A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi?

Sursa icoanei

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Suntem în a doua zi de Rusalii. Până acum două-trei veacuri se ţineau şi a doua zi şi a treia zi de Rusalii, aşa cum se ţine şi la Paşti şi la Crăciun. Mai sunt zone şi în ţara noastră unde se mai ţine şi a treia zi, dacă vă duceţi prin părţile Maramureşului sunt sate care au hram a treia zi de Rusalii

cincizecime-1.jpg

[…]. cincizecime-Și, cu adevărat, sărbătoarea aceasta merită să fie astfel cinstită. Acestei a doua zi de Rusalii târziu i s-a dat această rânduială de a fi cinstită Sfânta Treime, târziu, pentru că dintru început, toate cele trei zile și nu numai cele trei zile, toată săptămâna de după Rusalii era pusă în cinstea Pogorârii Duhului Sfânt, a naşterii Bisericii, era Biserica lui Hristos atunci. Într-un fel sau altul, am zice că ea a fost zămislită pe cruce din sângele care a curs din coasta lui Hristos şi prin moartea Sa, prin jertfa Sa, dar s-a născut acum la Rusalii, când dintr-o mână de oameni, 11 oameni şi alţi câțiva zeci care s-au alăturat lor, va începe acest vârtej care va schimba lumea întreagă.
Ca un vârtej a fost nu numai vuietul Duhului Sfânt care s-a auzit atunci în Ierusalim şi s-au înspăimântat toți, s-au înfricoşat și s-au mirat, încât au venit din toate părţile Ierusalimului la casa unde erau adunaţi Apostolii, unde s-a auzit că s-a dus vuietul de vânt care vine repede și acest vuiet de vânt parcă a continuat să se rotească şi să cucerească o lume întreagă. Aşa cum spunea părintele Teofil „Nu am văzut Duhul Sfânt…” – şi el o zicea chiar orb fiind, neputând să vadă – „…dar am auzit vuietul Lui” și vorbea de oameni în care a simţit că vuia Duhul Sfânt, nu neapărat în glasul lor, nu neapărat prin mişcările lor, ci prin tot ceea ce erau ei. A simțit că acel vuiet al Duhului Sfânt nu a încetat în acei oameni și el nu va înceta până la sfârşitul veacurilor și va fi neîncetat în Biserică, simplu, în Taine, ascuns în slujbe, smerit, dar din când în când toţi îl vom auzi ca un vuiet care vine repede, ca o trezire a sufletului, ca o luminare a inimii, a conştiinţelor, care din când în când va schimba atmosfera, aerul duhovnicesc al sufletelor noastre și din aerul acela stătut, obosit, parcă fără oxigen duhovnicesc, unde suntem aproape ca într-un leşin, ca într-o moarte sufletească, se înnoieşte aerul, pnevma, Duhul Sfânt, Care înnoieşte duhovniceşte sufletele noastre şi le umple de viaţă. Acest vârtej al Duhului Sfânt nu va înceta, plecat din Ierusalim prin cei 11 şi alţi câţiva zeci şi a continuat prin miile care au crezut prin cuvântul lui Petru și cuvântul Apostolilor şi acest vârtej a cucerit o lume întreagă şi cucereşte neîncetat inimile celor care vor să asculte. Căci și atunci când mulţi au venit să asculte ce ziceau Petru şi Apostolii şi când au auzit vuietul de vânt care vine repede au venit mulţi acolo să vadă, dar unii luau în râs şi batjocoreau acea bucurie fără seamăn a Apostolilor, acea luminare a conştiinţelor lor, acea neputinţă de a mai tăcea. Ei n-au mai putut să tacă după ce Duhul Sfânt a vorbit şi a mărturisit în inimile lor, niciunul dintre ei n-a mai putut să tacă, cu grăbire, parcă.
Cuvintele spuse de la începutul lumii, spuse doar de Hristos-Dumnezeul nostru, dar spuse acum și de gura omului obişnuit, de gura noastră, a făpturii, acelea care trebuiau spuse de la început, acelea pe care Dumnezeu ne învăţa să le spunem dintru început.

