şi apărătorul împărţirii, iar celălalt al amestecării şi care, din părţi contrare ale legiuirii, au căzut în aceeaşi prăpastie a pier­zării şi a necinstirii lui Dumnezeu (a necredinţei).
De asemenea primim (cinstim, recunoaştem) încă şi dreptcredincioasele rostiri ale celor o sută şaizeci şi cinci purtători de Dumnezeu părinţi, care s-au întrunit în această împărătească cetate, în vremea lui Justinian, care a fost împăratul nostru cel ce în dreapta credinţă s-a pristăvit – ca aduse (inspirate) de Duhul şi aceeaşi îi învăţăm şi pe urmaşii noştri. Dânşii (pă­rinţii) au dat anatema în chip sinodal şi au condamnat pe Teodor al Mop-suestiei, învăţătorul Nestorie şi pe Origen şi pe Didim şi pe Evagrie, care au plăsmuit din nou basme elineşti, şi cu nălucirile minţii şi cu visuri ne-au scornit din nou treceri şi schimbări (faze şi transformări) ale unor trupuri şi ale sufletelor şi în chip nelegiuit au hulit împotriva învierii mor­ţilor; şi pe cele scrise de către Teodorit împotriva dreptei credinţe şi îm­potriva celor 12 capitole ale Fericitului Chirii, şi epistola numită a lui Iba.
Şi din nou mărturisim a păstra neatinsă credinţa sfântului sinod al Vl-lea – carele de curând s-a întrunit în această împărătească cetate, în vremea împăratului nostru de sfântă pomenire Constantin -, care (cre­dinţă) a primit mai mare întărire prin aceea că drept credinciosul împărat a întărit (confirmat) prin peceţi hotărârile acestuia (ale sinodului) pentru neprimejduire (siguranţă) în toate veacurile; – care (sinod) ne-a lămurit pe noi cu dragoste de Dumnezeu, să mărturisim două voinţe fireşti, adică două vreri şi două lucrări fireşti în iconomia întrupării a unuia Domnului nostru Iisus Hristos, a Dumnezeului adevărat, şi care (sinod) a osândit prin judecata dreptei credinţe (hotărârea) pe cei ce au stricat (alterat) dreapta învăţătură a adevărului (dogma adevărată), şi care au învăţat po­poarele că într-unui Domnul nostru Iisus Hristos este (numai) o voinţă şi (numai) o lucrare, şi-i numim adică (pe aceştia): pe Teodor al Faranului, pe Chir al Alexandriei, pe Onoriu al Romei, pe Serghie, Pir, Pavel şi Petru, care au fost înaintestătători în această de Dumnezeu păzită cetate, pe Macarie, care a fost episcop al Antiohienilor, pe Ştefan, ucenicul aces­tuia, şi pe Polihroniu cel fără minte, păstrând de aci înainte neatins ob­ştescul Trup al lui Hristos Dumnezeul nostru.
Şi pentru a vorbi pe scurt (concis), statornicim ca credinţa tuturor băr­baţilor care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu şi care au fost lumină­tori în lume, având într-înşii cuvântul vieţii – să se ţină tare şi să rămână neclătinată până la sfârşitul veacului, precum şi scrierile şi învăţăturile (dogmele) predanisite lor de Dumnezeu, – lepădând şi noi şi dând anate­mei pe cei pe care ei i-au lepădat şi i-au dat anatemei, ca pe vrăjmaşii ade­vărului şi ca pe cei care s-au întărâtat în deşert împotriva lui Dumnezeu şi care s-au străduit să ridice nedreptatea întru înălţime.
Iar dacă cineva dintre toţi nu ar ţine şi nu ar primi (îmbrăţişa) învă­ţăturile pomenite (dogmele) mai înainte (menţionate) ale dreptei credinţe şi nu va gândi (crede) şi propovădui astfel, ci ar încerca să se ridice împo­triva acestora, să fie anatema – după orânduirea (hotărârea) acum aşezată de către sfinţii şi fericiţii părinţi arătaţi mai înainte, şi să fie scos şi să cadă din starea (ceata) creştinească (din catalogul creştinesc) ca un străin (vrăjmaş).
Iar noi, după cele mai înainte orânduite (hotărâte), am priceput desă­vârşit că nici nu este a se adăuga ceva, nici a se scoate (din ele) ceva, care lucru pentru nici un cuvânt (motiv) nu l-am putut (face).
(1 sin. II ec; 7 sin. III ec; I, 2 Cartag.)

CANONUL 2 Trulan (SE PRIMESC ŞI SE ÎNTĂRESC ADEVĂRATELE CANOANE AŞEZATE PÂNĂ ACUM)
Acestui sfânt sinod i s-a mai părut şi aceea că este un lucru foarte bun şi de mare însemnătate ca şi de acum înainte să rămână tari (sigure) şi sta­tornice, spre tămăduirea sufletelor şi vindecarea suferinţelor, cele optzeci şi cinci de Canoane care au fost primite şi întărite de către sfinţii şi fericiţii părinţi cei mai înainte de noi, şi care au fost încă şi predanisite nouă cu (sub) numele sfinţilor şi slăviţilor apostoli.
Dar de vreme ce în aceste Canoane ni se porunceşte nouă să primim orânduirile aceloraşi sfinţi apostoli date prin Clement, cărora încă din vechime li s-au mai adăugat (introdus) prin oarecari rătăciţi (eterodocşi) unele lucruri mincinoase şi străine dreptei credinţe (false), spre paguba Bisericii, şi care ne-au întunecat frumuseţea cuviincioasă a dumneze­ieştilor învăţaturi (dogme), – am făcut lepădarea cea de cuviinţă a unor astfel de orânduiri, spre zidirea şi ferirea de primejdie (asigurarea) a preacreştineştii turme, nici într-un chip judecând a pune în rând cu învă­ţătura curată (autentică) şi (întreagă) desăvârşită a apostolilor născocirile mincinoasei vorbiri eretice.
Pecetluim însă (întărim) şi pe toate celelalte Canoane care au fost aşe­zate de către sfinţii şi fericiţii noştri părinţi, şi adică ale celor trei sute opt­sprezece sfinţi părinţi care s-au întrunit la Niceea şi ale celor de la Ancira, încă şi ale celor de la Neocezareea, precum şi a celor de la Gangra; iar lângă acestea şi (cele) ale celor de la Antiohia Siriei, dar şi ale celor din Laodiceea Frigiei, încă şi ale celor o sută cincizeci care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate şi ale celor două sute care s-au întrunit mai demult în cetatea de căpetenie (metropolă) a Efese-nilor, şi ale celor şase sute treizeci de sfinţi şi fericiţi părinţi din Calcedon, de asemenea şi ale celor din Sardica şi încă şi ale celor din Cartagina, apoi încă şi a celor ce de curând s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate în vremea Iui Nectarie, înaintestătătorul acestei cetăţi împărăteşti, şi ale lui Teofil care a fost arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Dionisie care a fost arhiepiscop al marii cetăţi a Alexandriei, dar şi ale Iui Petru, care a fost (arhiepiscop) al Alexandriei şi martirul, şi ale Iui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei şi de minuni făcătorul (Tau­maturgul), ale Iui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasilie arhi­episcopul Cezareei Capadociei, ale lui Grigorie episcopul Nyssei, ale Iui Grigorie Teologul, ale lui Amfilohie al Iconiei şi ale Iui Timotei, care a fost mai demult arhiepiscop al Alexandriei, şi ale lui Teofil, arhiepiscopul aceleiaşi mari cetăţi a Alexandrinilor, ale lui Chirii arhiepiscopul Alexan­driei şi ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei de Dumnezeu pă­zite şi împărăteşti cetăţi, dar încă şi canonul aşezat de către Ciprian, care a fost arhiepiscop al ţării Africanilor şi martir, şi de către sinodul ţinut sub el, care canon a avut tărie (a fost în vigoare) în locurile înaintestătăto-rilor pomeniţi mai înainte (menţionaţi) şi numai după obiceiul predanisit lor. Şi nimănui să nu-i fie îngăduit a strica cele mai înainte arătate Canoane sau a le lepăda (abroga) sau a primi în afară de cele de faţă stabi­lite (arătate) alte Canoane, mincinos intitulate de către unii care le-au al­cătuit şi care au încercat să precupeţească adevărul.
Iar dacă cineva s-ar prinde înnoind vreun canon din cele zise sau în­cercând a-I surpa, să fie învinuit, primindu-şi osânda precum rânduieşte un asemenea canon împotriva căruia a greşit şi prin aceasta se vindecă de ceea ce a greşit.
(85 ap.; 1 sin. IVec; 1 sin. VII ec; 1 Cartag.; 10 sin. I-II)

CANONUL 3 Trulan (CEI CĂSĂTORIŢI DE DOUĂ ORI NU POT FI CLERICI)
De vreme ce binecredinciosul şi de Hristos iubitorul nostru împărat a grăit (s-a adresat) acestui sfânt şi ecumenic sinod, ca cei ce se numără în cler şi cei care împărtăşesc altora cele dumnezeieşti să se arate curaţi şi slujitori neprihăniţi şi vrednici de jertfa cea duhovnicească a marelui Dumnezeu, carele este şi Jertfă, şi Arhiereu, şi să curăţească cele necurate (prihănite) care îi apasă pe aceştia din nunţi nelegiuite. Pe lângă aceasta, pentru că cei (delegaţi) ai preasfintei Biserici a Romanilor au propus să se ţie canonul asprimii, iar cei de sub (stăpânirea) scaunul acesta al de Dum­nezeu păzitei şi împărăteşti cetăţi (au propus să se ţină) canonul dragostei de oameni (omeniei) şi al înţelegerii (compasiunii), noi le-am împreunat părinteşte cu iubire de Dumnezeu pe amândouă, ca să nu lăsăm nici ca blândeţea să fie îngăduitoare (tolerantă, slabă) şi nici ca asprimea (severi­tatea) să fie neomenoasă (crudă, rigidă), şi mai ales când, din neştiinţă, gre­şeala s-a întins la o mulţime destul de mare de bărbaţi.
Socotim (hotărâm) aşadar împreună că cei ce s-au încurcat cu două căsătorii şi care până la cincisprezece ale trecutei luni ianuarie din al patrulea indiction trecut al anului 6199 (an 691) au fost robiţi păcatului şi nu au vrut a se curaţi de acesta să fie supuşi caterisirii canonice.
Iar cei ce au căzut în păcatul acesta al căsătoriei a doua (bigamiei), dar înainte de această cercetare a noastră au cunoscut ceea ce este folositor şi au tăiat răul de la ei înşişi şi au alungat departe această străină şi nelegiuită împreunare, sau cei ale căror femei din a doua căsătorie au de­cedat, sau şi acei care au căutat să se întoarcă, învăţând din nou înţelepci­unea şi părăsind repede nelegiuirile lor de mai înainte, fie că ar fi fost presbiter sau diacon — i s-a părut sinodului că aceştia să înceteze de la orice slujire sau lucrare preoţească şi să fie supuşi pentru un oarecare timp la cercetări (epitimii), dar să aibă parte (să se împărtăşească) de cin­stea scaunului şi a stării lor, îndestulându-se cu înainte şederea şi plân­gând înaintea Domnului, ca să le ierte lor nelegiuirea cea din neştiinţă, căci este fără de cale (necuviincios) să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni.
Iar cei legaţi de o singură soţie, dacă cea luată a fost văduvă, de aseme­nea şi cei ce după hirotonie au trăit într-o singură căsătorie nelegiuită, adică presbiterii şi diaconii şi ipodiaconii, oprindu-i pentru puţin timp de la sfânta slujbă şi certându-i (supunându-i epitimiilor), îndată să fie puşi din nou (reaşezaţi) în treptele lor proprii, dar în nici un caz înaintându-i la o treaptă mai înaltă – se înţelege însă că după ce aceştia s-au dezlegat de însoţirea nelegiuită.
Iar le-am statornicit cu privire la cei ce au fost găsiţi în mai înaintele arătate greşeli (căderi), după cum s-a zis, până la cincisprezece ale lunii ianuarie a indictionului al patrulea, şi numai în privinţa feţelor preoţeşti orânduind noi (hotărând) de acum înainte şi înnoind canonul care rân­duieşte ca cel care s-a legat cu două căsătorii (nunţi) după botez sau care a luat concubină (ţiitoare) să nu poată fi episcop, sau presbiter, sau diacon, sau peste tot orice altceva din catalogul stării preoţeşti (clericale); de asemenea, şi cel ce a luat văduvă sau lepădată sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţă) să nu poată fi episcop, sau presbiter, sau diacon sau peste tot orice din catalogul stării preoţeşti (din rândul clerului).
(17, 18 ap.; 26 Trul; 12, 27 Vasile cel Mare)

CANONUL 4 Trulan (PĂCĂTUIREA CU FEMEI ÎNCHINATE ESTE IEROSJLIE)
Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ sau cântăreţ, sau ostiar (uşier, portar) s-ar amesteca (împreuna) cu o femeie închinată (afierosită), consacrată (dedicată) lui Dumnezeu, să se cateriseas­că, ca unul care a stricat pe mireasa lui Hristos, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
(25 ap.; 9 sin. I ec; 16 sin. IVec; 21, 40, 44, 45 TruL; 19 Ancira; 9 Neocez.; 6, 44 Cartag.; 3, 6, 18, 19, 20, 32, 60 Vasile cel Mare)

CANONUL 5 Trulan (ÎN CASELE CLERICILOR SĂ NU STEA FEMEI CARE DAU DE BĂNUIT)
Nici unul dintre cei din catalogul clerului să nu-şi ia (dobândească, ţină) femeie sau slujitoare, în afara acelora care se află trecute în canon ca feţe fără bănuială (care nu dau de bănuit), ţinându-şi (păstrându-şi) prin aceasta neprihănirea sa. Iar dacă cineva calcă cele orânduite (hotărâte) de noi, să se caterisească. Acekaşi lucru să-1 păzească (să-1 observe) si eunucii (scopiţii, castraţii), purtând grijă (preocupându-se) de a lor neprihănire; iar cei ce o calcă (hotărârea aceasta), dacă ar fi clerici, să se caterisească, iar dacă ar fi laici, să se afurisească.
(5, 21, 22, 23, 24, 26 ap.; 1, 3 sin. I ec; 12, 13 TruL; 18, 22 sin. VII ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 6 Trulan (CĂSĂTORIA DUPĂ HIROTONIE ESTE OPRITĂ)
De vreme ce s-a zis în Canoanele apostolice că dintre cei care au fost înaintaţi (introduşi) în cler necăsătoriţi, numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească (se pot căsători), (can. 26 ap.), şi noi păzind (observând) acest lucru (această hotărâre), orânduim ca de acum înainte, în nici un chip ipo-diaconul, sau diaconul, sau presbiterul să nu aibă îngăduinţă a încheia (să-şi încheie) însoţire de căsătorie după hirotonia Iui. Iar cine ar îndrăzni să facă acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce urmează a intra în cler să se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (le­gală), să facă acest lucru înainte de hirotonia întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter.
(5, 26, 51 ap.; 14 sin. IV ec; 3, 13, 21, 30 TruL; 10 Ancira; 1 Neocez.; 16 Cartag.; 69 Vasile cel Mare)

CANONUL 7 Trulan (TREPTELE HIROTONIEI STABILESC TREPTELE IERARHIEI BISERICEŞTI)
De vreme ce am aflat că în unele Biserici se găsesc diaconi care au dre­gătorii bisericeşti şi din această pricină, unii dintre ei purtându-se cu în­gâmfare şi cu samavolnicie (după bunul plac) – (făcând uz de aroganţă şi de independenţă), şed înaintea presbiterilor, orânduim (hotărâm), ca diaconul, chiar dacă s-ar găsi în vreo vrednicie (slujbă, demnitate), adică în orice fel de dregătorie bisericească, unul ca acesta să nu şadă înaintea presbiteriului, fără dacă ţinând locul feţei (persoAnei) patriarhului sau a mitropolitu­lui său (propriu), s-ar găsi în altă cetate pentru vreo treabă (cauză) de căpetenie, căci atunci i se va da cinstea ca unuia ce ţine locul aceluia.
Iar dacă va îndrăzni cineva, purtându-se cu (folosind) cutezanţă tiran­ică (despotică), să săvârşească una ca aceasta, unul ca acela, coborându-se din treapta sa proprie, să fie cel din urmă dintre toţi cei din starea în care se numără el în Biserica sa, pentru că potrivit învăţăturii ce se află la Sfântul Evanghelist Luca, aşezată ca de însuşi Domnul si Dumnezeul nos­tru, Domnul nostru ne povăţuieste să nu ne bucurăm de şederile în frunte. Căci a spus celor chemaţi o pildă ca aceasta: Când eşti chemat de cineva la nuntă, să nu te aşezi la locul cel mai de frunte, ca nu cumva unul mai de cinste decât tine să se afle poftit şi el de acela, şi venind cel ce te-a chemat pe tine şi pe el, să-ţi zică ţie: dă-i locul acestuia, şi atunci să începi cu ruşine să iei (să ţii) locul cel mai din urmă. Ci când eşti chemat, aşază-te la locul cel mai de pe urmă, ca atunci când ar veni cel ce te-a chemat, să-ţi zică ţie: prietene, urcă-te mai sus; atunci îţi va fi ţie cinste în faţa tu­turor celor ce şed împreună cu tine, pentru că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Le. 14, 8-11). Acelaşi lucru să se ţină însă şi în celelalte stări sfinţite (trepte clericale), pentru că cunoaştem că decât vredniciile (demnităţile, dregătoriile) cele lumeşti sunt mai presus cele duhovniceşti.
(18 sin. I ec; 16 TruL; 20 Laod.)

