Nil Ascetul – Cuvânt ascetic foarte trebuincios şi folositor


1. Mulţi dintre elini şi puţini dintre iudei s-au îndeletnicit cu filozofia. Dar numai ucenicii lui Hristos au râvnit adevărata înţelepciune; deoarece numai ei au avut ca învăţător înţelepciunea însăşi, care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel de îndeletniciri. Cei dintâi, asemenea celor ce joacă pe scenă o dramă, s-au împodobit cu o mască străină, luând un nume gol, deoarece erau lipsiţi de adevărata filozofie. Ei îşi arătau filozofia în togă, în barbă şi în toiag. Îngrijindu-se de trup, slujeau poftelor ca unor stăpâne, fiind robii stomacului şi primind plăcerile de sub pântece ca pe un lucru al firii. Erau supuşi mâniei şi alergau după slavă, şi se aruncau asupra meselor strălucite lihniţi, ca nişte căţei. Ei nu ştiau că filozoful trebuie să fie înainte de toate liber şi mai ales să ocolească de-a se face rob patimilor, iubitor de argint şi stricător de case. Căci faptul de a fi rob al oamenilor poate nu aduce nici o vătămare celui ce vieţuieşte cu dreptate; dar cel ce se foloseşte de patimi, slujind plăcerilor ca unor stăpâne, îşi atrage ruşine şi batjocură multă.

2. Au fost unii dintre ei care nu s-au îngrijit câtuşi de puţin de fapte, fălindu-se că se îndeletnicesc cu filozofia speculativă. Astfel, unii umblau cu capul prin nouri, alţii explicau lucruri ce nu se pot dovedi, făgăduind că ştiu mărimea cerului, măsurile soarelui şi lucrările stelelor. Uneori au încercat să grăiască şi despre Dumnezeu, până la care nici adevărul nu poate ajunge, iar socotinţa omenească e primejdioasă. Dar toţi au trăit mai necinstit ca porcii ce se tăvălesc în mocirlă. Iar dacă au fost şi unii care s-au îndeletnicit cu viaţa practică, aceştia s-au făcut şi mai răi decât aceia vânzând ostenelile pentru slăviri şi laude. Căci de cele mai multe ori nu se osteneau netrebnicii pentru altceva, decât pentru fală şi iubire de slavă, primind în schimbul unor astfel de osteneli o plată de nimic. Fiindcă a tăcea necontenit, a se hrăni cu iarbă, a-şi acoperi trupul cu haine zdrenţoase şi a vieţui închişi în butoi, fără a aştepta vreo răsplată după moarte, întrece orice nebunie; precum nebunie este a primi răsplata pentru virtute în viaţa aceasta şi a te lua la întrecere pentru cununi de aici, şi a purta o luptă necontenită, lipsită de adevăratele cununi, şi osteneli care nu aduc mai mult decât sudoarea.

3. Iar câţi dintre iudei cinsteau această viaţă – şi aceştia sunt nepoţi ai lui Ionadab – primindu-i pe toţi cei ce voiau să vieţuiască astfel, îi introduceau în aceeaşi petrecere. Ei locuiau pururea în corturi, înfrânându-se de la vin şi de la toate câte ţin de vieţuirea molatică, ducând o viaţă sărăcăcioasă şi măsurată după trebuinţele neapărate ale trupului. Se îndeletniceau în schimb foarte mult cu deprinderile morale şi stăruiau mult în contemplaţie. De aceea se numeau esei, numele arătându-i că sunt înţelepţi. Simplu spunând, ei înfăptuiau scopul filozofiei lor, întrucât faptele lor nu erau în contrazicere cu făgăduinţele. Dar care era folosul acestor lupte şi al nevoinţei lor ostenicioase, odată ce tăgăduiau pe Hristos, orânduitorul luptei? Căci şi aceştia îşi pierdeau răsplata ostenelilor tăgăduind pe împărţitorul răsplăţilor şi al vieţii celei adevărate. De aceea şi ei au căzut din filozofie. Căci filozofia este împreunarea bunelor moravuri cu cunoştinţa despre Cel ce este. Din aceasta însă au căzut şi iudeii, şi elinii, respingând Înţelepciunea venită din cer şi încercând să filozofeze fără Hristos, singurul care a arătat cu fapta şi cu cuvântul, adevărata filozofie.

4. Căci El a tăiat cel dintâi calea acesteia cu viaţa Sa, arătându-ne o vieţuire curată şi ţinându-Şi pururea sufletul mai presus de patimile trupeşti, iar mai pe urmă dispreţuindu-l şi pe acesta, când mântuirea oamenilor plănuită de El I-a cerut moartea. El a învăţat prin acestea că cel ce şi-a ales să filozofeze drept trebuie să lepede toate cele plăcute ale vieţii şi să stăpânească cu putere peste osteneli şi patimi, dispreţuind trupul, ba să nu mai aibă nici sufletul în cinste (Fapte XX, 24), ci şi pe acesta să fie gata să-l dea când ar trebui să-l lepede pentru dovedirea virtuţii. Iar această purtare preluând-o, au imitat-o sfinţii apostoli, lepădându-se de viaţă îndată ce au fost chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s-au strămutat îndată la viaţa aspră şi ostenitoare, trecând prin toate greutăţile. Strâmtoraţi, necăjiţi, prigoniţi, petrecând în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea, urmând întru toate învăţătorului şi lăsându-ne prin viaţa lor chipul celei mai bune purtări (Evr. XI, 37). Dar, deoarece creştinii, care toţi sunt datori să-şi zugrăvească viaţa lor după acest chip, sau n-au vrut, sau au slăbit în voinţa de a-L imita, au rămas numai puţini care au putut să se ridice mai presus de turburările lumeşti şi să fugă de zarva oraşelor. Aceştia, ieşind afară din învălmăşeală, au îmbrăţişat viaţa singuratică, făcându-se icoana virtuţii apostolice. În loc de câştiguri, ei au ales sărăcia, pentru a nu fi împrăştiaţi; în loc de hrană măiestrit gătită, au preţuit mai mult pe cea simplă, din pricina răscolirii patimilor, împlinind trebuinţa trupului cu hrana întâmplătoare. Dispreţuind veşmintele moi şi peste trebuinţă ca pe-o născocire a moleşirii omeneşti, s-au folosit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochi, atâta câtă era de neapărată nevoie pentru trup. Socotind că e lucru neînţelept ca părăsind grija celor cereşti să-şi ocupe mintea cu cele de jos şi cu cele proprii dobitoacelor, n-au cunoscut lumea, fiind în afară de patimile omeneşti. Nu era între ei vreunul care să aibă mai multe decât altul şi vreunul care să aibă mai puţine decât celălalt, vreunul care să judece şi vreunul care să fie judecat.

5. Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa sa. Nu era unul bogat, iar altul sărac, nici nu se sfârşea unul de foame, ca altul să se spargă de sătul; căci dărnicia celor ce aveau de prisos împlinea trebuinţa celor lipsiţi. Erau toţi deopotrivă şi aveau aceleaşi drepturi, cei mai de frunte amestecându-se de bunăvoie cu cei mai smeriţi şi în felul acesta fiind scoasă afară inegalitatea. Mai bine zis, nu erau nici atunci deopotrivă, căci râvna celor ce se sileau să se smerească mai mult susţinea şi atunci inegalitatea, precum o susţine acum nebunia celor ce se iau la întrecere care să fie mai slăvit. Era scoasă afară pizma; era izgonită ponegrirea; fusese pusă pe fugă slava deşartă; era omorâtă mândria; erau împrăştiate toate pricinile de vrajbă. Căci erau morţi şi nesimţitori faţă de patimile cele mai puternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentru că dintru început s-au lepădat cu hotărâre de amintirea lor, ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stăruinţa de fiecare zi. Scurt vorbind, erau sfeşnice ce luminau în întuneric, stele nerătăcitoare, care străluceau în noaptea cea fără lumină a vieţii, faruri ale limanurilor, neclintite de furtună, arătând tuturor cu uşurinţă cum să scape nevătămaţi de năvala patimilor.

6. Dar acea petrecere plină de osârdie şi vieţuirea lor cerească a pălit pe încetul, ca o icoană, din negrija celor ce au copiat-o în diferite vremuri, ajungând la cea mai de pe urmă neasemănare şi depărtându-se cu desăvârşire de chipul cel dintâi. Căci cei ce ne-am răstignit lumii şi ne-am lepădat de viaţă, şi am încetat de a fi oameni, străduindu-ne de-a ne ridica la firea îngerilor prin acelaşi chip al nepătimirii, am început să ne uităm iarăşi cu dor la cele din urmă, turburând curăţia celor ce bine au vieţuit înainte de noi, prin griji lumeşti şi prin câştiguri blestemate. Prin nebăgarea noastră de seamă am făcut să fie huliţi cei ce puteau să fie slăviţi şi lăudaţi pentru virtutea lor. Coarnele plugului le ţinem păstrând o înfăţişare cuvioasă, dar nu ne-am făcut buni pentru Împărăţia cerurilor, pentru că ne-am întors la cele dindărăt şi ne prindem cu multă sârguinţă de cele ce suntem datori să le uităm. Căci nu ne mai gândim la lipsa de preţ şi la nestatornicia vieţii, şi nu mai luăm în seamă trebuinţa liniştirii pentru izbăvirea de vechile întinăciuni. În schimb preţuim îngrămădirea de lucruri şi cinstim griji care n-au legătură cu ţinta adevărată, iar râvna pentru cele materiale a biruit îndemnurile cele mântuitoare. Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm numai Împărăţia cerurilor. Noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului şi, depărtându-ne de purtarea Lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. El a spus: „Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele“ (Matei VI, 26); şi iarăşi: „Priviţi la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc“ (Matei VI, 23). Ba chiar a poruncit apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni, când le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa“ (Luca X, 7). El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele ce ne trebuiesc, decât sârguinţa noastră.

7. Noi însă nu ne oprim de-a agonisi pe pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă râvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. Oile vrem să ne dea din belşug lâna pentru trebuinţe; boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace, nutreţ; în sfârşit, vitele de povară să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în ţară cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre. Dar nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de câştig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grija spre ele. Iar pe urmă învinuim mai degrabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înşine pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor când ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel, mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri şi că nu alegem viaţa odinioară liniştită şi fericită (1 Tim. VI, 8–9) pentru altceva, decât ca, printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim, pe de o parte, de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câştigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi, chiar de cei ce trebuie să ne cinstească, ca o turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare, şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pentru ele, făcând teatru din adevărul de odinioară.

8. Astăzi, îndată ce şi-a luat cineva această cuvioasă schimă, până încă nu şi-a spălat petele sufletului şi nu şi-a şters din cugetare întipăririle vechilor păcate, ci se desfată încă slobod în nălucirile acestora, şi până nu şi-a povăţuit moravurile după regula făgăduinţei, nici nu ştie care este scopul filozofiei celei după Dumnezeu, şi-a şi însuşit o poză fariseică, dându-se pe sine de ceva mare după înfăţişare. El umblă în toate părţile purtând unelte al căror meşteşug nu l-a învăţat şi făgăduieşte, după înfăţişarea văzută, o ştiinţă de care încă nu s-a atins nici cu vârful buzelor, fiind stâncă în loc de liman, mormânt văruit în loc de biserică şi lup în loc de oaie, spre pierzarea celor amăgiţi de înfăţişarea lui. Căci când unii ca aceştia, fugind din mânăstiri fiindcă nu vor să ţină pravila vieţii, se destrăbălează prin oraşe, atunci traşi în jos de trebuinţele pântecelui, poartă, spre amăgirea celor mulţi, chipul evlaviei ca pe-o momeală. Ei primesc să facă toate la câte-i sileşte trebuinţa trupului. Căci nimic nu silniceşte pe om mai mult ca trebuinţa trupului, care născoceşte o ieşire iscusită din cele mai grele lipsuri, mai ales când se adaugă şi lenea, care face să sporească în chip viclean puterea de născocire a gândului. Slujesc, aşadar, aceştia pe la uşile celor bogaţi nu mai puţin ca paraziţii şi aleargă prin pieţe după aceştia ca nişte robi, alungind pe cei ce se apropie de dânşii. Împingând pe toţi la o parte, ei se silesc să le facă trecere uşoară acelora. Şi toate acestea le fac pentru mâncare, fiindcă nu s-au învăţat să-şi taie plăcerea de la mâncările gustoase, nici nu vor să poarte la brâu, ca Moise, cuiul care stinge trebuinţa. Căci dacă l-ar purta, ar cunoaşte că lăcomia este hotarul oricărei plăceri de mâncări şi lucrurile întâmplătoare, împlinind trebuinţa trupului, acoperă urâţeniile poftei care nu trebuie să vie.