adamagiosnikolaosanapsafas.jpg

A adus Dumnezeu înaintea omului toate animalele unul câte unul și l-a pus să le dea nume. Şi omul le-a dat nume animalelor şi Părinţii ne spun că numele lor nu era un nume cum dăm noi acum căţeilor sau pisicilor din curtea noastră, ci numele, după cum se ştie și la evrei, are în sine definiţia acelei fiinţe. Definea prin sine acea fiinţă, o mărginea sau o dezmărginea, îi arăta toate posibilitățile, capacităţile acelei fiinţe. Deci omul se făcea creator împreună cu Dumnezeu şi definea lucrurile, le dădea măsurile, nu numai că le observa, le vedea, le cunoştea, ci cunoştea şi rostul fiecărui lucru pe pământ, că a-l defini, a-i spune numele însemnă să-i cunoşti rostul, pentru ce a fost făcut de Dumnezeu şi care-i e sfârşitul. Înseamnă să fii şi profet şi Adam era şi profet și el și profetiza când spunea aceste lucruri. Și era şi ca un împărat, cele trei demnităţi pe care omul le-a pierdut, deci era ca un împărat, dădea nume, dădea rost al lucrurilor pe care Dumnezeu i le dăduse, avea demnitatea împărătească, era profet, pentru că vedea spre ce trebuie să urce, spre ce trebuie să meargă, adică spre Dumnezeu și tot la Dumnezeu să urce mintea noastră prin ele şi în acelaşi timp era demnitatea preoţească, aceea că el mijlocea pentru ele, omul mijloceşte şi ridică toată făptura spre Dumnezeu. Mintea omului, inima lui, sufletul lui, rugăciunea, acestea ridică toată făptura spre Dumnezeu și o întoarce spre rostul ei. Omul a pierdut aceste demnităţi și acele cuvinte pe care Adam şi Eva începuseră să le înveţe în rai, acel rost al făpturii întregi, dar, mai mult decât atât, rost al său,Crearea Evei din Adam începuse să zică Adam rostul său, rostul legăturii sale cu femeia şi bucuria întâlnirii cu celălalt, era o bucurie întâlnirea cu celălalt. Primul cuvânt pe care l-a spus Adam după ce a fost zămislită Eva din coasta lui a fost de bucurie mare, de profeţie, a profetizat: Aceasta se va numi femeie! şi toate celelalte. A profeţit, deci îşi păstra demnitatea de profet, de preot în acelaşi timp, că prin ea se bucura mai mult decât de orice şi prin ea se înălţa la Dumnezeu şi trebuia s-o ajute și pe ea și ea să-l ajute și pe el tot timpul la urcarea spre Dumnezeu. Deci și ea avea aceeaşi lucrare, aceeaşi demnitate preoţească şi aceeaşi demnitate profetică şi aceeaşi demnitate împărătească, aceeaşi demnitate pe care la fiecare nuntă noi încercăm să o rememorăm, în fiecare cuplu parcă Dumnezeu pune încununuie religiaosaceput din nou și ei sunt reaşezaţi parcă ca şi Adam și Eva în rai, cu aceleaşi demnităţi, punându-se cununi pe cap ca şi la regi. Asta preînchipuie. Ei sunt repuşi parcă de Dumnezeu în aceeaşi demnitate împărătească în care au fost puşi atunci și pe care au pierdut-o după aceea, dar prin faptul că vin acum şi se cer unul pe celălalt înaintea lui Dumnezeu, ea îl cere pe el ca fiu al lui Dumnezeu şi el o cere pe ea ca fiică a lui Dumnezeu, lui Dumnezeu i-o cere şi i se închină lui Dumnezeu și Îl cheamă la acea legătură şi la acea nuntă, ei își redobândesc parcă aceste demnităţi pe care omul le avea.

