Cincizecimea – Acatist



Duminica a 8-a după Paşti

(Cincizecimea sau Rusaliile)
Ioan VII, 37-53; VIII, 12

În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – , Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

Lecturile din cadrul Sfintei Liturghii din ziua praznicului Cincizecimii, atât din Apostol, cât şi din Sfânta Evanghelie, pun în faţa ochilor noştri sufleteşti două semnificaţii fundamentale ale acestei sărbători. Pe de o parte, este descris evenimentul istoric al Pogorârii Duhului Sfânt, sub chipul limbilor de foc, asupra Sfinţilor Apostoli şi, prin ei, asupra Bisericii, atunci întemeiată, şi asupra lumii întregi. Pe de altă parte, cuvintele Evangheliei ne înfăţişează relaţia dintre Mântuitorul Hristos – „Lumina lumii“ – şi Duhul Sfânt, „apa cea vie“, căci, spune Domnul, „cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12), după cum cel care îl va primi pe Duhul Sfânt şi îl va face roditor, „râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (In. 7, 38).
Sărbătoarea Rusaliilor are, astfel, un rol fundamental, atât în planul mântuirii generale sau obiective, pentru că este momentul trimiterii Duhului Sfânt şi al întemeierii Bisericii creştine, cât şi în planul mântuirii subiective sau personale, pentru că, urmare actului Pogorârii Duhului Sfânt şi al întemeierii Bisericii, creştinul îşi poate împropria roadele mântuirii împlinite de Mântuitorul Hristos, împreună-lucrând cu El şi cu Duhul Sfânt şi în cadrul Bisericii, trupul tainic al Domnului.

Sărbătoarea Cincizecimii – împlinire a proorociilor Legii celei Vechi şi a promisiunii Mântuitorului Hristos

Cartea Faptelor Apostolilor, în capitolul al doilea, versetele 1-11, ne descrie evenimentul concret al Pogorârii Sfântului Duh, înfăţişându-i pe Sfinţii Apostoli, adunaţi în Ierusalim, la cincizeci de zile de la slăvita Sa Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Lui, de-a dreapta Tatălui, când „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei“ (F. Ap. 2, 2), iar aceştia s-au umplut de Duhul Sfânt, pogorât asupra lor sub chipul limbilor de foc, care i-a inspirat să vorbească în alte limbi, „precum le dădea lor Duhul a grăi“ (F. Ap. 2, 4), spre „uimirea“ şi „minunarea“ celor care îi cunoşteau şi îi ascultau, vorbindu-le în limbile lor despre „faptele minunate ale lui Dumnezeu“ (F. Ap. 2, 11), încât au crezut în El şi au hotărât să Îi urmeze Lui.
Ziua Cincizecimii, ca moment al Pogorârii Duhului Sfânt şi al întemeierii primei comunităţi creştine, cea din Ierusalim, paradigmă a întregii Biserici creştine, reprezintă actul culminant de împlinire a proroociilor Vechiului Legământ, precum şi a promisiunii Mântuitorului Hristos, făcută Sfinţilor Săi Apostoli, la Cina cea de Taină, când a instituit Taina Sfintei Euharistii, spre veşnica amintire a jertfei Sale răscumpărătoare, promisiunea de a nu-i lăsa orfani (In. 14-18), ci de a le trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului (In. 14, 26), Care să vestească despre El şi să întărească lumea întreagă şi sufletul uman în efortul de desăvârşire sau sfinţire, de înduhovnicire sau pnevmatizare, de împlinire a vocaţiei sale originare – dobândirea deplinei asemănări cu Dumnezeu sau pătimirea „îndumnezeirii“.
De atunci şi până la sfârşitul veacurilor, credinţa creştină învaţă că mântuirea, ca eliberare de păcate şi de patimi, adevărate „boli ale sufletului“ şi „cancer“ al vieţii spirituale, şi dobândire a virtuţilor creştine, culminând în iubire, virtutea care ne face asemănători lui Dumnezeu şi ne uneşte cu Părintele Ceresc, nu poate fi dobândită decât în Biserică, adică în calitate de „membre“ tainice, dar lucrătoare ale cuvintelor credinţei, prin împreuna-lucrare cu Hristos, Cel sălăşluit în „adâncul de taină“ al sufletului creştinului, din însuşi actul Botezului, şi cu Duhul Sfânt, ale Cărui daruri i-au fost oferite în mod potenţial creştinului, prin Sfânta Taină a Mirungerii, aşteptând din partea lui punerea lor în lucrare şi valoare.
Această dublă semnificaţie a sărbătorii Cincizecimii ne oferă, astfel, prilejul de a descoperi învăţătura creştină privind prezenţa şi lucrarea tainică a harului dumnezeiesc, sfinţitor şi desăvârşitor, în sufletul creştinului, iar pe de altă parte, asupra dimensiunii eclesiale, sacramentale şi comunitare a dobândirii mântuirii.

