Sfântul Simeon Noul Teolog le spune că sunt eretici ce închid cerul pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre Acela, pe care El însuşi ne-a înnoit-o celor ce au introdus laxitatea în Ortodoxie, spunând că acum creștinul nu poate să atingă măsura celor din vechime


Nota noastră: În ultimii ani, din ce în ce mai frecvent, auzim că tot mai mulți duhovnici dezleagă păcatele mult mai ușor decât recomandă Sfinții Părinți în Canoane (Dreptarul Ortodoxiei), motivând că, acum, suntem cu mult mai supuși ispitelor (și deci mai nevolnici) sau că acum vremurile sunt mult mai dificile decât în trecut sau că în prezent condițiile de viață în general diferă față de trecut și că măsurile creștinului de altădată nu mai pot fi atinse azi. Ca urmare, acești duhovnici și adepții (ucenicii) lor consideră cerințele Sfinților Părinți fiind mult prea aspre, permițându-și să le încalce sau afirmând în mod prefăcut că ei le respectă ”în duh, nu în literă”(de exemplu necurăția femeii nu mai e considerată o opreliște de a intra în biserică și uneori se permite să se și împărtășească în această stare considerându-se în mod greșit că motivația opririi era una ce ținea de igienă, sau un alt exemplu grav – creștini cu păcate opritoare de la Sfânta Împărtășanie sunt împărtășiți, și încă des, fără a-și face canonul corespunzător precizat în Sfintele Canoane). Această diluare a Ortodoxiei este tot o manifestare și o consecință a ecumenismului! De aici decurge faptul că s-a ajuns să se considere că nu mai există nimeni care să poată să mai păzească poruncile evanghelice și să devină asemenea Sfinților Părinți. Sfântul Simeon Noul Teolog consideră despre această idee ca este o erezie ce le depășește pe toate cele de până acum, iar despre adepții acestor idei spune că nu au numai o anume erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate ereziile la un loc(s[ nu uităm că Sfântul Iustin Popovici considera ca fiind panerezie-ecumenismul !) Și mai spune Sfântul Simeon Noul Teolog despre aceștia că”răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi. (…)Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul şi a păzi neîncetat cele ce le spune Dumnezeu şi pe care toţi sfinţii le-au făptuit mai întâi ei înşişi toate, iar apoi, scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră [cf. 1 Co 10, 11], pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai citesc acum în biserici?„