Cuvintele pe care încerca să le rostească şi care defineau lucrurile și le dădeau substanţă şi folos şi rost, pe acestea le-a pierdut Adam şi acum, o dată cu Pogorârea Duhului Sfânt, din nou le dobândește omul, puterea de a spune adevărul lucrurilor, de a spune substanţa lor cea mai adâncă, firea lor. Făptura toată aşteaptă cu durere, cum spune Sfântul Apostol Pavel, arătarea fiilor lui Dumnezeu. Aşteaptă făptura toată pentru că nu mai are cine să o definească, să o recunoască, să o întoarcă spre Dumnezeu, să-i arate folosul, rostul. Ea îşi pierde fireasca sa îndreptare spre Dumnezeu, căci prin om se îndreaptă ea spre Dumnezeu, toată făptura suferă aşteptând ca adevăratul om să se întoarcă, el să-şi redobândească starea aceea şi după aceea şi ea toată să se întoarcă spre Dumnezeu.

De aceea, în icoana Rusaliilor, sub Apostolii care primesc Duhul Sfânt în foişorul unde L-au văzut și pe Hristos când li S-a arătat, trecând prin uşile încuiate, coboară Duhul Sfânt pe neaşteptate, ca un vânt care vine repede, sub chip de limbi de foc se aşază peste fiecare şi dedesubt îl vedem pe un rege bătrân ca într-o închisoare care îşi întinde cu nădejde haina Sa și în această haină are 12 suluri de hârtie. Acela este preînchipuirea făpturii, a întregii făpturi, a cosmosului, a lumii întregi, care aşteaptă cu durere arătarea fiilor lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu, descoperirea din nou a adevărurilor veşnice pe care omul le-a pierdut și pe care n-a vrut să le mai recunoască, n-a vrut să le mai mărturisească, şi prin această mărturisire se ridica şi făptura, prin această glăsuire se întorcea şi natura la chipul ei și acela este chipul cosmosului bătrân, aşa cum ne spune Sfântul Petru în Epistola sa: Cerurile vor arde de istov, de bătrâneţe, de oboseală. Asta înseamnă. Cerurile şi pământul, la sfârşitul veacurilor, vor arde de istov, adică nu de bătrâneţea aceasta ca ani și ca vremi, ci de bătrâneţea păcatului, de urâciunea păcatului care le-a îmbătrânit, a omului care nu le mai apropie de Dumnezeu, nu le mai întoarce, nu le mai găseşte rostul. Ele, ca şi omul, îşi găsesc adevărata frumuseţe. Ceilalţi oameni îşi capătă frumuseţea lor adevărată prin faptul că îi vedem ca pe făpturi ale lui Dumnezeu, ca pe chipuri ale lui Dumnezeu, ca și oameni pentru care a murit Hristos, pentru care Şi-a pus sufletul, și atunci ei capătă o altă frumuseţe prin această vedere duhovnicească a noastră pe care Duhul Sfânt ne-o dă să vedem prin credinţă în Hristos.

Aşa şi cosmosul acela îmbătrânit aşteaptă cu nădejde, sub zăbrelele acelea ale înţelegerii greşite, mărturia celor 12 Apostoli care va întoarce lumea întreagă spre o înțelegere bună a făpturii, a rostului lumii. Că lumea nu este făcută nici numai să ne îndestulăm sau numai să trăim aici sau numai să ne îngrijim său numai să ne ajutăm, nici celălalt nu este numai un ajutor pentru noi, ci făptura şi celălalt sunt zidiri ale lui Dumnezeu, sunt taine ale lui Dumnezeu cu noi, sunt lucrări mari, sunt cei pentru care Dumnezeu Şi-a pus sufletul,