CANONUL 8 Trulan (SINODUL MITROPOLIEI SA SE ŢINĂ CEL PUŢIN O DATĂ PE AN)
Voind şi noi a ţine întru toate cele aşezate de către sfinţii noştri părinţi, înnoim şi canonul care rânduieşte să se ţină în fiecare an sinoade ale epis­copilor din fiecare eparhie (mitropolie), acolo (localitatea) unde ar socoti episcopul mitropoliei (c. 19 IV ec).
însă de vreme ce, pentru năvălirile barbarilor, precum şi pentru alte pricini (cauze) care s-au abătut (au survenit, ivit, iscat), este cu neputinţă ca întâistătătorii bisericilor să poată face sinoade de două ori pe an, i s-a părut (sinodului) că în orice chip, pentru treburile (chestiunile) bisericeşti, care de bună seamă se vor ivi, o dată pe an să se ţie în fiecare eparhie (mitropolie) sinodul episcopilor mai înainte arătaţi (în timpul), de la sfânta sărbătoare a Paştilor şi până la sfârşitul lunii Iui octombrie a fiecărui an, în localitatea pe care o va socoti, după cum s-a zis, episcopul mitropoliei (mitropolitul); iar episcopii care nu ar veni (la sinod), aflându-se în cetăţile lor, şi în acelea petrecând în stare de sănătate şi slobozi (liberi) de orice treabă de neînlăturat (inevitabilă) şi strâmtorătoare (presantă), să fie mus­traţi frăţeşte (can. 19 IV ec).
(37 ap.; 5 sin. I ec; 19 sin. IVec; 6 sin. VII ec; 20 Antioh.; 95 Cartag.)

CANONUL 9 Trulan (CLERICII SE OPRESC A FACE NEGOŢ CU BĂUTURI)
Nici unui cleric să nu-i fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească (prăvălie, cârciumă). Pentru că, dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra în cârciumă, cu cât mai vârtos (nu-i este îngăduit) să slujească altora în aceasta şi să se apuce de ceea ce nu-i lui îngăduit (nu-i este îngăduit)? Iar dacă ar face ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească.
(54 ap.; 24 Laod.; 40 Cartag.)

CANONUL 10 Trulan (CLERICII SE OPRESC A LUA DOBÂNDĂ SAU CAMĂTĂ)
Episcopul, sau presbiterul, sau diaconul, luând camătă sau aşa-nu-mitele sutimi (procente), ori să înceteze, ori să se caterisească.
(44 ap.; 17 sin. I ec; 19 sin. Vil ec; 4 Laod.; 5, 16 Cartag.; 2, 14 Vasile cel Mare; 3 Grig. Neocez. (Taumaturgul); 6 Grig. Nyssa)

CANONUL 11 Trulan (CREŞTINII SĂ NU AIBĂ ÎMPĂRTĂŞIRE CU IUDEII)
Nici unul dintre cei număraţi în starea preoţească, sau (vreun) laic să nu mănânce azimile cele de la iudei sau să se însoţească (întovărăşească) cu aceştia, sau să-i cheme la boli şi să ia doctorii de la ei, şi nicidecum să se scalde cu aceştia în băi. Iar dacă cineva s-ar încumeta (s-ar apuca) să facă una ca aceasta, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.
(7, 64, 70, 71 ap.; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laod.; 51, 73, 106 Cartag.)

CANONUL 12 Trulan (EPISCOPII SĂ NU VIEŢUIASCĂ ÎMPREUNĂ CU SOŢIILE LOR)
Încă şi acest lucru a venit la cunoştinţa noastră, că în Africa şi în Libia si în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu înaintestatatorii (episcopii) de acolo nu se feresc de a vieţui împreună cu propriile lor soţii, chiar şi după hirotonia care a venit (s-a săvârşit) asupra lor, punând (prilejuind) potic­nire şi sminteală popoarelor (creştinilor). Aşadar, mare fiind râvna noas­tră ca toate să se facă spre folosul turmelor celor de sub mâna noastră, ni s-a părut ca în nici un chip să nu se întâmple de acum înainte un lucru ca acesta. Iar lucrul acesta îl spunem nu pentru răsturnarea (abrogarea) sau surparea celor ce au fost legiuite apostoleşte, ci purtând grija mântuirii şi a propăşirii spre mai bine a popoarelor şi pentru a nu se da (prilej) de vreo prihană împotriva stării preoţeşti. Căci zice dumnezeiescul apostol: toate spre mărirea (slava) lui Dumnezeu să le faceţi; fiţi nevătămători (fără sminteală) şi iudeilor şi păgânilor (elinilor) şi Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor (le fac pe plac, pe toţi îi mulţumesc) necăutând folosul meu, ci pe acela al celor mulţi, ca să se mântuiască; faceţi-vă ur­mători ai mei, precum şi eu al lui Hristos (I Cor. 10, 31-32; 11, 1).
Iar dacă s-ar prinde cineva făcând un lucru ca acesta (adică ceea ce opreşte canonul), să se caterisească.
(5, 57 ap.; 3 sin.Iec; 30, 48 Trul; 3, 4, 25, 60 Cartag.)

CANONUL 13 Trulan (CLERUL INFERIOR SE APĂRĂ DE CELIBAT)
De vreme ce am cunoscut că în Biserica romanilor s-a predanisit (trans­mis) în chip (calitate) de canon (cu putere de canon) că cei ce vpr să se în­vrednicească de hirotonia întru diacon sau întru prcsbiter să dea măr­turie (declarare) că nu se împreună mai mult cu soţiile lor, noi, urmând vechiul canon al acriviei (desăvârşirii), cumpătaţii şi bunei rânduieli apos­tolice, căsătoriile cele după legi ale bărbaţilor sfinţiţi (ale clericilor) vrem să aibă tărie şi de acum înainte, în nici un chip desfăcând legătura cu so­ţiile lor, nici lipsindu-i pe aceştia de însoţirea (unirea) întreolaltă (unuia cu altul) la timpul cuvenit.
Drept aceea, de s-ar afla cineva vrednic pentru hirotonie întru ipodia-con sau întru diacon, sau întru presbiter, acesta vieţuind împreună cu soţia cea după lege, în nici un chip să fie oprit de la urcarea la o astfel de treaptă, nici cumva să i se ceară în timpul hirotoniei să mărturisească că se va depărta (reţine) de la însoţirea legală cu propria sa soţie, pentru ca să nu fim siliţi a ocărî de aici (din această pricină) căsătoria (nunta) cea le­giuită (rânduită) de Dumnezeu şi cea binecuvântată prin fiinţa sa de faţă (prezenţa sa); căci glasul Evangheliei strigă: ceea ce Dumnezeu a împre­unat (împerecheat), omul să nu despartă (Mt. 19, 6); şi al (glasul) Apos­tolului care învaţă: cinstită este nunta şi patul nespurcat (Evr. 13, 4) şi: legatu-te-ai cu femeia? nu căuta dezlegare (I Cor. 7, 27).
Mai ştim că şi cei ce s-au adunat în Cartagina, punând grijă pentru cu­răţia vieţii slujitorilor (de cele sfinte), au zis că ipodiaconii care ating sfin­tele taine şi diaconii şi presbiterii, la anumite soroace, să se înfrâneze (reţină) de la cele cu care vieţuiesc împreună. Pentru aceea şi noi să păzim la fel cele care s-au predanisit prin Apostoli şi care s-au ţinut chiar şi din vechime, cunoscând vremea fiecărui lucru şi mai ales a postului şi a rugă­ciunii. Căci se cuvine ca cei care se apropie de altar în timpul săvârşirii celor sfinte să fie înfrânaţi întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cu inimă curată (în mod simplu, deschis) cer de la Dumnezeu.
Iar dacă cineva, lucrând (procedând) împotriva Canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură şi însoţire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfinţiţi (clerici) – zicem adică dintre presbiteri sau diaconi sau ipodiaconi -, să se caterisească. Aşijderea şi dacă vreun presbiter sau dia­con alungă pe soţia sa sub cuvânt (pretext) de evlavie, să se afurisească, iar stăruind (persistând), să se caterisească (can. 5 ap.).
(5, 17, 26, 51 ap.; 3 sin. I ec; 14 sin. IV ec; 5, 6, 30 Trul.; 18 sin. VII ec; 19 Ancira; 1, 8 Neocez.; 4 Gang.; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 12, 27, 88 Vasile cel Mare)

CANONUL 14 Trulan (VÂRSTA CANONICĂ A HIROTONIEI PREOŢILOR ŞI DIACONILOR)
Canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri să aibă tărie şi în aceea ca să nu se hirotonească presbiter înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu totul vrednic, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos Domnul s-a botezat în al treizecilea an şi a început să înveţe: la fel nici di­acon înainte de douăzeci şi cinci de ani, sau diaconiţă înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească (hirotesească).
(75 sin. IVec; 15 Trul.; 11 Neocez.; 16 Cartag.)

CANONUL 15 Trulan (VÂRSTA CANONICĂ A IPODIACONILOR)
Ipodiacon să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare (treaptă) clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi (fără a avea anii rânduiţi), să se caterisească.
(15 sin. IV ec; 14 Trul.; 11 Neocez.; 16 Cartag.)

CANONUL 16 Trulan (FELUL, NUMĂRUL ŞI SLUJBA DIACONILOR)
De vreme ce Cartea Faptelor predaniseşte că şapte diaconi au fost aşezaţi (instituiţi) de către Apostoli, iar cei (părinţii) de la sinodul din Neocezareea, în Canoanele aşezate de dânşii, astfel au trecut (au pus) în chip lămurit: „după canon, trebuie să fie şapte diaconi, oricât de mare ar fi cetatea; să se încredinţeze (oricine) despre aceasta din Cartea Faptelor” – noi potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre slujire (servirea) la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor astfel spunând: în zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eliniştilor împotriva evreilor, că erau trecute cu vederea văduvele lor la slujirea cea de toate zilele (la împărţirea ajutoarelor). Aşadar, cei doisprezece, chemând mulţimea învăţăceilor, au zis: nu este după cuviinţă (potrivit) ca noi, pără­sind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fra­ţilor, dintre voi şapte bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim (aşezăm) la trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae prozelitul din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor (Fapte 6, 1-6). Tâlcuind acestea, dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: e vrednic de a se minuna (de admirat), cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor (acestora), cum de nu au fost înfruntaţi (dezaprobaţi) apostolii de către ei. Apoi este necesar a şti oare ce fel de vrednicie aveau aceştia şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a diaconilor? Dar acest lucru nici nu este în Biserici.
Sau este oare aceasta rânduirea (instituirea) presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop, ci numai apostolii. Drept aceea, socotesc că nici numele diaconilor, nici al preoţilor nu era cunoscut şi arătat.
Aşadar, pe temeiul acestora, potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut (învăţăm) şi noi că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori la taine, ci că aceştia sunt cei cărora li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor adunaţi atunci: ei ni s-au făcut nouă, măcar prin aceasta, pildă de dragoste de oameni (fi­lantropie) şi de râvnă faţă de cei lipsiţi.
(18 sin. I ec; 7 Trul.; 15 Neocei.; 20 Laod.)

CANONUL 17 Trulan (CLERICII SĂ NU FIE PRIMIŢI ÎN EPARHIE STRĂINĂ FĂRĂ CARTE CANONICĂ)
De vreme ce clericii feluritelor Biserici, părăsind Bisericile lor, în care au fost hirotoniţi, au alergat Ia alţi episcopi şi au fost aşezaţi în Biserici străine fără încuviinţarea (învoirea) episcopului propriu, iar prin aceasta se întâmplă ca ei să ajungă (devină) nesupuşi – orânduim ca, de la luna ianuarie a indictionului al 4-lea trecut, nici unul dintre toţi clericii, chiar în orice treaptă s-ar găsi, să nu aibă îngăduinţă să fie rânduiţi în altă Bise­rică fără scrisoare (zapis) de slobozenie (carte de iertăciune, scrisoare cano­nică de demitere) a propriului său episcop, pentru ca cel ce nu ar păzi (ob­serva) acest lucru de acum înainte, ci ar aduce ruşine asupra celui care i-a „dat hirotonia (1-a hirotonit), să fie caterisit şi el, şi cel care fără chibzuială 1-a primit pe el.
(12, 15, 32, 33 ap.; 15, 16.sin.lec; 5, 6, 10, 11, 13, 20, 23 sin. IVec; 3, 18 Trul.; 3, 6 Antioh.; 41, 42 Laod.; 15, 16, 19 Sard.; 23, 106 Cartag.)

CANONUL 18 Trulan (NUMAI SILA IARTĂ PĂRĂSIREA BISERICILOR DE CĂTRE CLERICI)
Poruncim ca clericii care, sub cuvânt de năvălire barbară, sau care din vreo altă împrejurare s-au mutat (au emigrat), când va înceta pentru ei starea (pricina, cauza respectivă) sau năvălirile barbarilor pentru care au făcut retragerea (din pricina cărora s-au refugiat), de îndată să se întoarcă la Bisericile proprii şi să nu le părăsească timp îndelungat fără pricină. Iar dacă cineva nu se poartă după canonul de faţă, să se afurisească până când s-ar reîntoarce la Biserica sa. Acelaşi lucru să se facă şi episcopului care îl ţine (reţine) pe el.
(75 ap.; 15, lâsin.Iec; 5, 10, 20, 23 sin. IVec; 17 TruL; 15 sin. VIIec; 3 Antioh.; 15, 16, 19 Sard.)

CANONUL 19 Trulan (CLERUL ESTE DATOR SĂ PREDICE ŞI SĂ CATEHIZEZE)
Se cuvine ca înaintestătătorii Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu de­osebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe, cu­legând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi judecăţile adevărurilor şi să nu treacă (depăşească) hotarele cele ce şi sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinţi. Dar şi dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-1 tâlcuiască (interpreteze) altfel decât au arătat (expus) luminătorii şi dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii şi mai vârtos întru acestea să se mulţumească, decât alcătuind cuvântări proprii, ca nu cumva să ajungă (în situaţia) ca fiind neiscusiţi (nedestoinici) pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine (adică să greşească). Pentru că popoarele prin învăţătura pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi po­trivească viaţa spre mai bine şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău şi, de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loruşi mântuirea.
(58 ap.; 2 sin. I ec; 19 Laod.; 11 Sard.; 71, 121, 123 Cartag.)

CANONUL 20 Trulan (EPISCOPUL ESTE OPRIT SĂ PROPOVĂDUIASCĂ ÎN EPARHIE STRĂINĂ)
Să nu fie îngăduit episcopului să înveţe în chip obştesc (în mod public) în altă cetate care nu ţine de el (nu este sub jurisdicţia sa); iar de s-ar prin­de cineva făcând acest lucru, să înceteze de la episcopie; să săvârşească (lucreze) însă cele ale presbiterului.
(14, 36, 85 ap.; 8, 15 sin. I ec; 2 sin. 11 ec; 8, 20 sin. III ec; 29 sin. IV ec; 18 Ancira; 13, 22 Antioh.; 3, 11, 12 Sard.)

CANONUL 21 Trulan (POCĂINŢA ŞI REPRIMIREA CELOR CATERISIŢI)

Cei ce s-au făcut vinovaţi de grele fărădelegi (infracţiuni) canonice şi din pricina aceasta au fost supuşi caterisirii desăvârşite şi pentru totdeau­na (perpetue), şi daţi (împinşi) în starea (locul) laicilor, dacă însă de bună­voie pornind spre întoarcere (pocăinţă) leapădă păcatul pentru care au că­zut din har şi se fac pe ei cu desăvârşire străini de acela, atunci să se tundă în chipul clerului. Iar dacă nu vor alege de bunăvoie aceasta, atun­ci să-şi lase părul să crească întocmai ca laicii, ca cei ce au preţuit mai mult petrecerea în lume decât viaţa cea cerească (au preferat vieţii cereşti, petrecerea în lume).

(5, 62, 81, 83 ap.; 9, 12 sin. 1 ec; 9 sin. III ec; 7 sin. IV ec; 9 Neocez.; 36 Cartag.; 16 sin. I-II; 3, 70 Vasile cel Mare; 3 Chirii Alex.)
CANONUL 22 Trulan (OSÂNDA HIROTONIEI SIMONIACE)

Poruncim ca cei ce au fost hirotoniţi pe bani, iar nu după ispitire şi după alegerea vieţii (celei preoţeşti), fie episcopi, fie orice altfel de clerici, să se caterisească; dar şi cei ce i-au hirotonit.

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 23 Trul; 4, 5, 15, 19 sin. VII ec; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Epistola pastorală a lui Ghenadie; Epistola pastorală a lui Tarasie)
CANONUL 23 Trulan (OSÂNDA CUMINECĂRII SIMONIACE)

(Sa orânduit) ca nici unul, fie dintre episcopi, fie dintre presbiteri sau di­aconi, împărtăşind cu preacurata cuminecătură, să nu ceară de la cel care se împărtăşeşte bani sau ceva asemănător pentru o astfel de împărtăşire. Căci nici harul nu se poate vinde şi nici sfinţenia Duhului nu o împărtăşim (dăm) pentru bani, ci ea trebuie dată fără viclenire, celor vrednici de darul (acesta). Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei ce se numără în cler cerând ceva de orice fel celui pe care îl împărtăşesc cu preacurata cuminecătură, să se caterisească ca un râvnitor al rătăcirii şi al răutăţii lui Simon.

(4, 29 ap.; 2 sin. IV ec; 22 Trul.; 4, 5 sin. VII ec.)
CANONUL 24 Trulan (CLERICII Şl MONAHII SĂ NU IA PARTE LA SPECTACOLE NEPOTRIVITE CU STAREA LOR)

Să nu fie îngăduit cuiva dintre cei ce se numără în starea preoţească sau dintre monahi să meargă la alergările de cai (hipodrom) sau să fie de faţă (să ia parte) la jocurile de teatru (arene publice). Dar de s-ar si chema vreun cleric la nuntă, când ar începe jocurile cele pentru amăgire (necuviincioa­se), să se scoale şi îndată să se îndepărteze, astfel poruncindu-ne nouă în­văţătura părinţilor. Iar dacă s-ar prinde cineva asupra acestui fapt, sau să înceteze, sau să se caterisească.