Taina Mirungerii – „Cincizecime“ personală

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, inspiraţi şi luminaţi de harul Sfântului Duh, acordă o importanţă capitală Sfintelor Taine, ca mijloace de primire şi rodire a harului dumnezeiesc în viaţa umană. Dintre acestea, Botezul, pe lângă ştergerea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale, este socotit a fi Taina sălăşluirii minunate a Mântuitorului Hristos în profunzimile, în „adâncul de taină“ al sufletului nostru, purificat prin apa baptismală, curăţitoare şi sfinţitoare. Prin Botez, Mântuitorul Se sălăşluieşte în sufletul creştin, în mod mistic, aşteptând din partea acestuia colaborarea, pentru ca, pe măsura eforturilor ascetice umane, prin împlinirea poruncilor Sale, această prezenţă tainică a Sa să devină una efectivă şi dinamică, spre urcuşul duhovnicesc şi spre mântuirea omului.
Dacă prin Botez creştinul Îl primeşte în sufletul său pe Hristos Domnul, prin Sfânta Taină a Mirungerii, aşa cum ne arată însăşi formula ei – „Pecetea darurilor Duhului Sfânt“, noul membru al Bisericii primeşte, în viaţa în care a fost introdus, armele sau mijloacele duhovniceşti cele mai eficiente prin care să lupte împotriva obstacolelor ce s-ar putea ridica în calea desăvârşirii acesteia – darurile Duhului Sfânt. Dumnezeu nu l-a chemat la o viaţă atât de înaltă fără a-i oferi şi mijloacele cele mai potrivite de a o dobândi, de a putea ieşi biruitor din acest „război nevăzut“ sau „inteligibil“, ci, prin pecetluirea trupului său şi prin intermediul legăturii de fiinţă dintre ele şi a sufletului acestuia, i-a făcut accesibilă vocaţia sa ontologică – desăvârşirea, prin conştientizarea şi împreună-lucrarea cu Hristos şi cu Duhul Sfânt, spre a sa mântuire.
Teologia ortodoxă, o teologie a speranţei şi a bucuriei mântuirii, interpretând profundele semnificaţii ale actului Pogorârii Duhului Sfânt şi modul sălăşluirii acestuia în viaţa omului, prin Sfânta Taină a Mirungerii, reală „Cincizecime personală“, ne învaţă că fiecare creştin valid botezat primeşte, prin actul Sfintei Mirungeri, plinătatea darurilor Duhului Sfânt, despre care vorbesc atât profetul Isaia: „Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Ţi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu“ (Isaia 11, 2-3), cât şi „Apostolul neamurilor“, atunci când ne încredinţează că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege“ (Gal. 5, 22-23).
Potrivit acestei înalte învăţături de credinţă, fiecare creştin primeşte prin Taina Mirungerii, în mod potenţial, dar real, toate darurile Duhului Sfânt, Duhul Însuşi strigând din adâncul sufletului acestuia „Avva, Părinte“ (Mt. 26, 39), adică îndemnând la descoperirea, valorificarea şi desăvârşirea lor, prin efort personal, susţinut permanent de ajutorul dumnezeiesc.
Prin urmare, fiecare creştin trebuie să fie conştient de faptul că harul dumnezeiesc a revărsat, în mod absolut egal şi gratuit, „plinătatea“ darurilor sau harismelor sale asupra tuturor, aşteptând ca acesta să simtă şi să trăiască, să experieze şi să conlucreze cu ele, spre a sa mântuire.
În baza actului Botezului şi în mod deosebit al Mirungerii, nu există creştin lipsit de daruri, dar, din nefericire, există atât de mulţi oameni care nu sunt conştienţi de darurile primite, lăsându-le, din ignoranţă, nelucrătoare şi ineficiente în viaţa lor. Tabloul vieţii creştine ne oferă mai degrabă imaginea unor nevoitori care descoperă şi fructifică unul sau mai multe daruri, într-o complementaritate a lor, de „mădulare“ ale Bisericii, spre slava lui Dumnezeu, Care le-a revărsat asupra noastră, şi spre desăvârşirea personală.