că este dragoste mai mare decât a-şi pune cineva sufletul pentru prietenii săi. Şi şi-a pus sufletul pentru aceştia, nu numai sângele și S-a dat răscumpărare pentru mulţi, S-a dat răscumpărare, adică El S-a pus pe cealaltă balanţă a talerului pe care diavolul pusese semnăturile noastre, ca şi cum am fi făcut nişte contracte cu diavolul, nişte semnături cu care am semnat înțelegeri, prin păcat omul cade în înţelegeri cu diavolul, prin înţelegerea şi folosirea greşită a lumii, prin apropierea greşită faţă de aproapele nostru, prin folosirea lui, până la urmă, că îl folosim atunci când nu ne întoarcem spre el aşa cum ne-a învăţat Dumnezeu. Dacă ne este de folos, atunci e important, altfel nu ne interesează – acest fel de a-l vedea pe celălalt e un contract neîncetat cu diavolul. Cine face aşa, cine învaţă aşa, cine priveşte aşa lumea este într-o continuă relaţie contractuală cu diavolul. Şi ca nişte suluri stau aceste contracte pe taler, iar în schimbul acestora se pune Hristos, că El Şi-a pus sufletul răscumpărare pentru mulţi, Şi-a dat Trupul şi Sângele ca jertfă. Diavolul pe cine a prins nu mai lasă. Cămătarul, de care se feresc toţi, că, dacă s-a împrumutat cineva de la el, nu mai scapă de cămătarul acela până nu va da înzecit, până nu-ţi scoate tot nu te va lăsa. Diavolul e înzecit mai rău decât un asemenea cămătar. ELanturilePacatelor3l, dacă s-a prins de tine şi i-ai dat loc şi ţi-ai făcut legătură cu el, chiar dacă atunci ţi se părea că nu-ţi face niciun rău, mai târziu, când vei voi să scapi şi vei vedea urâciunea lui, nu vei mai putea scăpa. În locul tău în această luptă, în locul plăţii pe care trebuia să i-o plăteşti diavolului – care e ca un dealer de droguri, îţi dă la început gratuit: numai hai, hai, şi zici: ce bine, ce frumos e cum zice acesta, mă simt chiar bine și nu-ţi cere nimic, dar după ce devii dependent și nu mai poţi trăi fără, îţi cere totul, cu vârf și îndesat – iar datoriile noastre sunt nenumărate, că ne-am dat lui cu voie, de mii de ori, cu fiecare gând, prin fiecare înțelegere greşită a lumii, prin fiecare folosire a celuilalt, și prin îndepărtarea de gândul adevărat al lui Dumnezeu şi de rostul pentru care ne-a zidit El, noi ne facem fiii lui. Aşa cum Mântuitorul le spune evreilor: Voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului, că faceţi poruncile lui, îl ascultaţi pe el, se poate zice și despre noi acelaşi lucru: ne numim fii ai lui Dumnezeu, dar prin faptele noastre suntem fiii [diavolului], că facem ceea ce ne spune el. Și atunci suntem prinşi în mrejele lui. În schimbul acestei datorii Dumnezeu Se dă, noi n-avem cu ce plăti.