(51, 62, 65 Trul.; 54 Laod.; 15, 45, 63 Cartag.)
CANONUL 25 Trulan (JURISDICŢIA BISERICEASCA SE PRESCRIE DUPĂ 30 ANI DE NEEXERCITARE)

Împreună cu altele, înnoim şi canonul care rânduieşte (porunceşte) ca parohiile cele de la ţară (de pe câmp) sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii), să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin, şi mai ales dacă, stăpânindu-le (deţinându-le) pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul (înăuntrul) celor treizeci de ani s-a născut sau s-ar naşte vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că sunt nedreptăţiţi să facă pâră (să introducă acţiune) despre acest lucru la sinodul eparhiei (mitropoliei).

(17 sin. IV ec.)
CANONUL 26 Trulan (OSÂNDA PREOTULUI CĂSĂTORIT ÎN MOD NELEGIUIT)

Presbiterul care din neştiinţă s-a încurcat într-o căsătorie nelegiuită (ilegală) să-şi păstreze scaunul, după cele ce ne-au fost legiuite nouă de către sfântul canon, dar să fie ţinut departe (să se oprească) de celelalte lucrări, pentru că destulă îi este iertarea unuia ca acesta. însă este fără de cale să binecuvânteze pe altul cel care este dator să-şi vindece propriile sale răni; căci binecuvântarea este împărtăşirea sfinţeniei, iar cel ce pe aceasta nu o are din pricina greşelii celei din neştiinţă, cum o va împărtăşi altuia? Aşadar, nici în chip obştesc (în mod public) nici osebit (aparte, în particular) să nu binecuvânteze, nici trupul Domnului să nu-1 împărtăşeas­că altora, nici să nu facă o altă slujbă (nici să nu oficieze altceva), ci în-destulându-se (mulţumindu-se) cu înainteşederea, să plângă înaintea Dom­nului, ca să-i ierte Iui nelegiuirea cea din neştiinţă. Căci este învederat că o astfel de nuntă nelegiuită se va desface şi că nicidecum bărbatul nu va avea parte de viaţă cu aceea pentru care s-a lipsit de sfânta lucrare (slujire).

(17 ap.; 14 sin.P/ec; 3, 6, 21 Trul; 9 Neocez.; 27 Vasile cel Mare)
CANONUL 27 Trulan (OBLIGAŢIA DE A PURTA HAINE CLERICALE)

Nici unul dintre cei ce se numără în cler să nu se îmbrace cu haină ne­potrivită, nici petrecând în cetate, nici în cale mergând, ci să întrebuinteze îmbrăcăminţile care şi sunt rânduite (destinate) pentru cei ce se nu­mără în cler.

Iar dacă cineva ar face un lucru ca acesta, să se afurisească pe o săptămână.

(16 sin. VHec; 12, 21 Gang.)
CANONUL 28 Trulan (SĂ NU SE AMESTECE VINUL EUHARISTIC CU MUST DE STRUGURI)

De vreme ce am aflat că în felurite Biserici, după ce se aduc struguri la altar, potrivit unui oarecare obicei care se ţine (este în vigoare), slujitorii celor sfinte îi împreună pe aceştia cu jertfa cea fără de sânge a cuminecă­turii (a aducerii înainte), iar astfel le împart pe amândouă poporului – am chibzuit împreună ca să nu mai facă lucrul acesta vreunul dintre cei sfinţiţi (clerici), ci, spre zidirea vieţii şi spre iertarea păcatelor, poporul să fie împărtăşit (să i se dea poporului) numai cu (prosforâ) cuminecătură. Iar aducerea strugurilor să fie socotită ca o pârgă, şi preoţii binecuvântând-o osebit (aparte) să o dea celor ce o cer pe aceasta, spre mulţumire dătătoru­lui rodurilor prin care trupurile noastre cresc şi se hrănesc după orân­duirea bisericească. Dacă, aşadar, vreun cleric ar face împotriva celor po­runcite (rânduite), să se caterisească.

(3, 4 ap.; 32 Trul.; 37 Cartag.)
CANONUL 29 Trulan (POSTUL MARE SĂ FIE ŢINUT ÎN ÎNTREGIME)

Canonul celor din Cartagina rânduieşte ca sfintele altarului să nu se săvârşească decât de către oameni care postesc, în afara (cu excepţia) unei zile din an în care se săvârşeşte cina domnească, folosind de bună seamă atunci, acei dumnezeieşti părinţi, un astfel de pogorământ, pentru oare­care pricini (cuvenite condiţii) folositoare bisericii în unele locuri (pe alo­curi). Dar pe noi nimic nu ne îndeamnă (determină) să părăsim asprimea şi, urmând predaniilor apostolice şi părinteşti, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime şi a necinsti (astfel) întreaga Patruzecime.

(69 ap.; 89 Trul.; 60 Laod.; 41-47 Cartag.; 16 Tim. Alex.)
CANONUL 30 Trulan (CELIBATUL PREOŢILOR DIN PĂRŢILE BARBARE)

Vrând noi ca toate să se facă spre zidirea Bisericii, am judecat să-i luăm cu pogorământ (am socotit să-i tratăm cu pogorământ) şi pe preoţii Bisericii barbare (din părţile barbare); aşa că (încât), dacă ei cugetă că se cade să treacă peste (să nesocotească) canonul apostolic cel care (spune) că sub cuvânt de evlavie să nu alungi propria soţie şi să facă peste (mai mult decât) cele ce s-au orânduit, iar din această pricină, înţelegându-se cu pro­priile lor soţii, se îndepărtează (se reţin) de la împreunarea întreolaltă, orânduim ca în nici un chip să nu vieţuiască împreună cu acelea, ca în fe­lul acesta să ne arate dovada desăvârşită a făgăduinţei lor. Dar aceasta le-am făgăduit-o (conceso) lor nu pentru altceva, ci numai pentru îngus­timea judecăţii lor, şi pentru înstrăinarea şi nestatornicia obiceiurilor lor (moravurilor lor).

(5 ap.; 3 sin. I ec; 12, 13, 48 Trul.; 1, 4, 9, 10 Gang.; 4 Cartag.)
CANONUL 31 Trulan (ÎN PARACLISE PARTICULARE SE POATE SLUJI NUMAI CU APROBAREA EPISCOPULUI)

Orânduim ca clericii care liturghisesc sau botează în paraclise care se găsesc înăuntrul caselor, să facă aceasta cu învoirea episcopului din locul acela, aşa că (încât), dacă vreun cleric nu va păzi acest lucru în felul aces­ta (aşa), să se caterisească.

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 34, 59 Trul.; 7, 10 sin. VII ec; 6 Gang.; 5 Antioh.; 58 Laod.; 12 sin. I-Il; 10 Cartag.)
CANONUL 32 Trulan (LA SFÂNTA JERTFA VINUL SE AMESTECA CU APĂ)

De vreme ce a venit la cunoştinţa noastră că în ţara armenilor cei ce săvârşesc Jertfa cea nesângeroasă aduc la sfânta masă numai vin, ne-amestecându-1 pe acesta cu apă, întemeindu-se ei pe dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur, care, prin tâlcuirea la Evanghelia lui Matei, spune acestea: „Din care pricină oare, înviind (Iisus), nu a băut apă, ci vin”. Aceasta a făcut-o smulgând din rădăcină o altă erezie vătămătoare, căci de vreme ce sunt unii care folosesc apa la taine, arătând (Iisus) că şi când a aşezat tainele şi când, înviind, a aşternut (a pus) masă simplă şi în afara tainelor, a folosit (după cum) zice: „Din rodul viţei” (Le. 22, 18; Mt. 26, 29); dar viţa naşte (produce) vin, nu apă.

Din aceasta socotesc ei (armenii) că dascălul (învăţătorul) ar răsturna aducerea apei la sfânta jertfă.

Drept aceea, pentru ca să nu mai fie stăpâniţi şi de acum înainte de neştiinţă, descoperim în chip ortodox cugetul Părintelui. Existând doar de demult vătămătoarea erezie a idroparastatilor, care în jertfa lor foloseau numai apă în loc de vin, acest de Dumnezeu purtător bărbat a alcătuit cu­vântul pomenit, surpând învăţătura nelegiuită a unei astfel de erezii, arătând că aceia (idroparastaţii) merg împotriva (se opun) predaniei aposto­lice. Apoi şi Bisericii sale, în care i s-a încredinţat cârmuirea pastorală, i-a predanisit a amesteca vinul cu apă, când ar trebui să se săvârşească Jertfa cea fără de sânge, arătând amestecarea sângelui şi a apei din cinsti­ta coastă a Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Hristos Dumne­zeu, care (sânge) s-a vărsat pentru a da viaţă lumii întregi şi pentru răscumpărarea păcatelor.

Şi încă în fiecare Biserică în care au strălucit luminătorii duhovniceşti stăpâneşte (se ţine) această rânduială dată de Dumnezeu. Căci chiar şi lacob, fratele după trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, ca primul :ăruia i s-a încredinţat scaunul Bisericii ierusalimitenilor, şi Vasile ar­hiepiscopul Cezareei, a cărui faimă s-a răspândit în întreaga lume, şi care îe-au predanisit în scris tainica lucrare sfinţită, astfel a orânduit, ca la lumnezeiasca liturghie, sfântul potir să se plinească din apă şi din vin.

Şi cuvioşii părinţi care s-au adunat la Cartagina atrag lămurit luarea iminte ca la cele sfinte să nu se aducă nimic mai mult decât trupul şi sân­gele Domnului, precum şi însuşi Domnul a predanisit, adică pâine şi vin imestecat cu apă.

Iar dacă vreun episcop sau presbiter nu face (lucrează) după rânduială wedanisită de către apostol, amestecând vinul şi cu apă, ce aduce astfel ertfa cea preacurată, să se caterisească – ca vestind nedesăvârşit taina, şi :a înnoind cele predanisite.

(3, 4 ap.; 81 Trui; 37 Cartag.)
CANONUL 33 Trulan (PREOŢIA NU SE MOŞTENEŞTE)

De vreme ce am cunoscut că în ţara armenilor se rânduiesc (se intro­duc) în cler numai cei de neam preoţesc – cei ce încearcă să facă aceasta urmând obiceiurilor iudaice —, iar unii dintre ei chiar şi netunşi se aşază cântăreţi şi citeţi ai dumnezeiescului locaş, am chibzuit împreună ca de acum înainte să nu le fie permis celor ce voiesc a înainta pe oarecare în cler să caute la neamul celui ce se înaintează, ci ispitindu-i după rându­ielile (normele) ce au fost aşezate în sfintele Canoane, dacă ar fi vrednici să se numere în cler -, pe aceştia să-i înainteze slujitori bisericeşti, fie că s-au născut din strămoşi preoţi, fie că nu.

Dar nici să nu se îngăduie vreunuia dintre toţi ca, după rânduială celor număraţi în cler, să rostească poporului cu glas tare, de pe amvon, cuvin­tele cele dumnezeieşti, decât numai dacă vreunul ca acesta se învredni­ceşte de tundere clericală şi primeşte în mod canonic binecuvântarea de la propriul său păstor.

Iar dacă s-ar prinde cineva făcând împotriva celor ce s-au scris mai înainte, să se afurisească.

(76 ap.; 14 sin. IV ec; 15 Laod.)
CANONUL 34 Trulan (OSÂNDA CONSPIRAŢIEI SAU A UNELTIRII)

încă şi aceasta orânduieşte lămurit canonul preoţesc, că dacă se opreşte cu totul fărădelegea de moarte a uneltirii (crima conjuraţiei, a con­spiraţiei), sau a ortăcirii (a urzirii, facerii de cete) si de către legile cele din afară (de stat), apoi cu mult mai vârtos se cuvine a se apăra (interzice) să se facă (întâmple) aceasta în Biserica Iui Dumnezeu. Şi noi ne străduim a păzi ca, dacă ar fi găsiţi unii clerici sau monahi fie uneltind, fie ortăcindu-se, fie întinzând capcAne (curse) episcopilor sau clericilor celor împreună cu dânşii, să cadă cu totul dintr-a lor treaptă (c. 18 IV ec).

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 5 Antioh., 10 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II)
CANONUL 35 Trulan (PĂSTRAREA BUNURILOR IERARHILOR DEFUNCŢI)

Să nu fie îngăduit nici unui mitropolit (cuiva din toţi mitropoliţii) ca, săvârşindu-se din viaţă un episcop aflat sub scaunul său (sub jurisdicţia sa), să ia sau să-şi însuşească fie lucrurile (bunurile) aceluia, fie ale Bise­ricii lui, ci să stea (acelea) sub paza clerului Bisericii al cărei întâistătător episcop era cel ce s-a săvârşit, până la înaintarea unui alt episcop; afară numai dacă nu au rămas preoţi în Biserica aceea, căci atunci mitropolitul le va păstra pe acestea neîmpuţinate, predându-le pe toate episcopului care va fi hirotonit (rânduit).

(40. ap.; 20, 25 sin. IV ec; 24 Antioh.; 22, 26, 81 Cartag.)
CANONUL 36 Trulan (IERARHIA SCAUNELOR PATRIARHALE)

înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi de către cei şase sute treizeci care s-au întrunit în Calcedon, orânduim (hotărâm) ca scau­nul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de întâ­ietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doi­lea după acela (can. 28 sin. IV ec), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi al Antiohiei, şi după acesta acela al cetăţii ierusalimitenilor.

(6, 7 sin. I ec; 3, 2 sin. II ec; 28 sin. IV ec.)
CANONUL 37 Trulan (SILA NU IA PUTEREA EPISCOPALA)

De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare şi din această pricină mai multe cetăţi au ajuns supuse celor fără de lege, aşa că, din această pricină, înaintestătătorul (episcopul) unei astfel de cetăţi să nu fi putut să ocupe propriul său scaun şi să se aşeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoţească, şi ca astfel, după obiceiul care se ţine (este în vigoare) să facă hirotoniile şi să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind preţuirea şi cinstirea preoţiei şi vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericeşti, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniţi şi care, din pricina arătată (năvălirii barbare), nu s-au aşezat în scaunele lor să fie apăraţi (protejaţi, ţinuţi departe) de orice pagubă (prejudiciu), aşa ca ei să facă în mod canonic şi hirotoniile osebiţilor clerici, şi să-şi folosească (să-şi exer­cite) în graniţa proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, şi să fie sta­tornică şi legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărgineşte (răsfrânge) hotarul cârmuirii.

(36. ap.; 15 sin. I ec; 9 sin. III ec; 6, 29 sin. IV ec; 18 Ancira; 17, 18 Antioh.; 1, 2, 3 Chirii Alex.)
CANONUL 38 Trulan (UNITĂŢILE BISERICEŞTI SĂ SE RÂNDUIASCĂ DUPĂ CELE DE OBŞTE (STAT)

Şi noi păzim canonul aşezat de părinţii noştri, cel care rânduieşte ast­fel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte (în viitor), (atunci) şi orânduirea lucrurilor bise­riceşti să urmeze alcătuirile politice (de stat) şi obşteşti (can. 17 sin. IV ea).

(4, 6, 7 sin. I ec; 3 sin. 11 ec; 17, 18, 28 sin. IV ec.)
CANONUL 39 Trulan (AUTOCEFALIA BISERICII DIN CIPRU)

De vreme ce din pricina năvălirilor (împresurărilor) barbarej fratele şi împreună slujitorul nostru Ioan, înaintestătătorul (episcopul) ostrovului (insulei) ciprienilor, ca să se slobozească (elibereze) de rebia păgână şi pen­tru a se supune în chip cinstit sceptrelor preacreştinescului stat (stăpânirii preacreştineşti) – prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu – şi osteneala iubitorului de Hristos şi binecredinciosului nostru împărat s-a mutat (a emigrat) împreună cu poporul său din numitul ostrov în eparhia (mitropolia) de Helespont — socotim (hotărâm) ca să se păzească fără înnoiri întâietăţile date (privilegiile conferite) scaunului mai înainte numitului băr­bat de către sinodul de Dumnezeu purtătorilor părinţi adunaţi mai demult la Efes; ca noul Iustinianopol să aibă dreptul Constantinopolului, şi că preaiubitorul de Dumnezeu episcop, aşezat în acea (cetate), să fie înainte-stătător tuturor celor din eparhia (mitropolia) helespontinenilor, şi după vechea datină să se hirotonească de către propriii săi episcopi. Dar fiindcă şi de Dumnezeu purtătorii noştri părinţi au judecat (stabilit) să se păstreze obiceiurile cele din fiecare Biserică, şi episcopul cetăţii cizicienilor, spunân-du-se înaintestătătorului pomenitului Iustinianopol, asemenea tuturor celorlalţi episcopi, de sub numitul de Dumnezeu iubitorul înaintestătătorul (episcopul) Ioan, de către care dacă cere trebuinţa, să se hirotonească şi episcopul cetăţii acesteia a cizicienilor.

(34 ap.; 6, 7 sin. I ec; 3, 2 sin. II ec; 8 sin. III ec; 17, 28 sin. IV ec; 36, 37 Trul; 9 Antioh.)
CANONUL 40 Trulan (VÂRSTA CANONICA PENTRU INTRAREA IN MONAHISM)

De vreme ce a se lipi de Dumnezeu, prin retragerea din zgomotele vieţii, este (un lucru) foarte mântuitor – se cuvine ca noi să nu primim fără ispitire (şi) fără de vreme pe cei care îşi aleg viaţa singuratică (monastică), ci să păzim şi în privinţa lor rânduiala predanisită nouă de către Părinţi, aşa că (încât) atunci se cade a primi mărturisirea (votul) vieţii celei după Dumnezeu, când aceasta este deja statornică şi este făcută cu cunoaştere şi cu judecată, după împlinirea minţii (dezvoltarea deplină a raţiunii).

