Sf. Nicolae Velimirovici – ”Cu cine vreţi să fiţi, cu întunecata Europă sau cu Hristos?”

Dacă istoria ultimelor trei veacuri  – al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea – ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârşit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de „protocolul judecăţii dintre Europa si Hristos”: fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu.
În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se întâmplau următoarele:

HRISTOS SPUNE EUROPEI CĂ ESTE BOTEZATĂ ÎNTRU NUMELE LUI ŞI CĂ TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ CREDINCIOASĂ LUI ŞI EVANGHELIEI LUI.

LA ACEASTA, EUROPA ÎNVINUITĂ RĂSPUNDE:

– Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul. Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nici o religie. Când îşi va împlini scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste credinţe deşarte populare.

HRISTOS ÎNTREABĂ CU DURERE: –

Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi şi urmăriţi să vă faceţi deopotrivă cu animalele de sub jug.

LA ACEASTA, EUROPA RĂSPUNDE:

– Eşti depăşit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia si biologia. Acum cunoaştem că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului şi gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvârşim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei afară de noi înşine.

HRISTOS GRĂIEŞTE:

Voi sunteţi mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească şi voi mergeţi din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toţi Îngerii îşi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când eraţi întuneric si împuţiciune, am fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi, deci, acum, necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în împuţiciune.

EUROPA, ZÂMBIND SUBŢIRE, STRIGĂ: – Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filosofia elină si civilizaţia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.

HRISTOS, CU LACRIMI ÎN OCHI:

Iată, Eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi prin dragoste.