1„Fraţilor şi părinţilor, mulţi spun în fiecare zi şi-i auzim şi noi zicând: „Dacă am fi fost în zilele apostolilor şi ne-am fi învrednicit să-L vedem pe Hristos ca aceia, am fi devenit şi noi sfinţi ca şi aceia”, neştiind că Acelaşi este Cel ce a grăit şi grăieşte şi atunci şi acum în întreaga lume; căci dacă Cel din vechime şi Cel de acum nu este Acelaşi, fiind Dumnezeu deopotrivă şi întru toate, fie şi în lucrări şi în riturile liturgice, cum se arată atunci Tatăl în Fiul şi Fiul în Tatăl [In 10, 38; 14, 10-11] zicând prin Duhul aceasta: „Tatăl Meu până acum lucrează şi eu lucrez” [In 5, 17]?(…)Acestea le spun cei ce sunt mai groşi la înţelegere decât alţii. Ce spun însă cei mai evlavioşi decât aceştia? „Dacă am fi fost în vremurile Sfinţilor Părinţi, ne-am fi luptat şi noi. Căci, privind la vieţuirea lor cea bună şi la luptele lor, ne-am fi aprins şi noi de zel. Acum însă, vieţuind cu oameni leneşi şi uşuratici, suntem duşi şi târâţi împreună cu ei şi, fără să vrem, pierim împreună cu ei”, neştiind, nici ei, pe cât se pare, că noi, mai mult decât aceia, suntem la liman [adăpost]. Căci în vremurile Părinţilor noştri erau multe erezii — să audă şi aceştia! — mulţi hristoşi mincinoşi [cf. 2 Co 11, 13], mulţi învăţători mincinoşi [2 Ptr 2, 1] care umblau de jur-împrejur cu îndrăzneală semănând neghina celui rău [Mt 13, 25], şi care, prinzând pe mulţi cu cuvintele lor şi amăgindu-i, au trimis la pierire sufletele lor. Că acest fapt e adevărat veţi găsi citind din Vieţile Sfinţilor Părinţilor noştri Eftimie, Antonie şi Sava. Căci stă scris că odinioară Antonie, îmbrăcând o haină mai strălucitoare deasupra celei pe care o îmbrăca de obicei şi urcându-se pe un loc înalt, s-a arătat pe sine însuşi şi s-a înfăţişat lumii, desigur ca, făcându-se arătat, să fie prins şi omorât de eretici; deci n-ar fi făcut aceasta dacă n-ar fi existat persecuţie (1) . Iar la naşterea Sfântului nostru Părinte Eftimie nu stă scris că pe atunci a fost dăruită Bisericilor „bucurie” de la Dumnezeu, încetând adică atunci persecuţiile şi ereziile(2) ? Iar la sfârşitul vieţii Cuviosului Părintelui nostru Sava n-aţi auzit cât s-a luptat pentru Biserici şi împotriva ereziilor, şi câţi dintre monahii de atunci nu s-au lăsat atraşi de eretici(3) ? Iar cele ce s-au petrecut cu Sfântul Ştefan cel Nou ce altceva au fost decât o prigoană foarte grea şi aspră(4) ? Sau nu vă gândiţi la furtuna ce s-a făcut atunci şi la valurile care i-au acoperit pe monahi? Dar ce să le mai expun pe toate? Căci atunci când îmi aduc aminte de aceştia, de cele petrecute cu Marele Vasile, după cum istoriseşte marele Grigorie(5) , şi de cele petrecute cu Ioan cel cu vorba de aur(6) şi cu sfinţii părinţi de după el, mă socotesc pe mine însumi un nefericit şi mi-e milă de cei ce nu se gândesc la acestea, fiindcă nu cunosc exact că toată vremea care a trecut a fost mai înfricoşătoare [decât cea de acum] şi în chip vădit plină de neghina celui rău [Mt 13, 38]. Cu toate acestea însă, deşi cele ce au trecut au fost mai înfricoşătoare decât cele de azi, şi viaţa de acum are mulţi eretici, mulţi lupi, vipere şi şerpi care petrec împreună cu noi, numai că nu mai au o putere împotriva noastră [cf. In 19, 11], ci unii ca aceştia stau ascunşi în noaptea răutăţilor, iar pe cei ce merg împreună cu ei şi ajung în întunericul lor îi răpesc şi-i mănâncă, dar celor ce umblă în lumina [1 In 1, 7; Ps 118, 105] dumnezeieştilor Scripturi şi merg pe calea poruncilor lui Dumnezeu nu cutează să le stea înainte, ci, văzându-i trecând, fug din faţa lor ca de foc [cf. Ps 67, 2-3].

Ereticii de odinioară

Pe cine, oare, aţi socotit că i-am numit [acum] „eretici” ?

Oare pe cei ce tăgăduiesc pe Fiul lui Dumnezeu(8 )? Oare pe cei ce blasfemiază pe Duhul Sfânt şi zic că El nu este Dumnezeu(9) ? Oare pe cei ce zic că Tatăl e mai mare decât Fiul(10)? Oare pe cei ce amestecă Treimea într-o unime(11) sau împart pe Unul Dumnezeu în trei dumnezei(12)? Oare pe cei ce zic că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, dar nu cred că El a luat trup din femeie(13)? Oare pe cei ce flecăresc că a luat trup dar unul lipsit de suflet(14)? Oare pe cei ce zic că avea trup însufleţit, ca unul ce era om întreg, dar că Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut şi Fiu al Născătoarei-de-Dumnezeu Maria nu este Dumnezeu după ipostas, ci taie pe Unul Hristos în doi fii(15)? Oare pe cei ce atribuie Tatălui Celui fără-de-început un început şi zic că: „a fost un timp când nu era”(16)? Sau pe cei ce cugetă şi dogmatizează în chip rău că Tatăl e fără-de-început, dar Fiul, ca Unul Care a fost născut de El, a luat un început după un anumit timp, ca o creatură(17)? Căci n-a fost un timp când Tatăl să nu aibă împreună cu El pe Fiul, şi cum va putea fi numit Tată cel ce este lipsit de copil? Oare cei ce propovăduiesc că unul e cel ce a pătimit şi altul cel ce a înviat (18)? Nicidecum!