Să fie aşadar cel ce voieşte să intre sub jugul monahal nu mai mic decât de 10 ani – înaintestătătorul având şi în privinţa ispitirii acestuia să-i spo­rească timpul pentru intrarea (introducerea) şi aşezarea lui în viaţa mona­hală, dacă socoteşte (apreciază) că este mai folositor aceluia. Căci cu toate că Sfântul Vasile cel Mare, în sfintele lui Canoane (can. 18), glăsuieşte că cea care se aduce pe sine de bunăvoie Iui Dumnezeu şi care îmbrăţişează fecioria, dacă a împlinit al şaptesprezecelea an, să se numere în ceată (sta­rea fecioarelor), totuşi urmând noi pildei (rânduielii) celei pentru văduve şi pentru diaconiţe, am stabilit prin asemănare (analogie) zisul an (vârsta arătată) pentru cei ce şi-au ales viaţa monahală. Căci este scris de dum­nezeiescul apostol (I Tim. 5, 9), văduva la 60 de ani să se numere (aleagă) în Biserică, iar sfintele Canoane au predanisit ca diaconiţa să se diaconească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit mai puternică prin harul dumnezeiesc, şi că merge înainte, apoi şi tăria şi rânduiala cre­dincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti.

Pricepând şi noi desăvârşit acest lucru, am orânduit după dreptate să înceapă nevoinţele cele după Dumnezeu degrab, să-I însemnăm cu bine­cuvântarea harului ca printr-o oarecare pecete, şi prin aceasta să-1 în­demnăm pe el, ca să nu fie prea nepăsător, şi să nu zăbovească, şi mai vâr­tos să-1 împingem către alegerea binelui, spre statornicirea într-însul.

(19 sin. I ec; 15 sin. IV ec; 14 Trul.; 6, 44, 106 Cartag.; 5 sin. l-II; 8, 24 Vasile cel Mare)
CANONUL 41 Trulan (NOVICIATUL ŞI ISPITIREA CELOR CE SE CĂLUGĂRESC)

Cei din cetăţi sau sate, voind să se retragă în locuri închise (sihăstrii, claustre), şi să-şi poarte loruşi grija în singurătate, li se cade ca mai întâi să intre în mănăstire şi să se deprindă cu viaţa schimnicească (anahoretică, singuratică), şi vreme de trei ani să se supună în frica lui Dumnezeu, în-tâistătătorului (exarhului) mănăstirii, şi să împlinească ascultarea cea în­tru toate, după cum se cuvine. Şi astfel, mărturisind ei (exprimându-şi dorinţa) despre alegerea unei asemenea vieţi, şi că o îmbrăţişează pe aceasta de bunăvoie din toată inima, să se ispitească (cerceteze) de către înaintestătătorul (episcopul) din acel loc. După aceea, în acest chip să pe­treacă cu stăruinţă timp de un alt an, în afara locului închis, ca mai deplin să se arate scopul lor. Căci atunci vor da (produce) dovadă (încredinţare) că nu vânează măriri deşarte, ci că urmăresc această linişte pentru însuşi binele cel adevărat. Iar după împlinirea unui atâta timp, dacă ar rămâne în aceeaşi alegere, ei să fie închişi, şi să nu le fie îngăduit să se îndepărteze de acest sălaş (adăpost, aşezarea, locuinţa) afară dacă i-ar târî la acest lucru vreun folos obştesc sau vreo trebuinţă obştească, sau vreo altă nevoie, care i-ar sili (pripi) spre moarte, dar şi aceasta (să se facă) cu binecuvân­tarea episcopului din acel Ioc.

Iar cei ce ar încerca să iasă din sălaşul lor, în afara pricinilor pomenite (fără de motivele amintite), mai întâi să fie zăvorâţi fără voia lor în pome­nitele (numitele) locuri închise (claustre), iar după aceea să-i vindece pe ei cu posturi şi cu alte nevoinţe aspre (strâmturi, cazne), ştiind noi, după cum este scris, că „nici unul, punând mâna sa pe plug şi întorcându-se îndărăt (spre cele dinapoi), nu este vrednic (apt) de împărăţia cerurilor” (Le. 9, 62).

(4 sin. IV ec; 4 sin. I-II)
CANONUL 42 Trulan (PUSTNICII SĂ NU UMBLE PRIN LUME)

Orânduim ca cei numiţi pustnici, care sunt îmbrăcaţi în negru şi pur­tând capetele cu plete (nu-şi tund părul) cutreieră cetăţile petrecând printre bărbaţii laici şi printre femei şi defăimând (astfel) făgăduinţa lor proprie (votul), dacă tunzându-şi pletele, aleg (doresc) să primească schima (chipul şi rânduiala) celorlalţi monahi – aceştia să fie aşezaţi în mănăstire şi să se numere printre fraţi. Iar de nu ar alege aceasta, să fie cu desăvârşire goniţi din cetăţi şi să locuiască pustiurile de la care şi-au plăsmuit şi numirile.

(4 sin. IV ec; 4 sin. I-II)
CANONUL 43 Trulan (ORICE PĂCĂTOS SE POATE CĂLUGĂRI)

îi este îngăduit creştinului să-şi aleagă viaţa ascetică şi, părăsind vifo­rul cel prea tulburat al treburilor vieţii, să intre în mănăstire şi să se tun­dă după chipul cel monahal, chiar dacă ar fi fost prins în orice cădere în greşeală. Căci Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-1 scot afară” (In. 6, 37), aşadar, vieţuire monastică zugrăvin-du-ne (înfăţişându-ne) nouă viaţa cea întru pocăinţă, o încuviinţăm (aprobăm) celui ce cu adevărat (în mod sincer) i se hărăzeşte (dedică); şi în nici un chip (fapta vieţii lui de mai înainte) nu-1 împiedică pe el de la împli­nirea (ajungerea) ţintei sale.

(4sin.IVec.;2,4sin.I-II)
CANONUL 44 Trulan (OSÂNDA CĂLUGĂRILOR PENTRU CĂLCAREA CASTITĂŢII)

Monahul prinzându-se (găsindu-se) în desfrâu, sau luându-şi (ducân-du-şi) femeie pentru însoţire în căsătorie, ori pentru împreună vieţuire (fără căsătorie), să se supună după Canoane (pedepselor) pentru cei ce au desfrânat.

(16 sin. IV ec; 19 Ancira; 6, 18, 19 Vasiie cel Mare)
CANONUL 45 Trulan (LUXUL SMINTEŞTE PE CĂLUGĂRIŢE)

De vreme ce am aflat că, în unele mănăstiri de călugăriţe, cele ce vor să se învrednicească acelui sfânt chip (de chipul acela sfânt) mai întâi se îm­bracă de către cei ce le aduc în haină de mătase şi de toate felurile şi chiar cu podoabe împestriţate cu aur şi cu piatră (pietre scumpe) astfel, apropi-indu-se de altar, se dezbracă de veşmântul cel dintru atât de scumpă ma­terie, şi îndată se săvârşeşte (face) asupra lor binecuvântarea cea pentru schimă şi le înveşmânta cu haina cea neagră, – orânduim (hotărâm) ca de acum înainte acest lucru să nu se mai facă; căci nici nu este cuviincios ca aceea care, prin propria sa alegere (hotărâre), cu voia ei lepădând acum (deja) toată desfătarea vieţii şi îmbrăţişând petrecerea (vieţuirea) cea după Dumnezeu, şi întărind-o pe aceasta prin cugetări neclătinate, şi astfel venind la mănăstire – să-i vie din nou aminte printr-o podoabă ca aceasta, stricăcioasă şi trecătoare, cele pe care le-a şi dat uitării (cele cărora le-a şi făcut uitate), iar din aceasta să ajungă (devină) nehotărâtă şi să-şi tulbure sufletul asemenea valurilor care năpădesc (inundă) şi care se întorc în­coace şi încolo, încât ajunge (se întâmplă) ca nici măcar o lacrimă să nu mai poată vărsa, şi să arate prin trup umilinţa cea din inimă. Dar şi de ar scăpa, după cum este firesc, vreo mică lacrimă, ea să fie socotită de către cei ce văd că se întâmplă acest lucru nu atât pentru înclinarea (aplicarea) către ascetica nevoinţă, cât pentru a părăsi lumea şi cele din lume.

(126 Cartag.)
CANONUL 46 Trulan (CĂLUGĂRIŢA SA NU IASĂ SINGURA DIN MĂNĂSTIRE)

Cele ce şi-au ales viaţa ascetică şi sunt aşezate în mănăstire să nu iasă deloc de acolo. Iar dacă le-ar târî (împinge) pe ele spre acest lucru vreo nevoinţă de neînlăturat (inevitabilă, neapărată), să-1 facă cu binecuvânta­rea şi cu învoirea înaintestătătoarei, dar şi atunci nu ele singure de sine, ci cu oarecare bătrâne şi cu cele mai de frunte (proiestoase) din mănăstire, după porunca cârmuitoarei (egumenei), iar a dormi în afară (de mănăs­tire) nu Ie este lor nicidecum îngăduit.

Dar şi bărbaţii care duc viaţă monahală, dacă i-âr apăsa nevoia, să iasă şi ei cu binecuvântarea celui ce i s-a încredinţat conducerea (egumenia), aşa că cei ce calcă rânduiala cea acum orânduită (hotărâtă) de noi, fie că ar fi bărbaţi, fie femei, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) cuvenite.

(47 Trul.)
CANONUL 47 Trulan (NECĂLUGĂRII SĂ NU DOARMĂ ÎN MĂNĂSTIRE)

Să nu doarmă nici femeia în mănăstire bărbătească, nici bărbat în cea femeiască, pentru că se cade să fie credincioşii în afară de orice bănuială şi sminteală, şi să-şi îndrepte viaţa lor spre ceea ce este cu bun chip (bine plă­cut) şi statornic (înaintea) lui Dumnezeu. Iar dacă va face cineva acest lucru, ori de ar fi cleric, ori de ar fi laic, să se afurisească.

(18, 20, 22 sin. VII ec.)
CANONUL 48 Trulan (DIVORŢUL ŞI CELIBATUL EPISCOPILOR ALEŞI DIN CLERUL DE MIR)

Femeia celui ridicat la vrednicia (demnitatea) episcopiei, divorţând mai înainte de bărbatul său, prin înţelegere întreolaltă (reciprocă) după hiro­tonia episcopală asupra lui (ea) să intre într-o mănăstire zidită departe de sălaşul (locuinţa) episcopului şi să aibă parte (beneficieze), îngrijirea (cea) din partea episcopului; iar de s-ar arăta vrednică, să se înainteze şi la treapta (slujba) diaconiţei.

(5, 51 ap.; 3 sin. I ec; 15 sin. IV ec; 12, 14, 30 Trui; 3, 4, 25, 70 Cartag.)
CANONUL 49 Trulan (MĂNĂSTIRILE SĂ NU SE SECULARIZEZE)

Înnoind şi acest sfânt canon, orânduim ca mănăstirile, odată sfinţite (consacrate) cu învoirea episcopului, să rămână pentru totdeauna mă­năstiri, şi bunurile (lucrurile, averile) care atârnă (ţin) de ele (le aparţin lor) să se păstreze (pe seama) mănăstirii şi să nu se mai poată face acelea lo­caşuri lumeşti, nici să se dea acestea de către cineva, oamenilor (bărbaţilor) lumeşti (mireni), ci chiar dacă s-a şi întâmplat acest lucru până acum, orânduim ca în nici un chip să nu aibă tărie (să nu se ţie). Iar cei ce s-ar apuca (încumeta) de la canonul (orânduirea) de faţă (înainte) să-1 facă, să fie supuşi cercetărilor (pedepselor) celor din Canoane (prevăzute în Canoane).

(4, 24 sin. IV ec; 13 sin. VII ec.)
CANONUL 50 Trulan (OSÂNDIREA PENTRU JOCURILE DE NOROC)

De acum înainte nimenea dintre toţi, fie dintre laici, fie dintre clerici, să nu joace zaruri. Iar dacă s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească.

(42, 43 ap.)
CANONUL 51 Trulan (CREŞTINII SĂ NU SE FACĂ MĂSCĂRICI)

Acest sfânt şi ecumenic sinod îi opreşte cu totul pe cei ce se numesc măscărici (mimi), şi priveliştile (spectacolele) acestora, apoi de asemenea şi priveliştile (reprezentaţiile) de vânătoare, precum şi a se împlini (executa) jocurile de scenă (din cort). Iar dacă cineva nesocoteşte (dispreţuieşte) canonul de faţă şi se dă pe sine la ceva din acestea ce sunt oprite, de ar fi cle­ric să se caterisească, iar de ar fi laic să se afurisească.

(24, 65, 66 Trui; 54 Laocl; 15 Cartag.)
CANONUL 52 Trulan (LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE)

în toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi), afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a ce­lor mai înainte sfinţite.

(66, 69 ap.; 49, 50, 51, 52 Laod.)
CANONUL 53 Trulan (RUDENIA NĂŞIEI DE LA BOTEZ)

De vreme ce rudenia (înrudirea) cea după suflet este mai mare decât legătura trupurilor, iar noi am aflat că în unele locuri unii primesc copii din sfântul şi dătătorul de mântuire botez, şi după aceea încheiau însoţire de nuntă (căsătorie) cu mamele văduve ale acelora, orânduim ca, de Ia (canonul) de faţă, nimeni să nu mai facă un lucru ca acesta. Iar dacă oare­care ar fi prinşi făcând acest lucru, după canonul de faţă, unii ca aceştia să se lase (depărteze) mai întâi de la această însoţire nelegiuită, iar apoi să fie supuşi certărilor (pedepselor) celor pentru desfrânaţi.
CANONUL 54 Trulan (RUDENIA DE SÂNGE Şl DE CUSCRIE)

De vreme ce dumnezeiasca Scriptură ne învaţă pe noi în chip lămurit astfel: „Să nu intri la nici o rudă a trupului tău, spre a-i descoperi ruşinea ei” (Lev. 18, 6); de Dumnezeu purtătorul Vasile a numărat (înşirat) în Canoanele sale proprii câteva dintre căsătoriile oprite, trecând cu vederea pe cele mai multe, dar cu amândouă gătindu-ne nouă ceea ce este de folos. Căci lăsând la o parte mulţimea numirilor celor ruşinoase, ca să nu spur­ce cuvântarea prin vorbe, a cuprins necurăţiile prin numiri îndeobşte, prin care ne-a arătat nouă peste tot căsătoriile cele nelegiuite.

De vreme ce însă, printr-o astfel de tăcere şi prin oprirea nelămurită a căsătoriilor celor nelegiuite, însăşi firea s-a amestecat pe sine, am chibzuit (socotit) împreună să arătăm mai pe faţă (neacoperit) cele în privinţa aceasta, orânduind de acum înainte ca să cadă sub canonul de 7 ani – de bună seamă după ce aceia s-au despărţit de însoţirea nelegiuită – cel ce s-a împreunat cu vara sa (dintâia) spre însoţire de nuntă (căsătorie), sau tatăl şi fiul cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu două femei surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori.

(19 ap.; 26, 53 Trul.; 2 Neocez..; 23, 27, 68, 75, 76, 78, 79, 87 Vasile cel Mare; 11 Tim. Alex.; 5 Teofil Alex.)
CANONUL 55 Trulan (POSTUL MARE SĂ NU SE ŢINĂ CA ROMANII)

De vreme ce am aflat că cei din cetatea romanilor postesc în sâmbetele sfântului post al Patruzecimii (Păresimilor), împotriva rânduielii bisericeşti predanisite – i s-a părut Sfântului Sinod că şi peste Biserica romanilor să aibă tărie în chip neschimbat canonul care spune: Dacă vreun cleric s-ar găsi postind sfânta duminică sau sâmbătă, afară de una singură, să se ca­terisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

(66 ap.)
CANONUL 56 Trulan (POSTUL MARE NU SE ŢINE CU ARMENII)

De asemenea, am aflat că în ţara armenilor şi în alte locuri unii mănân­că ouă şi brânză în sâmbetele şi duminicile sfintei Patruzccimi (Păresimi). I s-a părut aşadar şi aceasta (sf. sinod) ca Biserica lui Dumnezeu, cea din întreaga lume, să ţie postul urmând unei singure rânduieli, şi să se înfrâ­neze (depărteze) şi anume de orice fel de sugrumări, ca şi de ouă şi brânză care sunt rodul şi facerile (produsele) celor de Ia care ne înfrânăm. Iar de n-ar păzi-o pe aceasta, dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească.

(66, 69 ap.)
CANONUL 57 Trulan (PRINOASE OPRITE)

(Orânduim că) Nu se cuvine să se aducă la altare miere şi lapte.

(3 ap.; 28, 32, 99 Trul.; 37 Cartag.)
CANONUL 58 Trulan (MIRENII SĂ NU IA SINGURI SFÂNTA CUMINECĂTURĂ)

In prezenţa episcopului, sau a presbiterului, sau a diaconului, nici unul dintre cei care sunt rânduiţi între laici să nu-şi dea lui însuşi (să nu se împărtăşească pe sine însuşi cu) dumnezeieştile taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână, ca unul care lucrează (face) împotriva celor poruncite (statornicite), învăţându-se de aici să nu cugete (despre sine) mai mult decât trebuie să cugete (Rom. 12, 3).

