Chipul Mântuitorul aşa cum arăta pe pământ din Sfantul Munte Athos

Un creștin s-a rugat Domnului să-i arate cum arăta El, când a fost pe pământ. Într-o noapte, a auzit un glas spunându-i:

„Dacă vrei să vezi cum arătam Eu, să mergi la Mănăstirea Iviru din Sfântul Munte Athos și în pridvorul bisericii, în partea dreaptă a ușii laterale din stânga, vei vedea chipul Meu, făcut așa cum arătam când am luat trup omenesc”.

Venind creștinul, a văzut chipul Mântuitorului, chip care este de mărime naturală și s-a bucurat foarte mult, slăvind pe Mântuitorul Hristos și mulțumindu-I că nu l-a trecut cu vederea.

Ortodoxie vs protestantism & catolicism la Nicolae Steinhardt

1. Nu ma intereseaza ce anume urmareste Grupul [Oxford], ce-l desparte de numeroase alte secte si uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic si sustinut cu oameni a caror principala preocupare e credinta în Dumnezeu si grija de mântuire, care au facut sacrificii banesti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac si tot ce discuta. Oricât de mundan sa fii si nu se poate sa nu te simti atras de oamenii acestia toti curati.

Naivitate multa, teologie sumara, la cei mai multi o cultura general redusa, conceptii adesea candide. Dar si fragezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbra de tertipuri, viclesug, blazare, dospire.

Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzisuri de materie cenusie care-mi sunt inaccesibile. Ma vad astfel silit sa pomenesc drept Irlandezul când ma rog pentru el în fiecare zi, ca si pentru Grupul de la Oxford. In dimineata dinainte de plecarea lor paseste grabit spre mine : te cautam, îmi spune, voiam sa stii ce am visat : mi-a aparut Domnul si mi-a încredintat ca te va chema la El. Se vede ca privesc întrebator, deoarece repeta, explicativ ; vei fi printre cei care cred într-însul.
2. Ana socoteste ca trei pericole ameninta crestinismul occidental : rationalismul, sentimentalismul si moralismul.

Protestantismului mai ales îi da târcoale moralismul. Catolicismului, rationalismul ; iar sentimentalismul bântuie pe unde poate, pretutindeni. Ortodoxia, fireste, nu trece cu vederea nici ratiunea, nici sentimentul si nici morala. Pe toate trei se sprijina si tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor asaza harul care le îmbina si, îmbinându-le, le cumpaneste nelasând pe nici una sa strice echilibrul.

Ortodoxia, de aceea, nu coboara la nivelul nici unei din cele trei adjuvante ale credintei, ci se mentine la acel – integral si inefabil – al sacrului. Harul e ordonator, armonizator si cumpanitor.
3. Ortodoxia, mai mult, mai stăruitor, mai duios decât protestantismul ne apropie de ideea de taină, care‑i una din esenţele universului. Trăim înconjuraţi de taine, cu toate că nu ne place a o recunoaşte, am vrea să lămurim totul deşi poate că o „marjă“ de mister e de neînlăturat. Dumnezeu Însuşi – Dumnezeu mai ales – e tainic. Zicala: Căile Domnului sunt de nepătruns, Englezii o formulează mai precis: Dumnezeu umblă (literal: Se mişcă) pe căi misterioase.
4. Pe aceste nemiloase, teribile texte (nu suntem decât părţi, obiecte, recuzită într‑un decor) şi‑au construit protestanţii aspra lor doctrină a harului. Catolicismul posterior contrareformei (iezuiţii, moliniştii, toţi adversarii lui Pascal) au încercat să îndulcească lucrurile, să ia textelor pauliniene ceva din cumplitul lor absolutism. Ortodoxia cunoaşte şi nu contrazice răspunsurile lui Elihu şi afirmaţiile lui Pavel, dar nu stăruie asupra lor (ca protestanţii), ci cu obişnuitu‑i tact acoperă în taină acestea toate şi rosteşte kyrie eleisson .
5. După‑amiază – mielul mi‑a stârnit strigăte de bucurie şi, îndrăznesc să spun, un „entuziasm de nedescris“ mai sincer decât cel din şedinţele de partid ori sindicale – ea revine, de data aceasta cu un caiet pe care mi‑l încredinţează cerându‑mi să‑l citesc şi să păstrez secretul cel mai desăvârşit. Mă lămuresc de îndată. Sora e penticostală, iar caietul e plin de poezii de‑ale lor, naive, siropoase şi patetice.

De ce or fi preferând ei poezioarele şi versurile acestea dulcege şi artificiale textului aprig şi fierbinte al evangheliilor ? Nu pot pricepe. Pun caietul deoparte. Dar mă şi cert: adu‑ţi aminte, îmi spun, de jurământul din camera 18 de la Jilava. N‑ai jurat fidelitate ecumenismului ?

Şi‑mi aduc aminte şi de personajul mamei din Tragedia Americană a lui Theodore Dreiser, care nu găseşte nedreaptă executarea fiului ei pentru o crimă pe care n‑a săvârşit‑o, dar a dorit‑o şi a gândit‑o. Câtă măreţie şi la sectanţi !

De bunăvoia mea am ales ortodoxia, îi sunt credincios, cred şi mărturisesc că este calea cea bună şi adevărată. Statornic stau şi sunt în hotărâri. Dar nu şi fanatic. „Acesta este sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă…“ Eu mă împărtăşesc numai la biserică şi după ritualul ortodox – e calea mea şi o cred bună şi adevărată – dar nu osândesc pe nimeni, mieluşelul alb este al tuturor (va fi mâncat peste o lună, două) şi nu e bine s‑o înfrunt pe soră cu vorbe aspre ori cu ironii.