Lucrarea harului Duhului Sfânt în „adâncul de taină“ al sufletului creştin

Prezenţa Duhului Sfânt în sufletul credinciosului este o prezenţă tainică, mistică, ascunsă, iar prin împlinirea virtuţilor, ea devine una descoperită, lucrătoare, efectivă. El este acel „Cineva“ mai interior nouă înşine chiar şi decât firea noastră, mai profund şi mai adânc chiar şi decât inima noastră. El este Cel care restabileşte cu adevărat şi în duhul unei depline libertăţi firea noastră, chipul dumnezeiesc din ea şi îl înalţă la cele mai înalte culmi ale asemănării cu Dumnezeu. Căci harul Duhului Sfânt nu desfiinţează puterea firii şi nici nu limitează libertatea ei, ci o întoarce pe aceasta de la calea contrară ei însăşi, la întrebuinţarea potrivit firii sale, a tuturor puterilor ei, o readuce pe calea potrivită firii sau conformă firii şi, acolo unde întâlneşte dor şi nevoinţă spre mântuire, o înalţă, pe calea mai presus de fire, la înţelegerea celor dumnezeieşti.
Aceiaşi duhovniceşti Părinţi ne învaţă că fiecare îşi este măsură a lucrării harului în sufletul şi în viaţa sa, fiecare dobândeşte darurile Duhului Sfânt pe măsura credinţei şi după dispoziţia din sufletul lui. Omul este, astfel, „distribuitorul propriu al harului“, iar măsura împărţirii darurilor „e măsura credinţei fiecăruia“. Între ostenelile creştinului şi „bunăvoirea“ harului este o legătură duhovnicească intrinsecă. În măsura în care lucrăm poruncile şi lăsăm să transpară în viaţa noastră această prezenţă mai presus de orice realitate, şi harul îşi arată în viaţa noastră roadele sale binefăcătoare.
Celor care duc o viaţă creştină înaltă, în ascultare de un părinte duhovnicesc, în adânc de smerenie, şi se ostenesc spre lucrarea acestor porunci, harul dumnezeiesc li se face „mamă“. Ei simt real necesitatea, prezenţa, ajutorul şi dulceaţa lui.
Dimpotrivă, o viaţă de păcat, neconformă Evangheliei şi poruncilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, ne face să „întristăm“ şi să „stingem“ lucrarea Duhului Sfânt în inima şi în mintea noastră, care duce la „lepădare“ din partea harului, prin care omul, lucrător al voii proprii, se înstrăinează tot mai mult de frumuseţea vieţuirii creştine şi trăieşte în universul îngust şi inferior al patimilor sale. El este lipsit de ajutorul dumnezeiesc, dar nu şi de asistenţa harului, putând să redea, oricând, transparenţa şi eficacitatea acestei prezenţe şi lucrări dumnezeieşti, prin reconsiderarea şi restabilirea situaţiei sale harice, prin smerenie şi pocăinţă, urmată de lucrarea poruncilor Evangheliei.
Aşadar, de voia fiecăruia dintre noi şi de modul în care ne exercităm libertatea noastră personală, spre săvârşirea păcatului sau spre deprinderea virtuţii, depinde intensitatea lucrării harului în noi. Cei care, cu credinţă, urcă treptele făptuirii creştine sunt înfiaţi sau suportă „înfierea în Duh“. Cei care se fac, prin necredinţă şi nepurtare de grijă, nelucrători ai poruncilor se lipsesc de lumina şi de ajutorul Duhului Sfânt. Prin voia noastră deci putem deveni „mădulare ale lui Hristos“ şi „temple ale Duhului Sfânt“, sau să facem această prezenţă nesimţită, nelucrătoare, nemişcată în viaţa noastră, iar noi, devenind în acest fel neputincioşi, să ne împărtăşim de har şi neîmpliniţi duhovniceşte.
La începutul lucrării noastre duhovniceşti, ne învaţă Sfânta Biserică, harul Duhului Sfânt ne dă imboldul, nădejdea şi puterea să pornim pe calea strâmtă şi aspră a vieţuirii creştine. La mijlocul acesteia, adică atunci când ne simţim mai în calea duhurilor răutăţii, în bătaia păcatelor şi patimilor, ne dă puterea ca, privind la drumul făcut, la frumuseţile deja dobândite, să dorim să înaintăm şi mai mult în acest univers minunat şi dumnezeiesc al virtuţilor creştine, pentru ca apoi, viaţa noastră, trupul şi sufletul nostru să fie un loc al prezenţei, iradierii şi lucrării culminante a harului, să trăiască o „linişte fericită“, efect al gustării „dulceţii“ harului.
Prin urmare, mântuirea este o lucrare permanentă de colaborare cu Hristos, Cel sălăşluit tainic în adâncul sufletului nostru, din chiar clipa Botezului creştin, şi cu darurile Duhului Sfânt revărsate plenar asupra lui, prin actul Sfintei Taine a Mirungerii. Măsura descoperirii, trăirii, simţirii şi rodirii acestei legături spirituale devine însăşi expresia şi garanţia mântuirii personale.