(13, 18sin.lec.)
CANONUL 59 Trulan (BOTEZUL SĂ SE SĂVÂRŞEASCĂ NUMAI ÎN BISERICĂ)

Cu nici un chip să nu se săvârşească botezul în paraclisul care se gă­seşte înăuntrul unei case, ci aceia care doresc să se învrednicească de lu­minarea cea neprihănită (de Sfântul Botez), aceia să meargă la bisericile cele obşteşti, şi acolo să se facă părtaşi de acest dar. Iar de s-ar prinde cineva nepăzind cele orânduite de noi, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(31 ap.; 18 sin. IV ec; 31, 34 Trul.; 10 sin. VII ec; 6 Gang.; 5 Antioh.; 58 Laod.; 10 Cartag.; 2 sin. 1-11)
CANONUL 60 Trulan (OSÂNDA CELOR CE SE PREFAC ÎNDRĂCIŢI)

De vreme ce Apostolul vesteşte că cel ce se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El (I Cor. 6, 17), este învederat că şi cel ce se predă (uneşte) pe sine potrivnicului (se face) una, prin legătura cu acela. De aceea şi pe cei ce se prefac (simulează) a fi îndrăciţi, şi din pricina stricăciunii obi­ceiurilor (moravurilor) lor, în mod meşteşugit închipuiesc cele acelora (fapte), – i s-a părut (sinodului) ca în orice chip să-i certe pe aceştia cu ace­leaşi aspre nevoinţe şi munci, cărora după dreptate sunt supuşi cei cu adevărat îndrăciţi, spre slobozire de lucrarea diavolului.

(79 ap.; 24 Ancira; 83 Vasile cel Mare)
CANONUL 61 Trulan (OSÂNDIREA SUPERSTIŢIILOR ŞI A CELOR CE LE PRACTICĂ)

Cei ce se dau pe mâna ghicitorilor, sau a celor ce se numesc şutaşi, sau a altora de acest fel, ca de la aceia să înveţe (afle) ceea ce ei ar voi să le des­copere lor, sa cadă sub canonul de 6 ani, după cele ce s-au orânduit (ho­tărât) mai înainte de către părinţi despre aceştia. Aceleiaşi iertări (pedep­se) trebuie să fie supuşi şi cei ce trag după ei urşi sau alte astfel de do­bitoace spre înveselirea (distracţia) şi vătămarea celor simpli, şi cei ce spun norocul şi urmează spiţa neamului (genealogia) şi o mulţime de alte oare­care ziceri de acest fel, care sunt numite după vorbele cele deşarte ale ră­tăcirii, şi pe cei ce se numesc gonitori de nori, şi vrăjitori, şi cei făcători de apărătoare (talismAne) şi ghicitori.

Cei ce stăruie acestea şi nu se schimbă şi nu se feresc de astfel de meşteşuguri, pierzătoare şi păgâneşti (elineşti), orânduim să fie lepădaţi cu totul din Biserică, precum rânduiesc şi sfintele Canoane Căci ce împăr­tăşire are lumina cu întunericul? precum zice apostolul – sau ce împreună petrecere are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Sau ce parte are credincio­sul cu necredinciosul? Sau ce potrivire este între Hristos şi Veliar? (II Cor. 6, 14-16).

(65 Trul; 24 Neocez.; 36 Laod.; 7, 65, 72, 81, 83 Vasile cel Mare, 3 Gang.)
CANONUL 62 Trulan (PRAZNICELE ŞI DATINILE PĂGÂNEŞTI SĂ NU FIE ŢINUTE DE CREŞTINI)

Aşa-zisele Calende şi cele numite Vota şi cele chemate Brumalia, şi praznuirea care se face în cea dintâi zi a lunii lui martie voim ca de îndată să fie scoase din vieţuirea credincioşilor. Dar mai lepădăm şi jocurile obşteşti (dansurile publice) ale femeilor, ca necuviincioase, şi ca putând naşte (provoca) multă pagubă şi vătămare, dar încă şi jocurile (dansurile) jucate (executate), fie de bărbaţi, fie de femei, în numele (cinstea) celor nu­miţi în mod mincinos dumnezei de către elini (păgâni) şi slujbele (ceremo­niile) – ce se fac după un obicei vechi şi străin vieţii creştinilor, – orându-ind ca nici un bărbat să nu se îmbrace în haină femeiască, sau femeia în cea care se potriveşte bărbaţilor, dar nici să nu puie asupra lor obraze (măşti) de haz (comice), sau de batjocură (satirice) închipuind satiri, sau de jale, (tragice), nici să nu se strige numele blestematului Dionisos, când se strivesc strugurii în teascuri, nici turnând vinul în vase să nu stârneas­că (provoace) râsul, făptuind cele ale rătăcirii diavoleşti, sub chipul neşti-inţei sau a deşertăciunii.

De aceea, cei care de acum înainte s-ar apuca să facă ceva din cele zise mai înainte, după ce au fost puşi în cunoştinţă, poruncim ca aceştia, dacă ar fi clerici, să se caterisească, iar dacă ar fi laici, să se afurisească.

(24, 51, 65 TruL; 54 Laod.; 13 Gang.; 15, 45, 63 Cartag.)
CANONUL 63 Trulan (SE OSÂNDESC MARTIROLOGIILE FALSE)

Poruncim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenicilor), martirologi-ile, cele plănuite de către vrăjmaşii adevărului, în chip ca să-i defăimeze pe mucenicii (martirii) lui Hristos şi ca să-i aducă la necredinţă pe cei ce le ascultă – să nu se răspândească prin Biserică, ci acela să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei.

(60 ap.; 9 sin. VII ec; 59 Laod.)
CANONUL 64 Trulan (MIRENII SĂ NU-ŞI IA SLUJBĂ DE PROPOVĂDUITORI)

(Orânduim că) Nu se cuvine ca laicul să ţină cuvântare sau să înveţe în chip obştesc (public), însuşindu-şi de aici slujba învăţătorească, ci să se supună rânduielii predanisite de către Domnul şi să deschidă urechea spre cei ce au luat darul cuvântului de dăscălie (învăţătoresc) şi să înveţe cele dumnezeieşti de la aceştia. Căci în Biserica cea una, osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după cuvântul Apostolului (I Cor. 12, 27), pe care Gri-gorie Teologul, tălmăcindu-1 în omilia 26, arată lămurit rânduiala cea în­tru aceştia, zicând: „Pe această rânduiala să o cinstim, fraţilor, pe aceasta să o păzim. Unul să fie ureche, altul limbă, altul mână, altul altceva, unul să înveţe, iar altul să înveţe (de la acela)”. Şi după aceea: „Şi cel ce învaţă (să o facă) cu supunere şi cel ce dă(ruieşte) să o facă cu bucurie, şi cel ce slujeşte (să o facă) cu râvnă; să nu fim toţi limbă, lucrul cel mai cu încli­nare (pentru toţi), nu toţi apostoli, nu toţi profeţi, să nu tâlcuim toţi”; şi apoi spune: „Ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fi­ind?” „De ce te apuci să comanzi oaste, fiind rânduit (pus) între ostaşi?” Şi în alt loc: „înţelepciunea porunceşte”: „Nu fi grabnic în cuvinte, nu te măsura (întinde), sărac fiind, cu cel bogat, nici nu căuta să fii mai înţelept decât înţelepţii”.

Iar de s-ar prinde cineva atingând (călcând) canonul de faţă, să se afu­risească pe 40 de zile.

(33 TruL; 14 sin. VII; 15 Laod.)
CANONUL 65 Trulan (DATINA APRINDERII FOCULUI LA LUNILE NOI SĂ ÎNCETEZE)

Poruncim de la canonul de faţă (înainte) să înceteze focurile care se aprind de către unii la lunile noi, înaintea sălaşelor proprii de lucruri, sau a caselor, şi pe care, după un obicei vechi, se apucă să le sară. De aceea, oricine ar face ceva de acest fel, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească. Căci este scris în (cartea) a IV-a a împăra­ţilor: „Şi a zidit Mânase altar întregii oşti a cerului, în cele două curţi ale casei Domnului, şi a trecut prin foc pe fiii săi, şi prezicea din semne şi ghi­cea din zborul păsărilor, şi a făcut grăitor din stomac (ventriloci), şi a în­mulţit pe ghicitori, şi a înmulţit facerea răului înaintea Domnului ca să-L mânie pe El (IV împ. 21, 5-6).

(24, 51, 62 TruL; 54 iMod.; 13 Gang.; 15, 45, 63 Cartag.)
CANONUL 66 Trulan (RÂNDUIALA PRĂZNUIRII SĂPTĂMÂNII LUMINATE)

Se cuvine ca, de Ia sfânta zi a învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o pe­treacă credincioşii fără întrerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imne), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi şi înviaţi împreună cu Hristos şi împreuină înălţaţi. De aceea, în nici un chip să nu se facă în zilele arătate alergări de cai sau alte jocuri obşteşti (populare).
(9 ap.; 24 TruL; 2 Antioh.; 61 Cartag.)
CANONUL 67 Trulan (CREŞTINII SĂ NU MĂNÂNCE SÂNGE)

Scriptura dumnezeiască ne-a poruncit nouă să ne ferim de sânge, de sugrumat şi de desfrânare. Aşadar, pe cei care, din pricina lacomului sto­mac (pântece), cu oarece meşteşug prefac (pregătesc) în mâncare sângele oricărui animal şi astfel îl mănâncă pe acesta îi certăm (pedepsim) după cuviinţă. Iar dacă cineva s-ar apuca (încumeta) de acum înainte să mănân­ce în orice chip sânge de animal, dacă ar fi cleric, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

(63 ap.; 2 Gang.)
CANONUL 68 Trulan (CĂRŢILE SFINTE SĂ FIE PĂSTRATE CU EVLAVIE)

(Orânduim) să nu fie îngăduit cuiva dintre toţi (nimănui) să strice sau să taie cărţile Vechiului şi Noului Testament, precum şi ale sfinţilor şi ale­şilor (încercaţilor) noştri propovăduitori şi dascăli, sau să le dea spre nimi­cire, fie zarafilor de cărţi (nu librarilor), fie celor ce se numesc făcători de parfumuri sau altcuiva dintre toţi cei (de acest fel), decât dacă au ajuns cumva cu totul de nefolosit, ori din pricina moliilor, ori apei, ori într-un alt chip.

Iar cel prins de acum înainte că face ceva de acest fel să se afurisească pe un an. De asemenea (să se afurisească), şi cel ce cumpără astfel de cărţi, dacă acela nici nu le ţine pentru folosul lui propriu, nici nu le-ar da altuia spre facere de bine şi spre a le păstra, ci s-ar apuca (încumeta) să le strice pe acestea.

(85 ap.; 2 TruL; 60 Laod.; 24 Cartag.; Atanasie cel Mare: Despre sărbă­tori; Grigorie Teologul: Despre cărţile Sfintei Scripturi; Amfilohie: Despre Cărţile Sfintei Scripturi)
CANONUL 69 Trulan (RÂNDUIALA PENTRU INTRAREA ÎN ALTAR)

Să nu-i fie îngăduit vreunuia din toţi cei care fac parte dintre laici să in­tre înăuntrul sfântului altar în nici un chip, nu este însă oprită de la acest lucru puterea şi stăpânirea împărătească, atunci când, după oarecare predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului.

(19,44Laod.)
CANONUL 70 Trulan (FEMEILE SĂ TACĂ ÎN BISERICĂ)

Să nu se îngăduie femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştilor litur­ghii, ci, după cuvântul apostolului Pavel, să tacă, pentru că nu li s-a îngă­duit lor a vorbi, – ci să se supună, precum şi legea zice: „Iar de voiesc să în­veţe ceva, să-şi întrebe acasă pe bărbaţii lor” (Fac. 3, 16; I Cor. 14, 34-35).

(66Trul.;44Laod.)
CANONUL 71 Trulan (OPRIREA DATINILOR PĂGÂNE STUDENŢEŞTI)

Cei ce învaţă legile politice (de stat) nu se cuvine să folosească, să-şi însuşească (să ia) obiceiurile elineşti (păgâne), nici să se ducă la teatre sau să facă (execute) cele ce se numesc tăvăliri (rostogoliri, trânte, lupte), sau să se îmbrace cu haine care sunt în afara folosinţei obşteşti, nici în timpul când încep învăţăturile, sau când ajung spre sfârşitul lor, sau, să zicem peste tot în genere, de-a lungul acestui fel de învăţătură. Iar dacă cineva de acum înainte ar îndrăzni să facă aceasta, să se afurisească.

(24, 51, 62, 65 Trul.; 24 Ancira)
CANONUL 72 Trulan (CREŞTINII SĂ NU SE CĂSĂTOREASCĂ CU ERETICI ŞI CU NECREŞTINI)

Să nu se îngăduie ca bărbatul ortodox să se lege (prin căsătorie) cu fe­meia eretică, nici ca femeia ortodoxă să se unească (prin căsătorie) cu un bărbat eretic, ci de s-ar şi vădi că s-a făcut un lucru ca acesta de către vre­unul dintre toţi, căsătoria (nunta) să se socotească fără de tărie, şi căsăto­ria (însoţirea nelegiuită) să se desfacă – căci nu se cade a amesteca cele ce n-au amestecare, nici oii să se împerecheze cu lupul, şi nici părţii lui Hristos cu soarta (ceata) păcătoşilor; iar dacă cineva ar călca cele orân­duite de noi, să se afurisească.

Iar dacă unii, găsindu-se încă în necredinţă şi nefiind încă număraţi în turma ortodocşilor, s-au legat (potrivit) întreolaltă, prin căsătoria legiuită, şi apoi unul dintre ei alegând binele a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a fost ţinut (stăpânit) de legătura sărăcirii, nealegând (nedorind) să vadă (să ia în seamă) razele dumnezeieşti; dacă soţia cea necredincioasă socoteşte că este bine (consimte) să vieţuiască cu soţul cel credincios, sau, dimpotrivă, cel necredincios cu soţia cea credincioasă, să nu fie despărţiţi, după dumnezeiescul apostol: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeie, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbat” (I Cor. 7, 14).

(14 sin. IV ec; 10, 31 Laod.; 21 Cartag.)
CANONUL 73 Trulan (SEMNUL CRUCII SĂ NU SE PUNĂ ORIUNDE)

De viaţă făcătoarea cruce, arătându-ne nouă mântuirea, se cade ca noi să punem toată stăruinţa spre a-i da toată cinstea cuvenită aceleia prin care am fost mântuiţi de căderea cea veche. Drept aceea, dându-i ei în­chinăciune şi cu gândul şi cu cuvântul şi cu simţirea, poruncim să se şteargă cu totul semnele crucii făcute de oarecare pe pământ (pe jos, pe pardoseli), ca nu cumva, prin călcarea de către cei care umblă, să fie bat­jocorit acest semn al biruinţei noastre. Orânduim, aşadar, să se afuriseas­că cei ce de acum înainte ar face chipul crucii pe pământ (pe pardoseli).
CANONUL 74 Trulan (ÎN BISERICI SĂ NU SE FACĂ AGAPE ŞI NICI SĂ SE LOCUIASCĂ)

Nu se cuvine a se face cele ce se numesc agape în (casele) domneşti sau bi­serici, şi a mânca înăuntrul casei (Domnului), şi a aşterne (acolo) culcuşuri. Iar cei ce îndrăznesc a face aceasta, ori să înceteze, ori să se afurisească.

(11 Gang.; 27, 28 Laod.; 42 Cartag.)
CANONUL 75 Trulan (IN BISERICA SA SE CÂNTE CU EVLAVIE, FARA VAIETE ŞI RĂCNETE)

Voim ca cei ce se află în biserică spre a cânta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare-aminte şi smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lev. 15,31).

(75 Laod.)
CANONUL 76 Trulan (SE OPREŞTE NEGOŢUL ÎN CURTEA BISERICII)

(Orânduim că) Nu se cuvine a se pune (aşeza) cârciuma înăuntrul sfin­telor curţi sau cele pentru feluri de mâncări, sau să se facă alte vânzări, cinstirea bisericii pătând-o. Căci Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, învăţându-ne pe noi prin vieţuirea Sa în trup, a poruncit a nu se face casa Tatălui Său casă de negustorie; care şi banii (monedele) schimbătorilor de bani i-a împrăştiat şi i-a izgonit pe cei ce făceau Templul locaş obştesc (lo­cal public). Iar dacă cineva ar fi prins asupra arătatei călcări a legii, să se afurisească.

(73 ap.; 74, 97 Trul.)
CANONUL 77 Trulan (CREŞTINII SĂ NU FACĂ BAIE DUPĂ OBICEIUL PĂGÂN)

(Orânduim) că nu se cuvine ca cei din starea preoţească, sau clericii, sau monahii (asceţii) să se scalde în baie cu femei şi nici vreun creştin laic, căci aceasta este cea dintâi învinuire înaintea păgânilor. De s-ar prinde ci­neva asupra acestui fapt, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

(30 Laod.)
CANONUL 78 Trulan (ŞCOLIREA CATEHUMENILOR)

(Orânduim) că se cuvine ca cei ce sunt a se lumina (a se boteza catehu-meni) să înveţe credinţa, şi în a cincea zi a săptămânii (joia) să dea seama (răspundă) episcopului sau presbiterilor.

(2, 14 sin. I ce; 96 Trul.; 19, 46 Laod.)
CANONUL 79 Trulan (OSÂNDA CELOR CE SPUN VRUTE ŞI NEVRUTE DESPRE NAŞTEREA DOMNULUI)

Mărturisind noi că dumnezeiasca naştere cea din Fecioară a fost fără lehuzie şi propovăduind întregii turme că şi fără de sămânţa s-a făcut, îi supunem îndreptării pe cei ce din neştiinţă fac ceva din cele ce nu se cu­vin. Drept aceea, pentru că unii, după ziua sfintei naşteri a lui Hristos Dumnezeul nostru se arată prăjind fruntea făinii (semidale, făină fină) şi împărţind-o pe aceasta întreolaltă, sub cuvânt de cinstire a aşa-zisei lehuzii a neprihănitei Maicii Fecioare, orânduim ca nimic de acest fel să nu se înfăptuiască de către credincioşi. Căci a tâlcui (a defini) şi a zugrăvi cele despre naşterea sa cea negrăită (inefabilă), după cele de obşte (co­mune, obişnuite) şi după ale noastre (care se referă la noi), acest lucru nu este cinste pentru Fecioara, care mai presus de minte şi de grai a născut cu trupul pe Cuvântul cel necuprins (negrăit). Iar dacă de acum înainte s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.
CANONUL 80 Trulan (OSÂNDA CLERICILOR ŞI LAICILOR CARE NU MERG REGULAT LA BISERICĂ)

Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon, sau dintre cei număraţi în cler (în clerul inferior), sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă Anciravoioasă, ca să lipsească mai multă vreme de la biserica lui, ci fiind (petrecând) în cetate, nu ar merge (la biserică) trei zile de du­minică în trei săptămâni, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit).