EUROPA: – Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul internaţionalismului, şi progresismului, şi evoluţionismului, şi scientismului, şi culturismului. În aceasta se găseşte mântuirea noastră, iar Tu pleacă de la noi.
În vremurile noastre ACEASTĂ DISCUŢIE ÎN CONTRADICTORIU A LUAT SFÂRŞIT.
HRISTOS A PLECAT DIN EUROPA, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora (în acea vreme, îndată ce a plecat, a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere).
Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare.
Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?”
Dacă aceste cuvinte ar fi fost rostite de către un teolog contemporan, asupra sa s-ar fi năpustit o ceată de sociologi, de psihologi, de filosofi, de observatori politici şi de alţi înţelepţi ai acestei lumi şi l-ar fi pus la zidul infamiei: „Cine este acest duşman al nostru? Cine este acest ticălos, acest fundamentalist, acest nebun? Şi în numele cui îşi permite să judece Europa, această mare patrie, acest continent plin de valori?”
Răspunsul este simplu: cel care a rostit aceste cuvinte nu este nici un ticălos, şi nici un nebun. Este un înţelept. Celor care judecă înţelepciunea după numărul diplomelor, le vom spune că acest înţelept a făcut studii de doctorat la Berna şi la Oxford. Iar celor care ştiu că adevărata înţelepciune este dar de la Dumnezeu, şi nu vine decât printr-o viaţă de nevoinţă, le vom spune că acest teolog este sfânt. Şi încă unul dintre cei mai mari sfinţi pe care Biserica Ortodoxă i-a născut în veacul al XX-lea: Vlădica Nicolae Velimirovici (al cărui nume se află în Sinaxarul de sfinţi al Bisericii Ortodoxe).
Pe acesta, marele făcător de minuni, Sfântul Ioan Maximovici, arhiereul nebun pentru Hristos, l-a numit “Gură de Aur al zilelor noastre”, asemuindu-l marelui Ioan Hrisostom. De ce oare acest “Gură de Aur” a rostit cuvinte atât de dure fată de Europa?
Nu vom răspunde acum acestei întrebări. Vom încerca mai întâi să ne oprim putin asupra întrebării puse de Sfântul Nicolae Velimirovici: “Cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?”
O primă observatie: multe dintre cele spuse de el despre apostazia Europei se potrivesc si Americii. De fapt se potrivesc lumii întregi. Nu numai Europa este astăzi urâtoare de Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa Îl răstigneste pe Hristos, ci întreaga lume. Nu numai Europa se judecă cu Hristos, ci întreaga lume.
Dacă Sfântul Nicolae ar fi trăit astăzi, cuvântul său tunător ar fi răsunat împotriva fiecăruia dintre idolii lumii moderne. Dar cei care ascultă judecata pe care sfântul o face Europei ar putea să îsi dea seama cum ar judeca el si lumea de astăzi.
“Dar cum îsi permite să ne judece? Cine este el, ca să ne judece? În ce calitate ne judecă?”
Este foarte important răspunsul la această întrebare. Lumea de astăzi îsi are criticii ei, niste măscărici care descretesc fruntile oamenilor în momentele mai degajate ale emisiunilor de stiri. Acesti critici si-au făcut o meserie din a critica, un mod de a câstiga un ban. Ei critică lumea fiind ai lumii. Critica lor, chiar si când este foarte dură, nu loveste direct decât într-un număr foarte mic de oameni politici, de oameni de afaceri, de prostituate, de hoti, de personaje în care marea majoritate a spectatorilor nu se poate regăsi. Cel mult, îi poate bârfi, satisfăcându-si plăcerea de a arunca cu pietre prin intermediul cuvintelor.
Sfântul Nicolae al Ohridei nu a făcut asa. El s-a răstignit pentru Hristos si pentru aproapele prin rugăciune si nevointă. Mai mult încă. El s-a răstignit pe sine, pătimind pentru Hristos în lagăr. În lagărul de la Dachau, unde a fost închis de nazisti împreună cu patriarhul sârb Gavriil. Acolo a scris aceste rânduri dureroase despre judecata dintre Hristos si Europa. Închis pentru credinta sa, el nu a privit Europa prin lentilele prăfuite ale unui critic dornic de faimă (să nu uităm: până si proscrisii îsi au gloria lor pământească). El a privit Europa de pe cruce. Stând pe cruce. Crucea sa nu era de lemn, piroanele sale nu erau de fier. Crucea si piroanele sale nu puteau fi văzute de altii. Dar nu erau mai putin reale. Sufletul său era răstignit pe crucea mărturisirii Ortodoxiei. Această răstignire neîncetată l-a făcut părtas cetelor sfintilor.
Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, a spus oarecând Sfântul Apostol Pavel. Si sfântul Nicolae ar fi putut spune la fel: “Nu eu judec Europa, ci Hristos, Care trăieste în mine. Nu eu judec lumea de astăzi, ci Hristos, Care trăieste în mine.”
Aceasta este singura judecată de care lumea de astăzi se fereste, pentru că este singura judecată obiectivă. Numai Dumnezeu este Judecătorul lumii. Iar sfintii Săi nu fac altceva decât să facă cunoscută măsura după care lumea este judecată.
Dacă am cerceta părerile despre secolul XX, am vedea că unii îl laudă ca un secol de mari realizări stiintifice. Altii, ca un mare pas spre împăcarea religiilor si popoarelor. Să vedem ce spune despre el Sfântul Nicolae:
“Ah, fratii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat si mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea rusinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutătit-o, si ea l-a molipsit si pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii si a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit si boala s-a înrăutătit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părintilor până în a treia si a patra spită. Nu vedeti că Dumnezeu judecă pe nepoti pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeti biciul asupra nepotilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?
Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (iesit din casa de nebuni) închipuie sfârsitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala mostenită.
Sunt oare acestia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, acestia sunt purtătorii bolii grele mostenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful si filosoful… nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Acestia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiti. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil si când Nietzsche a făcut public cultul lui fată de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer – si nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toti de durere si de rusine – căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif si un ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu – filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate si cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie si că n-a înviat. Pentru ce, atunci, vă mai mirati, fratilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revolutiilor si a războaielor?”