Biserica – „Stâlp şi temelie a adevărului“ (I Tim. 3, 15), loc al păstrării şi împărtăşirii harului

Praznicul Rusaliilor, ca moment al întemeierii Bisericii, ne descoperă, totodată, valoarea eclesială şi sacramentală a mântuirii. Roadele obiective ale jertfei răscumpărătoare, asumate de Mântuitorul Hristos, se însuşesc deplin în Biserică, cerul coborât pe pământ şi în sufletele noastre.
În Biserică şi prin intermediul sfinţiţilor ei slujitori, sunt revărsate asupra lumii darurile sfinţitoare ale Duhului Sfânt. Rânduielile şi lucrările bisericeşti, Sfintele Taine, culminând, toate, în Sfânta Liturghie, centrul şi inima credinţei ortodoxe, reprezintă mijloacele vizibile de împărtăşire a harului dumnezeiesc sfinţitor, spre „buna întocmire“ a lumii şi spre urcuşul duhovnicesc şi mântuirea sufletului uman.
Fiecare astfel de lucrare bisericească începe cu o invocare a prezenţei şi lucrării desăvârşitoare a Sfântului Duh, socotit a fi „Împărat Ceresc“, „Mângâietor“, „Duh al Adevărului“, „Vistier al bunătăţilor“ şi „Dătător de viaţă“, „Bun“, a Cărui sălăşluire în sufletul creştin conduce spre curăţirea de toată întinăciunea şi spre mântuire.
Prin aceasta, Biserica este, cu adevărat, corabia mântuirii noastre, pe care creştinul este chemat să străbată marea vieţii acesteia, avându-L drept Cârmaci pe Mântuitorul Hristos. Prin fiecare nouă biruinţă împotriva păcatului şi prin fiecare nouă virtute dobândită, el se apropie de Izvorul şi ţinta lor – Hristos Domnul – şi de Cel care pe toate le „plineşte“ şi le desăvârşeşte – Sfântul Duh. Ţinta este şi cale, osteneala este răsplată în sine însăşi, pentru că fiecare virtute nu doar că îl apropie pe om de ţărmul fericirii celei veşnice, dar îi este propria ei răsplată.
Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, amintindu-ne evenimentele istorice ale trimiterii Mângâietorului în lume şi al întemeierii Bisericii, constituie actualizarea, în viaţa noastră, a evenimentului Cincizecimii, o reală „cincizecime“ personală, care trebuie să ne conducă spre descoperirea şi fructificarea darurile oferite cu infinită dragoste de către Dumnezeu, în Hristos şi în Biserică.

1

Acatistul Preasfântului și de viață Făcătorului Duh

Condac 1:

Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatalui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pămantul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!

Icos 1:

Îngerii cu fețe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviința datorată Izvorului vieții și Luminii celei Nematerialnice. Dimpreuna cu ei Te preaslăvim și noi, Duhule Necuprins cu mintea, pentru milele Tale cele ascunse, și cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiți sub adumbrirea Ta cea fericită:
Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească bucurie;
Vino, Nor Purtător de rouă și Negraită Frumusețe;
Vino și primește ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră;
Vino și dă-ne nouă să ne împărtășim de bucuria purcederii Tale;
Vino și înveselește-ne cu îmbelșugarea darurilor Tale;
Vino, Veșnicule Soare neapropiat și întru noi Îti fă locaș;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluieste întru noi!