Când, în pilda [datornicului nemilostiv], vreo 500 de tone de aur, cei 10.000 de talanţi, datorie a celui care vine şi zice: Lasă-mă puţin, că-ţi voi plăti, Dumnezeu zice: Ţi le iert, înțelesul cel adânc este nu numai că Dumnezeu zice că nu te las să te mai duci, că poate plăteşti, ci ţi le iert toate, înţelesul este că plăteşte El în locul nostru cele 500 de tone de aur, pe care omul nu le poate plăti, că atât sunt cei 10.000 de talanţi, omul nu le poate plăti nicicum. Și atunci Dumnezeu Se dă în schimbul nostru, Dumnezeu e Cel Care Se pune pentru noi, atunci când omul se întoarce către El, când Îl doreşte pe Hristos, când cere cu durere, când vine cu tot sufletul pe Dumnezeu, cum zice Mântuitorul: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi și împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi. Prin aceşti osteniţi şi împovăraţi de greutatea legăturilor lor cu diavolul, de greutatea şi amăreala de pe cerul gurii lor din gustarea numai a veacului acestuia şi a înţelegerilor greşite, dacă un om ca acesta vine şi strigă către Dumnezeu, Dumnezeu îl reînnoieşte pe om, îi pune un nou început, îi dă demnităţile cele vechi din nou, îl face împărat al făpturii, îi schimbă firea – asta înseamnă pocăinţă, adică schimbarea minţii, metanoia, meta=schimbare, mai presus; nous=minte, înţelegere.
Pocăinţa înseamnă în primul rând schimbarea minţii şi după aceea lucrările exterioare, un fel de a fi diferit. dar, în primul rând, trebuie schimbarea minţii, să înțelegi altfel făptura și pe om, să-l privești pe om și făptura după cum ne-a învăţat Dumnezeu să le privim. Adică să credem acest vuiet al Duhului Sfânt care vine şi schimbă vechea mreajă a vrăjii lumii. Lumea era şi este ca sub o vrajă. Despre aceasta au vorbit profeţii de demult, că lumea este vrăjită, lumea întreagă, omul este ca sub o vrajă adâncă, parcă i s-au legat ochii să nu vadă, să nu cunoască adevărurile pe care le-a pus Dumnezeu în făptură. I s-au legat ochii să nu vadă că toate se duc spre Dumnezeu. S-a lăsat el legat, de fapt, şi s-a legat chiar el pe sine ca să nu vadă scopul şi rânduiala fiecărei făpturi, ca să nu vadă scopul vieţii lui, ca să nu vadă frumuseţea veacului acestuia şi pentru ce a făcut Dumnezeu această frumuseţe şi pentru ce a împodobit atât de mult lumea, căci dacă pe crinii câmpului i-a îmbrăcat Dumnezeu aşa, cu atât mai mult pe voi, puţin credincioșilor. Auziţi, parcă, cu câtă durere și cu reproş ne spune Dumnezeu! Parcă ne-ar spune: Nu vedeţi de ce a pus Dumnezeu atâta frumuseţe în făpturile acestea? Nu doar ca să atragă gâzele şi ca să încânte ochiul nostru sau ca să trecem pe acolo să polenizăm crinii, această frumuseţe n-a pus-o pentru aceasta, Mântuitorul ne zice şi pentru ce i-a îmbrăcat aşa, pentru că noi suntem cu mult mai mult decât crinii câmpului, ca şi cum ar 1589298input_file2024915spune: Aduceţi-vă aminte ce rânduială a pus Dumnezeu cu voi, ce vă cere vouă, la ce frumuseţe vă cheamă Dumnezeu! Apoi zice: Iar dacă pe păsările cerului, care nici nu cultivă, nici nu pun în hambare, Dumnezeu le hrăneşte – Dumnezeu ne învaţă să ne uităm la păsările cerului, şi iarna le vedem zburând şi cele mai multe ies, cu mila lui Dumnezeu, din iarnă și le hrăneşte Dumnezeu – şi două vrăbii duse în târg nu sunt uitate înaintea lui Dumnezeu, dacă şi pe acestea le ştie Dumnezeu, și cu ce se hrănesc și ce au nevoie, cu atât mai mult pe voi, puţin credincioşilor. Nu vă îngrijoraţi ce veţi mânca şi veţi bea – nu vă îngrijoraţi, nu <nu vă îngrijiţi>, că omul se îngrijeşte, dar nu vă îngrijoraţi, nu staţi într-o continuă îngrijorare, frică, tulburare. Auziţi la ce gândire ne cheamă Dumnezeu, auziţi pentru ce e făptura făcută aşa, pentru ce e frumoasă, pentru ce vedem ce făpturile acestea trăiesc fără să-şi pună în hambare, trăiesc ca prin ele să ne înveţe Dumnezeu ceva. Şi multe altele ne învaţă Dumnezeu, multe, multe.
Dar toate aceste învăţături ale lui Dumnezeu strică vraja sub care era legat omul, vraja cu care l-a legat diavolul din rai și sub care omul a căzut de atunci, din vechime, şi s-a pierdut suflul Duhului Sfânt care a suflat peste om și l-a trezit la viaţă și l-a făcut suflet viu.