(8, 9 ap.; 66 Trui; 2 Antioh.; 11 Sard.)
CANONUL 81 Trulan (OSÂNDA RĂTĂCIRII MONOFIZITE)

De vreme ce am aflat că în unele ţări, la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion), după „sfinte fără de moarte” se rosteşte în chip de adaos: „Cel ce te-ai răstignit pentru noi, miluieşte-ne pe noi”, iar că acesta (adao­sul), împreună cu nelegiuitul eretic care a născocit o astfel de rostire, s-a lepădat din cântarea cea de acest fel, ca străin de dreapta credinţă, şi noi, întărind cele mai înainte statornicite cu toată evlavia de către Sfinţii noştri Părinţi, îi dăm anatemei pe cei care, şi după orânduirea de faţă, primesc în biserică o astfel de rostire, sau în vreun alt chip o adaugă la cântarea cea întreit sfântă (trisaghion). Iar dacă cel ce calcă cele orânduite este din cinul preoţesc (sacerdot), poruncim să se despoaie de vrednicia preoţească, iar dacă este laic sau monah, să se afurisească.

(23, 33, 56, 99 Trul.)
CANONUL 82 Trulan (CUM SĂ FIE ŞI CUM SĂ NU FIE ZUGRĂVIT MÂNTUITORUL)

în unele chipuri ale cinstitelor icoAne, mielul se zugrăveşte arătat cu degetul de înaintemergătorul (Sfântul Ioan Botezătorul), care (miel) s-a înţeles ca chip al harului, înfăţişându-ne nouă mai înainte prin lege (prin Legea Vechiului Testament) pe adevăratul Miel, pe Hristos Dumnezeul nostru. Cinstind, aşadar, chipurile şi umbrele vechi ca semne (simboluri) şi închipuiri (prefigurări) ale adevărului, predanisite Bisericii, noi cinstim în primul rând harul şi adevărul, primindu-1 pe el (pe ele) ca plinire a Legii.

Drept aceea, pentru ca aceea ce este desăvârşit să se înfăţişeze ochilor tuturor şi prin meşteşugul culorilor, orânduim (hotărâm) ca de acum înainte Hristos Dumnezeul nostru, Mielul care a ridicat păcatul lumii, să fie înfăţişat (reprezentat) şi în icoAne după chipul Său cel omenesc în locul vechiului miel, pentru ca înţelegând prin aceasta măreţia Iui Dumnezeu Cuvântul, să fim îndrumaţi şi spre aducerea-aminte de petrecerea Lui în trup, de patima Sa şi moartea Sa mântuitoare, şi de răscumpărarea (iz­băvirea) lumii, care s-a făcut prin aceasta.
CANONUL 83 Trulan (MORŢII NU SE CUMINECĂ)

Nimeni să nu dea Cuminecătura (Euharistia) trupurilor celor ce au mu­rit (Mt. 26, 26). Căci este scris: „Luaţi mâncaţi” (Mt. 26, 26), dar trupurile celor morţi nu pot lua, nici mânca.

(13 sin. 1 ec; 7, 18 Cariag.; 2, 5 Grig. Nyssa; 3, 16 Timotei Alex.)
CANONUL 84 Trulan (BOTEZUL COPIILOR GĂSIŢI)

Urmând aşezămintelor (rânduielilor) canonice ale Părinţilor, orânduim şi despre prunci: ori de câte ori nu se găsesc martori deplin încredinţaţi (siguri) care să spună că aceştia sunt fără îndoială botezaţi, şi nici aceştia (pruncii) nu ar fi în stare din cauza vârstei să răspundă anumit asupra sfintei lucrări (tainei) care Ii s-a dat (împărtăşit) lor, aceştia trebuie să fie botezaţi fără nici o poticnire, ca nu cumva o astfel de îndoială să-i lipseas­că pe ei de această curăţire a sfinţirii.

(49, 50 ap.; 7 sin. II ec; 53 Trul.; 45, 48, 72, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare)
CANONUL 85 Trulan (RÂNDUIALA ELIBERĂRII SCLAVILOR)

Am luat aminte, după Scriptură, că prin doi sau trei martori se ade­vereşte tot cuvântul (Deut. 19, 15; Mt. 18, 16). Drept aceea, orânduim ca sclavii sloboziţi (eliberaţi) de către stăpânul lor să dobândească o astfel de cinste în faţa a trei martori, cei ce sunt de faţă vor da întărire slobozirii (o vor confirma) şi vor da încredinţare de la ei celor ce s-au făcut.

(75 ap.; 2 sin.Iec; 62, 82, 129, 131, 132 Cartag.; 9 Teofd Alex.)
CANONUL 86 Trulan (OSÂNDA CELOR CE ÎNTREŢIN DESFRÂUL)

Orânduim ca cei care spre pierzarea sufletelor adună desfrânate şi le întreţin (hrănesc), dacă ar fi clerici, să se afurisească şi să se caterisească, iar de ar fi laici, să se afurisească.

(25 ap., 1 Neocez.; 3, 9, 32, 51, 59, 70 Vasile cel Mare)
CANONUL 87 Trulan (OSÂNDA ADULTERULUI)

Aceea care şi-a părăsit bărbatul şi se duce după altul este adulteră, după Sfântul şi dumnezeiescul Vasile, care prea bine a ales acest lucru (acest citat) din profeţia lui Ieremia: că „dacă femeia se face (va fi) a altui bărbat, să nu se întoarcă la bărbatul ei, ci (odată) spurcată, va să fie” (Ieremia 3, 1); şi iarăşi: „Cel ce are (ţine) adulteră, este nebun şi necredin­cios (păgân)” (Pro.verbe 18, 23). Dar de s-ar vădi că a fugit fără cuvânt (pricină) de la bărbat, el este vrednic de iertare, ea însă de certare. Iar ier­tarea i se va da acestuia spre a se uni (spre a fi în comuniune) cu Biserica. Iar cel care-şi părăseşte femeia pe care şi-a luat-o în mod legiuit şi aduce pe alta – după hotărârea Domnului – se supune osândei adulterului (pen­tru adulter); căci s-a canonizat (s-a orânduit) canonic de către Părinţii noştri că unii ca aceştia timp de un an să se tânguiască (să plângă), doi ani să asculte, trei ani să cadă (în genunchi) şi în al şaptelea să stea împreună cu credincioşii, şi aşa să se învrednicească de împărtăşanie, de se vor po­căi, adică cu lacrimi.

(48 ap.; 12, 13 sin. I ec; 93, 98 Trul; 20 Ancira; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 36, 46, 48, 77, 80 Vasile cel Mare)
CANONUL 88 Trulan (IN BISERICA SA NU SE ADĂPOSTEASCĂ DOBITOACE)

Nimeni să nu bage înăuntrul sfintei biserici (sfântului locaş) nici un fel de dobitoc, afară numai dacă cineva călătorind, cuprins de prea mare nevoie şi fiind lipsit de adăpost şi sălaş, va trage la vreun astfel de locaş (biserică). Căci dacă nu ar fi băgat dobitocul înăuntru, s-ar putea ca une­ori acesta să se prăpădească, iar el, prin pierderea dobitocului, şi prin aceasta ajungând în neputinţa de a-şi continua călătoria, s-ar supune (ex­pune) primejdiei de moarte.

Dar noi suntem învăţaţi (ştim) că sâmbăta pentru om s-a făcut (Mc. 2, 27), aşa că se cade a se socoti că pentru toate (aceste pricini) trebuie să fie aleasă mântuirea şi ferirea de suferinţă a omului. Iar dacă s-ar prinde ci­neva băgând dobitoc în biserică (în sfântul locaş) fără nevoie, precum s-a zis, de va fi cleric, să se caterisească (să fie caterisit), iar de ar fi laic, să se afurisească.

(73 ap.; 74, 76,97 Trul.)
CANONUL 89 Trulan (POSTUL PAŞTILOR ÎNCETEAZĂ ÎN NOAPTEA ÎNVIERII)

Creştinii, petrecând în post şi rugăciune şi în smerenia inimii zilele pa­timii Mântuitorului, se cade să-şi înceteze postul în ceasurile dintre miezul nopţii, spre sâmbăta mare, fiindcă dumnezeieştii evanghelişti Matei şi Luca ne-au înfăţişat adâncul înaintat al nopţii, cel dintâi prin ro­stirea (expresia): „în noaptea sâmbetei” (Mt. 28, 1), iar celălalt prin ros­tirea (expresia): „dimineaţă adâncă” (Le. 24, 1).

(57, 53, 66 ap.; 16 sin. IV ec; 13, 55 Trul.; 14 Ancira; 18, 21 Gang.; 28, 49, 51 Laod.)
CANONUL 90 Trulan (RÂNDUIALA ÎNGENUNCHERII ÎN BISERICA)

Am primit în mod canonic, de la Dumnezeu purtătorii Părinţii noştri, să nu plecăm genunchii în dumineci, cinstind (astfel) învierea Iui Hristos. Drept aceea ca să nu nesocotim chipul lămurit al ţinerii acestei (porunci), rânduim (poruncim) limpede credincioşilor ca sâmbăta, după intrarea cea de seară a preoţilor în altar, potrivit obiceiului care se ţine (în vigoare), nici unul să nu plece genunchii până duminică seara următoare, când, după intrarea în vremea luminândei, plecând îndată genunchii, în chipul acesta să aducem rugăciunile (noastre) Domnului. Căci socotim noaptea cea după sâmbătă ca înaintemergătoare învierii Mântuitorului nostru, de atunci începem în chip duhovnicesc cântările, sfârşind sărbătoarea de la întuneric spre lumină, ca de aici înainte în cursul nopţii şi al zilei întregi să sărbătorim noi învierea.

(66 ap.; 20 sin. I ec; 66 Trul.; 18 Gang.; 29 Laod.; 15 Petru Alex.; 91 Vasile cel Mare; 1 Teofil Alex.)
CANONUL 91 Trulan (AVORTUL ARE CANONUL UCIDERII)

Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigaşului.

(65 ap.; 21 Ancira; 2, 8 Vasile cel Mare)
CANONUL 92 Trulan (OSÂNDA RĂPITORILOR DE FEMEI)

Sfântul Sinod a orânduit ca cei ce răpesc femei, sub cuvânt de căsătorie, sau părtaşii, sau sfătuitorii celor ce le răpesc, dacă ar fi clerici, să cadă din treapta lor, iar dacă ar fi laici, să fie daţi anatemei.

(67 ap.; 27 sin. IV ec; 30, 36, 42 Vasile cel Mare)
CANONUL 93 Trulan (RÂNDUIALĂ PENTRU CĂSĂTORIA CELOR DISPĂRUŢI)

Aceea al cărui bărbat este plecat şi, fiind el neştiut (dispărut), ea se că­sătoreşte cu altul înainte de a se încredinţa despre moartea aceluia săvâr­şeşte adulter. De asemenea, se supun aceleaşi certări şi soţiile ostaşilor, cele ale căror soţi fiind neştiuţi (dispăruţi) se căsătoresc, precum şi acelea care, din pricina călătoriei bărbatului, nu-i aşteaptă reîntoarcerea. însă aici lucrul are oarecare iertare, pentru că este mare bănuială de moarte. Iar aceea care s-a căsătorit din neştiinţă cu cel părăsit pentru o vreme de către soţie, apoi lăsând-o pe ea, pentru că s-a reîntors la el cea dintâi, cu toate că a săvârşit adulter (a făcut-o) totuşi din neştiinţă (şi) aşadar nu se opreşte de la căsătorie, dar ar fi mai bine dacă ar rămâne aşa.

Iar dacă într-un timp oarecare s-ar înapoia ostaşul a cărui soţie, din pricina lipsei Iui mai îndelungate, s-a unit (însoţit) cu un alt bărbat, acesta (ostaşul), dacă voieşte, să-şi ia îndată pe soţia sa, dându-i-se ei iertare, din pricina neştiinţei, (la fel) şi bărbatului care se însoţise cu ea în a doua căsătorie.

(31, 36, 46 Vasile cel Mare)
CANONUL 94 Trulan (JURĂMÂNTUL PĂGÂN SE OPREŞTE)

Canonul supune certărilor (pedepselor) pe cei care se jură cu jurământ elinesc (păgânesc); şi noi le hotărâm acestora afurisirea.

(25. ap.; 10, 17, 28, 29, 64, 81, 82 Vasile cel Mare)
CANONUL 95 Trulan (RÂNDUIALĂ PENTRU PRIMIREA ERETICILOR ÎN BISERICĂ)

Pe aceia dintre eretici care se adaugă (ataşează) Ortodoxiei şi părţii celor ce se mântuiesc îi primim după următoarea rânduială şi obicei: pe arieni şi pe macedoneni şi pe novaţienii care-şi zic loruşi catari şi stângaci, şi pe quartodecimani (patrusprezeceni), adică pe tetradiţi (miercuraşi), şi pe apolinarişti îi primim, dând zapise (scrisori) şi dând anatemei toată erezia care nu cugetă (învaţă) cum cugetă sfânta sobornicească şi apostoleasca a lui Dumnezeu Biserică, pecetluindu-i, adică ungându-le mai întâi cu Sfân­tul Mir fruntea şi ochii, şi nările şi gura, şi urechile, şi pecetluindu-i pe ei zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfânt”.

Iar despre pavlichieni, care revin la Biserica sobornicească, s-a aşezat orânduirea ca neapărat aceştia să fie botezaţi din nou.

Iar pe eunomieni, cei botezaţi într-o singură cufundare, şi pe monta-nişti, cei numiţi aici frigi, şi pe sabelieni, care învaţă că Fiul este tot una (deopotrivă) cu Tatăl şi care fac şi alte oarecare rele (lucruri de neîndurat), şi pe toate celelalte erezii, pentru că mulţi sunt aici mai ales cei care por­nesc, vin din ţara galatenilor, pe toţi care voiesc dintre aceştia să se adauge ortodoxiei îi primim ca pe păgâni (elini) şi (adică) în prima zi îi primim spre creştinare, iar în a doua catehumeni, apoi în a treia zi le fa­cem lepădările de satana (îi exorcizăm), cu suflarea de trei ori în faţă şi în ochi, şi astfel îi catehizăm pe ei, şi îi facem să zăbovească în Biserică şi să asculte Scripturile şi atunci îi botezăm pe ei.

Dar şi pe manihei şi severieni, şi pe cei veniţi din erezii asemenea (aces­tora), primindu-i ca pe păgâni (elini), îi botezăm din nou.

Iar nestorienii şi eutihienii şi severienii, şi cei din erezii asemenea (aces­tora) trebuie să facă zapis (scrisori) şi să dea anatemei erezia (rătăcirea) lor, şi pe Nestorie şi pe Eutihie, şi pe Dioscur, şi pe Sever şi pe ceilalţi începători (corifei) ai unor astfel de erezii, şi pe cei ce cugetă cele ale lor şi toate erezi­ile arătate mai înainte şi aşa să se împărtăşească cu sfânta Cuminecătură.

(8, 19 sin; sin. I ec; 1, 7 sin. II ec; 7, 8 Laod.; 6, 57, 126 Cartag.; 1, 5, 47 Vasile cel Mare)
CANONUL 96 Trulan (OSÂNDIREA ÎMPODOBIRII DEŞARTE)

Cei ce l-au îmbrăcat pe Hristos, prin botez, au mărturisit să urmeze vieţuirea Lui cea după trup. Aşadar, pe cei ce-şi înfrumuseţează şi îşi gă­tesc perii capului cu măiestrie de împletituri, spre vătămarea celor ce-i văd, şi prin aceasta pricinuind amăgire sufletelor slabe, îi vindecăm părinteşte cu certare (pedeapsă) potrivită, povăţuindu-i pe ei şi învăţân-du-i să vieţuiască cu înţelepciune, ca părăsind amăgirea şi deşertăciunea cea din făptură (fire), să-şi poarte mintea neîntrerupt către viaţa cea ne­stricătoare şi fericită, şi cu frică să petreacă întru curăţenie, şi după pu­tinţă să se apropie de Dumnezeu, prin curăţenia vieţii, şi să împodobească mai mult pe omul cel din lăuntru, decât pe cel din afară, cu virtuţi şi cu obiceiuri preabune şi neprihănite, ca să nu poarte în ei nici o rămăşiţă din rătăcirea potrivnicului. Iar dacă cineva s-ar purta împotriva canonului de faţă, să se afurisească.
CANONUL 97 Trulan (ÎN CLĂDIRILE BISERICEŞTI SĂ SE LOCUIASCĂ ÎN MOD CUVIINCIOS)

Pe cei ce, sau locuind împreună cu soţia, sau în alt chip făcând obşteşti (transformând în localuri publice) locaşurile sfinte şi purtându-se cu neso­cotinţă (dispreţ) faţă de ele, şi în acest chip stând în ele, poruncim să-i scoată şi din casele catehumenilor cele din (preajma) cinstitelor biserici. Iar dacă cineva nu ar păzi acest lucru, de ar fi cleric, să se caterisească, iar de ar fi laic, să se afurisească.

(73 ap.; 74, 76, 97 Trul.)
CANONUL 98 Trulan (SE OPREŞTE CĂSĂTORIA CU LOGODNICA ALTUIA)

Cel ce ia spre însoţire de căsătorie pe femeia logodită cu altul, trăind încă logodnicul, să fie pus sub învinuire de adulter.

