Vindecarea slugii sutasului: “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”



Aceste cuvinte, provenind din ultimul verset al Evangheliei care se citeste astazi, relatand dialogul Mantuitorului cu un sutas roman si vindecarea slugii acestuia, reprezinta, am putea spune, chintesenta Judecatii prin care vom trece, fiecare, la sfarsitul vietii. Cuvintele suna ca o sentinta si arata – asa cum explica si parintele Rafail – ca, intr-un anumit sens, omul isi face singur judecata, ca fiecare isi hotaraste in mare masura singur soarta sufletului sau in vesnicie.

Dar ce inseamna sa credem? Inseamna oare numai sa credem “in Dumnezeu” si, cum zic protestantii adepti ai principiului “sola fide”, sa-L primim in inima noastra pe Iisus ca Salvator al nostru si… gata, ne-am asigurat mantuirea?! In niciun caz! Inseamna, atunci, ca e de ajuns sa “credem si sa marturisim drept” Crezul Ortodox, sa fim de partea cea buna, “traditionalista” si sa luptam impotriva apostaziei (altora) si pentru pazirea credintei si a Traditiei curate, nefalsificate? E foarte bun si necesar lucru, dar e departe de a ne indreptati sa ne consideram credinciosi numai prin aceasta! Sa ne amintim de acest episod din viata Fericitului Arhiepiscop american Averchie Tausev, unul din prietenii apropiati ai Sfantului Ioan Maximovici:

Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i:“Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?”

Ce vrea sa spuna acest raspuns neasteptat? Ca, desi stim bine care este Biserica si ca in ea avem mantuire, a fi efectiv in Biserica sau a crede cu adevarat nu este atat de usor si nu se reduce la nimic din cele exterioare, ci reprezinta realitati in primul rand ale duhului, ale inimii. Marea noastra problema, cum scriam si altadata, este (ne-)convertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al inselarilor.

Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”. Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale, daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului. Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata:

Dar sutasul, raspunzand, I-a zis:Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.

Noi, astazi, cu greu mai stim ce este credinta, pentru ca… cu greu mai stim ce este smerenia autentica si rostirea sincera a cuvintelor “umilicioase”, de prihanire a noastra insine. Ne-am obisnuit cu “manierisme”, ne-am invatat sa ne smerim “automat” din cuvinte sau gesturi “standard”, sa ne ghemuim imaginar in ipostaze ale unei “smerenii” teatral-emotionale, in care ne centram tot pe… starea noastra de bine sau pe imaginea de sine. Sau… ce sa mai spunem de amarnica, de cumplit de dureroasa ratacire a celor care – parca tot mai multi – au ajuns pur si simplu sa dispretuiasca smerenia insasi, sa nici nu se mai osteneasca sa o caute, invocand fie teama de a nu cadea in imitatiile ei pietiste sau fatarnice, fie grija (legitima, altminteri) de a nu-si pierde demnitatea.

Smerenia adevarata a ajuns astazi, mai mult ca oricand, floarea cea mai rara de pamant si din biserici. Si cu cat se vorbeste mai mult despre ea, cu atat este mai putin de gasit. Si nu ne referim aici la culmile acestei virtuti, la “smerenia lui Hristos” pe care o traiau Sfintii, ci numai la inceputul acestei cai, la prima treapta, obligatorie pentru mantuire: a sinceritatii interioare, a iesirii din minciuna fata de sine, a realismului duhovnicesc. Fara a lupta mereu sa primim si sa cultivam acest fel minimal si esential de smerenie ne amagim total cu numele de crestin. Iar sinceritatea in fata constiintei noastre nu mai exista pentru ca nu mai exista in realitate pocainta, pentru ca nu mai avem deprinderea cercetarii permanente de sine, pentru ca… nu mai avem (daca am avut vreodata!) viata launtrica, pentru ca nu mai acordam timp – uneori nici macar cand ne pregatim de Sfintele Taine – convorbirii fara menajamente cu noi insine.