Îi restitui caietul cu mulţumiri politicoase. Dar neclintit rămân în convinsa mea hotărâre ortodoxă.
6. Adventistii acestia care zile întregi nu manânca daca banuiesc o urma de grasime în gamela, legionarii acestia care-si dau bucatica de pâine bolnavilor, tinerii acestia care au trait ca fiarele ani de-a rândul în munti, copiii acestia care au înjghebat o Liga Revolutionara Româna si au mesterit o bomba (îi lipseau numai declansatorul, materialul exploziv si posibilitatea de a functiona), taranii acestia care n-au vrut sa se colectivizeze sau care, beti fiind, si-au strigat naduful în cârciuma si au înjurat apasat dupa o lunga tacere, unitii care n-au înteles sa-si paraseasca denominatiunea, iata oamenii pe care mi-i doream (inconstient poate). Inchisoarea, vad, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman ca a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii acestia modesti, unii ridicoli (dar nu exista eroi ridicoli : accessorium sequitur principale ), îi compar cu ce mi-a fost dat sa vad la Paris între 1936 si 1939.
7. ”Până la urmă îmi pare că toată lumea are în parte dreptate, că fiecare deţine o părticică dintr‑însa. Da, toţi au dreptate. (Iar nu: nimeni n‑are dreptate.) Şi hitleriştii, că prea a fost absurd tratatul de la Versailles şi prea cumplită mizeria Germaniei după război. Şi comuniştii, că există cu adevărat exploatare şi sete de bani şi sărăcia‑i lucru rău şi urât şi nu duce la nimica bun şi de folos. Până şi social‑democraţii, până şi ei au fărâma lor de dreptate, aşa căldicei ce se află, şi nătângi de dau în gropi şi fac comuniştii ce vor cu ei. Toate popoarele, toate doctrinele şi fiecare ins pentru sine. Nu există o teorie care pe toate, singură, să le poată lămuri şi rezolva, nu există glas care să poată striga: numai eu, voi nu. Şi bine face Dumnezeu că trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, şi peste liberali şi peste ţărănişti, şi peste sionişti şi peste cuzişti, şi peste ortodocşi şi peste adventişti (măcar că nu se spală sâmbăta), şi peste legionari şi peste simplii contrarevoluţionari.”
Jurnalul fericirii

Monahul Moise Aghioritul: Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor



Pentru sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi nu e de ajuns să citim şi să discutăm, ci să dobândim harul Duhului Sfânt”Stareţul Antonie (din Rusia).

Nota redacţiei: Se remarcă o atitudine incorectă a multor creştini faţă de unele proorociri sau interpretări despre semnele vremurilor noastre. Unii sunt sceptici şi nu dau crezare la mai nimic din cele ce spun Sfinţii Părinţi sau Părinţii Bisericii, alţii, dimpotrivă, sunt foarte speriaţi şi chiar intră în panică. Dar care este, totuşi, atitudinea corectă, în duhul ortodox, faţă de aceste semne ale vremurilor-ne învaţă un monah din Sfântul Munte Athos.

Monahul Moise Aghioritul: Punctul de vedere ortodox asupra semnelor vremurilor

Dragostea pentru Hristos învinge orice teamă

Semnele acestea, de care vorbesc şi mulţi prooroci din Vechiul Testament, nu se arată pentru a înspăimânta şi a îngrozi, şi pentru ca viaţa oamenilor să fie cuprină de nelinişte, ci pentru ca lumea să se pregătească pentru ceasul acela cu adevărat înspăimântător. Este nevoie însă, o repetăm şi o subliniem, de mare atenţie în interpretarea acestor fenomene care de multe ori, şi trebuie s-o spunem fără teamă, i-au înşelat pe cei ce le-au interpretat cu superficialitate. Îl urmăm pe Hristos nu din teamă, ci din iubire, în mod liber, nesiliţi şi cu bună ştiinţă. Teama de iad trebiue să se transforme în dorinţa de lumină, de bucurie şi de fericire a copiilor binecuvântaţi ai Domnului. Sfârşitul lumii pune stăpânire şi îngrozeşte sufletul înrobit al păcătosului, dar cele propovăduite de Biserică vin să-l ocrotească pe acest om al vremurilor noastre, înfricoşat, chinuit, sfârtecat şi pierdut, şi nu să-i sporească problemele, adăugând neliniştii sale o altă nelinişte şi fricii sale-o altă frică.
Cu delicateţe, deznădejdea trebuie preschimbată în nădejde, iar lipsa de teamă, în sensul unei nepăsări şi neluări în seamă a păcatului, trebuie preschimbată în rugăciuni fierbinţi şi în căinţă sinceră.
A spori tristeţea omului înaintea sfârşitului lumii înseamnă a-l supune la o grea încercare, cum sunt de altfel toate întristările vieţii noastre. Menirea lor este însă de a ne face să simţim căinţa până în adâncurile sufletului, iar în lupta aceasta grea pe care o dă, îngerii şi sfinţii îi stau alături omului credincios. Tristeţea este cea care ne scapă de păcat şi prin aceasta rolul ei este pedagogic. Dacă păcat n-ar exista, n-ar exista nici întristare. Cei şapte îngeri din Apocalipsă sunt pomeniţi ca vestitori ai nenorocirilor la care trebuie să se aştepte omenirea nepocăită, dar conţinutul precis al mesajelor lor nu ne este cunoscut, ci s-au lăsat înconjuraţi de tăcere pentru că ceea ce ei ştiau nu ne era de folos. Dascălii nu spun niciodată tot ceea ce ştiu, ci ceea ce pot să înţeleagă şi să urmeze cei ce-i ascultă. Prin urmare, este nepermis să creăm confuzie şi panică, şi să ajungem asemeni ereticilor care îşi sporesc în acest fel numărul naivilor care îi urmează.
Dacă Sfântul şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Părinţi purtători de Dumnezeu ai Bisericii noastre care au pătruns înţelesurile adânci ale Sfintei Scripturi, s-au dat în lături de a interpreta Apocalipsa, avem oare noi, cei mici, dreptul şi cutezanţa de a o face? Dar chiar şi în cazul în care unii au încercat mai de curând să interpreteze anumite pasaje, avem mari diferenţe de opinie. Caracterul profetic, eshatologic şi simbolic al Apocalipsei ce abundă în alegorii nu este o chestiune de inteligenţă şi nici chiar de credinţă puternică, ci este o problemă de timp care atunci când va veni, va face ca totul să fie pe înţelesul tuturor şi va arăta adevărul celor scrise, fără nici o putinţă de tăgadă. Atunci se vor dezlega toate tainele şi vor dispărea de la sine toate dificultăţile de interpretare.
Nu-şi au, prin urmare, loc în viaţa credinciosului nesiguranţa, vinovăţia, tulburarea, neîmpăcarea şi vorbăriile neîncetate despre subiectul acesta şi despre posibilele sale explicaţii. Că antihristul s-a născut sau se va naşte în curând sau peste o mie de ani, atitudinea mea în viaţă trebuie să fie aceeaşi, o atitudine dreaptă, mereu în stare de priveghere şi de trezvie, de înălţare şi de pocăinţă. Şi nu mă căiesc pentru că mă tem de antihrist, ci pentru că Îl iubesc pe Hristos. Dragostea pentru Hristos învinge orice teamă.
Citeşte şi: Starețul Nicon de la Optina: “Dacă va începe prigoana – unde vom găsi întărire și mângâiere?”
Nici un sfânt care a avut sau are harul profeţiei nu a vorbit despre date exacte, despre sfârşit, pentru că sfinţii nu seamănă niciodată groază, nu ameninţă şi nu spun ceea ce numai Dumnezeu cunoaşte.
Un element clar este acesta care ni se prezintă în primele versete ale Apocalipsei, şi anume că Dumnezeu arată „robilor săi cele ce trebuie să se petreacă în curând”. Ceea ce trebuie să simtă neîncetat creştinul credincios este că sfârşitul este aproape, că existenţa noastră în această viaţă trecătoare şi că ceea ce trebuie să ne preocupe este întâlnirea cu Tatăl nostru cel Ceresc. Aceasta este eshatologia ortodoxă, una mântuitoare şi binefăcătoare.

