SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL SI RAPORTAREA LA TEZELE CATOLICISMULUI. Revelatiile unei carti ale teologului francez Jean-Claude Larchet

O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei). Aparitia editoriala a trecut, pe nedrept, destul de neobservata, ba, pe ici pe colo, s-au emis, in buna traditie a superficialitatii si barfelii romanesti, suspiciuni nefundamentate privitoare la convingerile autorului, suspiciuni ce nu pot surveni decat la cei care citesc doar titlul cartii si apoi brodeaza dupa “gandul cel rau” si dupa imaginatie. De fapt, sub acest titlu “diplomatic” cu rol de “nada” misionara, J-Cl. Larchet demonteaza, intr-un mod rational si imbatabil, toate poncifele propagandistice cu care catolicii sau filocatolicii au cautat sa instrumenteze anumite cuvinte ale Sfantului Maxim Marturisitorul. Aceste poncife sunt: asa-zisa acceptare a lui Filioque si asa-zisa aparare a primatului papal de catre sfantul marturisitor si filocalic.In demonstratia cu care respinge receptarea filocatolica a unor citate ale Sf. Maxim, Larchet arata ca marturisirea treimica a acestuia este in perfecta consonanta cu marturisirea sfintilor parinti ortodocsi si in totala despartire cu teologia latina de mai tarziu. Mai mult, Larchet demonstreaza si faptul ca teoria destul de circulata si prin mediile noastre ecumeniste, anume cea a unei presupuse diferente, in ceea ce priveste Filioque, reduse doar la aspecte lingvistice, formale, si nu la cele dogmatice, nu se sustine sub nicio forma.

Ocupandu-se si de problema primatului papal, Larchet extinde tema la intreaga Biserica Catolica. Avand in vedere contextul istoric in care a trait Sfantul Maxim, arata de ce anume acesta avea o oarecare preferinta fata de papii (episcopii Romei) vremii sale si din partea de Apus a Bisericii (Una si nedespartita). Preferinta, strict conjuncturala, este legata exclusiv de faptul ca, pe atunci, papii si Apusul erau ortodoxe si marturiseau ortodoxia. Acesta este, de altfel, criteriul exclusiv prin care papii si Apusul pot pretinde ca sunt Biserica – in masura in care marturisesc credinta ortodoxa:

  • Biserica Romei poate fi considerata ca Biserica catolica doar in masura in care ea marturiseste credinta ortodoxa. (op.cit., p. 153).

Rezulta cu claritate din acest volum ca denumirea de Biserica Catolica pe care si-a arogat-o acum confesiunea condusa de papa este un abuz si o minciuna, Larchet aratand ca notiunea de catolicism nu inseamna universalitate, ci fidelitate fata de credinta ortodoxa.
In continuare vom reda un fragment din aceasta carte despre cum se raporta, in realitate, Sfantul Maxim Marturisitorul la papa si la Biserica Apusului, urmand sa continuam cu un alt fragment esential despre criteriul aparenentei la Biserica, intr-o postare ulterioara.