Condac 2:

În chipul limbilor de foc, întru lumină și suflare de vânt de bucurie făcătoare, pogorându-Se Duhul cel Sfânt peste Apostoli și de văpaia lui fiind cuprinși, chemat-au pescarii întreaga lume la Biserica lui Hristos; necazuri și nevoi răbdând cu bucurie pe pământ și pe ape, de morțile cele cumplite nu se spăimântau, în tot pământul ieșind vestirea cântarii lor, celei de Dumnezeu insuflate: Aliluia!

Icos 2:

Potir de ploaie dătător, izvorâtor de foc, care pe muntele Sionului ai purces asupra Apostolilor, Ție cântare îți aducem, pe Tine Te binecuvântam și Îți mulțumim Tie, Dumnezeule, Duhule Sfinte:
Vino, Cela Ce Sfânt ești și Biserica o păzești;
Vino și dă un suflet și o inimă celor ce cred în Tine;
Vino și aprinde evlavia noastră cea rece și neroditoare;
Vino și risipeste negura necredinței și a răutății, care se îndesește pe pamânt;
Vino și călăuzește pe toți pe drumul vieții celei drepte;
Vino și ne povățuiește la tot adevărul;
Vino, Ințelepciune neajunsă, și cu judecățile cele de Tine știute, mântuiește-ne;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 3:

O, Prea Adâncă Taină! Dumnezeule, Duhule necuprins cu mintea, Care împreună cu Tatăl și cu Fiul toate le-ai zidit! Tu care ai împodobit cetele îngerilor de sus, întru locasul luminii celei neapropiate. Tu ai chemat la ființă, cu strălucirea slavei, cetele de foc ale luminătorilor cerești. Unind Tu trupul și sufletul într-o minunată alcătuire, zidit-ai neamul omenesc; pentru aceasta toată suflarea Ta laudă și cântă: Aliluia!

Icos 3:

Alfa și Omega, Începutule și Sfârșitule, Tu, Veșnicule Duh, cu necuprinsa putere a purtării deasupra apelor și cu iubitoarea Ta îmbrățișare ai adus pe toți și pe toate la viață. Din suflarea Ta cea de viață făcătoare a răsărit, din genunea cea fără de chip, frumusețea lumii celei întâi zidite, pentru care îți strigăm:
Vino la noi Prea înțeleptule Ziditor al lumii;
Vino, Cela ce esti Mare în micuța floare, ca și în luminătorii cerului;
Vino, Felurime negrăită și Frumusețe veșnică;
Vino și luminează întunecata netocmire a sufletului meu;
Vino și ne arată pe noi zidire nouă în Hristos;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește în noi!

Condac 4:

O, Duhule Preabun și Neajuns, din care izvorăște sfințenia! Tu ai înveșmântat-o pe Preacurata Fecioară Maria cu strălucirea orbitoare și neapropiată a Dumnezeirii Tale, făcând-o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, Împarateasă a îngerilor, spre mântuirea oamenilor. Cu puterea cea mai presus de lume, Tu i-ai umbrit pe prooroci și apostoli, Tu i-ai purtat până la al treilea cer, Tu le-ai rănit inimile cu frumusețea cea de sus, punând în graiul lor îndemn înflăcărat, cu care aduc pe oameni la Dumnezeu. Tu îi preschimbi pe cei păcătoși, iar ei, plini fiind de arzătoare bucurie, îți cântă: Aliluia!

Icos 4:

Prin Duhul Sfânt totul viază, și cu puterea Lui se va ridica spre învierea cea de obște toată zidirea, în ceasul de pe urmă al veacului acesta și cel dintâi al veacului ce va sa vie. Ridică-ne atunci din groapă, Preabunule, Mângâietorule, nu spre osândă, ci spre a ne împărtăși de fericire, întru Dumnezeiasca lumină, cu Sfinții toți, cu părinții și apropiații noștri.
Vino dar, și de a sufletului moarte ne izbăvește;
Vino, și înainte de sfârșitul nostru, ne îndestulează cu Trupul și Sangele Mântuitorului Hristos;
Vino și dă-ne să adormim în pace, cu cuget neîntinat;
Vino și luminoasă fă scularea noastră din somnul morții;
Vino și ne învrednicește să privim cu bucurie la norii veșniciei;
Vino și fă-ne fii ai nestricăciunii;
Vino și luminează atunci ca un soare, trupurile noastre cele fără de moarte;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!