9. De aceea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urâtă; şi dobânda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba şi sunt turburaţi cei de prin case cărora le e silă şi să-i mai privească, văzându-i că stăruie la uşi cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urât. Şi aşa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sunt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăşte cineva să creadă tâlharilor şi spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că mai uşor pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie de crezământ, care unelteşte în ascuns. Aceştia nici n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi la viaţa singuratică fără judecată, poate de vreo strâmtorare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câştigarea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce suferă de aceste boli nevindecabile este foarte greu.

10. Căci cum ar şi tâlcui cineva folosul sănătăţii celor ce n-au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar din scutece cu boala ofticii, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obişnuinţă, socotesc că nu se deosebeşte întru nimic de-o aptitudine firească. Se ştie că e de prisos orice cuvânt spre îndreptare când năzuinţa celor ce ascultă, înclinând spre mai rău, se împotriveşte cuvintelor date ca sfat. Mai ales când nădejdea hrăneşte pofta câştigului, patima închide auzul la sfat, încât îndemnurile spre cuminţire nu află nici o putinţă de străbatere, cugetul fiind întins spre câştigul dorit, chiar dacă este urât. Noi însă, o, iubiţilor, care socotim că de dorul virtuţii ne-am lepădat de viaţă şi am respins poftele lumeşti, şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne mai încâlcim în frământările vieţii, de ce mai clădim rău ceea ce am surpat bine mai ’nainte? De ce ascultăm de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzând dorinţele celor mai slabi prin sârguinţa noastră deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea spre lăcomia de avere?

11. Căci am fost rânduiţi de Domnul să tămăduim, nu să întărâtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai degrabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce foloseşte aproapelui ca nu cumva, urmând pornirilor noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai simpli să se smintească, dându-le prilej să poftească cele pământeşti. De ce punem atâta preţ pe materia pe care ne-am învăţat să o dispreţuim, legându-ne de bani şi de avuţii, şi împărţindu-ne mintea în multe şi nefolositoare griji? Râvna după ele ne depărtează de stăruinţa mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bunurile sufletului, iar pe de altă parte, ea duce în mare prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită fericire când văd pe cei ce au făgăduit să se îndeletnicească cu filozofia adevărată şi se laudă că sunt mai presus de plăceri, că se străduiesc pentru acestea mai tare ca ei. Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ai celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. De aceea nimenea să nu se plângă de cele spuse. Ci sau îndreptaţi cele ce s-au făcut în chip greşit prin nepăsarea celor mulţi spre ruşinea numelui, sau lepădaţi şi numele. Căci dacă e vorba să iubim înţelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgăduind înstrăinarea chiar şi de trup pentru curăţia trupului. Iar dacă vreunii râvnesc să câştige averi şi să se bucure de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cuvânt această filozofie, odată ce prin fapte îşi arată înstrăinarea faţă de ea şi săvârşesc lucruri străine de ceea ce au făgăduit, îmbrăcându-se cu nume cuvioase?

12. Sau nu socotim că e ruşinos să fim osândiţi de cei mai mici, pe care îi numim mireni, pentru rânduielile Mântuitorului călcate de noi şi să fim învăţaţi poruncile Lui de către cei ce ar trebui să le înveţe de la noi? Căci atunci când noi ne luptăm şi ei ne spun: „Sluga lui Hristos nu trebuie să se lupte, ci să fie blând cu toţi“ sau când noi ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „Dacă îţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa“, ce altceva fac, decât râd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor noastre cu făgăduinţa dată? Şi, de fapt, nu este nevoie să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate câte suntem siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat hotarul viei şi a adăugat-o locului său; altul a lăsat vitele sale în pământul tău; altul a abătut apa care curgea prin grădina ta. Prin urmare trebuie să te întărâţi şi să te faci mai rău decât cei cuprinşi de furii, certându-te cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu contemplarea făpturilor, trebuie să umble pe la judecătorii şi să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de vicleşuguri ca să izbutim în câştigarea unor lucruri ce nu ne folosesc la nimic.
De ce ne îngrijim de lucruri străine de pare că ar fi ale noastre, luând asupra noastră lanţurile grele ale materiei, şi n-ascultăm pe cel ce ne plânge ca pe nişte nenorociţi? „Vai, zice proorocul, celui ce-şi adună cele ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare.“ Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel ce zice: „S-au făcut urmăritorii noştri mai iuţi ca vulturii cerului“ (Plâng. IV, 19), iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu lucruri lumeşti, e vădit că, mişcându-ne noi mai anevoie la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care ne-a învăţat Pavel să fugim, zicând: „Fugiţi de desfrânare“ (1 Cor. VI, 18) şi de lăcomia de averi. Căci şi cei sprinteni în alergarea la ţintă, dacă nu-şi pun puterea cu încordare la lucru, rămân în urmă, de-i prind vrăjmaşii ce-i urmăresc, care au, poate, picioare mai iuţi.

13. Mare piedică le este dragostea de lucruri materiale celor ce se silesc spre virtute. Adeseori această dragoste aduce pierzare şi sufletului, şi trupului. Căci ce a pierdut pe Nabot din Izreel? (3 Regi XXI, 1 ş. u.) Nu i s-a făcut via pizmuită pricină de moarte, stârnind pizma vecinului Ahab împotriva sa? Şi ce le-a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să rămână afară de pământul făgăduinţei? Oare nu mulţimea vitelor? (Iosua XXII, 1 ş. u.) Ce a despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea turmelor de păşunat, care isca certuri necontenite între păstori până ce i-a învrăjbit cu totul unul cu altul? (Facere XIII, 1 ş. u.) Dacă, prin urmare, avuţiile aţâţă la pizmă pe invidioşi împotriva celor ce le au şi-i scoate pe cei împovăraţi de ele de la lucrurile mai de preţ, dacă taie rudenia şi aduce duşmănia între prieteni, dacă nu are nimic laolaltă cu viaţa viitoare şi nu aduce nici un folos însemnat vieţii din trup, de ce să ne depărtăm de la slujirea lui Dumnezeu, făcându-ne întregi slujitori deşertăciunii?
Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poartă grijă de ea? Străduinţa omenească dacă nu primeşte ajutorul lui Dumnezeu nu poate ajunge la ţintă. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruieşte bunuri desăvârşite chiar fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit străduinţa proprie acelora către care a zis Dumnezeu: „Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am suflat aceasta din mâinile voastre?“ (Agheu I, 6, 9). Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israil în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pământului? Au fost ei lipsiţi de mâncare? Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită trimiţându-le prepeliţe şi nu le trimitea cerul mană printr-o ploaie neobişnuită şi străină? Iar piatra lipsită de umezeală nu le dădea, când era lovită, şuvoi îmbelşugat de apă? (Ieşire XVI, 13; Deut. VIII, 4; Num. XI, 31; Sol. XIX, 9 ş. u.). În sfârşit, veşmintele şi încălţările nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire? (3 Regi XVII, 1 ş. u.)

14. Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile în puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare omenească? (Ieşire XXIV, 18). Căci pogorându-se după patruzeci de zile şi mâniindu-se pentru turnarea viţelului, îndată a sfărâmat tablele şi s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor (Ieşire XXXIV, 1 ş. u.; Deut. I, 1–2). Ce raţionament omenesc ar putea explica mulţimilor această minune? Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăştia din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deut. VIII, 3; Matei IV, 4). De ce, aşadar, tragem la pământ vieţuirea cea cerească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim de jur-împrejur gunoaie noi, „cei ce ne hrăneam odinioară cu mâncări alese“, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? (Plâng. IV, 5). Căci, când ne odihnim în cugetări strălucite şi arzătoare, ne nutrim cu mâncări alese. Iar când părăsim această stare şi suntem traşi în lucrurile pământeşti, ne adunăm în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu şi ne-o sprijinim pe carnea braţului, punând purtarea de grijă a Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a socotit ca pe cel mai mare păcat? (Iov XXXI, 1 ş. u.). Nu ne-am sfiit să facem ca cel ce-şi duce mâna la gură ca să şi-o sărute. Căci mulţi au obiceiul să-şi sărute mâinile, zicând că de la ele vine toată bunăstarea. Pe aceştia arătându-i Legea printr-un simbol zice: „Cel ce umblă pe mâini e necurat, şi cel ce umblă pururea pe patru picioare e necurat“ (Lev. XI, 1 ş. u.). Pe mâini umblă cel ce se întemeiază pe mâini şi toată nădejdea şi-o are în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a fiinţei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În sfârşit, cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupeşti.
De aceea, înţeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti: „Du-ţi piciorul rar spre prietenul tău, ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască“ (Prov. XXV, 17). Prin urmare, dacă unul turbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei“ (Ioan XV, 14); dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie urât.

15. Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urât cel ce se ocupă pururea de aceste trebuinţe şi niciodată nu se ridică la viaţa cea dreaptă, din pricină că nu are coapse deasupra picioarelor ca să sară cu ele de pe pământ? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare, mai întâi pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apropiindu-se puţin de pământ, se saltă dintr-o dată în văzduh, tot aşa raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce s-a coborât, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avântă iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridicând împreună cu sine nici unul din gândurile pământeşti. Pentru că a ţine drepte coapsele e propriu atât celor ce nu79(„Nu“ e omis în P. G. 79, 737C.) se bucură de multe plăceri şi nu se târăsc pururea pe jos, cât şi Sfintelor Puteri, care nu au lipsă câtuşi de puţin de cele trupeşti, nici nu trebuie să se încline spre ele. Iar aceasta arătând-o mai înainte marele Iezechil a zis: „Coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau înaripate“ (I, 7 ş. u.). Aceasta arată nepovârnirea voinţei şi sprinteneala firii lor spre cele inteligibile. Oamenilor însă le este destul de propriu să aibă coapsele înclinate. Uneori ei se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului se ocupă cu grija celor pământeşti atâta, cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri este lucrul într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională. Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan luptând cu Nahaş Amonitul l-a biruit umblând pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţei firii (1 Regi XIV, 1 ş. u.). Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se târa pe pântece – aşa se tălmăceşte Nahaş – să-şi ia pentru puţină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblând pe patru picioare, ca apoi, ridicându-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.

16. Dar ce nu ne învaţă şi istoria lui Işboşet? (2 Regi IV, 1 ş. u.). Să nu ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). Căci acela, fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă pază la uşă. Dar venind oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi dormitând au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorât pe Işboşet, aflându-l şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea, şi sufletul, şi simţirea, când stăpânesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grâu arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguinţă de curăţenia lor.
Că ceea ce înfăţişează Scriptura nu este istorie e vădit din textul însuşi: căci cum ar fi putut avea regele ca paznic o femeie, când trebuia să fie păzit de o mulţime de ostaşi şi să aibă în jurul lui toată pompa ce se cuvine unui rege? Sau cum ar fi putut să fie atât de lipsit, ca să pună tocmai pe această paznică să aleagă boabe de grâu? Dar adeseori în istorie se amestecă lucruri cu neputinţă de primit, pentru a se indica adevărul unor înţelesuri mai înalte. Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca paznică a simţurilor cugetarea. Când aceasta se dedă grijilor trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea. De aceea marele Avraam nu încredinţează femeii paza uşii (căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa.
Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui, cum zice Ecclesiastul? (Eccl. VI, 9).
Dar hrana şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup (1 Tim. VI, 8). De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon (Eccl. V, 15; VI, 9), împiedicând, din pricina sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi îngrijind, şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat. Căci în ce constă trebuinţa trupului, pe care, luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pâine şi apă. Dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări prin care trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât foarte puţin sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osândit de departe urâciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?