(11 Ancira; 22, 69 Vasile cel Mare)
CANONUL 99 Trulan (PRINOASE OPRITE)

Am aflat că în ţara armenilor se întâmplă şi aceea încă că unii, frigând în interiorul sfintelor altare părţi din cărnuri, (apoi) le fac prinoase, îm-părţindu-le preoţilor bucăţi din ele în chip iudaic (după obiceiul iudaic). Drept aceea, păzind neîntinarea Bisericii, orânduim să nu-i fie îngăduit vreunuia dintre preoţi să ia anumite părţi din cărnuri de la cei ce le aduc, ci aceştia să se îndestuleze cu cele care ar binevoi aducătorul, făcându-se acest fel de aducere în afara bisericii. Iar dacă cineva nu ar face acest lu­cru aşa, să se afurisească.

(3 ap.; 32, 33, 56 Trui; 37 Cartag.)
CANONUL 100 Trulan (SE OSÂNDEŞTE PICTURA IMORALĂ)

„Ochii tăi să privească cele drepte” şi „cu toată paza tinereţii inima ta” porunceşte înţelepciunea (Proverbe 4, 23, 25), căci simţirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim aşadar ca de acum înainte în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe table (tablouri), fie altcumva înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţâţările plăcerilor ruşinoase. Iar dacă cineva s-ar apuca (s-ar înc­umeta) să facă acest lucru, să se afurisească.
CANONUL 101 Trulan (RÂNDUIALA PENTRU PRIMIREA CUMINECĂTURII)

Dumnezeiescul Apostol cu glas înalt numeşte pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu trup şi locaş al lui Hristos. Aşadar, cel ce a dobândit vrednicia cerească prin pătimirea mântuitoare, aflându-se pus mai pre­sus decât toată zidirea simţitoare, mâncând şi bând pe Hristos, se împre­ună pentru totdeauna cu viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul, prin împărtăşirea cu dumnezeiescul har. Drept aceea, dacă ar vrea cineva să se împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea adunării (liturghiei), şi să se facă prin împărtăşire (participare) una cu acela, făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se apropie şi să primească împărtăşirea harului. Căci pe cei ce în loc de mână pregătesc oarecare vase (receptacule) din aur sau din altă materie, pentru primirea dumnezeiescului dar, şi prin aceasta se socotesc vrednici preacuratei pricestanii (de preacurata împărtăşanie), cu nici un gând nu-i întărim (aprobăm) ca pe unii care cinstesc mai mult ma­teria cea neînsufleţită şi supusă mâinii omului, decât chipul lui Dumnezeu. Iar dacă s-ar prinde cineva dând preacurata cuminecătură celor ce aduc nişte vase (receptacule) ca acestea, să se afurisească şi el, şi cel ce le aduce pe acestea.
CANONUL 102 Trulan (MĂIESTRIA DUHOVNICULUI)

Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a de­zlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cum­va, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciu­nii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doc-toricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau, dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (resta­bilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi ast­fel să se măsoare milostivirea după vrednicie.

Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a în­credinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre molesirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei (pa­timii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, tre­buie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile.

(12 sin. I ec; 2, 5, 7 Ancira; Enciclica lui Atanasie cel Mare către Rufin; 2, 3, 74, 75, 84, 85 Vasile cel Mare; 4, 5, 7, 8 Grig. Nyssa)
CANOANELE Sinodului VII ecumenic de la Niceea (AN 787)
CANONUL 1 Sin. VII ec. (SE ÎNTĂRESC CANOANELE PRIMITE DE ÎNTREAGA BISERICĂ PÂNĂ ACUM)

Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoţească, rânduielile canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: „întru calea mărturiilor tale m-ara desfătat ca întru toată bogăţia” (Ps. 118, 14) şi: „Ai poruncit ca mărturiile tale să fie drep­tate în veac; înţelepţeste-mă, şi viu voi fi” (Ps. 118, 138, 144). Şi dacă glasul proorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac mărturi­ile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat (evident) ca ele rămân neclătinate şi nestrămutate, căci şi văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel: „Acestora nu este a li se adăuga (nimic) şi nici nu este să se scoată (ceva) dintr-însele” (Deut. 12, 32). Şi dumnezeiescul apostol Petru, proslăvindu-se întru ele, strigă: „Spre care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12), şi Pa vel zice: „Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar bine-vesti vouă, în afară de ceea ce v-am binevestit noi vouă, să fie anatema” (Gal. 1,8).

Aşadar, acestea astfel fiind, şi fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însuşim) pri­mim în inimile noastre sfintele Canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutata orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecume­nice, şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rân­duieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun ana­temei, şi noi îi dăm anatemei; şi pe cei care îi supun caterisirii, şi noi îi ca­terisim; si pe cei care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitimiei), şi noi aşijderea îi supunem. Căci dumneze­iescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer şi a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: „Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, în-destulându-vă cu cele de faţă (pe care le aveţi)” (Evr. 13, 5).

(1 sin. IV ec; 2 TruL; 1 Cartag.; 10 sin. 1-11)
CANONUL 2 Sin. VII ec. (EPISCOPUL TREBUIE SA FIE CĂRTURAR RÂVN1TOR)

De vreme ce, cântând ne încredinţăm lui Dumnezeu: „întru dreptăţile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Ps. 118, 16), este mântuitor ca toţi creştinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcaţi cu vrednicia preoţească.

Drept aceea, orânduim că tot cel ce vrea să fie înaintat în treapta epis­copiei să ştie (cunoască) desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel, din aceasta, să se îndemne a învăţa şi întreg clerul său. Să se ispitească însă cu dina­dinsul de către mitropolit, dacă are osârdie să citească cu pătrundere, iar nu în trecere (superficial), atât sfintele Canoane, cât şi Sfânta Evanghelie, cât şi cartea dumnezeiescului apostol, şi toată dumnezeiasca Scriptură, şi să se poarte după poruncile dumnezeieşti, şi să înveţe poporul său. Căci fiinţa ierarhiei noastre sunt cuvintele cele predanisite de Dumnezeu, adi­că adevărata cunoaştere a dumnezeieştii Scripturi, precum a rostit ma­rele Dionisie Areopagitul (în scrierea sa „Despre Ierarhia Bisericească”). Iar dacă s-ar îndoi şi n-ar primi bucuros să facă şi să înveţe astfel, să nu se hirotonească. Căci Dumnezeu a zis în chip de prooroc (profetic): „Tu ai lepădat cunoaşterea şi Eu te voi lepăda pe Tine, că nu-mi slujeşti Mie ca preot” (Osea 4, 6).

(58, 80 ap.; 2 sin. I ec; 19 TruL; 12 Laod.; 10 Sard.; 18 Cartag.)
CANONUL 3 Sin. VII ec. (NUMAI BISERICA ÎŞI ALEGE SLUJITORII SĂI)

Orice alegere de presbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumeşti, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea) şi toţi părtaşii lui” (can. 30 ap.).

Căci se cuvine ca cel ce vrea să fie înaintat la episcopie să se aleagă de către episcopi, după cum s-a orânduit (hotărât) de către sfinţii Părinţi cei de la Niceea în canonul care zice: „Se cuvine ca episcopul să se aşeze mai cu seamă de către toţi (episcopii) cei din eparhie (mitropolie); iar dacă ar fi greu vreun lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie strâmtorătoare (pre­santă), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei care lipsesc (absenţi), şi încuvi­inţând (consimţind) prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.

(4 sin. I ec; 30 ap.; 4 sin. 1 ec; 19, 23 Antioh.; 12, 13 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol; 13, 49, 50 Cartag.)
CANONUL 4 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE IUBIREA DE ARGINT ŞI SIMONIA)

Dumnezeiescul apostol Pavel vestitorul adevărului (propovăduitorul), aşezând (rânduind) presbiterilor din Efes, sau mai degrabă întregului cin (corp) preoţesc (rânduială) asemenea unui canon, a grăit deschis astfel: „Argintul sau aurul sau haina nimănui nu am poftit; toate vi le-am arătat vouă, căci astfel ostenindu-vă se cade să veniţi în ajutorul celor necredin­cioşi, socotind voi că este mai fericit a da decât a lua” (F. Ap. 20, 33-35).

Drept aceea, şi învăţându-ne de la acela, orânduim ca episcopul, născocind pentru câştig ruşinos (născociri, pretexte) în pricini de păcate, să nu plănuiască nicidecum a cere aur, sau argint, sau altceva de la episcop, sau clericii, sau monahii cei care se află sub el (îi sunt supuşi). Căci zice apostolul: „Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9) şi: „Nu sunt datori copiii să agonisească părinţilor, ci părinţii copiilor” (II Cor. 2, 14).

Dacă, aşadar, pentru stoarcerea aurului sau a vreunui alt soi sau pen­tru vreo patimă a sa, s-ar găsi cineva (dintre episcopi) oprind de la slujbă (liturghie) şi afurisind pe vreunul dintre clericii supuşi lui, sau închizând vreo cinstită (sfântă) biserică, spre a nu se săvârşi în ea slujbele lui Dumnezeu, şi trecând (întinzând) nebunia lui asupra (lucrului) celui nes­imţitor, cu adevărat fără simţire fiind (acela), se va supune şi aceleiaşi pătimiri şi se va şi întoarce răutatea lui asupra capului său (Ps. 7, 16), ca un călcător al poruncii lui Dumnezeu şi al rânduielilor apostolice. Căci şi Petru, căpetenia (corifeul) dintâi al apostolilor, porunceşte: „Păstoriţi tur­ma lui Dumnezeu cea întru a voastră (grijă), veghind asupra ei, şi nu cu silnicie, ci cu tragere de inimă, după Dumnezeu; nu cu căutare de câştig ruşinos, ci cu râvnă, nu ca şi când aţi fi stăpâni ai obştilor (păstoriţilor), ci pildă făcându-vă turmei; şi când se va arăta Arhipăstorul, primiţi cununa cea neveştejită a măririi” (I Petru 5, 2-4).(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trui; 5, 15, 19 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 9 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie; Enciclica lui Tar asie)
CANONUL 5 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE SIMONIA)

Păcat de moarte se consideră când oarecari păcătuind, rămân neîn­dreptaţi. Dar şi mai rău decât aceasta este dacă se ridică cu cerbicie (încă­păţânare) împotriva dreptei credinţe şi a adevărului, preţuind mai mult pe mamona decât supunerea faţă de Dumnezeu, şi se împotrivesc rânduieli­lor Iui canonice. în aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva sme-rindu-se îşi vor veni în fire (se vor trezi) din greşeala lor; căci trebuie ca aceştia să se apropie cu tot dinadinsul de Dumnezeu şi cu inimă zdrobită să ceară lăsarea şi iertarea acestui păcat şi să nu se mândrească cu danie nelegiuită. Căci „Domnul e aproape de cei zdrobiţi cu inima” (Ps. 33, 17).

Drept aceea, cei ce se fălesc că au fost rânduiţi în Biserică prin dare de aur (prin dăruirea aurului) şi, punându-şi nădejdea în acest obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu şi de toată preoţia şi care, din această pricină, cu faţa neruşinată şi în gura mare (cu gura neacoperită), prin cuvinte ocărâtoare batjocoresc pe cei ce au fost aleşi de către Duhul Sfânt, pentru bunătatea (virtutea) vieţii lor şi care au fost rânduiţi (în Biserică) fără dare de aur, (atunci) mai întâi cei ce fac aceasta să ia treapta cea din urmă a cinului lor (a stării proprii). Iar dacă ar stărui (persevera), să fie îndreptaţi prin certare (epitimie).

Iar dacă cineva s-ar vădi cândva făcând aceasta întru hirotonie (cu prilejul hirotoniei) să se urmeze după canonul apostolic, care zice: „Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon ar dobândi prin bani (demni­tatea) această vrednicie, să se caterisească şi acela, şi cel ce 1-a hirotonit şi să se taie cu totul şi din comuniune (biserică, împărtăşire), ca Simon Magul de către mine Petru” (can. 29 ap.).

Aşijderea şi după al doilea canon al cuvioşilor noştri părinţi de la Calcedon, care zice: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonie pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hiro­toni pentru bani episcop, ori horepiscop, ori presbiter, ori diacon, ori pe altcineva dintre aceia ce se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (in­stitui, rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat) bisericesc, sau para-monar, sau pe oricine din canon (din catalogul slujbaşilor bisericeşti), pen­tru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut (întreprins) aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ, ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitori în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite, să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar de ar fi laic sau călugăr, să se afurisească” (can. 2 sin. IV ec).

(12 ap.; 2 sin. IV ec; 22, 23 Trui; 4, 15, 19 sin. Vil ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Tarasie; Enciclica lui Ghenadie)
CANONUL 6 Sin. VII ec. (SINODUL MITROPOLIEI SĂ SE ADUNE O DATĂ PE AN)

De vreme ce este (există) un canon care zice: „De două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie) trebuie să se facă cercetările canonice de către adunarea episcopilor” (can. 37 ap.) — dar, din pricina oboselii celor ce se întrunesc şi a lipsei lucrului trebuitor pentru călătorie, cuvioşii părinţi ai sinodului al şaselea (ecumenic) au orânduit ca în orice chip şi pentru orice cuvânt (pricină) să se ţină o dată pe an (sinodul) şi cele greşite să se în-drepteze (can. 8 Trulan).

Aşadar, pe acest canon îl înnoim noi, şi dacă s-ar afla vreun dregător oprind acest lucru, să se afurisească. Iar dacă vreunul dintre mitropoliţi nu ar avea grijă (ar neglija) să se facă lucrul acesta, fără (a fi) nevoie şi silă şi fără vreo binecuvântată pricină, să fie supus cercetărilor canonice.

Iar când se ţine sinodul pentru treburi canonice şi evanghelice, se cu­vine ca episcopii întruniţi să fie cu osârdie şi cu grijă întru păzirea dum­nezeieştilor şi de viaţă făcătoarelor porunci ale lui Dumnezeu. Căci întru păzirea acestora multă răsplată este” (Ps. 18, 11), pentru că şi „făclie este porunca, iar legea este lumină, şi calea vieţii este mustrarea şi îndru­marea” (Prov. 6, 23), şi „Porunca Domnului este strălucitoare, luminând ochii” (Ps. 18, 8). Dar mitropolitul să nu fie volnic (să nu aibă voie) a cere din cele ce aduce episcopul cu sine, fie dobitoc, fie altceva (alt soi). Căci de s-ar dovedi făcând lucrul acesta, să se dea înapoi împătrit.

(37 ap.; 5 sin. I ec; 9 sin. IV ec; 8 Trul; 20 Antioh.; 95 Cartag.)
CANONUL 7 Sin. VII ec. (BISERICILE SE TÂRNOSESC NUMAI CU SFINTE MOAŞTE)

Dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea” (I Tim. 5, 24). Aşadar, păcatelor mai înainte săvârşite, le urmează şi alte păcate. Astfel, rătăcirii (ereziei) nele­giuite a clevetirilor de creştini, i-au urmat şi alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoAne (sfintelor icoAne), au părăsit şi alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite şi ţinute în­tocmai după aşezământul (legea) scris şi nescris.

Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti, să se caterisească.

(31. ap.; 4 sin. IV ec; 31 Trui; 5 Antioh.; 83 Cartag.)
CANONUL 8 Sin. VII ec. (NUMAI CEL SINCER CONVERTIT SE PRIMEŞTE ÎN BISERICĂ)

De vreme ce oarecare rătăciţi din legea (religia) evreilor credeau că pot să ia în râs pe Hristos Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se încreşti-nează, dar lepădându-L pe EI (negându-L) în ascuns şi ţinând sâmbăta în taină, şi alte lucruri iudaice făcând, — orânduim ca aceştia să nu se pri­mească nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe copiii lor să nu-i boteze, nici să cumpere sau să dobândească rob (sclav).

Iar dacă vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă cinstită (sinceră) şi, biruind datinele şi treburile lor, o va mărturisi din toată ini­ma, spre a-i încredinţa (convinge) şi a-i îndrepta şi pe alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi copiii lui să fie întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar dacă nu ar fi astfel, să nu se primească ei în nici un chip.

(7, 64, 70, 71 ap.; 11, 84 Trul; 1 Antioh.; 29, 37, 38 Laocl.)
CANONUL 9 Sin. VII ec. (DEFĂIMAREA ICOANELOR SE OSÂNDEŞTE)

Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase, şi cele care s-au făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoAne, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse Ia o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească.

(60 ap.; 63 Trul.; 59 Laod.)
CANONUL 10 Sin. VII ec. (CLERUL SĂ ŢINĂ PRAVILELE ŞI LA MUTARE, ŞI LA PURTARE)

De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduială canonică, părăsindu-şi parohia lor, aleargă Ia altă parohie, şi mai cu seamă în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi stau (se stabilesc) la dregători lumeşti, săvârşind sfintele slujbe (liturghii) în paraclisele (capelele) lor, pe aceştia nu este îngăduit a-i primi în nici un fel de casă sau biserică, fără voia episcopului propriu şi a episcopului Constantino­polului. Iar dacă va face cineva şi ar stărui (în ceea ce a făcut), să se cateri­sească. Câţi însă fac lucrul acesta cu ştirea mai înainte pomeniţilor preoţi (vlădici), nu le este îngăduit a lua asupra lor purtări de grijă lumeşti şi de ale vieţii, ca fiind opriţi de către dumnezeieştile Canoane a face aceasta. Iar dacă cineva s-ar prinde având asuprăşi o sarcină mai mare decât cele zise, ori să înceteze, ori să se caterisească. Aşadar, mai bine să se ducă (preotul) spre învăţarea copiilor şi a casnicilor (sclavilor), cetindu-le lor cu stăruinţă Scripturile, căci spre aceasta a şi luat moştenire preoţia.