Binecuvântarea durerii şi durerea iubirii de monahul Moise Aghioritul

sursa

1

Din profețiile sfântului cu darul înainte-vederii: „Aceasta nu va dura mult, vreo cincisprezece ani, apoi va veni antihristul”


Stareţul Serafim din Vâriţa (numele laic Vasili Nikolaevici Muraviov, 1866–1949) – un nevoitor deosebit, care s-a proslăvit prin multe daruri duhovniceşti: al înainte-vederii, al facerii de minuni, al tămăduirii bolilor. A fost canonizat în anul 1998.

Din învăţăturile şi proorociile Sfântului Serafim de Viriţa

„Domnul are putere să renască nevoitori, dacă noi vom cere. Haideţi dar să ne rugăm şi să cerem şi Domnul atunci va face şi din pietre aleşi de-ai Săi”.

„Măcar o dată în viaţă trebuie de pus o lumânare pentru acei pe care i-am ofensat, i-am înşelat, de la care am furat, nu am întors datoria”. Când părintelui i se plângeau de bârfă şi învinuire pe nedrept, el le spunea: „Lăsaţi să ne vorbească pe noi de rău. Iar noi ne vom strădui să facem bine”. Stareţul zicea că va veni aşa o vreme când de fiecare credincios se vor agăţa patruzeci de oameni, ca el să-i scoată pe ei. „Domnul va aştepta o mie de ani ca măcar un singur om să se mântuiască şi să se împlinească numărul îngerilor căzuţi”. „În vremurile cele mai grele cu uşurinţă se va mântui acel care după puterile sale se va nevoi în rugăciunea minţii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”), înălţându-se prin pomenirea frecventă a numelui Fiului lui Dumnezeu spre rugăciunea neîncetată”.

Stareţul repeta nu o dată cât de necesară îi este creştinului rugăciunea pentru vrăjmaşi. Iată cuvintele lui: „Numai decât să te rogi pentru duşmani. Când nu te rogi parcă ai turna petrol în foc – flacăra se înteţeşte tot mai tare şi mai tare… Întotdeauna şi pentru toate, chiar şi pentru necazuri, mulţumeşte Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Stareţul spunea că o parte din păcatele părinţilor şi a strămoşilor trec la noi. Şi noi trebuie să ne rugăm pentru părinţii şi străbunii noştri şi la mărturisire să aducem pocăinţă pentru ei. Ei aşteaptă rugăciunea noastră şi se bucură mult când ne rugăm pentru ei; iar cei care sunt de acum în Împărăţia Cerurilor ne ajută nouă.
Părintele a prezis cel de-al doilea Război Mondial, distrugerea Bisericii şi renaşterea credinţei în Rusia. Părintele vorbea despre renaşterea vechilor lăcaşuri – Lavrei Sf. Treimi şi a cuv, Serghie, mănăstirii din Diveevo, Lavrei Sf. Aleksandr Nevski, Lavrei Peşterilor din Kiev. Stareţul spunea că oraşului Leningrad i se va reda numele Sankt-Petersburg şi că va veni timpul când la radio vor putea fi ascultate cântări bisericeşti, predici şi învăţături duhovniceşti.
Despre adânca înainte-vedere a stareţului nu numai a viitorului unor oameni, ci şi a viitorului Bisericii şi al Patriei noastre mărturiseşte grăitor poezia compusă de el în anul 1939:

Va trece furtuna peste pământul rusesc,
Ierta-va Domnul păcatele poporului rus.
Şi Crucea cu Dumnezeiasca-i frumuseţe
Va străluci din nou deasupra bisericii lui Dumnezeu.
Şi întreaga noastră Sfântă Rusie al clopotelor răsunet
Din somnul păcatului spre mântuire o va trezi.
Lăcaşele sfinte vor fi deschise din nou
Şi credinţa în Dumnezeu pe toţi îi va uni.
Potolise-vor cumplitele necazuri,
Rusia îi va birui pe duşmanii săi
Şi numele marelui popor rus
Ca tunetul va răsuna în toată lumea.