17. Dacă babilonienii, măcar că erau barbari, cucerind Ierusalimul după legea războiului, au respectat virtutea lui Ieremia şi i-au dat din belşug toate cele de trebuinţă (Ierem. XL, 1 ş. u.), şi anume nu numai cele pentru hrană, ci şi vasele din care este obicei să se servească cei ce mănâncă, cum nu vor respecta viaţa virtuoasă cei de acelaşi neam, care au cugetul curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar, spre a înţelege cele bune, şi care râvnesc virtutea? Căci chiar dacă n-au putut să ia asupra lor îndeletnicirea nevoinţei pentru dobândirea acesteia din pricina slăbiciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei ce se nevoiesc cu agonisirea ei. Doar cine a înduplecat pe Sunamita să-i zidească lui Elisei foişor şi să-i pună acolo o masă, un scaun, un pat şi un sfeşnic? (4 Regi IV, 1 ş. u.). Nu virtuţile bărbatului? Şi ce a îndemnat pe văduva aceea, când foametea bântuia peste tot pământul, să pună mai presus de trebuinţa sa slujirea proorocului? Desigur, dacă n-ar fi fost uimită de viaţa lui Ilie, nu ar fi scos puţina hrană a vieţii ei şi a copiilor ca să i-o dea lui, alegând înainte de vreme moartea pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspetelui (3 Regi XVII, 10 ş. u.).

18. Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli, şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzându-se cu o viaţă simplă şi înaintând, aşa zicând, de la puţinătatea trebuinţelor până la starea care nu mai are nici o trebuinţă, s-au aşezat aproape de Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi după trup, s-au făcut mai puternici decât cei ce le aveau pe toate, stând de vorbă cu cei ce purtau diademă cu atâta îndrăzneală, cu câtă nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme sau în ce putere s-a încrezut Ilie când i-a spus lui Ahab: „Nu eu turbur pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău“ (3 Regi XVIII, 17–18). Sau să privim cum stă Moise lui Faraon împotrivă, neavând nimic altceva ca temei de îndrăzneală decât virtutea. Iar Elisei i-a zis lui Ioram când se adunase oastea celor doi regi din Israel şi Iuda pentru război: „Viu este Domnul Puterilor înaintea Căruia am stat astăzi, că, dacă n-aş fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu m-aş fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă“ (4 Regi III, 14). El nu se temea nici de oştirea în mers, nici de mânia regelui, căreia, fiind vreme de război, era foarte uşor să-i dea drumul, cugetul lui fiind turburat de o pornire nestăpânită din pricina grijii războiului. Dar poate împărăţia pământească să facă lucruri asemănătoare cu cele pe care le face virtutea? Care porfiră poate despărţi un râu, ca cojocul lui Ilie (4 Regi II, 8–14), care diademă a tămăduit boli, ca ştergarele apostolilor? (Fapte XIX, 12). Proorocul a mustrat singur pe regele care săvârşise fărădelege, măcar că avea cu el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţâţat mânia, regele a întins mâna asupra proorocului, dar n-a putut nici să-l prindă pe acela, nici să-şi aducă mâna uscată la loc (3 Regi XIII, 4). Era o luptă între virtute şi puterea împărătească. Dar mai tare a fost biruinţa virtuţii, căci, fără să se lupte proorocul, virtutea a doborât pe vrăjmaş; stând în loc luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de război ai regelui s-au făcut privitori ai luptei şi mâna a rămas înţepenită, mărturisind virtuţii biruinţa.

19. Iar acestea le-au săvârşit fiindcă s-au hotărât să trăiască numai pentru suflet, lepădând trupul şi toate trebuinţele trupului. Faptul că n-au mai avut trebuinţă de nimic i-a înălţat peste toţi. Căci au ales mai bine să părăsească trupul şi să se izbăvească de viaţa în trup, decât să trădeze cinstea virtuţii sau să linguşească pe vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina vreunei trebuinţe trupeşti. Noi însă, când ne aflăm în vreo trebuinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi ca nişte căţei care mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le aruncă vreun ciolan de ros sau niscai firimituri în vreme ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai creştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute, chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru a câştiga ceea ce râvnim, fără să căutăm a ne însuşi vieţuirea sfinţilor a căror virtute zicem că ne-am hotărât să o urmăm. A venit odată, la Elisei, Naaman, căpetenia armatei din Siria, aducând cu el multe daruri. Ce a făcut proorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte? Oare nu i-a arătat ce trebuie să facă pentru pricina pentru care venise, printr-o slugă, neprimindu-l nici măcar să-l vadă, ca să nu se creadă că-i dă vindecarea pentru darurile aduse? (4 Regi V, 1 ş. u.). Iar acestea s-au spus nu ca să învăţăm a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo trebuinţă trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea, pe care noi am primit porunca să le dispreţuim. Pentru ce, aşadar, noi, părăsind scopul vieţuirii întru înţelepciune, ne îndeletnicim cu lucrarea pământului şi cu negustoria? Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu prin grijile noastre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura este o datorie obştească? Sârguinţa omenească doar taie pământul şi aruncă seminţele. Dar Dumnezeu este Cel care, prin ploi una după alta, încolţeşte seminţele făcându-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pământului; răsare soarele care încălzeşte pământul şi prin căldură cheamă plantele în sus; suflă în ele adieri potrivite cu vârsta roadelor pe care le nutreşte, adiind la început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva seminţele să fie arse şi înăbuşite de vânturi calde; iar pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminţei prin necontenite suflări în teaca seminţelor, întărind boaba prin flacăra căldurii, iar hoaspelor dându-le vânturi la vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, osteneala omului s-a dovedit zadarnică şi silinţa noastră neputincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu. Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a lipsit nici una din acestea pentru desăvârşirea rodului. Însă ploaia prea multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele fie pe când erau în spic, fie când erau adunate. Ba uneori se întâmplă că, chiar adunate în jitniţe, le strică viermele, răpindu-ţi-se, aşa zicând, masa gătită de dinaintea gurii.

20. Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră, dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, şi cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? Desigur că, dacă Dumnezeu vrea ca noi să trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie, sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit, în orice caz, nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii şi al înţelepciunii. Bine este, aşadar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vor şi, chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câştigul celor care au început această vieţuire dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor.
Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge după noi; să căutăm singurătatea ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă că au părăsit oraşele şi au locuit între pietre şi s-au făcut ca nişte porumbiţe singuratice (Isaia LIX, 11); iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele (Matei III, 1 ş. u.) cei îmbrăcaţi în haine de mătase, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau, deşi erau potrivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa virtuoasă a bărbatului tăia simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strâmtorare.

21. Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decât bogăţia şi viaţa liniştită mai slăvită decât mulţimea aurului. Câţi bogaţi nu erau în vremea aceea care gândeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiţi de tăcere şi daţi uitării, pe când minunea celui fără slavă e cântată până azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le e scumpă tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lăudată şi să-şi răspândească faima care-i vesteşte frumuseţile. Să încetăm de a ne mai hrăni ca vitele ca să câştigăm destoinicia păstorului; să părăsim negustoria blestemată ca să câştigăm mărgăritarul de mult preţ; să fugim de lucrarea pământului care răsare spini şi mărăcini ca să ne facem lucrători şi păzitori ai raiului. Să aruncăm tot şi să alegem viaţa liniştită ca să ruşinăm pe cei ce ne hulesc acum, învinuindu-ne de câştig. Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc ca îndreptarea cu blândeţe a celor huliţi. Schimbarea celor huliţi se preface în ruşine pentru cei care hulesc.
Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor, ruşine cu adevărat, pentru care suntem luaţi în râs toţi, pe drept cuvânt.
Astăzi, îndată ce a intrat cineva în viaţa monahicească şi a învăţat felurile nevoinţei, cum să se roage adică şi când, şi care este felul de trai, se face îndată învăţător pentru lucrurile pe care nu le-a învăţat; şi începe să atragă ucenici cu grămada, având el însuşi încă lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult, cu cât socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Căci acestea au lipsă mai întâi de curăţirea vechilor întinăciuni, pe urmă de multă luare-aminte ca să primească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi închipuie că nu mai e nimic altceva decât nevoinţa trupească cum va îndrepta purtările celor supuşi? Cum va preschimba pe cei stăpâniţi de un obicei rău? Cum va ajuta celor războiţi de patimi necunoscând câtuşi de puţin războiul din minte sau cum va tămădui rănile primite în război, câtă vreme el însuşi zace de răni şi are lipsă de legături?

22. Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură multă pentru a fi dobândit. Numai meşteşugul meşteşugurilor (arta artelor) se practică fără învăţătură. N-ar îndrăzni să se apuce de lucrarea pământului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinei vreunul neînvăţat. Cel din urmă s-ar face de ruşine prin faptul că nu le poate folosi cu nimic celor ce suferă, ba le face boala şi mai grea; iar cel dintâi, prin faptul că face pământul cel mai bun, înţelenit şi părăginit. Numai de evlavie îndrăznesc să se apuce toţi neisprăviţii ca de ceva ce e mai uşor ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbândit ca pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că încă nu a primit (Filip III, 13), susţin că cunosc cu de-amănuntul cei ce nu ştiu nici măcar că nu cunosc. De aceea a ajuns dispreţuită viaţa monahală şi cei ce se îndeletnicesc cu ea sunt luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de cel care ieri ducea apă în crâşmă, văzându-l azi ca învăţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care de-abia azi dimineaţă s-a retras din ticăloşiile vieţii de oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mulţime de ucenici după el? Dacă aceştia ar fi fost convinşi că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la evlavie şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest lucru, ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile lor. Dar câtă vreme nu-şi dau seama de aceasta şi socotesc că e lucru de slavă să stea în fruntea altora, se rostogolesc cu uşurinţă în această prăpastie şi cred că este uşor să se arunce în cuptorul aprins, stârnind râsul celor ce le cunosc viaţa de ieri şi mânia lui Dumnezeu pentru această îndrăzneală necugetată.

23. Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mânia lui Dumnezeu (1 Regi III, 12 ş. u.), nici bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească, fiindcă n-a purtat grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mânie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea datorată vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşat, numai pentru dragostea de slavă. De aceea mustrând Domnul la aparenţă pe farisei le zice: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un prozelit, şi când îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei îndoit decât voi“ (Matei XXIII, 15). Căci, de fapt, prin înfruntarea acelora îi mustră pe cei ce vor fi stăpâniţi pe urmă de aceleaşi greşeli, ca, luând aminte la acel „vai“, să-şi înfrâneze pofta lor necuvenită după slava de la oameni, dându-şi seama că ameninţarea lor este mai înfricoşată. Ruşineze-i pe aceştia şi Iov (Iov I,1–2), fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de supraveghere, deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă pentru cei de sub grija lor. Căci dacă acela, voind ca fiii săi să fie curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea în fiecare zi jertfe pentru ei, zicând: „Se poate ca fiii mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dumnezeu“ (Iov I, 5), cum îndrăznesc aceştia, care nu pot deosebi nici măcar păcatele văzute pentru că praful din lupta cu patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor supravegherea altora şi cum primesc să tămăduiască pe alţii până ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă nu pot, pe temeiul biruinţei lor, să-i călăuzească pe alţii de asemenea la biruinţă?