Şi Părinţii zic ce înseamnă suflet viu; putea să zică suflet, dar zice suflet viu sau suflet însufleţit, ca şi cum ar fi de două ori acelaşi lucru. Nu, înţelesul este acela pe care îl zic Sfinţii cei mari când spun că [el]image1l-a făcut Dumnezeu pe om suflet, i-a dat și suflet, dar nu numai suflet, ci şi Duh Sfânt, l-a îmbrăcat din facerea lui în Duh Sfânt! L-a trezit la viaţă, i-a înseninat, i-a însuflețit inima, fiinţa, cu acest Duh Sfânt pe care omul l-a pierdut când a călcat porunca şi a ascultat sfatul vrăjmaşului și mintea lui s-a schimbat şi el a căzut ca sub o vrajă şi ascultat de glasul diavolului, de minciunile lui, de ce spunea el despre Dumnezeu, inima lui și mintea lui au intrat ca sub o vrajă ascunsă, adâncă, şi cu toate încercările lui Dumnezeu de a-l trezi, spunându-i: Adame, unde eşti? De ce ai făcut asta?, omul nu s-a trezit, n-a vrut să asculte.

Suflul acela care îl trezise la viaţa vie, adevărată, adâncă, suflul Duhului Sfânt, acela este Cel pe Care Dumnezeu L-a trimis în ziua de Rusalii, L-a vărsat din nou peste om. Dacă la Eva şi la Adam, la care Dumnezeu a venit, ar fi găsit puţină pocăinţă şi durere, acest suflu al lui Dumnezeu S-ar fi întors peste om, Duhul Sfânt S-ar fi întors asupra lor și ei nu s-ar mai fi simţit goi, că erau goi de Duhul Sfânt și au încercat să umple acest gol al sufletului cu tot felul de lucruri exterioare, cum încercăm și acum. Oricine are un gol imens interior, încearcă să-l umple cu lucruri exterioare, crezând că-l va acoperi vreodată. Nu se va acoperi.
Şi acelaşi suflu al lui Dumnezeu suflă din nou şi să ştiţi că nu s-a oprit acest suflu al lui Dumnezeu,