Stareţul mai spunea că va sosi timpul când rândul întâi al poeziei îl vom cânta astfel: „Trecut-a furtuna peste pământul rusesc”. Această poezie a părintelui Serafim era transmisă din mână în mână, nimerind şi la cei din închisori şi din exil. Era citită şi cântată de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii Ruse, întărindu-i în credinţa şi speranţa renaşterii vieţii duhovniceşti a Patriei lor. Fiind întrebat de fiul său duhovnicesc despre viitorul Rusiei, stareţul i-a propus să se apropie de geam şi să privească. Acela a văzut golful Finic şi o mulţime de corăbii sub diverse drapele.

– Cum să înţeleg aceasta? – îl întrebă el pe părinte.

– Va veni aşa o vreme, – i-a răspuns el, – când în Rusia va fi prosperare duhovnicească. Se vor deschide multe biserici şi mănăstiri, şi vor sosi oameni de altă credinţă pe astfel de corăbii pentru a se boteza. Însă aceasta nu va dura mult, vreo cincisprezece ani, apoi va veni antihristul. Zicea că atunci când Orientul se va fortifica, totul va deveni şubred. Ei nu numai că sunt mult mai numeroşi, ci sunt treji şi muncitori, iar la noi este atâta beţie…

Stareţul mai spunea: ”Orientul se va boteza în Rusia. Întreaga lume cerească se roagă pentru luminarea Orientului”. Vor veni timpuri când Rusia va fi sfâşiată în bucăţi. Mai întâi o vor împărţi, apoi o vor prăda. Occidentul în fel şi chip va contribui la distrugerea Rusiei şi va da, pentru un timp, Chinei, partea ei de est. Japonia va acapara Extremul Orient, iar Siberia va fi ocupată de chinezii, care se vor strămuta în Rusia, se vor căsători cu rusoaice şi, în sfârşit, prin viclenie şi perfidie vor pune mâna pe întregul teritoriu al Siberiei până la Urali. Iar atunci când China va dori să meargă mai departe, Occidentul se va opune şi nu-i va permite. Multe ţări se vor năpusti asupra Rusiei, însă ea va rezista, pierzând o bună parte a pământurilor sale. Acest război despre care povesteşte Sfânta Scriptură şi vorbesc proorocii va deveni cauza unificării omenirii. Oamenii îşi vor da seama că este imposibil de trăit aşa mai departe, pentru că altfel tot ce-i viu va pieri şi vor alege o singură conducere – aceasta va fi anticiparea întronării lui antihrist Apoi se va începe prigoana asupra creştinilor; când eşaloanele vor pleca din oraşe în adâncul Rusiei, va trebui de grăbit pentru a nimeri printre primii, fiindcă mulţi dintre cei ce vor rămâne, vor pieri. Soseşte împărăţia minciunii şi a răutăţii. Va fi atât de greu, atât de straşnic, încât să nu dea Domnul să mai ajungem până la acele vremuri. Noi cu voi nu vom ajunge. Nu mult după terminarea celui de-al doilea Război Mondial părintelui Serafim i-au spus:

– Dragă părinte! Cât de bine este acum – războiul s-a terminat, răsună clopotele de pe biserici…

Părintele a răspuns:

– Nu, aceasta încă nu e totul. Va fi un dezastru şi mai mare. Voi încă îl veţi întâmpina (războiul).

Foarte greu îi va veni tineretului să intre în mantale. Oare cine va supravieţui? Cine va rămâne în viaţă? Dar cei care vor supravieţui vor avea o viaţă bună…
Dacă oamenii lumii întregi, toţi până la unul, vor cădea în genunchi şi se vor ruga lui Dumnezeu măcar cinci minute pentru continuarea vieţii, ca Domnul să dăruiască tuturor vreme pentru pocăinţă… Dacă poporul rus nu se va pocăi, se poate întâmpla ca iarăşi fratele să meargă împotriva fratelui. Va veni o vreme când nu prigonirile, ci banii şi înşelările lumii acesteia îi vor despărţi pe oameni de Dumnezeu şi vor pieri cu mult mai multe suflete decât în vremurile prigoanei deschise. Pe de o parte se vor înălţa cruci şi se vor auri cupole, iar pe de altă parte se va instaura împărăţia minciunii şi a răului. Biserica cea adevărată va fi întotdeauna prigonită, iar mântuirea va fi prin scârbe şi boli, prigonirile însă vor căpăta un caracter foarte fin şi nebănuit. E îngrozitor să ajungi până la aceste vremuri”.
Stareţul iubea foarte mult tineretul. Pe atunci tinerii aproape că nu mergeau la biserică şi se bucura foarte mult când ei veneau la dânsul. Părintele vorbea despre marele rol al tinerilor în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni timpuri (şi deja vin!) când desfrâul şi decăderea morală vor atinge ultimele limite. Aproape că nu vor mai rămâne neatinşi de păcatul trupesc. Ei vor considera, vâzând că nu li se aplică nici o pedeapsă, că totul le este permis pentru satisfacerea capriciilor şi senzualităţii excesive. Se vor aduna în grupuri, bande, vor prăda, se vor desfrâna. Însă va veni timpul când se va auzi glasul lui Dumnezeu şi tineretul va înţelege că astfel nu se mai poate trăi şi va veni la credinţă pe diferite căi, se va întări chemarea spre nevoinţă. Acei care au fost păcătoşi, beţivi, vor umplea bisericile, vor simţi o mare sete pentru viaţa duhovnicească, mulţi vor deveni călugări, se vor deschide mănăstirile, bisericile vor fi pline de credincioşi. Atunci tinerii vor merge în pelerinaje pe la locurile sfinte – va fi o perioadă deosebită! Acei care astăzi păcătuiesc, se vor pocăi mai fierbinte. Astfel, viaţa Bisericii e asemeni lumânării, care, înainte de a se stinge, izbucneşte cu o nouă putere, luminând totul în jur. Şi vremurile acestea sunt aproape.
Câte daruri a dat Domnul Rusiei, ce păduri, lacuri, râuri, bogăţii subterane! Însă noi trăim fără de Dumnezeu, iar pământul este maica noastră, care ne dă pâine şi viaţă. Vrăjmaşii noştri şi puterea împotrivitoare lui Dumnezeu o vreme îndelungată nu le vor permite oamenilor să se întoarcă la pământ. Astfel, toţi ar putea fi hrăniţi şi totul ar putea să se aranjeze, însă aceasta nu le convine duşmanilor – lor le este frică de Rusia renăscută. Şi, totuşi, Rusia se va hrăni din pământul său. „Mântuirea lumii se va face de la Rusia, iar Petersburgul va deveni centrul duhovnicesc al ţării. ÎnRusia se vor mai întâmpla încă mari evenimente – aflarea şi proslăvirea moaştelor în Petersburg, care va fi obucurie mare pentru întreaga lume”. Despre calea din Petersburg la Vâriţa părintele zicea aşa: „Acum locomotiva cu aburi face două ore şi jumătate, chiar trei, iar mai târziu vor circula trenuri electrice, care vor ajunge mai repede, apoi va veni timpul când, hop – şi altul deja zboară”.
După război părintele îi vorbea fiicei sale duhovniceşti: „Va sosi vremea când iarăşi Drumul Crucii va trece de la catedrala Kazansk până în Lavră. Tu vei ajunge până atunci”.