24. Căci trebuie mai întâi să se lupte cu patimile şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâmplate în cursul luptei ca apoi, pe baza celor ce li s-au întâmplat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai ’nainte cursul şi meşteşugul războiului. Fiindcă sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc meşteşugul biruinţei, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de noapte, n-au urmat legilor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea cu de-amănuntul spre cursele vrăjmaşilor. Aceasta a făcut-o simbolic şi Iisus al lui Navi, care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea nopţii, a poruncit să se scoată pietre din mijlocul râului şi să le zidească afară de râu, şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul (Iosua IV, 1 ş. u.). El a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebuie scoase la arătare gândurile adânci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stâlp în văzul altora, spre a nu se ascunde cu pizmă cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul să cunoască chipul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se hotărăsc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi experienţa unora să fie spre învăţătura altora. Dar acestea nu le văd aceia, nici nu ascultă de alţii care li le spun. Vrând să aibă numai ei cunoştinţa, poruncesc fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi pe bani, punând toată slava lor în a sta în fruntea mai multora. Este o adevărată întrecere între ei, fiecare luptând să nu poarte în convoi, după el, un număr mai mic de robi ca ceilalţi, dovedind astfel o stare sufletească mai degrabă de cârciumari, decât de învăţători.

25. Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. Înveţe cei ce vor, de la Avimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul, ci fapta duce pe începători la imitare. Cel dintâi, adunând o sarcină de lemne după ce a purtat-o, a zis: „Faceţi şi voi în felul în care m-aţi văzut pe mine“ (Jud. IX, 48). Iar celălalt, învăţându-i să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: „Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi“ (Jud. VII, 17). De asemenea Apostolul zice: „Trebuinţelor mele şi ale celor ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea“ (Fapte XX, 34). Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie ceva despre acestea din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept (Zah. XI, 17 ş. u.). Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge deodată cu încetarea ei şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele lipsite de contemplaţie se veştejesc. Astfel, cei ce şi-au legat sabia nu la şold, ci la braţ, nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ, cei ce vor să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine.

26. Astfel şi Nahaş Amonitul (1 Regi XI, 1 ş. u.), care se tălmăceşte şarpe, ameninţă pe Israil cel străvăzător să-i scoată tot ochiul drept, ca să nu mai aibă nici o înţelegere dreaptă care să-l călăuzească la fapta dreaptă. El ştia că înţelegerea este pricina marii înaintări a celor ce vin de la contemplaţie la viaţa practică. Căci unii ca aceştia săvârşesc fără greşeală ceea ce văd înainte, prin ochii pătrunzători ai cunoştinţei.
Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva care a gustat liniştea şi a început, cât de cât, să se ocupe cu contemplaţia să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă aşa de vestită, pe care le-a spus-o Iotam sihemiţilor, zicând: „Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: Vino şi împărăteşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută“ (Jud. IX, 5 ş. u.). Căci pilda spune nu de copacii raiului, ci de-ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel, precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.

27. Iar blestemul pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. „Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele.“ Aşa şi între oameni: odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie atât pentru cei ce s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt, neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le fac foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască cu îndelungă răbdare.

28. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan (Ieşire XXV, 31 ş. u.). Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile, şi întinăciunile celor mai mici până ce este neprimejdios de a le purta. Căci, desigur, dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat curăţind mâinile celui ce se spală primeşte însăşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel de pete nu poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea obişnuieşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, turburând-o prin desfăşurările cuvântului ca prin nişte culori necurate.
Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor.

29. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: „Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute“ (2 Cor. II, 11). Iar minunatul Iov se întreabă nedumerit: „Cine ne va descoperi faţa veşmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşeala armurii lui? Iar porţile feţei lui cine le va deschide?“ (XLI, 5–6) Ceea ce zice, este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată uriciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă.“ Acestea le spune dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru de va aluneca securea“ (Eccl. X, 9). Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le desparte din împreunare, şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bune de cele părute bune, de nu va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli primejdia, ca cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi.

30. Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Eliseu tăind un copac lângă Iordan şi securea căzându-i în râu, aflându-se în primejdie, strigă către învăţător, zicând: „Vai, stăpâne, aceasta o luasem împrumut“ (4 Regi VI, 5). Iar aceasta o păţesc acei care, din lucruri rău auzite, se apucă să înveţe pe alţii şi la sfârşit îşi dau seama de neputinţa lor, deoarece nu grăiesc din destoinicia proprie. Căci îndată ce sunt dovediţi că spun ceva contrar cu ceea ce trebuie îşi mărturisesc neştiinţa, primejduindu-se în cuvântul luat împrumut. De aceea şi marele Eliseu aruncând un lemn la fund a făcut să iasă la suprafaţă toporul scăpat de ucenic, adică a lămurit înţelesul care era socotit că s-a ascuns în adânc şi l-a adus la vederea ascultătorilor. Iordanul înseamnă cuvântul pocăinţei, căci acolo se săvârşea de Ioan botezul pocăinţei. Iar cel ce nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci dezvăluind bunătatea ascunsă îi face pe ascultători să vină la dispreţul ei, aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce înseamnă lemnul care apare aducând din adânc securea şi făcând-o să plutească pe deasupra? Căci înainte de cruce era ascuns cuvântul despre pocăinţă. De aceea şi cel ce voise să spună ceva despre ea a fost mustrat îndată pentru îndrăzneală. Dar după cruce s-a făcut tuturor lămurit, arătându-se la vremea sa prin cruce.

31. Acestea le spun nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici împiedicându-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci îndemnându-i ca mai întâi să ia asupra lor deprinderea virtuţii, pe măsura mărimii lucrului. Să nu se apuce dintr-odată de acest lucru, gândindu-se la partea lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face învăţăceii, ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei din afară, fără să se gândească şi la primejdia care urmează. Şi să nu prefacă înainte de aşezarea păcii uneltele de război în unelte de plugărie. După ce am supus adică toate patimile şi nu ne mai turbură duşmani din nici o parte, şi astfel nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare, bine este să plugărim pe alţii. Dar până ce ne stăpânesc patimile şi dăinuieşte războiul împotriva cugetului trupesc, nu trebuie să ne luăm mâinile de pe arme, ci neîncetat trebuie să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne robească cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerită cugetare încă nu socotesc că au biruit, le zice cuvântul, îndemnându-i: „Prefaceţi săbiile voastre în fiare de plug şi lăncile voastre în seceri“ (Isaia II, 4). Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace în deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor mulţi, să-şi mute puterile sufleteşti de la deprinderea războinică la plugărirea acelora care sunt înfundaţi încă în faptele răutăţii. Dar tot aşa pe cei ce au încercat peste puterea lor să facă aceasta înainte de a ajunge la o asemenea stare fie din neexperienţă, fie din lipsă de judecată îi sfătuieşte lucrul dimpotrivă: „Prefaceţi fiarele voastre de pluguri în săbii şi secerile voastre în lănci“.

32. Căci la ce ne foloseşte plugăria câtă vreme dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedică să ne bucurăm de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă vrăjmaşilor decât celor ce s-au ostenit? De aceea poate nu le îngăduie Dumnezeu israiltenilor, care luptau încă în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria, ca aceasta să nu-i împiedice de la deprinderile războinice. Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mâna lor, îi sfătuieşte să se ocupe cu ea, zicând: „Când veţi intra în pământul făgăduinţei, sădiţi în el tot pomul roditor“ (Lev. XIX, 23), dar înainte de a intra să nu sădiţi. Sădirea urmează după intrare. Şi pe drept cuvânt. Căci înainte de desăvârşire cele sădite nu sunt sigure, mai ales că cei ce vor să sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul celor nestatornici. Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rânduială şi o însuşire, ca şi în oricare altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sunt atraşi de lucrurile mai plăcute sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul rânduielii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rahelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămâna ei de ani (Facere XXIX, 16 ş. u.). Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii trebuie, aşadar, să nu meargă de la sfârşit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârşire.

33. În felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea râvnită, şi va călăuzi şi pe cei supuşi, fără greşeală, spre ţinta virtuţii. Dar cei mai mulţi, fără să fi făcut vreo osteneală şi fără să fi izbândit vreun lucru mic sau mare de-al evlaviei, aleargă la întâmplare în numele ei, dovedind o cumplită lipsă de judecată odată ce nu socotesc aceasta ca o primejdie. Ei nu numai că nu îngăduie nimănui să-i îndemne la lucru, ci, colindând prin uliţele strâmte, atrag în jurul lor pe toţi cei ce se nimeresc, făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora care îşi tocmesc oameni plătiţi, făcând cu ei învoieli despre hrană şi îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, dorind să apară înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe mâini, şi să se înfăţişeze cu toată pompa de care sunt înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în făţărnicie teatrală, dacă vor să nu fie părăsiţi de cei care fac această slujbă, trebuie să le dăruiască multe pentru împlinirea plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor. Ei trebuie să facă asemenea unui vizitiu care dă frâu liber cailor şi îi lasă pe drumul voilor lor, din care pricină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnindu-se de toate câte le vin în cale, nefiind nimenea care să-i oprească şi să-i împiedice din pornirea lor fără rânduială.

34. Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Iezechil, care îi plânge pe cei ce procură mijloace pentru plăcerile altora şi se potrivesc voilor fiecăruia, îngrămădindu-şi lor pe „vai“. Căci zice: „Vai de cele ce cos perinuţe pentru toate coatele şi fac văluri pentru orice cap, de orice vârstă, spre a pierde suflete pentru o mână de orz şi pentru o bucată de pâine“ (Iez. XIII, 18–19). La fel şi aceştia, adunându-şi cele de trebuinţă din danii şi îmbrăcându-se în veşminte cusute din stofe moi, ruşinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tâlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbătească şi pierzând suflete pe care nu trebuia să le omoare. Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevăratul Învăţător, respingând cu toată puterea slujba de conducere a altora. Căci zice acela către învăţăceii Săi: „Iar voi să nu vă numiţi Rabi“ (Matei XXIII, 8). Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a apostolilor le-a dat sfatul să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuie pe sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi aceia? Sau, poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a fi, ci numai de a se numi?

35. Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe unul şi pe al doilea ar fi silit să conducă şi pe mai mulţi, mai întâi să se probeze pe sine cu de-amănuntul dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă decât prin cuvânt cele ce trebuiesc făcute, înfăţişându-şi viaţa sa ca chip al virtuţii celor ce vor să înveţe. S-o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe urmă să ştie că trebuie să lupte pentru începători nu mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el, aşa va da socoteală şi pentru aceia odată ce a primit să se îngrijească de mântuirea lor. De aceea şi sfinţii se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei înşişi în virtute, ci din starea dintâi să-i mute la o stare mai bună. Astfel, Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim din fugar mucenic; Ilie l-a făcut pe Eliseu din plugar prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decât pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decât pe sine. Căci cu toate că şi sârguinţa lor însăşi le-a ajutat acestor învăţăcei la dobândirea virtuţii, dar toată pricina sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţători care au putut să aprindă scânteia înăbuşită a râvnei lor spre o mai mare creştere, făcând-o să lumineze. Prin aceasta învăţătorii lor s-au făcut gură a lui Dumnezeu, slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea“.

36. Iată cum îi arată Dumnezeu lui Iezechil slujba de învăţător, învăţându-l ce fel din ce fel să-i facă pe învăţăcei: „Iar tu, fiul omului, zice, ia-ţi o cărămidă şi pune-o înaintea feţei tale, şi închipuie pe ea cetatea Ierusalimului“ (Iez. IV, 1). Prin aceasta ne dă să înţelegem că învăţătorul face pe învăţăcel din lut, biserică sfântă. Bine s-a spus şi cuvântul „pune-o înaintea feţei tale“, căci îmbunătăţirea învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în vederea învăţătorului. Pentru că înrâurirea neîncetată a pildelor bune întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele care nu sunt prea învârtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut Ghehazi şi Iuda, cel dintâi prin furt, iar cel de-al doilea prin trădare, fiindcă s-au ascuns pe ei de ochii învăţătorului. Dacă ar fi stăruit pe lângă cei înţelepţi, nu ar fi greşit fiecare dintre ei. Iar că din negrija învăţăceilor îi vine primejdie şi învăţătorului, a arătat Dumnezeu tot acolo prin următoarele cuvinte, zicând: „Şi vei pune o tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi ea“ (Iez. IV, 3). Căci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa celui fără grijă, după ce l-a făcut din cărămidă cetate, trebuie să-i vestească pedepsele care ameninţă pe cei ce cad iarăşi din această stare, ca, făcându-se acestea zid, să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru că poruncind aceasta lui Iezechil, îi zice: „Fiul omului, te-am pus pe tine străjer casei lui Israil şi de vei vedea sabia venind, şi nu vei prevesti, şi va lua pe careva dintre ei, sufletul lui din mâna ta îl voi cere“ (Iez. XXXIII, 7–8).