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu. Ne apropiem de sfârsitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa si credinta crestină, Vlădica Nicolae întreba: “Cine este atunci biruitor, dacă nu cezarul, pontiful si filosoful Europei descrestinate? Biruitorul este mujicul rus si tăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toti, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat si mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius si a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, si tăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii si liberator al Balcanilor?
Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc si întelepciunea drăcească – asta înseamnă cezarul, papa si filosoful veacului al XIX-lea. Tăranul ortodox al Balcanilor înfătisează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea – clerul mucenicesc, si apoi pescăreasca întelepciune apostolică. Si despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Tie, Părinte, Doamne al Cerului si al pământului, că ai ascuns acestea de cei întelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli tărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească si întelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic fată de cezarul apusean, de papă si de filosof: tot atât de potrivnic, pe cât este ziua fată de noapte”.
Unde este astăzi acest tăran ortodox? Unde este astăzi tăranul care are vitejia purtătoare de cruce si întelepciunea apostolească? Aproape că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la tăranul din Balcani? Superstitii sau necredintă, fugă după desfrâul orasului, băutură, lăcomie. Tăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunti si botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îsi păstreze credinta, tăranul a căutat să îl copieze pe orăsean. Si l-a copiat, mai ales în cele rele.
Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: si anume că tăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinsilor, de conducătorii lumesti, de filosofii apostati si de prietenii acestora.
Dacă până si cel care până mai ieri ducea o viată bineplăcută lui Dumnezeu, tăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică si de Hristos, este semn că sfârsitul lumii este aproape.
Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Si dacă, vorbind despre el în aceiasi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum l-ar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era îngăduitor fată de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei Evanghelii)
Sfântul Nicolae observa că “fratii nostri cei botezati, care au fost atrasi de ereziile papale si luterane, s-au socotit pe ei însisi mai întelepti decât Hristos si ne-au dispretuit pe noi, ortodocsii, ca pe niste oameni lipsiti de întelepciune si necivilizati: dar si asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt întelepti, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat întelepciunea cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în vesmântul smereniei si al dragostei, si s-au învesmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu întelepciunea trupească si lumească, care e plină de trufie si răutate”.
Si asta nu e totul. Noi, ortodocsii, în loc să ne păstrăm neîntinati de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credintei noastre, ne-am deschis larg bratele să primim în mintile noastre cugetările mincinoase ale acestora: “Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos si Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cersetor, în timp ce pe primele locuri au asezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literati, pe romancieri, pe oamenii de stiintă, pe finantisti, ba chiar si pe turisti, si pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau atintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte putini îsi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul mortii”.
Vrem sau nu, din ce în ce mai putini ochi se îndreaptă către Hristos, si din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. E nevoie de dovezi? Una ar fi suficientă: câte emisiuni religioase există pe posturile de televiziune? Foarte putine. De ce? Pentru că foarte putini oameni sunt interesati de astfel de emisiuni. Si nu pentru că ar fi atât de sporiti în viata duhovnicească încât nu ar afla nici un folos privindu-le. Ar fi bine să fie asa. Dar oamenii nu vor emisiuni religioase pentru că preferă să vadă talk-show-uri, sau stiri, sau sport, sau divertisment, sau orice altceva.
Unde Îl asează pe Hristos acesti oameni? Acolo unde l-au asezat idolii lor: pe “cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca si cum El ar fi cel mai de pe urmă cersetor”. Dureroase cuvinte. Cuvinte dureros de adevărate.
Conflictul între lumea modernă si Hristos se apropie de apogeu. Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar putea fi denumită ’’Demonia albă’’. Ar numi-o albă din cauza albetii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu si a luat tronul si vrednicia cezarilor romani. Si, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, asa si ea a încredintat toate noroadele pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi asa cum stie si cum poate, căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei, având-o ca zeitate ultimă – fie sub numele de Europa, fie sub numele de Cultură.
În felul acestea, fratii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc si sabie pe crestini si împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de sapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru crestinism. Să fiti gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea Demoniei albe.”
Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: “fiti, deci, pregătiti pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate”. Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri. De fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmultit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simtită.
Despre Demonia alba, din apoftegmele Sfântului Nicolae al Ohridei despre Europa si rudele acesteia