                          ***
“Daca ne intoarcem acum spre celelalte texte ale lui Ma­xim, remarcam mai intai ca in general, el are in vedere mai curand Biserica Romei decat pe reprezentantul sau, papa. Cand se refera la acesta din urma, el evoca adesea si pe teologii credinciosii din Roma, numiti in ansamblul lor „romani”, „cei din Roma” sau „barbatii evlaviosi al Romei celei vechi”1. Ideea ca acesta este vicarul lui Petru (si a fortiori vicarul lui Hristos) este absenta din gandirea lui Maxim. Ca multi dintre Parinti, Maxim, vorbind despre fundamentul apostolic al Bisericii Romei, se refera la Sfantul Petru si la Pavel deopotriva2. Atunci cand evoca „piatra” pe care este intemeiata Biserica, ca majoritatea Parintilor, nu are in ve­dere persoana lui Petru, ci dreapta marturisire a credintei in Hristos3; si impotriva acestei drepte marturisiri de credinta considera el ca nu vor prevala portile iadului4. Atunci cand elogiaza un papa sau altul, Maxim lasa sa se inteleaga ca valoarea pe care i-o recunoaste tine mai putin de functia lui ,cat de credinta sa6 si de fidelitatea sa fata de credinta ortodoxa5. El afirma foarte limpede ca iubeste Biserica Romei in virtutea faptului ca aceasta marturiseste credinta ortodoxa7. Iar ortodoxia pozitiei doctrinare a Romei este invocata in favoarea fundamentului sau apostolic deosebit, iar nu acesta in favoarea celei dintâi.8.
Ideea ca papa ar fi pentru Biserica un principiu de unitate sau un nucleu vizibil de unitate este straina gandirii lui Maxim. Pentru el, principiul unitatii Bisericii este Hris­tos9. La fel, izvorul adevarului dogmelor Bisericii este Mantuitorul Insusi10.
Maxim recunoaste si apreciaza rolul fundamental pe care l-au jucat de la inceputurile Bisericii, pentru apararea dogmei in special, Biserica Romei si papii care au fost in fruntea ei (el arata o mare cinste pentru Leon I si pentru actiunea sa hotaratoare pentru triumful Ortodoxiei la Sinodul de la Calcedon)11 si isi exprima speranta ca vor continua sa joace acest rol. Pentru el nu exista a priori infaibilitate papala. Cand acestuia i se aduce la cunostinta ca papa tocmai acceptase erezia la care aderasera si ceilalti patriarhi, aceasta nu i se pare cu neputinta12.
El afirma ca Biserica Romei este in fruntea Bisericilor; totusi, nu e mai putin adevarat ca, in ochii sai, toate Bisericile sunt in mod fundamental pe picior de egalitate13, si ca nici una nu prevaleaza asupra celeilalte14. Ierarhia pe care Ma­xim o stabileste intre Biserici si reprezentantii lor are drept criteriu fundamental marturisirea credintei ortodoxe de catre acestia15. Bisericile care marturisesc credinta ortodoxa apartin, sau mai precis sunt Biserica catolica; cele care nu o marturisesc sunt in afara acesteia. Biserica Romei este asimilata de el Bisericii catolice16 atata timp cat marturiseste – si in acel moment era singura care o mai marturisea – cre­dinta ortodoxa17.
Biserica catolica se gaseste acolo unde este marturisita credinta ortodoxa si fiecare papa, patriarh sau episcop care este in fruntea unei Biserici trebuie sa fie garantul acestei credinte18.
In perioada tulbure in care a trait Maxim, papa este, de la moartea lui Sofronie, singurul dintre patriarhii pentarhiei care marturisea credinta ortodoxa. De aici si rolul privilegiat pe care i-l recunoaste Maxim in apararea si ilustrarea acestei credinte. Insa, el nu poseda in principiu nici un privilegiu in definirea acestei credinte. Hotararile in materie de credinta sunt luate in mod colegial in sinoade, si validitatea acestor sinoade depinde de acordul adunarii episcopilor, mitropolitilor si patriarhilor asupra deciziilor lor19.
In afara acestor sinoade, pozitiile dogmatice ale papei, ca si cele ale oricarui alt patriarh, trebuiau primite de adunarea Bisericilor marturisitoare ale credintei ortodoxe si deci supuse aprobarii acestora. Mai multe texte sau fapte la care ne-am referit arata ca se obisnuia in Biserica primara ca orice patriarh sau papa nou ales sa faca dovada corectitudinii credintei sale confratilor prin adresarea unei Epistole sinodale si sa o supuna acordului lor, acord care conditiona validitatea alegerii lor si permitea stabilirea comuniunii. Un text de-al lui Maxim arata chiar ca pozitiile teologice ale papei, departe de a fi considerate normative si indiscutabile, erau discutate de catre teologii altor Biserici si ca papa considera ca este normal sa se justifice daca era cazul20. Deciziile in materie de disciplina bisericeasca erau luate in mod egal, colegial21.
Fie ca erau dogmatice, fie disciplinare, deciziile Romei, ca ale oricarei alte Biserici de altfel, trebuiau sa fie in acord cu credinta ortodoxa, cu sinoadele si canoanele22.
Daca Biserica Romei este cea care
„de la Insusi Dumnezeu Cuvantul intrupat, ca si de la toate sinoadele potrivit cu sfintele canoane si hotarari, a primit si poseda stapanirea, autoritate si puterea de a lega si dezlega, in toate si pentru toate, asupra tuturor sfintelor Biserici care sunt pe toata fata pamantului”23,
aceasta nu se poate realiza, asa cum o indica si textul, decat pe baza „pietrei” care este constituita din marturisirea adevaratei credinte in Hristos, si in limita a ceea ce canoanele si sinoadele au definit, adica a ceea ce toate Bisericile au vrut si acceptat in mod colegial. Notiunile de suveranitate, de autoritate si de putere de a lega si dezlega (adica de a exclude din Biserica sau reprimi in sanul Bisericii) trebuie intelese in contextul epocii respective, atat in constiinta Bisericii Apusene, cat si a Bisericilor Rasaritene, unde notiunile nu aveau conotatiile politice si juridice pe care papalitatea romana li le-au atribuit mai tarziu (mai ales incepand cu sec. al IX-lea) legate de importanta si functia sa24. Nu putem afirma ca puterea de a lega si de a dezlega apartinea exclusiv papei, pe motiv ca Hristos i-ar fi incredintat-o lui Petru (Mt. 16, 19) si ca papa ar fi succesorul lui Petru: in afara faptului ca Maxim nu vede in papa un succesor, nici a fortiori un vicar al lui Petru (acesta din urma citat fie impreuna cu Pavel in calitatea lor de fondatori ai Bisericii Romei, fie in raport cu marturisirea dreptei sale credinte in Hristos), el nu uita ca puterea de a lega si a dezlega a fost incredintata de Mantuitorul tuturor apostolilor fara deosebire (Mt. 18,18) si o au asadar toti episcopii. Pentru el, de altfel, in mod fundamental, Mantuitorul este „poarta” prin care trebuie sa intre in Biserica toti cei care vor adevarata viata25.
In ochii lui Maxim, ceea ce determina unirea (sau reunirea) si comuniunea cu Biserica este marturisirea credintei ortodoxe; ceea ce cauzeaza si mentine ruptura de aceasta comuniune este marturisirea unei credinte eterodoxe26. Rolul papei, asa cum este prezentat el in cazul lui Pyrrhus (care, in ocurenta, sa o amintim, nu putea avea de-a face decat cu un egal ca statut) era de a pronunta excluderea sau reintegrarea in Biserica si comuniunea cu Biserica nu printr-o decizie arbitrara sau provenind doar din singura autoritatea sa, ci in calitate de martor si garant, in numele Bise­ricii, a acestei marturisiri a credintei care se face in prezenta sa, dar, asa cum o subliniaza si Maxim, inainte de toate, in fata lui Dumnezeu si inaintea apostolilor27; el insusi este supus, in puterea sa de a lega si dezlega, marturisirii dreptei credinte28 care determina propria sa apartenenta la Biserica catolica si apostolica si conditioneaza autoritatea sa.
Biserica Romei este un punct de referinta si o norma in materie de credinta atata timp cat marturiseste credinta ortodoxa asa cum a fost ea definita de Hristos, de apostoli, de Parinti si de sinoade29. Doar in aceasta masura se identifica ea cu Biserica catolica30, principiu general valabil si pentru celelalte Biserici; intr-adevar, Biserica catolica inseamna marturisirea credintei ortodoxe31“.
1 Cf. Rel. mat., XIV, PG 90,128Q VI, PG 90,120D; VI, PG 90,121B;