37. Un asemenea zid îşi pune şi Moise sieşi, zicând israiltenilor: „Ia aminte la tine, să nu cauţi să urmezi lor, după ce au fost stârpiţi de tine“ (Deut. VII, 2–3). Căci se întâmplă celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedica intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă. Căci se întâmplă ca unele dintre patimi, după ce au fost îmblânzite şi învăţate să mănânce iarbă la fel cu boii, să se sălbăticească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi recapete cruzimea fiarelor. Ca să nu se întâmple, aşadar, aceasta, zice: „Să nu cauţi să urmezi lor după ce au fost nimiciţi de tine“, ca nu cumva sufletul, câştigând deprinderea de a se îndulci cu asemenea năluciri, să se întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacov că acestea, atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat, vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urâte, ascunde pe zeii străini în Sihem (Facere XXXV, 4 ş. u.). Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde şi le pierde pe acestea nu pentru o vreme scurtă, ci „până în ziua de azi“, adică pentru tot timpul, întrucât „azi“ se prelungeşte cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de faţă. Iar Sihem înseamnă luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor (Facere XXXV, 1 ş. u.). De aceea Iacov îi dă Sihemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor.

38. De fapt Iacov, spunându-le lor că a cucerit Sihemul cu sabie şi arc (Facere XLVIII, 22), arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sihemului. S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sihem şi a ţine un idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sihem e lucru de laudă; iar a ţine un idol în ascunziş e lucru de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce ţine idol în ascunziş!“ (Deut. XXVII, 15) Şi, de fapt, nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ şi nu se mai arată vederii se şterge cu vremea şi din amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit, pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu uşurinţă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel, că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte, şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.

39. Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol, când zice: „Pământul pe care umblaţi se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a neamurilor“. Căci îndată ce s-a mişcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtuţii s-a mişcat şi aceasta, fiind un pământ împreună-schimbător. De aceea, chiar de la început nu trebuie să se lase trecere spre cugetare nălucirilor care obişnuiesc să vatăme gândul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate (căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila şi fără să vrea de către patimi. De aceea şi legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pândeşte călcâiul (Facere III, 15).80(Vezi această tâlcuire a locului şi la Sfântul Ioan Casian în Despre cele opt gânduri ale răutăţii (supra pp. 101–103).) Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar silinţa noastră este să frângem însăşi prima răsărire a plăcerii, căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolaltă (Jud. XV, 4). Căci cel ce poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la ţintă), va vădi din compararea sfârşiturilor (cozilor) întreolaltă ticăloşia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe faţă.

40. Pentru ca ceea ce s-a spus să fie mai lămurit, voi dezvălui cele de mai sus cu pilda a două gânduri. Aceasta va da şi celorlalte crezământ adevărat. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei deşarte şi dă înfăţişări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzând alunecările primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temniţele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâi acest gând îl încântă pe cineva cu preoţia sau cu viaţa sa de monah desăvârşit, făcând pe mulţi să vină la el pentru folos; apoi din cuvânt şi faptă îl face să-şi închipuie că şi-a agonisit un nume bun. Şi astfel, după ce l-a încercuit de-ajuns cu asemenea cugetări şi l-a atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie aşa-zis cuvioasă, îi duce îndrăznirea conştiinţei spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă ruşine. Cel ce vrea, aşadar, să lege cozile să ia aminte la sfârşiturile la care vor să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deşarte şi necinstea curviei, şi când le va vedea limpede împotrivindu-se întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson.
Iară gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârşit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfârşit pe cel al întristării. Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, după ce le-a înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea. Să se gândească, aşadar, cel ce luptă nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la sfârşiturile amândurora. Şi când îşi va înfăţişa întristarea care urmează amândurora, să ştie că le-a legat coadă de coadă şi prin darea la iveală a nimicit semănăturile celor de alt neam.

41. Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atât de mare ştiinţă şi experienţă, să se gândească cei ce primesc să conducă pe alţii de câtă cunoştinţă au ei trebuinţă ca să călăuzească cu înţelepciune şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus, şi să-i înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l zdrobească pe vrăjmaşul însuşi. Căci acest război este mai greu decât lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale atleţilor care uşor pot să se ridice. Dar aici cad suflete care, odată răsturnate, anevoie mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptând încă cu viaţa pătimaşă şi fiind stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu din suflete cugetătoare, ar auzi, desigur, cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sânge“ (3 Regi V, 5). Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu e propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi înfigându-l afară de tabără, arată, de asemenea, că învăţătorul trebuie să fie cât mai departe de zarva războiului şi să locuiască departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o viaţă paşnică şi nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei care să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic.

42. Căci a iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el înseamnă a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat şi potrivit este într-adevăr întemeiat. Altfel judecă meşterul şi altfel cel fără meşteşug lucrurile meşteşugului. Cel dintâi are ca regulă ştiinţa; celălalt, socotinţa că aşa s-ar cuveni. Dar socotinţa aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Căci ce este mai neraţional la vedere decât ca să poruncească cârmaciul unei corăbii purtate pe-o dungă în plutirea numită dreaptă de corăbieri, să şadă corăbierii lângă peretele cufundat, părăsindu-l pe cel care stă în sus, măcar că şi vântul îi împinge spre peretele pe care acela a poruncit să-l îngreuneze? După dreapta socotinţă s-ar cuveni să-i sfătuiască să îngreuneze peretele ce stă ridicat, nu să alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc ascultă mai bine de cârmaci decât de socotinţele lor. Căci nevoia îi înduplecă să asculte de meşteşugul celui ce a luat în mâna lui grija mântuirii lor, deşi ceea ce li se porunceşte, socotind după cele ce văd, nu li se pare convingător. Aşadar, cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lăsându-şi toate socotinţele să-şi supună gândurile meşteşugului celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania care, crezând că înşală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt (Fapte V, 1 ş. u.).

43. Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie vieţile sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Eliseu de lume ca să urmeze învăţătorului său? „Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor“ (3 Regi XIX, 19). Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: Voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica de la dreapta lui hotărâre, ştiind că amânarea adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? (Luca XVIII, 22). Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vor să se curăţească în rugăciunea cea mare să-şi radă tot trupul (Lev. IV, 8; Num. VIII, 6–7), le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin turburaţi de amintirile lor.

44. Chivotul a făcut vacile cele înjugate la căruţa lui să-şi uite de fire. Căci deşi viţeii erau ţinuţi acasă, despărţiţi de ele, iar pe de altă parte nimenea nu le silea, au făcut drumul fără greşeală, neabătându-se nici la dreapta, nici la stânga şi nevădindu-şi prin întoarcerea grumazului dragostea de viţei, nici arătându-şi prin muget durerea pentru despărţirea de ei. Ci, apăsate de povara chivotului şi stăpânite şi de legea neînduplecată a firii, ele au mers totuşi drept înainte, ca la o poruncă, neabătându-se deloc de la calea dreaptă (3 Regi VI, 1 ş. u.), legătura firii fiind biruită de respectul chivotului ce-l purtau. Dacă vacile acelea s-au purtat aşa, de ce n-ar face la fel şi cei ce vor să ridice chivotul inteligibil? Ar trebui să facă aceasta chiar mai mult decât vacile, ca să nu fie mustrată firea raţională de către firea neraţională prin compararea faptelor libere ale aceleia cu cele din necesitate ale acesteia, întrucât aceea nu face prin judecată cele ce le fac fiinţele neraţionale din necesitate. Poate şi Iosif de aceea rătăcea prin pustie, deoarece căuta prin legăturile de familie ţinutul desăvârşirii. De aceea şi omul care, în fond, îl întreabă de pricina rătăcirii, aflând că aceasta este alipirea faţă de ai săi (căci nu ar fi zis de ei că pasc, ci că păstoresc, de n-ar fi avut o judecată greşită despre meşteşug), zice către el: „Au plecat de aici, căci i-am auzit zicând: Să mergem în Dotain“ (Facere XXXVII, 17 ş. u.). Dar Dotain se tălmăceşte „părăsire destulă“. Prin aceasta îl învaţă pe cel care rătăceşte încă, prin alipirea la cele ce ţin de trup, că nu se poate ajunge altfel la desăvârşire, decât părăsind îndeajuns dragostea pentru rudeniile după trup.

45. Căci chiar dacă ar părăsi cineva Haranul, care înfăţişează simţurile (căci se tălmăceşte „peşteri“), şi ar ieşi din valea Hebronului, adică din faptele de necinste, şi din pustie, unde se rătăceşte cel ce caută desăvârşirea, dacă nu s-a lepădat de toate în chip îndestulător, nu va avea nici un folos de îndelungata lui nevoinţă, neajungând la desăvârşire, din pricina dragostei pentru familie. Dar şi Domnul, îndreptând pe Maria Născătoarea de Dumnezeu, care îl căuta între rudenii (Luca II, 44), şi socotind nevrednic de Sine pe cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe El (Matei X, 37), cere, precum se cuvine, părăsirea legăturilor familiale.
Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din turburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze prin drumuri dese rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor noi şi toată sârguinţa să le fie spre a şterge vechile închipuiri. Desigur, liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vremea de turburarea gândurilor necurate. Căci dacă vor aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea, să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna-petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii.

46. Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejele din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos celor ce s-au strămutat la virtute să se bucure de aceleaşi lucruri de care s-au despărţit, dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le turbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora sunt slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima care, de obicei, este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. De aceea Moise a poruncit celor ce vor să nu pătimească nimic de la duşmanul pierzător să rămână înăuntrul porţilor, zicând: „Să nu ieşiţi nici unul din casa voastră, ca să nu vă atingă pierzătorul“ (Ieşire XII, 22). Iar Ieremia e vădit că porunceşte acelaşi lucru când zice: „Nu plecaţi la câmp şi nu umblaţi pe drumuri, căci sabia duşmanilor se află de jur-împrejur“ (Ierem. VI, 25). Căci e propriu numai luptătorilor viteji să meargă întru întâmpinarea duşmanilor şi să scape nevătămaţi de cursele lor. Iar dacă e careva din cei ce nu ştiu încă să se lupte, să rămână nesupărat acasă, asigurându-şi neprimejduirea prin liniştea sa. Aşa era Iisus al lui Navi, despre care s-a scris: „Iar slujitorul Iisus, fiind încă tânăr, nu ieşea afară din cort“ (Ieşire XXXIII, 11). Căci ştia din istoria lui Avel că cei ce pleacă la câmp sunt ucişi de fraţii şi de prietenii după trup, pentru că ies la luptă înainte de vreme (Facere IV, 8 ş. u.).

47. Nu mai puţin se poate învăţa din istoria Dinei că este propriu cugetării copilăreşti şi femeieşti să încerce lucruri peste deprinderea ei şi să fie amăgită de închipuirea ce şi-o face despre destoinicia proprie (Facere XXXIV, 1 ş. u.). Căci dacă aceea n-ar fi pornit prea curând la vederea lucrurilor din ţinut, socotindu-se că e tare, şi n-ar fi fost vrăjită de farmecul lor, nu i s-ar fi stricat înainte de vreme puterea de discernământ a sufletului, amăgită de nălucirea lucrurilor ce cad sub simţuri, şi deci n-ar fi ajuns la împreunare încă nelegitimă cu raţionamentul bărbătesc. Cunoscând Dumnezeu această patimă din oameni, adică cea a înaltei păreri de sine, şi voind să o smulgă cu rădăcini cu tot din deprinderea noastră, zice către legiuitorul Moise: „Faceţi evlavioşi pe fiii lui Israel“ (Lev. XV, 31 ş. u.; Septuaginta)81(Când citatele se află numai în Septuaginta, adică în ediţia din 1914 a Sfântului Sinod, am menţionat LXX sau Septuaginta.). El ştia că cel ce ia asupra sa înainte de vreme lupte care întrec puterile sale este străin de evlavie. Prin urmare, să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în turburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la mare depărtare de zgomotele ce răsună de jur-împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în poartă, ca Lot (Facere XIX, 15 ş. u.), rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară, ca marele Moise (Ieşire XIX, 12), ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor, precum zice: „Când voi ieşi din cetate şi voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile“ (Ieşire IX, 29).

48. Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele, şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe încetul şi acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu, asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vor să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai în sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-se la vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot aşa, este uşor a goli formele care dau naştere patimilor când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înlăuntru, ca pe un torent formele supuse simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a curăţi peste tot mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l turbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii.

49. De asemenea, pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. De aceea şi proorocul porunceşte să se nimicească sămânţa din Babilon (Isaia XIV, 22), sfătuind să se stârpească formele până ce sunt încă în tecile simţurilor, ca nu cumva căzând în pământul cugetării să odrăslească şi, adăpate fiind cu ploile îmbelşugate şi nefolositoare ale unei purtări de grijă necontenite, să aducă rodul înmulţit al păcatului. Iar alt prooroc fericeşte pe cei ce nu primesc nici puii patimilor, ci îi omoară împreună cu mama de care sunt încă lipiţi: „Fericit, zice, cel ce va lua şi va izbi de piatră pruncii tăi“ (Ps. CXXXVI, 9). Dar poate şi marele Iov, gândindu-se la sine, ne dă să înţelegem un asemenea lucru, zicând că papura şi rogozul sunt hrănite de baltă (Iov VIII, 11–12), iar când e lipsită de râu, toată planta se usucă; şi că leul furnicar se prăpădeşte când nu mai are ce mânca (ibidem). Căci vrând marele Iov să arate cursele pe care le întinde patima, i-a născocit un nume compus de la leul cel foarte îndrăzneţ şi de la furnica cea foarte măruntă. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai mărunte, furişându-se pe nebăgate de seamă, ca o furnică, dar la sfârşit se umflă aşa de tare, că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De aceea luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de atunci de când vin ca o furnică, punând în faţă puţinătatea, ca o momeală. Căci de vor ajunge la puterea leului, va fi foarte greu să le biruiască şi tare îl vor strâmtora. Trebuie să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simţuri. Căci acestea hrănesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului.

50. De aceea legiuitorul a pregătit şi templului îngrădituri la ferestre (Ieşire XXVII, 1 ş. u.), însemnând prin aceasta că cei ce vor să-şi păzească cugetarea lor curată ca pe un templu trebuie să-şi îngrădească înaintea simţurilor piedici din gândurile care se înfricoşează de judecata viitoare, precum s-au întocmit acolo îngrădituri la ferestre, ca să nu pătrundă nimic din cele necurate. Acestea au rostul să oprească intrarea formelor necurate, care vor să se strecoare înăuntru. Poate de aceea s-a îmbolnăvit Ahozia, căzând de pe fereastra cu gratii (4 Regi I, 2). Căci a cădea de pe fereastra cu gratii înseamnă a nesocoti gândurile răsplătirii viitoare în vremea ispitelor, fiind aplecat asupra plăcerilor. Şi ce poate fi mai cumplit ca boala? Căci boala trupului este o stare contrară firii, cumpăna elementelor din trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea ce aduce o stare potrivnică firii; iar boala sufletului înseamnă abaterea lui de la judecata dreaptă, biruit fiind de patimile aducătoare de boală. Astfel de îngrădituri a împletit înaintea vederii celui ce poate să audă şi Solomon, zicând: „Când ochii tăi vor privi la femeie străină, gura ta va grăi lucruri meşteşugite“ (Prov. XXIII, 33). Lucruri meşteşugite le zice celor pe care am avea să le întâlnim după păcat, la vremea răsplătirii. Căci gândindu-ne la acestea cu o dispoziţie cuvenită, va fi oprită toată vederea primejdioasă de la ochii noştri. Dar a arătat şi ce dispoziţie trebuie să aibă gândul în vremea aceea: „Căci te vei afla, zice, ca în inima mării şi ca un cârmaci în mare furtună“.

51. Pentru că de se va putea face cineva în vremea luptei cu vederea aţâţătoare atât de viteaz, din cauza pedepselor care îl ameninţă, precum este cel ce se află în mijlocul mării înfuriate, va birui fără osteneală pe vrăjmaşii ce năvălesc asupra sa, nesimţind loviturile pe care le primeşte, încât să poată zice: „M-au lovit şi n-am simţit durere, şi-au bătut joc de mine şi n-am ştiut nimic“ (Prov. XXIII, 35). Adică aceia, zice, m-au lovit şi au socotit să-şi râdă de mine, dar eu n-am simţit nici rănile, căci erau de la săgeţi de copii, şi nu m-am întors nici spre vicleniile lor, făcându-mă că nici nu-i bag în seamă. Tot aşa şi David, dispreţuind pe aceşti vrăjmaşi, a zis: „Depărtându-se de la mine vreunul, n-am ştiut; n-am simţit nici când a venit, nici când s-a dus“ (Ps. C, 4–5). Dar cel ce nu ştie nici aceea că simţurile au multă amestecare cu lucrurile supuse simţurilor, iar din această amestecare se naşte cu uşurinţă rătăcirea, şi nu-şi dă seama de vătămarea ce-i vine din acestea, ci convieţuieşte cu ele fără grijă, cum va cunoaşte la vreme cursa rătăcirii dacă n-a fost învăţat de mai înainte să le deosebească? Că între simţuri şi lucruri sensibile se naşte o luptă şi lucrurile sensibile pun bir asupra simţurilor e vădit din războiul asirienilor împotriva sodomiţilor. Scriptura, înfăţişând istoric întâmplarea dintre cei patru împăraţi ai asirienilor şi cei cinci împăraţi din jurul Sodomei, spune că între aceştia la început s-au făcut înţelegeri, învoieli şi jertfe de pace la Marea Sărată, pe urmă au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au răsculat şi într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu război împotriva celor cinci şi i-au luat robi (Facere XIV, 1 ş. u.).

52. Istoria se isprăveşte aci. Noi însă din istoria aceasta avem să învăţăm cele ce ne privesc pe noi, şi anume să luăm cunoştinţă despre războiul simţurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare dintre noi, de la naştere până la doisprezece ani neavând încă curăţită puterea de discernământ, îşi supune simţurile fără cercetare lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâne: vederea, lucrurilor care se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor care pot mişca această simţire. Până la acea vârstă omul nu poate distinge sau destrăma nici una dintre percepţii, din pricina copilăriei. Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe să simtă paguba ce-o suferă, plănuieşte îndată răscularea şi scăparea din această robie. Şi dacă s-a făcut puternic în cugetare, îşi întăreşte această hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această sforţare, îşi lasă iarăşi roabe simţurile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; şi acestea vor răbda mai departe robia, fără vreo nădejde de bine. De aceea şi cei cinci regi din istorie fiind biruiţi de cei patru „se aruncă în fântânile de smoală“ (Facere XIV, 10), ca să învăţăm că cei biruiţi de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simţ, ca prin nişte prăpăstii şi fântâni, în smoala lucrului sensibil corespunzător cu acel simţ, nemaiînţelegând nimic din cele văzute, deoarece şi-au legat pofta de lucrurile pământeşti şi iubesc mai mult lucrurile de aici, decât cele cunoscute cu mintea.

53. La fel şi robul care-şi iubeşte stăpânul, femeia şi copiii, renunţând la libertatea adevărată pentru legătura cu cele trupeşti, se face rob veşnic. De aceea i-a fost găurită urechea cu sula, ca nu cumva, auzind prin deschizătura firească a auzului, să primească vreun gând de libertate, ci să rămână necontenit rob, iubind cele de aici. Din această pricină a poruncit şi legea să fie tăiată mâna femeii care apucă de cele ruşinoase pe un bărbat când se bate (Deut. XXV, 11–12), că având loc o luptă între gânduri pentru alegerea între bunurile lumeşti şi cereşti, aceea, înlăturând alegerea celor din urmă, a ales pe cele ale facerii şi ale stricăciunii, deoarece prin mădularele care ajută la naştere a arătat lucrurile făcute.
Nu e, aşadar, de nici un folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată, ci se lasă târâţi şi duşi iarăşi de gând, şi de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-şi dragostea faţă de ele, ca femeia lui Lot (Facere XIX, 26). Căci aceea, întorcându-se, stă până azi prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu, după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeaşi poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă, făcându-şi drumul neîntors, drept înainte? Nimic altceva, decât că nu trebuie să-şi slăbească cineva prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieşit ne trag prin obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi, slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o fac să tânjească după vechile păcate.

54. Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a strămuta firea şi a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice, şi să se apropie de raţiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obişnuită a femeilor“ (Facere XXXI, 35).82(„Sufletul“ în greceşte e de genul feminin, iar „raţiunea“ e de genul masculin.) Căci sufletul care se odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii şade lângă idoli, care prin ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără formă bogăţia şi slava, şi celelalte lucruri ale vieţii care nu au în ele nici un chip statornic şi hotărât, ci simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit primesc de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm noi când, prin gânduri omeneşti, născocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor care nu slujesc spre nimic folositor.

55. Căci când lărgim trebuinţa noastră, a trupului, într-un lux fără rost pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi, iar hainele felurindu-le spre moleşeală şi desfătare, pe urmă învinuiţi de această deşertăciune ca unii ce am urcat în deşert la consumuri desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu puţine, făurim apărări ca pentru nişte lucruri ce eram datori să le săvârşim, ce facem altceva decât ne silim să dăm formă materiilor fără formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet că „şade“, căci sufletul care s-a învârtoşat în asemenea judecăţi despre cele spuse s-a lipit de lucrurile de aici ca de nişte idoli şi slujeşte de aci înainte obiceiului, şi nu mai slujeşte adevărului; ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci prin obişnuinţe întinează firea lucrurilor, ca prin necurăţia de fiecare lună. Iar prin şedere, Scriptura arată aci lenevirea de la cele bune şi iubirea de plăceri. Lenevirea, când vorbeşte despre „cei ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, ferecaţi în sărăcie şi fier“ (Ps. CVI, 10). Căci atât întunericul, cât şi lanţurile sunt piedică a lucrării. Iar iubirea de plăcere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt şi grăiau întreolaltă: „Ne-am adus aminte de când şedeam lângă căldările cu carne şi mâncam pâine până ne săturam“ (Ieşire XVI, 3). Cu adevărat lângă căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu o căldură mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este lăcomia pântecelui, căci aceasta naşte iubirea de plăceri, dar şi multe din celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină puiesc celelalte patimi, care, înălţându-se pe încetul, ca nişte arbori peste aceea care le-a născut, îşi împing răutăţile până la cer. Iubirea de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăcomiei pântecelui. Căci lacomul are mai întâi lipsă de bani pentru a-şi sătura pofta care arde pururea şi care totuşi nu poate fi săturată niciodată. Iar faţă de cei ce îl împiedică de la agonisirea banilor, trebuie să-şi aprindă mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la ţintă, din pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare.83(Vezi această idee şi la Evagrie, în Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor (supra, p. 52).) De fapt, cel ce se târăşte pe piept şi pe pântece când are mijloacele care îi împlinesc plăcerile se târăşte pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târăşte pe piept, unde este mânia. Căci iubitorii de plăceri, când sunt lipsiţi de ele, se înfurie şi se amărăsc.