Condac 5:

Auzind glasul Tău: “Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, rugămu-Te, Fiule al lui Dumnezeu, astâmpără-ne setea de viața duhovnicească și dă-ne apa vieții. Revarsă asupră-ne unda harului Duhului Sfânt, Cel ce împreună cu Tine are izvor în Tatăl, ca sa nu mai însetăm în veac, toți cei ce cântăm cu umilință: Aliluia!

Icos 5:

Nestricăciosule și Neziditule, Veșnicule, Prea Înduratule Duh, Apăratorule al celor drepți, Curățitorule al păcătoșilor, slobozește-ne de orice întinăciune, ca strălucirea luminii harului Tău să nu se strice întru noi, cei care Îti cântăm:
Vino, Preabunule și dă-ne umilință și izvoare de lacrimi;
Vino și ne învață să ne închinăm Ție în Duh și în adevăr;
Vino, Preaînaltule Adevăr, și lămurește îndoielile sărăcăcioasei noastre înțelegeri;
Vino, Viață Neîmbătrânitoare, și ne primește din strâmtoarea veacului acesta pământesc;
Vino, Lumină Veșnică, și se vor risipi toate nălucirile și spaimele;
Vino, Putere veșnic nouă, împrospătându-i pe copiii tăi cei osteniți;
Vino, Nemărginită Bucurie, și uitate vor fi vremelnicele întristări;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 6:

Saltă, fiică a luminii, Sionule, Sfântă Maică! Împodobită, slăvită Mireasă, cu cerurile împreună, strălucitoare Biserică sobornicească a lui Hristos! Asupră-ți odihnește Duhul Cel Preasfânt, Care tămăduiește neputințele, împlinește lipsurile, dăruiește viață celor morți și îi aduce la viața veșnică pe toți cei ce cu cuviință și cu dreptate strigă: Aliluia!

Icos 6:

“În lume necazuri veți avea”, a zis Mântuitorul. Unde vom afla alinare și cine ne va mângâia? Tu, Duhule Mângâietor, Însuți dezleagă întristarea noastră! Mijlocește pentru noi cu suspinuri negrăite și ușurează inimile celor care te roagă:
Vino, Dulce răcoare a celor osteniți și împovărați;
Vino, Împreună Grăitorule cu cei întemnițați și Adăpostul celor prigoniți;
Vino, și miluiește pe cei slăbănogiți de sărăcie și de foamete;
Vino și tămăduiește patimile trupurilor și sufletelor noastre;
Vino și cercetează pe toți cei care însetează de lumina Ta;
Vino și alină întristarea noastră cu nădejdea veșnicei bucurii;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 7:

“Celui care hulește împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta aceasta nici în veacul acesta, nici în cel viitor”, a spus Domnul. Ascultând acest cuvânt străin ne cutremurăm, ca nu cumva să fim judecați cu cei neascultători și cu luptătorii împotriva lui Dumnezeu. Nu lăsa, Duhule Sfinte, inima noastră sa se plece spre cuvinte de vicleșug. Întoarce din schisme, eresuri și necredință pe toți cei rătăciți, iar pe întâii născuți ai Bisericii Tale învrednicește-i să cânte în vecii vecilor: Aliluia!

Icos 7:

Când S-a îndepărtat Duhul Sfânt de la Saul, atunci spaima și neliniștea l-au cuprins, iar întunericul deznădajduirii l-au coborât în cele mai de dedesubt; așa mi s-a întâmplat și mie în ziua întristării și împietririi cugetului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta; ci dă-mi a Te chema necontenit, Ocrotirea sufletului meu până ce lumina Ta mă va lumina pe mine, cel împuținat la suflet:
Vino dar, și nu mă lepăda pentru cârtirea și nerăbdarea mea;
Vino și potolește cumplita vijelie a tulburării și aprinderii;
Vino și odihnește pe cei necăjiți de strâmtorile vieții;
Vino și îmblânzește inima în ziua împietririi și a mâniei;
Vino și surpă urzelile, tulburările și spaimele duhurilor întunericului;
Vino și dă-ne cu suflarea Ta, inimă zdrobită, ca prin răbdare să mântuim sufletele noastre;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!

Condac 8:

Mântuiește-ne, Cerescule Părinte!Săraci suntem, neputincioși și orbi, și goi duhovnicește!
Dăruiește-ne aurul Tău, cel curățit în foc, cu veșmânt alb acoperă rușinea noastră, vindecă ochii noștri cu balsamul Tău. Pogoară și în vasele cele necurate ale sufletelor noastre harul Preasfântului Tău Duh, Cel de viață făcător, învrednicindu-ne bucuriei celei de a doua nașteri pe toți cei ce cântăm: Aliluia!