(Era de necrezut, dar aşa s-a întâmplat! Pentru toţi creştinii este memorabil Drumul Crucii spre Lavra Sf. Aleksandr Nevski cu nou-aflatele moaşte ale Cuviosului Serafim din Sarov).

„Ierusalimul va deveni capitala Israelului, iar cu timpul – şi al întregii lumi. Fiindcă acolo este centrul pământului, acolo a fost răstignit şi a înviat Mântuitorul lumii”. Stareţul a prezis că catolicii vor avea un papă de origine slavă. Spunea părintele Serafim despre apropiata sa proslăvire, adăugând însă la acestea: „Nu vă grăbiţi să-mi dezgropaţi trupul. Lăsaţi în voia Domnului… Nu vreau să se facă târguială cu trupul meu”.

“Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007

Sfantul Serafim de Virita – Profetii despre vremea lui antihrist: “Pe de o parte vor inalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura imparatia minciunii si raului”

1

Sfantul Serafim de Vîriţa (1866-1949)

 „Domnul este puternic sa ridice lucratori ai Sai daca Îl vom ruga. Hai sa ne rugam si sa cerem, si atunci si din pietre Domnul îi va ridica pe alesii Sai!“.


                            ***


„În cele mai grele timpuri se va mântui mai usor acela care în masura puterilor sale se va nevoi cu rugaciunea lui Iisus, trecând de la chemarea numelui Fiului lui Dumnezeu la rugaciunea neîncetata“.


                              ***


La întrebarea unui fiu duhovnicesc despre viitorul Rusiei, staretul i-a zis sa se apropie de geam si sa priveasca. Acela a vazut Golful Finic si o multime de vapoare care navigau sub diferite pavilioane.


– Cum sa înteleg aceasta? l-a întrebat el pe batiuska.


Staretul a raspuns:


– Va veni o vreme când va fi în Rusia o înflorire duhovniceasca. Se vor deschide multe biserici si manastiri si chiar cei de alte credinte vor veni sa se boteze la noi pe astfel de corabii. Dar aceasta nu va fi pentru mult timp, ci pentru aproximativ 15 ani, iar apoi va veni antihristul.


– Va veni vremea când Rusia va fi sfâsiata în bucati. La început o vor împarti, iar apoi vor începe sa jefuiasca bogatiile ei. Occidentul va concura în toate felurile posibile la distrugerea ei si va da partea ei rasariteana pâna la o vreme în stapânirea Chinei. Extremul Orient îl vor acapara în mâinile lor japonezii, iar Siberia – chinezii, care vor veni în Rusia, se vor face casatorii mixte, iar în final prin viclenie si perfidie vor lua teritoriul Siberiei pâna la Urali. Când China va voi sa treaca mai departe, Occidentul se va opune si nu va permite. Multe tari se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzând mare parte din pamânturile sale.


Acesta este razboiul despre care spune Sfânta Scriptura si proorocii ca va deveni pricina pentru unirea întregii omeniri. Oamenii vor întelege ca nu se poate trai asa pe mai departe fiindca tot ce este viu va pieri si vor alege un guvern unic care va fi antecamera împaratiei lui Antihrist. Apoi vor începe prigoanele asupra crestinilor; când în adâncul Rusiei vor iesi primele esaloane din orase trebuie sa se grabeasca cineva sa iasa între primii, caci multi dintre cei ce vor ramâne vor pieri.

Va veni împaratia minciunii si raului. Va fi atât de greu, atât de dificil si îngrozitor încât sa nu dea Dumnezeu sa traiesti pâna atunci. Dar noi nu vom prinde acele vremuri.

Daca oamenii din toata lumea, toti pâna la unul, în acelasi timp s-ar fi pus în genunchi sa se roage macar cinci minute lui Dumnezeu spre a prelungi viata, ca sa mai dea Domnul vreme de pocainta….

Daca poporul rus nu va veni la pocainta, se poate întâmpla iarasi sa se ridice fratele împotriva fratelui. Va veni vremea când nu prigoana, ci banii si înselaciunile lumii acesteia îi vor îndeparta pe oameni de Dumnezeu si vor pieri mai multe suflete ca în vremea prigoanei ateiste.

Pe de o parte vor înalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura împaratia minciunii si raului. Biserica adevarata totdeauna va fi prigonita, iar sa se mântuiasca cineva va putea numai prin boli si amaraciuni, caci prigoanele vor avea un caracter cât mai subtil si neprevazut; înfricosator va fi sa ajunga cineva la acei ani”.

Staretul vorbea despre rolul important al tineretului în viitoarea renastere a Bisericii. El spunea ca vor veni vremuri (si deja au venit!!) când destrabalarea si decaderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape ca nu vor ramâne din cei nedepravati. Ei vor considera ca totul le este permis pentru satisfacerea poftelor si placerilor, în bande si gasti, vor jefui si corupe.

Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va întelege tineretul ca în continuare nu se mai poate trai asa si vor ajunge la credinta pe diferite cai, se va întari râvna pentru nevointa. Cei care erau pâna atunci pacatosi, betivi vor merge la biserica, vor simti o mare sete de viata duhovniceasca, multi se vor face monahi, se vor deschide manastirile, iar bisericile vor fi pline de credinciosi. Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slavita. Iar pentru faptul ca acum pacatuiesc, mai apoi se vor pocai fierbinte.Ca si lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai luminos, luminând totul cu ultima lumina, asa va fi si viata Bisericii. Si acest timp este aproape“.


(“Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum”, vol I)

Calea imparateasca: Adevarata Ortodoxie intr-un veac al apostaziei de Parintele Serafim Rose

chilia-serafim-rose-7-1.jpg.jpeg

“Precum zic Părinţii, extremele de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare…(Trebuie) să umblam pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme. – Sf. Ioan Casian, Cuvântarea a II-a

Creştinii ortodocşi vieţuiesc astăzi într-una din cele mai critice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Vrăjmaşul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se luptă prin toate mijloacele nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la calea mântuitoare înfăţişată de către Biserică, ci sa biruiasca chiar Biserica lui Hristos, in pofida fagaduintei Mantuitorului (Mat. 16:18) si sa transforme insusi Trupul lui Hristos intr-o organizatie „ecumenica”, pregatind venirea alesului sau, Antihristul, marele conducator al lumii din zilele de pe urma.
Stim, cu siguranta, ca aceasta incercare a lui Satan nu va izbandi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos pana la sfarsitul lumii si Il va intampina pe Hristos Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihanita si nestricata de unirea nelegiuita cu apostazia acestui veac. Dar marea intrebare a vremurilor noastre, pe care si-o pun toti crestinii ortodocsi, este una foarte importanta: Biserica va dainui, dar cati dintre noi ne vom mai gasi in dansa, tinand piept puternicelor incercari ale diavolului de a ne trage din sanul ei?
Vremurile noastre se aseamana mult celor ale Sf. Marcu al Efesului, din secolul al 15-lea, cand se parea ca Biserica era pe punctul de a fi dizolvata in necuvioasa Unire cu Latinii. Cu mult mai rele si primejdioase sunt vremurile noastre, decat acelea; caci atunci Unirea a fost un act impus cu forta, din exterior, pe cand acum ortodocsii au fost pregatiti vreme indelungata pentru apropiata contopire „ecumenica” a tuturor bisericilor si religiilor, dupa decenii de relaxare, indiferenta, duh lumesc si ingaduinta in minciuna pierzatoare cum ca „nimic nu ne desparte cu adevarat” de toti ceilalti care isi spun crestini. Biserica Ortodoxa a supravietuit falsei uniri de la Florenta, si chiar a cunoscut, dupa aceasta, o perioada de prosperitate in exterior si de inflorire duhovniceasca in launtrul ei; dar dupa noua falsa unire, ce se urmareste acum, cu un elan sporit, va mai dainui Ortodoxia in afara catacombelor si a pustiei?
In timpul ultimilor zece ani si mai apoi, sub catastrofalul curs „ecumenic” urmat de patriarhul Atenagoras si urmasii sai, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja ingrijorator de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recenta declaratie „ecumenica” a Patriarhiei Constantinopolului, „Marturisirea de la Tiateira” (vezi The Orthodox Word, ian.-feb., 1976) este indeajuns de graitoare spre a dovedi cat de mult s-a pierdut din constiinta ortodoxa de catre Biserica Locala ce era odata intaia intre Bisericile Ortodoxe la marturisirea adevarului lui Hristos; acest document sinistru arata doar cat de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiti in „crestinatatea” heterodoxa a Apusului, inainte chiar de Unirea formala ce inca se pregateste.
Radacinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe se duc pana la renovationismul si modernismul anumitor ierarhi ai anilor 1920. In Biserica Rusa, aceste tendinte au zamislit, pentru inceput, miscarea „Bisericii Vii”, care, cu sprijinul regimului comunist, a incercat sa il inlature pe Patriarhul Tihon si sa „reformeze” Biserica intr-o maniera protestanta radicala, iar apoi – ca un urmas mai „conservator” al „Bisericii Vii” – institutia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la inceputuri, asupra laturii politice a reconcilierii cu ideologia si telurile comuniste (conform scandaloasei „Declaratii” a Mitropolitului Serghie din 1927), si doar in ultimele decenii s-a aventurat, iarasi, pe taramul renovationismului ecleziastic, prin participarea sa activa in miscarea ecumenica. In Biserica Greaca, situatia a fost asemanatoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovationist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de catre Patriarhul Meletie Metaxakis de trista amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de catre lumea ortodoxa, si renovationistii au trebuit sa se multumeasca doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra catorva Biserici ne-slave.
Mari miscari de protest s-au ridicat impotriva reformatorilor, atat in Biserica Rusa, cat si in cea Greaca, cauzand diviziuni profunde, ce s-au pastrat pana acum in lumea ortodoxa. In Biserica Rusa, serghianismul a fost respins cu hotarare de catre vasta majoritate a episcopilor si credinciosilor, in frunte cu Mitropolitul Iosif de Petrograd; aceasta miscare „iosifita” s-a organizat. Mai apoi, intr-o oarecare masura, si a devenit cunoscuta drept „adevarata biserica ortodoxa”. Istoria acestei biserici ruse ilegale, a „catacombelor”, este, pana in ziua de astazi, invaluita de taina, insa, in ultimii ani, o serie de marturii surprinzatoare ale activitatilor ei actuale au ajuns la lumina, ducand la masuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei intai statator (Mitropolitul Teodosie), ca si cel al unuia dintre cei zece sau mai multi episcopi ai ei (episcopul Serafim). In diaspora, Biserica Rusa din afara Rusiei s-a angajat chiar de la inceputurile serghianismului, in 1927, intr-o pozitie anti-serghianista ferma, si, cu numeroase ocazii, si-a exprimat solidaritatea fata de adevarata biserica ortodoxa din Rusia, refuzand, in acest timp, comuniunea deplina cu Patriarhia Moscovei. Traditionalismul ei intransigent si neclintit in aceasta problema, precum si in altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii rusi ai Europei Apusene si ai Americii, care erau mai receptivi la curentele „reformiste” ale Ortodoxiei secolului al 20-lea, ei despartindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusa din afara Rusiei, cauzand astfel actualele deosebiri de „jurisdictie” din diaspora rusa.