56. De aceea marele Moise pune pe pieptul preotului hoşenul judecăţii (Ieşire XXVIII, 4) ca semn al raţiunii, arătând prin simboluri că preotul trebuie să-şi înfrâneze prin judecata raţiunii pornirile patimii mâniei, căci hoşenul judecăţii este raţiunea. Dar preotul care stăpâneşte patima cu raţiunea este nedesăvârşit. De aceea desăvârşitul Moise scoate cu totul mânia, căci el nu poartă hoşenul raţiunii, ci scoate însuşi pieptul. „Căci luând, zice, pieptul, l-a legănat, punându-l înaintea Domnului“ (Lev. VIII, 29). Sunt apoi alţii, care nici nu scot mânia afară, nici nu stăpânesc patima cu raţiunea, ci o biruiesc cu lucrul şi cu osteneala. Aceştia sunt cei ce scot pieptul împreună cu braţul, căci braţul este semnul ostenelii şi al lucrării. De asemenea, a umbla pe pântece este semnul cel mai adevărat al plăcerii. Căci de obicei pântecele este pricina plăcerilor. Când stomacul e plin, se aprind şi dorinţele după alte plăceri; iar când se află în lipsă, rămân şi acestea liniştite şi mai potolite. Dar aci încă este o deosebire între cel ce se află în curs de înaintare şi cel desăvârşit. Moise, lepădând cu desăvârşire plăcerea mâncărilor, a spălat pântecele şi picioarele cu apă (Lev. IX, 11), însemnând prin pântece plăcerea, iar prin picioare, umbletele şi intrările. Dar cel în curs de înaintare spală numai cele din pântece, nu tot pântecele. Iar între cuvintele „a spălat“ şi „vor spăla“ e mare deosebire. Primul lucru e de bunăvoie, al doilea se face din poruncă.

57. Căci cel desăvârşit trebuie să se mişte spre faptele virtuţii din râvna proprie; iar cel în curs de înaintare, ascultând de îndemnul povăţuitorului. Să mai băgăm de seamă că pieptul se scoate întreg, iar pântecele nu se scoate, ci se spală (Ieşire XXIX, 26–27). Căci înţeleptul poate să-şi lepede şi să-şi taie toată mânia, dar pântecele nu-l poate înlătura. Firea sileşte şi pe cel mai înfrânat să se folosească de hrana trebuitoare. Dar când sufletul nu ascultă de raţiunea dreaptă şi statornică, ci se lasă stricat de plăceri, se aprind măruntaiele. Fiindcă chiar dacă vasele trupului se umplu peste măsură, pofta rămâne totuşi setoasă şi pântecele continuă să crească, în vreme ce coapsele cad. Căci cugetarea slăbeşte în naşterea celor bune, întrucât stomacul, aprinzându-se de bogăţia mâncărilor, slăbănogeşte puterile duhovniceşti. Pe acestea le-a arătat cuvântul legii prin coapsă. Aşadar, iubitorul de plăceri se târăşte întreg pe pântece, aplecat cu totul asupra plăcerilor. Iar cel care a început să ducă viaţa cea virtuoasă taie seul pântecelui, lepădând mâncările care îngraşă trupul. Şi anume cel ce se află în curs de înaintare spală cele din pântece, iar cel desăvârşit spală tot pântecele, lepădând cu desăvârşire cele ce prisosesc peste trebuinţa neapărată.

58. Foarte potrivit s-a adăugat apoi la cuvintele „pe piept şi pe pântece“ cuvântul „vei umbla“ (Facere III, 14). Căci plăcerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc şi sunt liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi plini de turburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi firea, voind să arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub pântece“ (ύπογάστρια), arătând înrudirea lor prin vecinătate. Căci dacă slăbeşte această patimă, slăbeşte din sărăcirea celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi se întărâtă, de acolo îşi primeşte puterea. Dar lăcomia pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o alăptează pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci stăpânind şi ţinând ea puterea, cad şi se nimicesc toate virtuţile: înfrânarea, cumpătarea, bărbăţia, răbdarea şi toate celelalte. Aceasta a arătat-o Ieremia acoperit, zicând că mai-marele bucătarilor din Babilon a dărâmat de jur-împrejur zidurile Ierusalimului (Ierem. LII, 14), numind prin „mai-marele bucătarilor“ patima lăcomiei. Căci precum mai-marele bucătarilor îşi dă toată silinţa să slujească pântecelui şi născoceşte nenumărate meşteşuguri ca să producă plăceri, tot aşa lăcomia pântecelui pune în mişcare tot meşteşugul ca să servească plăcerii în vremea foamei; iar felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întăritura virtuţilor.

59. De fapt mâncările gustoase şi meşteşugit drese se fac unelte de dărâmare ale virtuţii bine întărite, clătinând şi dărâmând statornicia şi tăria ei. Pe de altă parte, precum belşugul alungă virtuţile, tot aşa puţinătatea surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai-marele bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adică ale sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul bucătăriei spre plăcerile trupului, tot aşa pâinea de orz a israeliţilor, rostogolindu-se, a răsturnat corturile madianiţilor (Jud. VII, 18). Fiindcă hrana sărăcăcioasă, rostogolindu-se şi înaintând mult, risipeşte patimile curviei. Căci madianiţii poartă simbolul patimilor curviei, fiindcă ei sunt cei ce au adus desfrânările în Israil şi au amăgit mare mulţime dintre tineri. Şi foarte potrivit zice Scriptura că madianiţii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, căci toate cele ce înconjoară virtutea sunt întărite şi sigure, iar cele ce susţin păcatul sunt formă şi cort, nedeosebindu-se întru nimic de nălucire.

60. De aceea sfinţii au fugit din cetăţi şi au ocolit împreuna-vieţuire cu cei mulţi, cunoscând că împreuna-petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai multă stricăciune decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au părăsit avuţiile deşarte, fugind de împrăştierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru stâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele copacilor, împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Eliseu de asemenea ducea aceeaşi vieţuire, primind de la învăţătorul său, pe lângă alte virtuţi, şi pe aceea de a petrece prin pustiuri (4 Regi II, 25). Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca acride şi miere sălbatică, arătând celor mulţi că nu e greu să împlinească trebuinţa trupului şi osândindu-i pentru desfătările încărcate. Poate şi Moise, poruncind israiltenilor ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în chip general, rânduind ca omul să îngrijească de viaţă numai pentru ziua de azi şi să nu se asigure de mai ’nainte (Ieşire XVI, 14 ş. u.). El a socotit că aşa se cuvine fiinţei raţionale să facă: să se mulţumească cu cele ce se nimeresc, căci îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de cele dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revărsa totdeauna darurile Sale necontenite.

61. Şi scurt vorbind, toţi sfinţii de care n-a fost vrednică lumea (Evr. XI, 36–40) au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, şi umblau în piei de oi şi de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de faptele smintite care covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de vălmăşagul tuturor, ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni ca de nişte uneltitori şi s-au încrezut în fiare ca în nişte prieteni. Căci acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc. Aşa, de pildă, oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel osândit în chip nedrept, din pizmă, ca şi dreptatea batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pizmă şi de duşmănie, iar fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost semănată dorinţa după mai bine!

62. Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului, să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi bate joc de zarva oraşului (Iov XXXIX, 5–8), chiar dacă l-am făcut până acuma să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat stăpânirea prin obişnuinţă. Desigur, aceştia vor auzi şi se vor supune dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu toată starea dinlăuntru a sufletului „că Domnul are trebuinţă de el“ (Matei XXI, 3). Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu veşmintele apostoleşti, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit, să se întoarcă în străvechile imaşuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeaţă (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzişul sau la litera dumnezeieştii Scripturi), ca să fie călăuzit la viaţa cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi desfătare multă. Dar se iveşte întrebarea: Cum caută dincolo de orice verdeaţă asinul sălbatic lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaş, pământul sărat (Iov XXXIX, 6), ştiut fiind că pământul sărat şi pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creşterea verdeţii? Înţelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor.

63. Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămâne la jocurile copilăreşti neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, bice şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar, după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-ne de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos este, ba chiar cu mult mai ruşinos, să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acuma, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă, dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămâne lipiţi de acestea.

64. Să începem, aşadar, a ne desface de cele de aici. Să lepădăm avuţiile, banii şi toate cele ce scufundă gândul şi-l pogoară sub apă. Să aruncăm sarcina, ca să se ridice puţin corabia. Cuprinşi de furtună să aruncăm şi multe dintre unelte, ca astfel cârmaciul, adică mintea, să se poată izbăvi împreună cu gândurile cu care călătoreşte. Cei ce plutesc pe mare, când sunt cuprinşi de furtună, dispreţuiesc câştigul lor şi aruncă cu înseşi mâinile lor povara în mare, socotind avuţia mai prejos de viaţă. Astfel, ca nu cumva corabia prea plină să se primejduiască a se scufunda de greutatea încărcăturii, o uşurează, aruncând la fund comorile de preţ. Dacă fac aceia aşa, de ce nu dispreţuim şi noi, de dragul vieţii mai înalte, lucrurile care trag sufletul la fund? De ce nu poate frica de Dumnezeu atâta cât poate frica de mare? Aceia, din pofta după viaţa vremelnică, nu socotesc mare lucru paguba mărfurilor; iar noi, care zicem că ne străduim după viaţa veşnică, nu dispreţuim nici măcar lucrul cel mai neînsemnat, ci alegem mai bine să pierim împreună cu povara, decât să ne mântuim lipsiţi de ea. Să ne dezbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul ne aşteaptă la luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de luptă îi aduce în arenă dezbrăcaţi. Fie că e cald, fie că e frig, aşa intră ei acolo, lăsând afară veşmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace, nu primeşte nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe umeri încă şi nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de care să ne poată prinde.

65. Căci cum va lupta cu duhurile răutăţii (Efes. VI, 12) cel ce umblă după avuţii, când poate fi prins cu uşurinţă din toate părţile? Sau cum va lupta cu duhul iubirii de argint cel împresurat de bani? Cum va alerga ca să scape de urmărirea dracilor dezbrăcaţi de orice grijă cel îmbrăcat cu nenumărate griji, când Scriptura zice că chiar „cel dezbrăcat va fi urmărit în ziua aceea“? (Amos II, 16). Căci nu este gol acela care e îmbrăcat în veşmintele cusute cu multele împunsături ale grijii de lucrurile lumeşti; şi nu este gol nici acela care e împiedicat la alergare de gândurile pământeşti ale banilor şi averilor. Pentru că cel gol e greu de prins sau chiar cu neputinţă de prins de cei ce îi întind curse. Dacă Iosif ar fi fost gol, n-ar fi avut de ce să-l prindă egipteanca, pentru că, spune dumnezeiescul cuvânt, că l-a prins de veşmintele lui, zicându-i: „Culcă-te cu mine!“ (Facere XXXIX, 12). Iar veşmintele sunt lucrurile trupeşti prin care prinzând plăcerea pe cineva îl atrage la ea. Deci cel ce le ţine pe acestea în jurul său va fi trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au dezbrăcat. De aceea luptătorul pentru neprihănire când s-a văzut pe sine tras cu sila spre plăcerea şi unirea împreunării, fiind apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului84(Adică de haină.), şi-a dat seama că trebuia să se afle gol în casă cu stăpâna, care poate să pună stăpânire pe el cu sila, şi deci, părăsindu-şi veşmintele, a fugit şi a ieşit afară, umblând ca în rai, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi. Căci acela primise de la Dumnezeu ca pe-o cinste deosebită dezbrăcarea, până ce, prin neascultare, a ajuns la trebuinţa hainelor. Fiindcă, până ce se lupta cu vrăjmaşii care îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol în arenă, ca un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă s-a îmbrăcat, după dreptate, lepădând dezbrăcarea deodată cu deprinderea de luptător.

66. De aceea zice proverbul către cel ce găteşte pe luptător: „Scoate-i haina, căci a trecut la rând“ (Prov. XX, 16; XXVII, 13). Până ce era afară de locul de luptă i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă, „scoate-i haina“. Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prins de către potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă de prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu ţărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul untdelemnului, să se poate face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aci lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf cu anevoie ar scăpa din mâna potrivnicului, tot aşa aci cel ce nu se îngrijeşte de nimic anevoie poate fi prins de diavolul, dar dacă e plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia.

67. Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit s-a spus că este „un crin în mijlocul mărăcinilor“ (Cânt. II, 2). Aceasta îl arată vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi în Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se osteneşte, zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într-o slavă mai mare ca a lui Solomon (Matei VI, 28–29). Iar despre cei ce au multă grijă pentru cele trupeşti, se zice: „Toată viaţa necredinciosului e înecată în grijă“ (Prov. 11, 28; Septuaginta). Şi, de fapt, e cu adevărat neevlavios lucru să întindem cât ţine viaţa grija pentru cele trupeşti şi să nu arătăm nici o sârguinţă pentru cele viitoare; să cheltuim toată vremea pentru trup, deşi nu are trebuinţă de multă osteneală, iar sufletului, care are atâta putinţă de creştere încât nu-i ajunge toată viaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă, sau, dacă ni se pare că-i închinăm puţină, să o facem aceasta fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc cei prinşi ca printr-o undiţă de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumuseţii adevărate, născocesc una mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul de făinuri urâţenia lor. Căci odată ce am fost biruiţi de deşertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înşelaţi de patimă.

68. Din pricina aceasta nu ne mulţumim cu cele de neapărată trebuinţă, ci, căutând saturarea care aduce vătămare vieţii, ne înverşunăm spre tot felul de câştiguri, nevăzând că măsura proprietăţii trebuie să o dea trebuinţa trupului, iar ceea ce trece peste aceasta este urâciune şi nu mai este trebuinţă. Căci precum haina măsurată pe trup este şi spre trebuinţă, şi spre podoabă, iar cea care flutură în toate părţile şi se împleticeşte printre picioare, şi se târâie pe pământ pe lângă că este urâtă se mai face şi piedică la orice lucru, la fel agoniseala care întrece trebuinţa trupului este şi piedică spre virtute, şi obiect de batjocură celor ce pot pătrunde firea lucrurilor. Drept aceea, nu trebuie să ţinem seama de cei amăgiţi de lucrurile sensibile, nici să ne luăm fără socoteală după cei împătimiţi de cele pământeşti, fiindcă nu iau aminte la cele spirituale. Căci a crede acestora socotind că au făcut uz de raţiune când şi-au ales să se bucure de cele de aici este acelaşi lucru cu a face pe orbi judecători în privinţa culorilor sau pe surzi în privinţa sunetelor muzicale, după ce e ştiut că aceştia sunt lipsiţi de simţurile prin care să poată judeca aceste lucruri. Fiindcă orbi sunt şi cei a căror raţiune, cu care au să judece cele de laudă şi cele fără valoare, e ciuntită de puterile de judecată cele mai de trebuinţă.

69. Unul dintre aceştia a fost şi Acan, fiul lui Carmi, care a mărturisit lui Iisus că a ascuns cele furate în cortul vieţii sub pământ, iar argintul l-a pus dedesubtul lor (Iosua VII, 18 ş. u). Căci cel ce socoteşte că lucrurile felurite şi strălucitoare ale materiei sunt mai de preţ, iar raţiunea o pune dedesubtul acestora, pe drept cuvânt se amăgeşte asemenea unui dobitoc predându-se pe sine nălucirii lucrului plăcut, ca unul ce a coborât raţiunea de pe tronul de stăpânitoare şi a aşezat-o în rândul supuşilor, mai bine zis al osândiţilor. Pentru că dacă aceasta ar fi fost ţinută în cinstea ei şi ar fi avut în ea puterea de judecată a celor ce se văd, ar fi adus hotărârea cea dreaptă, pedepsind pornirea care aleargă după lucrurile înşelătoare. Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un templu nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt sporesc necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta ca pe o flacără, prin adăugirea materiei.

70. Căci cei ce au trecut o dată hotarele trebuinţei fireşti şi încep să înainteze în viaţa materială voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care se face de aci înainte trebuincios, iar din acesta, pe cel mai de preţ. Ei nu mai vor să se mulţumească cu veşmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând însăşi floarea lânei, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in şi lână, pe urmă umblă după haine de mătase, la început după cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie, cu fiare şi cu istorii de tot felul. Îşi adună apoi vase de argint şi aur care slujesc nu numai la mese, ci şi dobitoacelor, şi le aşază cu prisosinţă pe multe policioare. Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de deşartă, pe care o întind până la cele mai necinstite trebuinţe, neprimind să li se facă nici măcar vasele de necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un lucru potrivnic firii.

71. Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor de către Făcător. „Iată, v-am dat, zice Dumnezeu către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi dobitoacelor spre mâncare“ (Facere 1, 29). Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii, cinstiţi cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi bucătarilor care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se nimereşte, şi folosindu-se de apa râurilor, dar şi de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nemăsurată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme.

72. Drept aceea, fiindcă mare este vătămarea ce vine din avuţii, dând imbold tuturor patimilor ca o pricină aducătoare de boli, să smulgem însăşi pricina dacă vrem să purtăm grijă de buna aşezare a sufletului. Să tămăduim patima iubirii de avuţie prin sărăcie. Să fugim de însoţirile cu oamenii netrebnici îmbrăţişând singurătatea, căci petrecerea cu cei deşerţi e vătămătoare şi aduce stricăciune stării de pace. Precum cei ce se află într-un aer purtător de boală se îmbolnăvesc cu siguranţă, aşa cei ce petrec între tot felul de oameni se umplu de răutatea acelora. Căci ce mai au laolaltă cu lumea cei ce s-au lepădat de lume? „Nimenea, zice, slujind în oaste nu se încurcă cu trebile vieţii ca să fie pe plac conducătorului de oaste“ (2 Tim. II, 4). Pentru că îndeletnicirea cu alte treburi împiedică de la deprinderea cu lucrurile de război. Iar luptând nedeprinşi împotriva celor încercaţi în luptă, cum vom rămâne neînfrânaţi? Mai bine zis, dacă trebuie să spunem adevărul, ne vom lupta aşa de slăbănog şi destrămat, încât nu vom putea sta împotrivă vrăjmaşului nici măcar când va zăcea întins, pentru că cel căzut întinde curse celor ce stau în picioare. Căci ceea ce păţesc în războaie din pricina iubirii de bani cei ce jefuiesc pe morţi, fiind adesea ucişi după biruinţă de cei ce zac întinşi, şi pierind în chip jalnic după ce au luat trofeele din pricina unui câştig urât, aceasta o păţim şi noi acuma, apropiindu-ne de vrăjmaşul ce zace întins şi-şi dă răsuflarea. Precum aceia atunci când scotocesc pe morţi în căutarea după bani, apropiindu-se de vreunul numai pe jumătate mort şi încercând să-l dezbrace, primesc pe nebăgate de seamă o rană de moarte şi se prăbuşesc ruşinându-şi în chip nesocotit slava de pe urma biruinţei, aşa păţim şi noi uneori, după ce, prin neprihănire şi înfrânare, am doborât pe vrăjmaş sau ni se pare că l-am doborât. Îndrăgostindu-ne adică de veşmintele lui, cu alte cuvinte de lucrurile ce par oamenilor că sunt de cinste, ca bogăţia, puterea, alesele purtări, mărirea, ne apropiem de el dorind să luăm ceva din ale lui. Dar prin aceasta ne pierdem, ducându-ne pe noi înşine la junghiere.

73. Aşa s-au pierdut cele cinci fecioare (Matei XXV, 1–15) care prin curăţie şi înfrânare au înfrânt pe vrăjmaş, dar prin asprimea de inimă care se naşte din iubirea de bani s-au împins pe ele însele în sabia aceluia care, zăcând, nu putea ucide pe cele ce stăteau în picioare. Să nu dorim, aşadar, nimic din ale aceluia, ca nu cumva deodată cu cele ale lui să pierdem şi sufletul nostru. Căci el cheamă şi acum spre ele, şi îndeamnă pe toţi, doar va afla ascultători. Dacă L-a chemat şi pe Domnul însuşi, zicându-I: „Toate Ţi le voi da Ţie, de vei cădea şi Te vei închina mie“ (Matei IV, 9); şi dacă a încercat să amăgească prin lucrurile ce par strălucitoare şi pe Cel ce n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va închipui că poate să amăgească pe oamenii uşor de prins, care sunt aşa de aplecaţi spre lucrurile sensibile? Să ne deprindem apoi mintea spre evlavie, după ce am câştigat deprinderea trupească. Căci deprinderea trupească spre puţine este de folos, asemănându-se cu învăţăturile copilăreşti. Iar evlavia spre toate este de folos, gătind buna aşezare în sufletul celor ce doresc biruinţa împotriva patimilor vrăjmaşe.

74. Căci precum se cuvine celor ce se pregătesc pentru jocurile de întrecere să-şi deprindă trupul şi să-şi mişte membrele neîncetat, iar bărbaţilor care se pregătesc pentru luptele atletice să-şi cultive puterea luptătoare şi să se ungă pentru luptele sfinte, aşa se cade începătorilor în evlavie să-şi stăpânească lucrările. Fiindcă e frumos lucru să-şi stăpânească patimile aceia care sunt îmboldiţi de plăcerile cu care au crescut împreună şi care sunt împinşi aproape fără să vrea spre relele din obişnuinţă. Dar aceia care au ajuns la deprinderea virtuţii cu fapta şi se îngrijesc de aci înainte de cele ale cugetului, trebuie să-şi păzească cu toată sârguinţa gândul ca nu cumva, fiind stârnit fără rânduială, să fie dus spre ceva nedesăvârşit. Simplu vorbind, străduinţa celor dintâi trebuie să fie aceea de a-şi struni mişcările trupeşti, iar a celor din urmă de a-şi stăpâni mişcările gândului, ca să se mişte cu bună tocmire numai spre vieţuirea cea înţeleaptă şi să nu-l tragă nici o nălucire lumească de la cugetările dumnezeieşti, întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru că, dacă fiecare patimă când se mişcă spre ceea ce o stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar ţine şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte patimi? Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se mânie la lucrurile din afară, luptându-se în minte cu faţa celui ce l-a întristat. Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale. Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide simţurile şi luând în el faţa dorită vorbeşte cu ea, uitând de cei de faţă, şi şade ca un stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor sau se grăiesc în jurul lui, ci întors spre cele dinlăuntru este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte Scriptura femeie85(Amintim că în greceşte „sufletul“ e de genul feminin.) ce şade din pricina rânduielii (Lev. XV, 19), căci şezând departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l stăpâneşte.

75. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciune mintea să se lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cel ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primeşte alăturea de ea durere, nici bucuria întristare, şi nici veselia supărare. De asemenea, câtă vreme stăpâneşte durerea, ea nu primeşte să se apropie plăcerea, nici întristarea nu se însoţeşte cu bucuria, şi nici supărarea nu se amestecă cu veselia. Patimile potrivnice nu se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina înstrăinării şi a vrăjmăşiei lor neîmpăcate de la fire. Drept aceea, să nu se turbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se întunece cu grijile trupeşti, ca chipul filozofiei adevărate, arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează; ci să fie lăudat dacă nu de oameni, de Puterile de sus şi de însuşi Stăpânul Hristos, de la care au cerut şi sfinţii lauda, cum zice marele David, care a călcat peste slava omenească cerând lauda de la Dumnezeu: „De la Tine e lauda mea“ (Ps. XXI, 26) şi iarăşi: „Întru Domnul se va lăuda sufletul meu“ (Ps. XXXIII, 3). Căci oamenii adeseori ponegresc şi din pizmă cele bune. Dar amfiteatrul de sus judecă lucrurile fără părtinire şi încununează după adevăr cele ce se fac. Prin urmare, acest amfiteatru să-l desfătăm, căci el şi trebuie să fie desfătat prin frumuseţea faptelor. Iar despre oamenii care nu pot răsplăti pe cei ce bine au vieţuit, nici nu vor primi pedeapsa pentru alţii, nu se cade să lungim vorba dacă umbresc din pizmă sau patimă faptele virtuţii în numele păcatului şi defăimează viaţa cunoscută lui Dumnezeu şi îngerilor prin ocări născocite. Căci în vremea răsplătirii nu va veni răsplata bunătăţilor veşnice celor ce bine au vieţuit de la părerea oamenilor, ci de la adevărul însuşi al celor săvârşite în viaţă. De aceste bunătăţi fie să avem parte noi toţi prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia fie slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea, şi în veacurile nemărginite ale vecilor. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos de la Sfinții Părinți. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s