Icos 8:

Ca turnul Babel se prăbușește fericirea pământească. Jalnice sunt toate strădaniile omenești. Bine îmi este mie că m-ai smerit, că în păcate și în căderi mi-ai acoperit toată slăbiciunea și nimicnicia. Fără de Tine nimic nu putem face, dar nădăjduim că ne vom mântui prin harul Tau, grăind:
Vino dar, Unule Preaînteleptule Ziditor al vieții;
Vino și lămurește-ne căile Tale cele neînțelese;
Vino precum un fulger și luminează sfârșitul vieții pământești;
Vino și binecuvintează tot începutul bun pe care îl punem;
Vino și fii nouă ajutător la fapte bune;
Vino și luminează mintea noastră în ceasul descumpănirii;
Vino și dăruiește duh de pocaință, ca să se risipească prin aceasta scârbele ce stau să vină asupra lumii spre pedepsire;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 9:

Atât a iubit Dumnezeu lumea, ca și pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat , Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și Și-a întins pe Cruce mâinile Sale de Ziditor al lumii, iar prin Sângele Său răscumpărat-a din păcat și din moarte întreaga lume! Pentru aceea, toată zidirea așteptând libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu, cântă Tatălui care a iubit, Fiului care a răscumpărat și Duhului care a sfințit: Aliluia!

Icos 9:

Duhul Cel Făcător de viață, Care S-a pogorât asupra lui Hristos la Iordan, în chip de porumbel, a odihnit și asupra mea, când mă aflam la scăldătoarea Sfântului Botez; s-a întunecat însa lucrarea bunătății Sale din pricina greșelilor mele. Pentru aceea, precum așteapta zorii drumețul rătăcit noaptea în pădure, așa și eu însetez de razele Tale, Bunule, ca sa nu pier cu totul:
Vino dar, la cel pecetluit cu numele Tău cel înfricoșat;
Vino dar și ușurează cugetul chinuit și pârjolit fără cruțare;
Vino și înnoiește întru mine chipul Tău ce S-a întunecat;
Vino și risipește nălucirile cele născute din păcat;
Vino și mă învață să împărtășesc durerile cele străine;
Vino și pleacă-mă să iubesc întreaga Ta zidire;
Vino și dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 10:

Duhul Sfânt naște a doua oară pe om spre viața veșnică. Duhul Sfânt însuflețeste pe mucenici, sfințește preoții, încununează pe cei drepți, face din pâine și din vin Însuși Dumnezeiescul Trup și Sânge al lui Hristos. O, adâncul bogăției și al înțelepciunii lui Dumnezeu! Dă-ne cununa darurilor Tale: Dragostea veșnică și atotiertătoare, care se întristează pentru păcătoși și vrea ca toți să fie mântuiți prin ea, ca niște fii ai luminii, pentru care strigăm: Aliluia!

Icos 10:

Cine ne va despărți de dragostea lui Dumnezeu? Scârba, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foamea, sau goliciunea, sau nevoia, sau sabia? Daca ne vom lipsi chiar de toate cele de pe pământ, avem moștenire nepieritoare în ceruri: ci dă-ne, Doamne, să Te iubim. nu cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta nemincinoasă și cu nevoința întregii vieți:
Vino, Atotputernicule Duh, și ne sporește credința atotbiruitoare;
Vino și ne dă îndrăzneală în rugăciune;
Vino și încălzește inimile, ca să nu se răcească dragostea noastră din pricina prea multor fărădelegi;
Vino și dă-ne să nu cădem în vreme de prigoană și de batjocorire a credinței;
Vino și ne păzește de ispite peste puteri și de sminteli;
Vino și înviază inimile noastre prin rourarea Ta;
Vino, tămăduiește-ne, sfințește-ne și ne ridică, Bunule, cu harul Tău;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălășluiește întru noi!

Condac 11:

Acestea zice Domnul: “Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voștri vise vor visa, iar tinerii voștri vor vedea vedenii”. Duhule Preadorit, dă-ne doar o fărâmitură de la masa fiilor celor aleși ai Mângâierilor Tale, celor care cu umilință strigăm: Aliluia!