Ep. Cal., PG 90, 136A. Pornind de la aceasta nota, numerele din paranteze dupa indicarea coloanelor din PG sau Mansi trimit la sectiunile din prima parte (A) a acestui capitol unde pasajele in chestiune au fost citate si comentate.
2 Pyr., 352D-353A, ed. Doucet, p. 609 (5).
3 Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).
4 Regasim confirmarea acestei interpretari a cuvintelor Mantuitorului in Epistola XIII: „[…] marturisirea binecredincioasa impotriva careia nu pot face nimic gurile viclene ale ereticilor, deschise ca niste porti ale iadului” (Ep. XII, PG 91,512 B) [PSB 81,1990, p. 99].
5 Th. Pol, XII, PG 91,143A.
6 Vezi Th. Pol, XV, PG 91,168A.
7 Rel. mot., XIII, PG 90,128C (8).
8 Cum remarca J. Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Con­cept of Authority in the Theology of Maximus the Confessor”, p. 287.
9 Vezi Thai, 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333 [FR 3,1999, p. 70].
10 Ibidem, PG 90,433CD, CCSG 7, p. 333 [Ibidem].
11 Vezi Th Pol, XV, PG 91168A.
12 Rel mot, VII, PG 91,121BC; Ep. An., PG 91,132A (11).
13 Th Pol, XII, PG 91143B.
14 Ibidem
15 Ibidem 143BC (1).
16 Ibidem, 144A (4).
17 Ibidem, 144B (4).
18 Th. Pol, XX, PG 91,245BC (1).
19 Pyr., 352CD, ed. Doucet, pp. 608-609 (5).
20 Th. Pol., X, PG 91,133D-136C (6).
21 Ep. XII, PG 91,464CD (3).
22 Th. Pol, XII, PG 91,144C (4); Dis. Byz., XII, PG 90,145C (10); XVI-XVII, 153CD (10).
23 Th. Pol., XII, PG 91,144C [trad. rom. Laura Enache].
24 Vezi K. Schatz, La Primaute du pope. Son Histoire, des origins a nos jours, Paris, 1992.
25Thai., 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333.
26 Th. Pol, XII, PG 91,144A-D (4); Pyr., 353AB, ed. Doucet, p. 609 (5); Rel. mot, VI, PG 90,120CD (8); XIII, 128B (8); Vis. Biz., XI, PG 90,145B(10); Ep. An., PG 90,132A (11).
27 Th. Pol, XII, PG 91,144B; Pyr., PG 91,252D-253A, ed. Doucet, p.609 (5).
28 Th. Pol, X, 133D-136B; XII, PG 91,144B (4).
29 Th. Pol, XI, PG 91,137C-140B (7).
30 Ibidem, 140AB (7); Cf. Dis. Biz., 9, PG 90,144C (10).
31 Ep. An., PG 90,132A (11).
Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Ed. Doxologia, Iasi, 2010

Sursa

LEGĂTURI:

    Anunțuri
    Acest articol a fost publicat în Sf.Maxim Mărturisitorul, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

    Lasă un răspuns

    Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

    Logo WordPress.com

    Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

    Poză Twitter

    Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Facebook

    Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

    Fotografie Google+

    Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

    Conectare la %s