(15, 20, 58, 81, 83 ap.; 2, 15, 16 sin. I ec; 3, 4, 5, 7, 8, 10, 20, 23, sin. IV ec; 17-20, 31, 59, 64 Trui; 3, 13, 16, 21 Antioh.; 19 Laod.; 1,2 ,3, 12, 15, 16 Sard.; 16, 34, 48, 65, 71, 80, 90, 121, 123 Cartag.; 11 sin. I-II)
CANONUL 11 Sin. VII ec. (ECONOMII ŞI DREPTUL DE DEVOLUŢIUNE ÎN BISERICĂ)

Fiind cu toţii îndatoraţi (obligaţi) să păzim dumnezeieştile Canoane, suntem datori să-I ţinem cu orice chip nevătămat şi pe cel care zice să fie economi în fiecare biserică.

Şi dacă fiecare mitropolit aşază econom în biserica lui, bine este. Iar de nu, episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit ca din propria sa putere să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Aşijderea şi mitropoliţilor, dacă episcopii supuşi lor nu voiesc (nu se hotărăsc) să aşeze economi în bisericile lor, acelaşi lucru (aceeaşi rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mănăstirilor.

(38, 41 ap.; 25, 26 sin. IV ec; 35 Trul; 12 sin. VII ec; 15 Ancira; 7, 8 Gang.; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 7 sin. I-II; 10 Teofd Alex.; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 12 Sin. VII ec. (RÂNDUIELI PENTRU ÎNSTRĂINAREA BUNURILOR BISERICEŞTI)

Dacă s-ar afla vreun episcop, sau vreun egumen, înstrăinând în mână dregătorească din agoniselile (bunurile) episcopiei sau mănăstirii, sau dându-le altei persoAne, să fie fără tărie predarea lor, după canonul Sfinţilor Apostoli, care zice: „Episcopul să poarte grijă tuturor bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească) pe ele ca si când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea sau să dăruiască rudelor proprii cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă din pricina acestora cele ale Bisericii (can. 38 ap).

Iar dacă ar pune (pretexta) ei pricină că pământul aduce pagubă şi că nu este spre nici un folos, nici în acest fel să nu dea locul (terenul) dregăto­rilor localnici, ci clericilor sau plugarilor (agricultorilor).

Iar dacă ei ar folosi vicleşug urât, şi dregătorul va cumpăra pământul de la un cleric sau de la un plugar (agricultor), şi în acest chip să fie vân­zarea fără tărie, şi (bunul) să fie întors (restituit) episcopiei sau mănăstirii, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest lucru să fie alungat; epis­copul din episcopie, iar egumenul din mănăstire, ca unii ce rău risipesc cele ce nu au adunat.

(38, 39, 40, 41, 73 ap.; 24, 25 sin. IV ec; 49 Trul.; 11, 13, sin. Vil Ec; 15, Ancira; 24, 25 Antioh.; 26, 33 Cartag.; 2 Chirii Alcx.; 10 Teofil Alex.)
CANONUL 13 Sin. VII ec. (LĂCAŞURILE BISERICEŞTI SĂ NU SE FACĂ SĂLAŞE DE RÂND)

De vreme ce din pricina necazului care, pentru păcatele noastre, s-a abătut asupra bisericilor, au fost răpite de către oarecare bărbaţi unele sfinte locaşuri (biserici şi aşezăminte) şi episcopii şi mănăstiri şi s-au pre­făcut în sălaşe de rând (adăposturi obşteşti, case de rând).

Dacă, aşadar, cei ce le stăpânesc pe acestea voiesc (se hotărăsc) să le dea înapoi (restituie), ca să fie aşezate din nou (restabilite) după vechea stare, bine şi frumos este; iar de nu, poruncim să se caterisească aceştia dacă sunt din catalogul (cinul) stării preoţeşti, iar dacă sunt monahi sau laici, să se afu­risească, ca fiind osândiţi de către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi unde viermele nu se sfârşeşte (nu moare) şi focul nu se stinge (Mc. 9, 44, 46), fiindcă se împotrivesc glasului Iui Dumnezeu, care zice: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie” (In. 2, 16).

(4, 24 sin. IV ec; 49 Trul.; 1 sin. 1-11; 2 Chirii Alex.)
CANONUL 14 Sin. VII ec. (AŞEZAREA SLUJITORILOR BISERICEŞTI SĂ SE FACĂ DUPĂ PRAVILĂ)

Este prea învederat tuturor (pentru toţi) că în preoţie trebuie să dom­nească rânduiala. Şi este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoţiei încredinţări, instituirile în preoţie, să se ţie (să se facă), cu luare-aminte (cu precizie). Aşadar, pentru că vedem că unii primesc tunderea în cler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la episcop şi citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac lucrul acesta fără de rânduială (neca­nonic) – statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în privinţa călugărilor să se păzească aceeaşi (rânduială). Iar hirotesia citeţului este îngăduit fiecăi egumen să o facă în mănăstirea sa şi numai în aceasta, dacă egumenului însuşi – fireşte, acesta fiind presbiter – i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea (treapta) de egumen.

Aşijderea, după vechiul obicei, şi horepiscopii se cade să înainteze (hi-rotesească) citeţ cu învoirea episcopului.

(14, 15, 21, 33 Trul; 15 Laod.)
CANONUL 15 Sin. VII ec. (CLERICUL SA SLUJEASCĂ LA O SINGURA BISERICĂ)

De acum înainte (de la canonul de faţă înainte), clericul să nu rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei şi a câştigului ruşinos şi străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuşi glasul Domnului că „nu poate cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va nesocoti (dispreţui)” (Mt. 6, 24).

Aşadar, „fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, întru aceea este dator să rămână” (I Cor. 7, 20) şi să stea la o singu­ră biserică. Căci cele ce se fac în treburile bisericeşti pentru câştig ruşinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuinţa acestei vieţi sunt îndeletni­ciri (meşteşugiri) felurite. Aşadar, de ar vrea cineva să-şi câştige din acestea cele trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele şi ale celor ce sunt cu mine, mâinile acestea au slujit” (F. Ap. 20, 34). Şi acestea (să se observe) în această de Dumnezeu păzită cetate, iar în locurile (loca­lităţile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei oamenilor.

(14, 15 ap.; 15, 16 sin. I ec; 5, 10, 20 sin. IV ec; 17, 18, 31 Trul; 10 sin. VII ec; 3 Antioh.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartag.)
CANONUL 16 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE LUXUL CLERULUI)

Toată uşurătatea (frivolitatea) şi podoaba trupească sunt străine de rânduială şi de starea preoţească. Aşadar, episcopii sau clericii care se îm­podobesc pe ei cu haine strălucitoare şi semeţe (mândre), aceştia trebuie să se îndrepteze, iar dacă ar stărui, să se dea certării, aşijderea şi cei ce se ung cu miresme. Pentru că rădăcina amărăciunii odrăslind în sus, rătăci­rea (erezia) clevetitorilor de creştini urâciune s-a făcut bisericii soborni­ceşti şi cei ce au primit-o pe aceasta nu numai că au urgisit zugrăvirile de icoAne, ci au lepădat şi toată evlavia, vătămând (jignind) pe cei ce vieţuiesc în chip cuviincios şi cucernic şi s-a împlinit într-înşii ceea ce este scris: „Urâciune este păcătosului cinstirea lui Dumnezeu” (Sirah 1, 24).

Drept aceea, de se vor găsi oarecare luându-i în râs pe cei îmbrăcaţi cu haină de rând (simplă) şi cuviincioasă, prin certare să se îndrepte. Căci din vremurile mai de demult, fiecare bărbat din starea preoţească se pur­ta cu îmbrăcămintea cum se cade (modestă) şi cuviincioasă. Căci tot ceea ce se ia nu din trebuinţă, ci pentru împodobire, cade sub învinuirea de uşurătate (deşertăciune, nechibzuinţă), precum zice marele Vasile (în pravi­la scurtă

49 pt. monahi): „Dar nu se îmbrăcau nici cu îmbrăcăminte pestri­ţă din ţesături de mătase, nici nu au adăugat la marginea veşmintelor bu­căţi de altă culoare. Căci au auzit din limba graiului dumnezeiesc că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor (Matei 11,8).

(27 Trul.; 21 Gang.)
CANONUL 17 Sin. VII ec. (FARA ÎNVOIREA EPISCOPULUI NU SE FACE MĂNĂSTIRE)

Oarecare călugări, părăsind mănăstirile lor, ca unii ce năzuiesc să stăpânească, şi nevoind să asculte, se apucă să zidească locaşuri de în­chinăciune neavând cele (trebuitoare) pentru isprăvire (dacă aşadar, cine­va (dintre călugări) s-ar apuca să facă lucrul acesta), să se oprească de că­tre episcopul locului; iar dacă ar avea cele (trebuitoare) pentru isprăvire, să fie duse la capăt (îndeplinire) cele plănuite de el. Aceeaşi (rânduială) să se păzească (observe) şi în privinţa mirenilor şi a clericilor.

(4, 8 sin. IV ec; 41, 42, 46 TruL; 1 sin. I-II)
CANONUL 18 Sin. VII ec. (LA CASELE EPISCOPALE Şl ÎN MĂNĂSTIRILE DE CĂLUGĂRI SĂ NU STEA FEMEI, NICI SĂ SLUJEASCĂ)

Fiţi fără poticnire (sminteală) şi celor din afară – zice dumnezeiescul Apos­tol (I Cor. 10, 32). Iar a vieţui (a locui) femeile în mănăstiri (de călugări) este lucrul pricinuitor de toată sminteala. Dacă s-ar prinde cineva că are sclavă (roabă) sau slobodă (liberă) în episcopie sau în mănăstire pentru îndeplinirea vreunei slujiri, să se certe (pedepsească); iar stăruind, să se caterisească.

Iar dacă s-ar şi întâmpla să fie femei Ia metoace (în suburbii) şi ar voi epis­copul sau egumenul să facă o călătorie la cele de acolo (metoace), (atunci), de faţă fiind episcopul sau egumenul, în timpul acela femeia nicidecum să nu facă vreo treabă de slujire, ci să se osebească (izoleze) în alt loc, pentru nebănuire, până se va întâmpla plecarea episcopului (va pleca episcopul).

(5, 26 ap.; 3 sin. I ec; 3, 12, 13, 47, 58 TruL; 20, 22 sin. VII ec; 19 Ancira; 3, 4, 25, 38, 70 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)
CANONUL 19 Sin. VII ec. (SE OSÂNDEŞTE SIMONIA)

Atât de mult s-a înstăpânit urâciunea iubirii de arginţi la cârmuitorii Bisericilor, aşa că şi oarecare dintre bărbaţii care se numesc evlavioşi, şi dintre femei, uitând porunca Domnului, s-au amăgit şi fac pentru aur primirile celor ce vin spre cinul preoţesc şi spre viaţa singuratecă (mona­hală). Şi se întâmplă precum zice marele Vasile, că este de lepădat şi în­tregul, al cărui început este netrebnic, căci nu este îngăduit a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona (Mt. 6, 24).

Dacă, aşadar, s-ar găsi cineva făcând acest lucru, dacă este episcop sau egumen, sau oarecare din starea preoţească, ori să înceteze, ori să se caterisească, după canonul al 2-lea al Sfântului Sinod de la Calcedon. Iar de ar fi egumenă, să se izgonească din mănăstire şi să fie predată la o altă mănăstire spre ascultare. Aşijderea şi egumenul care nu are hirotonie în­tru presbiter. Iar în privinţa lucrurilor (bunurilor) celor date de părinţi copiilor drept zestre, sau a celor aduse din averea lor (proprietatea lor), dacă mărturisesc cei ce le aduc că acestea sunt închinate (afierosite, con­sacrate) lui Dumnezeu, am orânduit că, ori de ar rămâne, ori de ar ieşi, acelea să rămână în mănăstire, după făgăduinţa aceluia (care le-a adus), afară dacă n-ar fi vina înaintestătătorului (egumenului, pentru ieşirea din mănăstire a aceluia).

(29 ap.; 2 sin. IV ec; 22-23 TruL; 4, 5, 15 sin. VII ec; 12 Laod.; 2 Sard.; 90 Vasile cel Mare; Enciclica lui Ghenadie; Enciclica lui Tarasie)
CANONUL 20 Sin. VII ec. (MĂNĂSTIRI MIXTE SĂ NU MAI FIE)

Orânduim ca de la canonul de faţă înainte să nu mai fie mănăstire de două feluri (dublă, mixtă), pentru că acest lucru multora le este (se face) sminteală şi poticnire. Iar dacă unii, împreună cu neamurile (rudele) lor, voiesc (se hotărăsc) a se lepăda (de lume) şi a urma vieţii singuratice (mon­ahale), bărbaţii se cade să meargă în mănăstire bărbătească, iar femeile să intre în mănăstire femeiască, pentru că întru aceasta se bucură (se mulţumeşte) Dumnezeu.

Iar cele ce au fost până acum de două feluri (duble, mixte), să fie câr­muite după canonul sfântului nostru părinte Vasile, şi după porunca lui, care astfel orânduieşte: „Să nu vieţuiască (locuiască) într-o mănăstire călugări şi călugăriţe, căci împreună-vieţuirea prilejuieşte adulter. Să nu aibă călugărul vorbire slobodă cu călugăriţa, sau călugăriţa să vorbească deosebit cu călugărul, nici să se culce călugărul în mănăstire femeiască, nici să mănânce călugăriţa singură împreună cu acela.

Iar când se aduc cele trebuincioase traiului de către partea bărbă­tească la canonice (călugăriţe — femei care trăiesc după rânduiala sau canonul călugăriei), egumena mănăstirii femeieşti împreună cu oarecare monahie bătrână să le primească pe acestea (cele necesare traiului) în afara porţii.

Iar de s-ar întâmpla ca un călugăr să voiască a vedea vreo rudă, prin puţine şi scurte cuvinte să vorbească cu aceasta, în fiinţa de faţă (fiind de faţă) a egumenei, şi îndată să se îndepărteze (să plece) de la dânsa.

(47Trul.; 18, 22 sin. VII ec.)
CANONUL 21 Sin. VII ec. (MUTAREA CĂLUGĂRILOR SE FACE CU ÎNVOIREA EGUMENILOR)

Nu se cuvine ca monahul sau monahia să-şi părăsească mănăstirea proprie şi să se ducă în alta. Iar de s-ar întâmpla lucrul acesta, acela (care se duce) să fie neapărat găzduit; dar nu se cade să fie primit (în altă mănăstire) fără învoirea egumenului său.

(4 sin. IV ec; 19 sin. VII ec; 80 Cartag.; 2, 3, 4 sin. I-II)
CANONUL 22 Sin. VII ec. (VIEŢUIREA CREŞTINILOR SĂ FIE CUVIINCIOASĂ; CLERICII ŞI CĂLUGĂRII SĂ NU INTRE ÎN OSPĂTARII DECÂT DE NEVOIE)

Mare lucru este a închina totul lui Dumnezeu şi a nu se robi dorinţelor proprii. „Căci, ori de mâncaţi, ori de beţi – zice dumnezeiescul apostol, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Iar Hristos Dumnezeul nostru, în Evangheliile Sale, a poruncit să se taie începuturile păcatelor; căci nu numai adulterul se supune certării (pedepseşte) de către El, ci şi pornirea cugetului spre săvârşirea (comiterea) adulterului se osân­deşte, zicând el: „Cel ce a căutat (s-a uitat) la femeie spre a o pofti pe ea a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5. 28). Aşadar, din aceasta învă-ţându-ne, suntem datori să ne curăţim cugetele. Căci şi dacă „toate sunt îngăduite, dar nu toate folosesc” (I Cor. 10, 23), precum învăţăm din ros­tirea apostolică.

Aşadar, (precum) este prea de lipsă fiecărui bărbat să mănânce pentru a trăi, şi pentru cei a căror viaţă este în căsătorie şi au copii şi stare laică este lucru fără de ocară (reproş) a mânca laolaltă bărbaţii cu femeile, nu­mai să aducă mulţumire Celui ce dă hrană; dar nu cu oarecare apucături de teatru (scenice), sau cu cântece satanice şi de cetere si prin unduiri (mlădieri) desfrânate, asupra cărora vine blestemul proorocesc (profetic), care zice astfel: „Vai celor ce beau vinul cu chitară (ceteră) şi cu harfă şi nu se uită la lucrurile Domnului şi nu înţeleg lucrul mâinilor Sale” (Is. 5, 12).

Şi dacă ar fi cumva unii ca aceştia între creştini, să se îndrepteze, iar de nu, să aibă tărie asupra lor cele aşezate în chip canonic de către cei de di­naintea noastră. Iar pentru cei a căror viaţă este liniştită şi singuratică (solitară) – cel care s-a îndatorat Domnului Dumnezeu să ia jugul călugă­resc, să stea singuratic şi să tacă. Dar nici celor care şi-au ales viaţa preo­ţească nu le este îngăduit nicidecum să mănânce osebit împreună cu fe­mei, decât doar cu oarecare de Dumnezeu temători şi evlavioşi bărbaţi şi femei, ca şi această mâncare împreună să ducă la zidire (îndreptare) du­hovnicească. Acelaşi lucru să se facă şi în privinţa rudelor.

Iar de s-ar şi întâmpla cândva ca monahul sau un bărbat cu cinul preoţesc să nu-şi ia cele de trebuinţă neapărată, şi de nevoie vrea să tragă fie la han (ospătărie), fie la casa cuiva, acela să fie volnic (să aibă voie) a face lucrul acesta, ca silit de nevoie, numai (săi facă) cu evlavie.

(42, 43, 54 ap.; 3 sin. I ec; 5, 9, 47, 48, 62 Trulan; 18, 25 sin. VII ec; 19 Ancira; 24 Laod.; 40, 60 Cartag.; 88 Vasile cel Mare)