Sursa

Icoana Maicii Domnului „Rjevskaia” (sau Okovețkaia) (11 iulie)


Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este numită și icoana Maicii Domnului „Okovețkaia”. Ea se află în Mănăstirea Rjevsk (Rjevskaia) de lângă orașul Poltava, Ucraina.

La data de 26 mai 1539, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt (Rusaliile), călugărul Ștefan a poposit la o răscruce de drumuri, nu departe de orașul Rjev, în pădurea deasă de pe malul râului Virișna, care aparținea de Parohia Virișni-Okovețk (Eparhia de Tver). Acolo, monahul a descoperit într-un pin o cruce mare de fier, iar în copacul de lângă, o icoană veche ce o înfățișa pe Maica Domnului cu Pruncul, care îl avea zugrăvit în partea stângă pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.
Vestea despre descoperirea minunată s-a răspândit repede și sătenii din patru localități învecinate au venit în pădure pentru a se ruga înaintea icoanei Preasfintei Fecioare.
Când icoana a fost luată din copac, în pădure s-a făcut un vuiet mare, după care icoana a fost învăluită într-o lumină puternică.
Icoana a fost așezată în biserica parohială din Virișni-Okovețk, unde a săvârșit numeroase minuni. Văzând mulțimea minunilor, călugărul Ștefan a mers însoțit de preotul Grigorie Onisiforov la Moscova și a raportat descoperirea minunată și toate vindecările ce se săvârșesc înaintea icoanei Maicii Domnului.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din acele vremuri, Mitropolitul Ioasaf al Moscovei (1539-1541), a trimis o comisie care să cerceteze cele aflate. În prima zi în care comisia delegată de mitropolit a stat lângă icoana Maicii Domnului s-au săvârșit 170 de vindecări minunate. Văzând minunile săvârșite, comisia a recunoscut icoana ca făcătoare de minuni.
Înștiințat de cele petrecute în Virișni-Okovețk, Mitropolitul a dat binecuvântare să se ridice acolo două biserici: una în cinstea Sfintei Cruci a Domnului, iar celălaltă în cinstea Maicii Domnului „Hodighitria”, ce avea și un paraclis în cinstea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. La sfințirea bisericilor au fost trimiși de la Moscova un preot și un diacon, împreună cu Sfinte Vase necesare slujirii, icoane, veșminte, cărți și clopote.
În luna ianuarie a anului 1541, icoana Maicii Domnului „Rjevskaia” a fost purtată în procesiune până la Moscova, pentru sfințirea unei biserici în cinstea icoanei. După sfințirea bisericii, icoana și crucea au fost așezate în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin, unde au rămas până pe 11 iulie 1541. În acea zi, icoana făcătoare de minuni și Sfânta Cruce s-au întors la locul arătării lor minunate.
Mitropolitul, însoțit de tot clerul din capitală, de tânărul țar Ivan Vasilievici și de mulțime de popor, a purtat icoana Maicii Domnului „Rjevskaia” în procesiune de la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, la Biserica Icoanei Maicii Domnului „Rjevskaia”, unde au așezat o copie a acestei icoane făcătoare de minuni.

În amintirea acestei procesiuni, a fost instituită prăznuirea icoanei Maicii Domnului „Rjevskaia” în ziua de 11 iulie.

Suntem veşnici

Dumnezeu nu poate uita in veci nici o persoana si daca nu o poate uita, o si mentine in existenta. Pentru Dumnezeu, de fapt, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. In aceasta se arata, insa, si valoarea data omului de Dumnezeu prin creatie; desi l-a facut din nimic, l-a facut in asa fel, ca vede in el o faptura demna de a o trata ca pe un egal. Dar e mare taina ca existentele create de El pot, si sa nu tinda spre El, ci sa-si inchipuie ca pot spori singure intr-o nemarginire a fiintei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le libere, a hotarat sa le creeze, contand si pe aceasta eventualitate.
Deci sufletul a fost creat pentru viata vesnica, pentru ca Hristos sa locuiasca in el. Dar chiar daca el ramane gol de Hristos, el tot exista in veci, ca sa stie pentru ce mare vrednicie a fost zidit si sa ramana vesnic intr-un regret pentru lipsirea de ea, deci sa ramana intr-o suferinta vesnica pentru despartirea de Dumnezeu, in care se afla.
Nu mai e in iad o nadejde a viitorului, nici credinta ca putem repara ceva din trecut. Am uitat de Dumnezeu si Dumnezeu nu ne mai poate ajuta. Nu-i mai putem iubi pe altii si altii nu ne mai pot iubi pe noi. Nu mai gasim nimic vrednic de iubit unii pe altii. Suntem singuri pentru veci. Si stim ca vom fi singuri pentru veci. Existenta noastra e redusa la monotonia eterna a inchiderii in superficialitate si singuratate. Nu ne putem comunica nimanui si nimeni nu ni se poate comunica. Iar intrucat in iad vom fi cu trupul, chinul singuratatii, al nemangaierii, al neincrederii dureroase va fi intensificat la maximum si in trupul nostru prin raceala, nepasare si neincredere.
(Pr. Profesor Doctor Dumitru Staniloae)

Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple „ramasite” oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: „E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala”.

Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca „moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul”. De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca „legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie”.

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul.

Dupa ce sufletul care se desparte de trup ramane suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza – atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -o legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas).

Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, „caci dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei.

La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei.

In amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt amandoua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva (…) si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat”.

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a amestecat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar atunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile.

Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: „sufletul recunoaste insusirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere”.

Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: „dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiutor”.

E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari – pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta – culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si se descompune; dar el poseda o forma (eidos) a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge.

Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul. „Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului).

De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru inceput forma (trupului)”.

Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire.

Identitatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun.

„Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. Caci daca n-ar veni din nou in lume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput”.

De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: „sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel.

Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea”.

Jean-Calude Larchet

Sursa