Fugim, fugim, fugim, fugim 24 de ore din 24. Fugim imbatandu-ne cu planuri, cu vise, cu ambitii desarte; fugim ca sa ne umplem mintea cu imagini, informatii si idei care nu ne folosesc; fugim sa cunoastem cat mai multe, sa gustam din toti pomii raiului pamantesc, sa nu pierdem “ocazii”, “evenimente”… Mereu se petrece ceva important care sa ne justifice fuga. Si daca nu se petrece, totusi, inventam noi pana la urma ceva care sa ne umple pana la refuz agenda. Si nici macar nu mergem incet, ci in toate fugim… Nu mai stim sa citim nici carti sau articole duhovnicesti decat in fuga, nu mai stim sa ne rugam decat pe fuga… Fugim si la cumparaturi, fugim sa ne distram, fugim neaparat la mare acum, intram pe Internet ca sa fugim de noi, scriem sau trancanim, barfim cat mai mult, real sau virtual, ca sa fugim de noi, ne uitam la TV… din aceleasi motive. Dar nu, nu doar atat: ci facem multe “fapte”, de misiune, de marturisire, de ajutor, proiecte de folos oamenilor, ne implicam in n activitati… ca sa ne dam totusi iluzia ca “facem pentru Dumnezeu”. Traim la maximum imprastiat si agitat, doar-doar om uita de chipul acela hidos pe care l-am zarit ca intr-o strafulgerare, intr-un ciob din oglinda constiintei. Nu ne place deloc ce e acolo, cum nu ne plac adevarurile dureroase, nu ne place sa auzim cuvinte “triste”, “pesimiste”, “apocaliptice”, care ne-ar putea sili cumva sa ne trezim din betie, sa ne oprim din alergare. Iar daca totusi, macar de frica, ne lasam cateva clipe cercetati de constiinta, ne dam atunci seama cat traim in amagire, ca ne asfixiaza mandria si minciuna, ca ne e scarba de noi insine, ca nu (mai) avem de mult relatia aceea vie cu Dumnezeu, nu (mai) avem credinta aceea lucratoare, care mantuieste. Dar… nu avem vreme sa aprofundam toate astea, nu putem sa stam sa analizam de ce am ajuns asa si cum putem iesi, pentru ca… reincepe fuga. Avem treburi, nu avem timp de pierdut!

Sau, si mai grav si mai trist, fugim permanent de chinul a ne judeca pe noi insine, gasindu-ne drept refugiu si ocupatie preferata si cotidiana…. judecarea altora, barfirea si poate chiar batjocorirea lor, rafuiala publica, pana acolo incat – fereasca Domnul – ajungem sa credem ca Domnul cere de la noi “sa sarim la gatul” altor oameni, sa-i biciuim, sa-i acoperim de invective, sa-i scuipam… Desigur, insa, totul in numele “dreptatii”, al “adevarului”, al “corectitudinii”. Daca unii manifesta, cum scriam candva, “un complex al ne-judecarii” – simtindu-se excesiv timorati fata de orice situatie care cere o analiza sau o critica echilibrata si lucida sau chiar o atitudine ferma, dar in duh crestinesc si izvorata din durerea inimii, iar nu din patima – in acelasi timp altii ajung sa creada, practic, ca porunca “ne-judecarii” nu ii priveste pe ei, ca nu are nicio arie de aplicabilitate in viata lor. Se poate ajunge pana la ceva infricosator, in care dispare, parca, orice urma de frica a lui Dumnezeu, de amintire ca, totusi, si pe noi ne va judeca candva, Dumnezeu si ca, poate, atunci, chiar vom avea nevoie de mila! Dar nu, noi nu ne lasam pana nu-l sugrumam pe cel pe care-l socotim “datornicul” nostru

Spuneam ca nu credem ca a mai existat niciodata vreo epoca in care printre credinciosii Bisericii sa intalnesti atat de rar floarea smereniei. Si asta simt ca are legatura cu profetia Domnului: “Dar Fiul Omului, cand va veni, va gasi, oare, credinta pe pamant?”. Iar Cuviosul Seraphim Rose dezvolta:

“Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra?”

Si ne mai gandeam si la alte profetii legate de sfarsit, care ne par, impotriva aparentelor, a fi legate cumva intre ele. Una, potrivit careia “când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“. Iar o alta, primita de la Avva Dionisie:

Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni sfârşitul. Şi Bătrânul a răspuns: „Când se va înmulţi mintea”. Şi asta o vedem astăzi.