Căci nu-ţi vorbesc de nici unul din aceşti lipsiţi-de-evlavie şi de-Dumnezeu, nici de vreuna din celelalte erezii care au apărut ca un întuneric dar care au fost făcute să dispară de către Sfinţii Părinţi care au strălucit pe atunci; pentru că atât de puternic a strălucit prin ei harul Preasfântului Duh şi a izgonit întunericul numitelor erezii, încât de-Dumnezeu-insuflatele lor scrieri strălucesc până acum mai presus decât razele soarelui, astfel încât nimeni nu îndrăzneşte să le contrazică.

O nouă erezie: a ne crede incapabili de a păzi Evanghelia ca cei din vechime

Ci vorbesc despre aceia, şi-i numesc eretici pe cei care zic că nu există cineva în timpurile noastre şi în mijlocul nostru care să poată păzi poruncile evanghelice şi să devină asemenea cu Sfinţii Părinţi: adică mai întâi de toate credincios şi făptuitor — căci credinţa se arată prin fapte [lac 2, 18] aşa cum se arată asemănarea feţei în oglindă —, apoi contemplativ şi văzător-de-Dumnezeu pentru faptul de a fi fost adică luminat şi a fi primit Duhul Sfânt şi de-a fi văzut prin El pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic deci că aceasta e cu neputinţă(19) nu au numai o anume erezie ci, dacă se poate spune aşa, au toate ereziile la un loc, aceasta din urmă depăşindu-le şi acoperindu-le prin lipsa ei de evlavie şi excesul blasfemiei ei pe toate acelea. Cel ce zice aceasta răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi. În zadar, socotesc, zice zadarnicul acela, se mai citeşte Sfânta Evanghelie, în zadar, dă el mărturie, se mai citesc ori s-au scris scrierile Marelui Vasile şi ale celorlalţi preoţi şi cuvioşi. Deci, dacă ne este cu neputinţă a face cu lucrul şi a păzi neîncetat cele ce le spune Dumnezeu şi pe care toţi sfinţii le-au făptuit mai întâi ei înşişi toate, iar apoi, scriindu-le, ni le-au lăsat spre povăţuirea noastră [cf. 1 Co 10, 11], pentru ce s-au mai ostenit aceia să le scrie şi se mai citesc acum în biserici? Cei ce zic acestea închid cerul [cf. Mt 23, 13] pe care ni l-a deschis Hristos şi taie calea spre Acela, pe care El însuşi ne-a înnoit-o [Evr 10, 19-20]. Căci, în vreme ce Acela Dumnezeu fiind peste toţi credincioşii strigă şi zice prin Sfânta Evanghelie: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28], potrivnicii lui Dumnezeu [antitheos] aceştia sau, mai bine zis, aceşti potrivnici ai lui Hristos [antihrişti] zic: „Este cu neputinţă aceasta, este cu neputinţă!” Către aceştia Stăpânul zice pe drept cuvânt cu glas mare: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor [Mt 23, 13-15]! Vai vouă, călăuze oarbe orbilor [Mt 23, 16; 15, 14] că nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu şi pe cei ce vor să intre îi împiedicaţi! [Mt 23, 13; Le 11, 52]”. În vreme ce Acela fericeşte în mod deschis pe cei ce plâng [Mt 5, 4], aceştia spun că e cu neputinţă ca cineva să plângă şi să se întristeze în fiecare zi. O, ce nesimţire şi ce gură nepăzită care scoate din ea [astfel de] glăsuiri întinate împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt şi face ca oile lui Hristos pentru care şi-a vărsat sângele însuşi Fiul Cel Unul-născut al lui Dumnezeu să devină pradă fiarelor. Cu adevărat bine zice David, părintele lui Dumnezeu, proorocind despre unii ca aceştia: „Fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită” [Ps 56, 5].