descent-of-the-holy-spirit-dore.jpg

acest vânt care vine repede, parcă simţim asta în cuvântul Mântuitorului Care zice: Foc am venit să arunc pe pământ și cât aş vrea să fie acum aprins acesta. Adică Îmi doresc să vină repede acesta peste voi, această însufleţire, să vă umple iar de Duhul Sfânt, să vă scoată de sub vraja veacului acestuia, să vă umple iar minţile de Dumnezeu, să vă întoarcă iar firile la firea adevărată a omului. Să ştiţi că acel suflu al lui Dumnezeu se simte şi acum în Biserică şi este neîncetat. Şi cei care vor crede că sunt oameni păcătoşi şi vor şti asta şi Îi vor cere ajutorul lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine, prin Spovedanie, prin Împărtăşanie, prin pocăinţă, prin metanoia, se vor umple iar de Duh Sfânt. Nu se poate să nu fi simţit măcar o dată în viaţă acest suflu, această lucrare, acest vuiet al Duhului Sfânt, în care toate parcă s-au luminat, parcă le-aţi înţeles dintr-o dată, parcă s-au umplut toate de lumină şi au căpătat rostul lor, frumuseţea lor fără seamăn. Frumuseţea pe care omul vrăjit de vraja veacului acestuia o vede în om, în celălalt, şi despre această frumuseţe s-au umplut cărţi întregi ale scriitorilor și poeţilor, e nimic faţă de frumuseţea pe care o vede omul care s-a luminat, care şi-a întors mintea spre Dumnezeu, câştigat din această metanoia şi a primit Duhul Sfânt într-o mică măsură, pe cât era lui cu putinţă, această bucurie și această frumuseţe pe care o vede el în făptură şi în celălalt este de nespus. Despre aceasta, un părinte din Muntele Athos, Haralambie, spunea după ce a primit Duhul Sfânt, L-a simţit când a venit asupra lui, spunea că atâta frumuseţe vedea în făptură, atâtea înţelesuri vedea în Scripturi, în aproapele lui, încât spunea: „De ar fi stat lângă mine trei oameni neîncetat scriind sau înregistrând ce spun eu, şi câte aveam să spun, n-ar fi prididit să scrie tot ce-mi dădea Dumnezeu şi toate minunăţiile pe care mi le descoperea clipă de clipă.” Şi aşa este, aşa însufleţeşte Dumnezeu inimile și sufletele celor care se întorc spre El şi se umplu iarăşi de această trezvie, care este opusul acestei vrăji adânci, acestui văl care acoperă mintea noastră. Este o atenţie, o lumină a sufletului, o bucurie fără seamăn. Nu e o bucurie pentru care, de multe ori, îi fericim pe cei care sunt mai săraci cu duhul sau chiar cu boli psihice, că sunt zâmbăreţi şi noi îi fericim. Acela nu e fericit, cel care nu ştie de ce e fericit, dar râde tot timpul sau noi, în prostia noastră şi în puţinătăţile noastre, avem noi bucuriile noastre, nici nu ştim bine de ce, dar aşa simţim. Nu, acea bucurie a Duhului Sfânt nu are seamăn, e prin luciditatea minţii, a inimii, prin lumina pe care o coboară Dumnezeu. Nu se compară, e de nespus, de neuitat. mare bucurie se face in cer cand se pocaieste un fiu ratacitorCine a simţit măcar o dată aripa Duhului Sfânt trecând măcar prin apropierea sufletului său şi aducând cu ea adierea de bucurie fără seamăn a Împărăției lui Dumnezeu, la care El ne cheamă: Bine, slugă vrednică și credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău! Auziţi la ce bucurie ne cheamă Dumnezeu, la ce lumină, la ce cunoştinţă, la ce trezvie a minţii. Asta este Viaţa. Cine a trăit vreodată această Viaţă, n-o uită niciodată. Aceasta este viaţa veşnică la care ne cheamă Dumnezeu și care s-ar traduce mai bine ca „viaţa fără de hotar”, adică cu mii de înţelesuri, mii de deschideri, nu numai în înțelesul ei temporal sau spaţial, ci în toate capacităţile şi înţelesurile pe care noi nu le putem bănui acum. Viaţa are amplitudini și lucrări şi înălțări şi scăderi pe mii de alte planuri, pe care noi nici nu le bănuim. Viaţa este dez-hotărnicită, dez-mărginită prin Duhul Sfânt în toate înţelesurile ei. Aceasta este viaţa fără de hotar pe care Dumnezeu ne-o promite, nu e viaţa fără de hotar numai temporal, ci în toate înţelesurile, e de nespus. Chiar filosoful Kant spunea că vedem lumea întreagă doar sub două aspecte, doar temporal şi spaţial, două deschideri ne-a făcut Dumnezeu, e ca şi cum cineva ne-ar pune nişte ochelari întunecaţi, maro, şi vezi totul în două nuanţe de maro, maro-deschis şi maro-închis, dar atât. Ei, când o să dai jos aceşti ochelari o să vezi mii de culori, mii de miresme, mii de înțelesuri, asta privind numai prin măsura simţurilor. Dar când vor fi acestea la măsura sufletului, care nu are simţurile acestea exterioare, are alte simţiri.

La ce ne cheamă Dumnezeu? La acestea ne cheamă Dumnezeu! Să lucreze Duhul Sfânt în inima noastră, ca măcar o clipă să se atingă de inima noastră şi acea clipă să n-o mai putem uita niciodată şi să n-apucăm o viaţă întreagă să mărturisim acea clipă între oameni şi între apropiaţii noştri și după aceea să ne ajute Dumnezeu ca acea clipă să fie doar o arvună a Împărăţiei. Această puţină trăire şi simţire a Duhului Sfânt, pe care măcar pe aceasta s-o avem cu toţii în veacul acesta să fie o arvună, dar pe care să n-o pierdem şi e care să n-o uităm, iar dincolo, în Împărăţie, să dobândim și cealaltă parte.
Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească”.
***

Sursa

Articole asemănătoare despre Sfânta Treime:


        Lasă un răspuns

        Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

        Logo WordPress.com

        Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

        Fotografie Google

        Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

        Poză Twitter

        Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

        Fotografie Facebook

        Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

        Conectare la %s