Lipsa de rusine, de smerenie fireasca adica, acolo unde Dumnezeu a pus-o chiar in fire, am zice, este unul dintre semnele cele mai teribile si mai urate ale caderii generalizate in necredinta. Fericitul Filotei Zervakos se refera cu precadere la necuviinta, la indrazneala necuvenita in ceea ce priveste imbracamintea. Dar acela e numai un simptom dintre multe. “Emanciparea” femeii crestine cunoaste astazi o multitudine de forme, sub influenta mentalitatilor de tip feminist din societate, a unei educatii nepotrivite. Modelul smereniei slujitoare si marturisitoare a femeilor mironosite nu prea mai are astazi cautare in Biserica, in timp ce duhul devastator al feminismului face ravagii, iar tupeul sau obraznicia se numesc “sinceritate” sau “indrazneala pentru Hristos”.

Un parinte spunea mai demult despre pacatul ambitiei si al iubirii de stapanire, despre dorinta de afirmare de sine ca sunt rele si urate in sine, oriunde s-ar afla, insa atunci cand ele au loc intr-o femeie, parca sunt mai urate decat oriunde, pentru ca arata si o pervertire a firii randuite de Dumnezeu. Multe dereglari de aici pleaca, inclusiv in relatiile de familie: ca femeia crestina nu mai vrea sa se supuna intru iubire, ci vrea neaparat sa conduca, sa domine, sa-si impuna ideile, sa aiba intaietate. Si de aici incep toate dezastrele. In acelasi timp, spunea acelasi parinte, nu e nimic mai frumos si mai odihnitor decat femeia (chiar si marturisitoare prin cuvant, chiar si prezenta pe bloguri, am zice noi) care-si stie bine masura proprie si nu cauta “sa-si adauge staturii sale un cot“, iar asta – trebuie adaugat – fara ca barbatul sa se simta insa indreptatit s-o umileasca, sa o trateze de sus, sa n-o iubeasca si sa n-o respecte sau s-o reduca la o statura dobitoceasca.
Dincolo de asta si generalizand, duhovnicii cu experienta de astazi marturisesc ca a luat proportii infricosatoare patima “parerii de sine”, stare care premerge inselarii si orbirii, in care omul este atat de plin de sine, atat de sigur pe sine, atat de prins in plasa propriilor idei, proiectii, indreptatiri si “certitudini”, pana unde nu mai poate iesi din gandul sau si din “dreptatea” sa, din realitatea sa paralela, oricat de multa evidente contrarii i s-ar aduce. Cuviosul Seraphim Rose o numea si boala lui: “eu stiu (cel) mai bine”. Omul de astazi crede atat de mult gandului sau propriu, incat il socoteste dusman pe oricine cauta sa-l indrepte, oricata dragoste ar avea acela sau orice pozitie de autoritate duhovniceasca ar avea. Astazi, urmand duhul nihilismului si al anarhiei valorilor in Biserica, oricine poate sa-si dea cu parerea (si sa si-o impuna, nu sa si-o expuna prudent si smerit) despre orice tema, oricine poate interpreta, protestant, dupa mintea sa, si Scripturile, si Traditia si sa-si aroge rolul de invatator, chiar daca abia a invatat el insusi primele litere ale alfabetului credintei; poate sa rastoarne intr-o clipita intreaga Predanie, punand fara frica al sau cuget deasupra cugetului Parintilor, a cugetului Bisericii. Desigur, multimea de adepti nu lipseste, pentru ca oricine se bucura sa-i fie confirmate prejudecatile, sa-i fie justificate patimile, sa fie intarit in convingerea ca nu trebuie cumva sa se schimbe din temelii, sa-si innoiasca mintea, ci poate sa ramana asa cum este, ba cu un plus de “impacare” si de satisfactie, pentru ca a gasit calea perfecta de coabitare intre duhul lumesc si Evanghelie, intre voia proprie si voia lui Dumnezeu si acum poate sa doarma linistit. Cum spunea cineva, exista…

in sufletul nostru dorinta de a impaca si capra si varza, si nuca si peretele, adica a le impaca pe toate. Din aceasta frustrare si dorinta de uniune pot rezulta tot felul de echilibre echilibristice care mai de care mai caldicele si caldute.