Icos 11:

Acolo unde ai răsărit, fie și doar pentru o clipă, în locul cel de taină al sufletului, strălucind ca un fulger, neuitată este frumusețea descoperirii Tale, prin care se preschimbă, cu preschimbare dumnezeiască și înfricoșată cuviință, făptura cea din tina. Învrednicește-ne Bunule Mângâietor, încă din viața pământească să Te vedem cu inimă curată, noi, cei care strigăm:
Vino, Fulger Dătător de lumina veșniciei;
Vino și luminează-ne cu strălucirea cea neînserată;
Vino, Vistiernicul smereniei și Veselia celor blânzi;
Vino, Apă Vie, răcorește-ne arșita patimilor;
Vino, că departe de Tine nu aflăm liniște și tihnă;
Vino, ca împreună cu Tine pretutindeni este Împărăția Cerurilor;
Vino și întiparește-ne în suflet chipul Tău cel ca de soare;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 12:

Râu nesecat al harului, Cela Ce ierți păcatele, Duhule Sfinte! Primește rugăciunea noastră pentru întreaga lume, pentru cei credincioși și pentru cei necredincioși și pentru fiii neascultării; întoarce-i la Tine și pe toți adună-i în Împărăția Sfintei Treimi, ca să se rușineze de Tine și cel din urmă vrajmaș – moartea – iar lumea, renăscută din focul cel curățitor, să cânte cântarea cea nouă a nemuririi: Aliluia!

Icos 12:

Văd cu duhul cetatea lui Dumnezeu – Ierusalimul Ceresc – ca pe o mireasă împodobită, cu chip de soare, în sărbătoare. Aud săltarea drepților la Cina Domnului, aud glasurile îngerilor și pe Prealuminatul nostru Domn Hristos între aleșii Sai, iar durerea, întristarea și suspinarea au pierit. Împărate Ceresc, Duhule Sfinte, învrednicește-ne prin înșeptita cunună a darurilor Tale să ne împărtășim în Domnul de bucuria veșnica, noi, cei care strigăm:
Vino, Bunule, și trezește în noi setea de viața de dincolo de mormânt;
Vino și aprinde în inimile noastre dorirea vieții veacului celui adevărat;
Vino și ne descoperă bucuria Împărăției celei ce va să vină;
Vino și dă-ne strălucirea ca zapada a curăției;
Vino și umple-ne cu strălucirea Dumnezeirii;
Vino și ia-ne la nunta Mielului;
Vino și ne învrednicește să împărățim în slava Ta cea veșnica;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluiește întru noi!

Condac 13:

O, noian purtător de lumină al iubirii celei mântuitoare, Duhule Făcător de viață! Încălzește cu suflarea venirii Tale neamul omenesc cel înghețat întru fărădelegi, grabește pieirea răului cu nepătrunsele Tale judecăți și ne descoperă cum să prăznuim în veșnicie adevărul cel Dumnezeiesc, astfel ca sa fie Dumnezeu totul întru toate, și cele cerești și cele pământești și cei izbaviți din iad, dimpreună să cânte: Aliluia!

Icos 1:

Îngerii cu fețe luminoase în ceruri neîncetat slavoslovesc pe Duhul cel Sfânt, după cuviința datorată Izvorului vieții și Luminii celei Nematerialnice. Dimpreuna cu ei Te preaslăvim și noi, Duhule Necuprins cu mintea, pentru milele Tale cele ascunse, și cu smerenie ne rugăm să fim adăpostiți sub adumbrirea Ta cea fericită:
Vino, Lumină Adevărată, Duhovnicească bucurie;
Vino, Nor Purtător de rouă și Negraită Frumusețe;
Vino și primește ca pe un miros de bună mireasmă duhovnicească lauda noastră;
Vino și dă-ne nouă să ne împărtășim de bucuria purcederii Tale;
Vino și înveselește-ne cu îmbelșugarea darurilor Tale;
Vino, Veșnicule Soare neapropiat și întru noi Îti fă locaș;
Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și Te sălășluieste întru noi!

Condac 1:

Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatalui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pămantul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!

Acest Acatist al Sfântului Duh este foarte folositor tuturor celor care caută darurile Duhului Sfânt: înțelepciunea, înțelegerea, dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, pe scurt orice om care dorește după viața veșnică în Hristos, dăruită prin Duhul Sfânt, Purtător de Viață și Dăruitor de lumină nemuritoare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sărbători Crestine Ortodoxe. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s