(1 )Cum ştim din Viaţa Sfântului Antonie, cap. 46, scrisă de SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE (PG 26, 909B-912B [PSB 16, p. 219]), în anul 311, în timpul persecuţiei lui Maximin, Sfântul Antonie a părăsit pustia şi a venit la Alexandria dorind să fie martirizat pentru Hristos. Cu toate eforturile sale de a fi remarcat [şi-a spălat veşmintele şi s-a urcat pe o înălţime], autorităţile nu s-au atins de el, iar el s-a întors în pustie la sfârşitul persecuţiei. El a mai venit odată la Alexandria, la sfârşitul vieţii în 354-355, la cererea Sfântului Atanasie pentru a-i combate pe arieni (cap. 69, 941AB [PSB 17, p. 232]). Deşi detaliile arată limpede că se refera la persecuţia păgână a Iui Maximin, Sfântul Simeon se referă aici la ea ca la o persecuţie a „ereticilor”, amalgamând oarecum detaliile şi cronologia vieţii Sfântului Antonie [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 170-171].
(2) Naşterea Sfântului Eftimie a precedat cu câteva luni moartea violentă a împăratului arian Valens, în bătălia de la Adrianopol (9 august 377), care a pus capăt lungii persecuţii, de patruzeci de ani, exercitate de arieni asupra ortodocşilor după Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Acest fericit eveniment a fost anunţat părinţilor Sfântului Eftimie în momentul naşterii lui într-o viziune de „bucurie” (euthymia) (cf. CHIRIL DIN SCYTHOPOLIS, Viaţa Sfântului Eftimie, cap. 2, ed. Schwartz, TU49, 2, 1939, p. 9) [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 171].
(3) Detalii asupra disputelor origeniste declanşate între monahii din Palestina după moartea Sfântului Sava (prăznuit pe 5 decembrie 532) şi care aveau să ducă la con damnarea lui Origen, Evagrie şi Didim de Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol (553), le oferă Viaţa Sfântului Sava scrisă de acelaşi CHIRIL DIN SCYTHOPOLIS, cap. 84-90 (ed. Schwartz, 1939, p. 189-202) [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 172-173].
(4) Sfântul Ştefan cel Nou (prăznuit pe 28 noiembrie), monah de pe Muntele Sfântul Auxenţiu din Bithynia a fost martirizat în anul 764 sub împăratul iconoclast Constantin VI Copronimul pentru venerarea Sfintelor Icoane; Viaţa sa, scrisă în 808 de diaconul ŞTEFAN DIN CONSTANTINOPOL, în PG 100,1069A-1185D [n. B. Krivo cheine, SC 113, p. 173).
(5) Este vorba de Elogiul funebru al Sfântului Vasile cel Mare, scris de SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ în 380, PG 38, 493-605 [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 173].
(6) Sfântul Simeon are probabil în vedere Dialogul asupra vieţii Sfântului Ioan Hrisostom scris în 408 de episcopul PALLADIOS DE HELENOPOLIS (t 431) [n. B. Krivochdine, 5C113, p. 173].
(7) Sfântul Simeon enumera aici erorile principale ale unei serii întregi de ereâi fără să le numească însă, bazându-se probabil, din memorie, pe o listă de erezii curentă în epocă, de tipul celei date de SFÂNTUL IOAN DAMASCHINUL în lucrarea sa Despre erezii (PG 94, 77-780). Nu este întotdeauna posibilă identificarea exactă a acestora, aluziile fiind prea generale şi sumare [n. B. Krivocheine, SC 113, p. 174].
(8) Arienii radicali, eunomienii (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).
(9) Pnevmatomahii (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).
(10) Probabil semiarienii (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).,
(11) Sabelienii modalişti (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381).
(12) Triteiştii sau arienii în genere (secolul IV); condamnaţi la Sinodul II Ecume nic (381). (13) Gnosticii docheţi.
(14) Apolinariştii (secolul IV-V); condamnaţi la Sinodul III Ecumenic (431).
(15) Nestorienii (secolul V); condamnaţi la Sinodul III Ecumenic (431).
(16) Este greu de spus cine ar putea fi ereticii care atribuiau un „început” Tatălui. Formula pe care le-o atribuie aici Sfântul Simeon („a fost un timp când nu era”) este o expresie clasică a lui Arie care o aplica însă nu Tatălui, ci Fiului pentru a-i contesta divinitatea deplină pe care el o recunoştea numai Tatălui. ,,
(17) Poziţia arianismului „clasic” reprezentat de Arie; condamnat la Sinodul I Ecumenic (325).
(18) Ar putea fi vorba de o hristologie dochetică de tendinţă gnostică.
(19) Macarie, Epistula Magna, ed. Jaeger, p. 298 [n. B. Krivocheme, SC 113, p. 179]. ”

Fragment din Sfântul Simeon Noul Teolog – Cateheze. Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, pag.302-311. Titlul articolului ne aparține.

s.o.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Erezii, Sf. Simeon Noul Teolog . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s