Tocmai de aceea, acum Sfintii Parinti nu mai sunt interesanti, iar cuvantul lor “sanatos” nu mai este “suferit”, nu mai are greutate, nu mai are autoritate, poate fi oricand relativizat, de vreme ce ne putem tocmai invatatori “dupa poftele noastre”, dupa cuvantul Apostolului:

Caci va veni o vreme cand nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci – dornici sa-si desfateze auzul– isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.

Si pentru ca astazi nu mai are cine sa ne indrepte, pentru ca noi nu mai ascultam decat de gandul nostru, pentru ca nu mai primim invatatura si mustrarea Duhului, pentru ca ne-am terfelit toate reperele autentice de autoritate si nimeni nu ne mai poate convinge de nimic, atunci Dumnezeu ne lasa in voile noastre, ramanem “condamnati” sa ne purtam singuri povara propriilor alegeri, dar raspunzand la Judecata si pentru cei pe care i-am smintit, cand i-am indreptatit in minciuna sau in inselare. Nu ne mai sunt dati Parinti adevarati, pentru ca pe cei pe care i-am avut i-am dispretuit si nu am umblat in sfaturile lor, chiar si daca, poate, ne-am folosit de numele lor, cand i-am luat drept scut si drapel. Nu mai are cine sa ne formeze in duhul cel bun, sa ne daruiasca “gustul” si “mireasma” veritabile ale Adevarului, pentru ca… noi nu mai vrem adevarul, ci doar confortul nostru psihologic si satisfacerea orgoliului. Duhul sufla langa noi ca o “adiere de vant lin (subtire)“, dar nu-L mai auzim, pentru ca ne-am facut plini de cerbicie si vartosi la inima. Am viclenit amarnic in cugetele noastre si ni se va da noua dupa viclenia noastra, adica, asa cum stim din Vechiul Testament, pana si proorocii (duhovnicii) vor fi orbiti si vor spune minciuni sau lucruri omenesti, intrucat noi asta vrem sa auzim.

Dorim minciuni frumoase, “linistitoare” si atragatoare, dorim gandire trupeasca ambalata estetic in pachetele virtuale cu referinte duhovnicesti legate in fundite roz, dorim sa ne prefacem ca nu exista nici un conflict intre crestinism si lume, nici intre traditionalisti si ecumenisti, ca totul ar fi minunat daca am recurge la magicul “dialog” (al negocierii, al compromisului?), ca se poate trai vesnic sub zodia lui “nici, nici” sau “si, si”, ca sa nu se supere nimeni si sa nu ne prigoneasca nimeni, ca nu trebuie niciodata sa facem alegeri cruciale si rastignitoare, ca putem visa in voie ca se poate Inviere si fara Cruce, ca se poate pocainta si fara…. pocainta, ca Raiul, la o adica, poate fi si pe pamant, in timp ce sfarsitul lumii, bineinteles, nu va mai veni niciodata (a, da si dorim, daca s-ar putea, sa inchidem gura “apocalipticilor” astora nesuferiti, care mereu ne strica cheful cu vestile lor proaste). Iar daca am inseta sincer dupa adevar si numai dupa adevar, atunci pana si un magar ne-ar dezvalui voia lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte… “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” Dar, ma intreb cu uimire si cu durere, atunci cand ne alegem invatatorii care ne “desfata auzul”, oare nu ne gandim deloc la intrebarea Profetului Ieremia:

Lucruri înspăimântătoare se petrec în ţara aceasta: Proorocii profeţesc minciuni, preoţii învaţă ca şi ei, şi poporului Meu îi place aceasta. Dar la urmă ce veţi face?

Nu mai avem criterii sa deosebim adevarul de fals, sarea cea curata de surogatele “identic naturale”? Daca am avea sinceritate, am avea si criterii. Dar, cum constata trist si parintele Savatie:

“A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale”.

Niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat. Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!

Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).

Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

c.o.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s