In Grecia, miscarea de protest, printr-un instinct ortodox asemanator, a luat si ea denumirea de „crestini ortodocsi adevarati“. De la inceputurile ei din 1924 (cand s-a introdus reforma calendarului), miscarea a fost puternica mai ales printre calugarii, preotii si mirenii cei simpli ai Greciei; primul episcop care a parasit Biserica de stat a Greciei si s-a alaturat miscarii a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina; aceasta isi urmeaza pana astazi viata si organizarea pe deplin independenta, cuprinzand circa o patrime din totalitatea crestinilor ortodocsi din Grecia, si poate peste jumatate dintre calugari si maici. Desi este cunoscuta popular ca „vechii calendaristi” („stilisti”), „adevaratii crestini ortodocsi ai Greciei” sustin un traditionalism ferm in viata si, in general, in gandirea ortodoxa, privind problema calendarului doar ca un prim stagiu sau ca pe o piatra de temelie a modernismului si reformismului.
In timp ce cancerul „ecumenist” roade astazi tot mai mult din ramasitele madularelor glasuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescanda este aratata, de catre cei mai simtitori membri ai jurisdictiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei si reprezentantilor Bisericilor anti-ecumeniste si anti-reformiste ale Rusiei, Greciei si diasporei. Unii, vazand ca jurisdictiile „oficiale” urmeaza in mod irevocabil o directie anti-ortodoxa, le abandoneaza ca pe niste nave ce se scufunda si vin in randul „adevaratilor crestini ortodocsi”; altii, nadajduind inca la o revenire catre orientarea ortodoxa, in ortodoxia mondiala, considera pentru moment a fi de ajuns sa isi exprime simpatiile pentru „adevaratii crestini ortodocsi” si sa protesteze cutezatori impotriva mentalitatii „reformiste” din jurisdictiile „oficiale”. Cei zece ani de epistole anti-ecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Intai Statatorul Bisericii Ruse din afara Rusiei, au atins o coarda sensibila in cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar daca raspunsul „oficial” la ele a fost, in mare masura, tacerea sau ostilitatea.
Astazi, mai mult ca in orice alta perioada a luptei de 50 de ani pentru pastrarea traditiei Ortodoxe intr-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei adevarate si intransigente ar putea fi auzita in intreaga lume si ar putea avea un efect profund asupra directiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, intr-adevar, este deja prea tarziu a impiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovationist si Unirea „ecumenica” ce zace in spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse sa paseasca indarat de la calea aceasta dezastruoasa, ce va duce la lichidarea totala (ca ortodoxe) a acelor jurisdictii ce o vor urma pana la capat; si in orice caz, persoane sau chiar comunitati intregi pot fi salvate, cu siguranta, de la aceasta cale, fara a-i mai mentiona pe acei heterodocsi ce si-ar mai putea afla calea catre sanul mantuitor al adevaratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanta vitala, deci, ca aceasta voce sa fie una a Ortodoxiei autentice, adica patristice. Din nefericire, se intampla uneori, mai ales in focul unei dispute, ca pozitii fundamental ortodoxe sa fie exagerate de catre una din parti, si intelese gresit de catre cealalta, si astfel o impresie pe de-a-ntregul inselatoare se zamisleste in unele minti, cum ca cauza actuala a adevaratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replica de dreapta” la directia predominant de „stanga”, urmata acum de catre conducatorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politica a luptei actuale pentru adevarata Ortodoxie este cu desavarsire falsa. Aceasta lupta, din contra, a luat forma, in randul celor mai de seama reprezentanti ai ei de astazi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristica a moderatiei, a unei intelegeri intre extreme; este ceea ce Sfintii Parinti numesc CALEA IMPARATEASCA.
Invatatura acestei „cai imparatesti” este expusa, de pilda, in Sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, care citeaza indeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, ci sa umbli pe calea imparateasca (Deut. 5:32; 17:11), si de catre Sf. Vasile cel Mare: ‚Drept cu inima este cel al carui cuget nu se intoarce nici catre exces, nici catre lipsa, ci se indreapta doar catre calea virtutii“. Dar poate ca cel mai clar este exprimata aceasta invatatura de catre marele Parinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sf. Ioan Casian, care s-a confruntat cu o sarcina foarte asemanatoare sarcinii noastre ortodoxe de astazi: sa infatiseze invatatura curata a Parintilor Rasariteni oamenilor din Apus, ce erau imaturi duhovniceste si nu puteau inca sa inteleaga profunzimea si subtilitatea invataturii spirituale rasaritene, tinzand astfel catre extrema laxitatii ori catre cea a hiper-strictetei, la aplicarea acesteia in viata. Sf. Casian expune invatatura ortodoxa a caii imparatesti in Conversatia sa asupra „trezviei” (sau a „intelepciunii”) – conversatie laudata de Sf. Ioan Scararul (Treapta 4:105) pentru „filosofia ei preafrumoasa si mareata“:
„Cu intreaga noastra tarie si cu intreaga noastra straduinta, sa ne silim a dobandi darul cel bun al trezviei, care ne poate tine nevatamati de excesele ambelor parti. Caci, precum graiesc Parintii, ambele extreme sunt la fel de daunatoare – atat prea-multa postire, cat si umplerea pantecelui, prea-multa priveghere, cat si somnul peste masura, si celelalte exagerari“. Trezvia „il invata pe om sa umble pe calea imparateasca, evitand ambele extreme: de-a dreapta nu ii ingaduie sa cada in inselare din pricina abstinentei excesive, la stanga nu ii ingaduie sa fie tarat in nepasare si destindere“.
Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasa decat cea „de-a stanga”:
„Abstinenta excesiva este mai daunatoare decat imbuibarea sinelui; caci, impreuna cu pocainta, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urma, la dreapta intelegere, insa de la cea dinainte, nu este cu putinta” (de ex., din pricina ca mandria cuiva asupra „virtutii” proprii ii sta in calea smereniei pline de pocainta care l-ar putea izbavi). (Conversatii, II, capitolele 16, 2, 17).
Aplicand aceasta invatatura situatiei noastre, putem spune ca „calea imparateasca” de astazi a adevaratei Ortodoxii este o intelegere intre extremele ecumenismului si reformismului pe de o parte, si a „ravnei fara cunostinta” (Rom. 10:2) pe de alta. Adevarata Ortodoxie nu merge „in pas cu vremurile” pe de o parte, nici nu face din „strictete”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune in sine) o scuza pentru o auto-satisfactie fariseica, exclusivism si neincredere, pe de alta. Aceasta moderatie a adevaratei Ortodoxii nu trebuie confundata cu indiferenta sau o stare de „caldicel”, ori cu orice fel de compromis intre extremele politice.
Spiritul de „reforma” este atat de predominant astazi, incat oricine ale carui vederi sunt hranite de „duhul vremurilor” va privi moderatia cea cu adevarat Ortodoxa ca apropiata „fanatismului”, dar cine cauta catre problema cu mai multa profunzime si foloseste standardul patristic, va gasi calea imparateasca a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un invatator ortodox al zilelor noastre nu ofera un asemenea model de moderatie graitoare si inflacarata, precum raposatul arhiepiscop Averchie al Jordanville-ului; numeroasele sale articole si predici respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara vreo abatere la „dreapta” ori la „stanga”, accentuand in mod constant asupra laturii duhovnicesti a Ortodoxiei celei adevarate.
Biserica Rusa din afara Rusiei a fost asezata, din pronia dumnezeiasca, intr-o pozitie foarte avantajoasa spre a pastra „calea imparateasca” in mijlocul confuziei ortodoxiei veacului al 20-lea. Vietuind in exil si saracie, intr-o lume ce nu a priceput suferinta oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra pastrarii neschimbate a credintei ce ii uneste norodul, aflandu-se, in mod firesc, straina intregii mentalitati ecumenice, care este intemeiata pe indiferenta religioasa si auto-satisfactie, pe bogatie materiala si internationalism fara de suflet. Pe de alta parte, a fost tinuta de la a cadea in extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaratia ca Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fara de har) de catre constientizarea profunda a faptului ca biserica serghianista din Rusia nu este libera; cineva, desigur, poate sa nu aiba nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situatiei ei este cel mai bine sa fie lasata unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Daca pare a exista aici o „contradictie logica” („daca nu ii tagaduiti Tainele, atunci de ce nu sunteti in comuniune cu ea?“), aceasta e o problema doar pentru cei rationalisti; cei ce se apropie de problemele bisericii atat cu inima, cat si cu cugetul, nu au nici o dificultate in a accepta pozitia aceasta, care este testamentul lasat Bisericii Ruse a Diasporei de catre inteleptul ei Intai Statator, mitropolitul Anastasie (+1965).
Traind in libertate, Biserica Rusa din afara Rusiei a socotit drept una din indatoririle ei de capatai exprimarea solidaritatii si a comuniunii depline cu subterana „Adevarata Biserica Ortodoxa a Rusiei“, a carei existenta este ignorata cu desavarsire si chiar negata de catre ortodoxia „oficiala”. La vremea randuita de Dumnezeu, cand vor trece incercarile teribile asupra bisericii si poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea intelege mai bine situatia Bisericii Ruse; pana atunci, tot ceea ce poate nadajdui cineva este, ca si pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere sa nu puna sub semnul intrebarii dreptul de a exista al Bisericii Ruse din afara Rusiei sau sa nege harul Tainelor ei, aproape toate dintre ele ramanand indelunga vreme in comuniune cu ea (pana ce neparticiparea ei la miscarea ecumenica a izolat-o si a facut sa devina un repros la adresa celorlalte Biserici, indeosebi in ultimul deceniu), si, pana in ziua de astazi, ele rezistand (cel putin pasiv) la incercarile de provenienta politica, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatica” si „necanonica”.
In ultimii ani, Biserica Rusa din afara Rusiei a mai acordat sustinere si recunoastere si „Adevaratilor Crestini Ortodocsi ai Greciei”, a caror situatie, de asemenea, a fost extrem de dificila si neinteleasa. In Grecia, intaia lovitura impotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atat de mortala precum „Declaratia” mitropolitului Serghie in Rusia, si din aceasta pricina a durat mai multa vreme ca constiinta teologica a grecilor ortodocsi sa zareasca intreaga ei semnificatie anti-ortodoxa. Mai mult, putini episcopi din Grecia au fost indeajuns de curajosi spre a se alatura miscarii (in vreme ce, in comparatie, numarul episcopilor ne-serghianisti de la inceputuri era mai mare decat al intregului episcopat al Bisericii Greciei). Si doar in ultimii ani, cauza vechilor calendaristi a devenit chiar „respectabila intelectual”, de vreme ce tot mai multi absolventi de facultate i se alatura. De-a lungul anilor, a suferit persecutii, uneori destul de puternice, din partea Statului si a Bisericii oficiale, si pana in ziua de astazi a ramas desconsiderata de catre cei „sofisticati” si fara nici o recunoastere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neintelegerile si dezbinarile interne au continuat sa slabeasca cauza vechilor calendaristi, precum si lipsa unui glas unic si unanim, care sa exprime sustinerea lor pentru Ortodoxia patristica. Totusi, pozitia lor fundamental ortodoxa nu poate fi negata, si nu pot fi intampinate decat cu bucurie asemenea prezentari glasuitoare ale ei, precum se pot vedea in articolul ce urmeaza.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unitati fundamentale a cauzei adevaratei ortodoxii din intreaga lume, fie in Biserica din catacombe a Rusiei, la vechii calendaristi ai Greciei sau in Biserica Rusa din afara Rusiei, i-a facut pe unii sa gandeasca in termenii unui „front unit” al Bisericilor marturisitoare, spre a se opune miscarii ecumenice care a luat in posesie ortodoxia „oficiala”. Totusi, in conditiile actuale, acesta se va materializa cu greu; si, in orice caz, este o viziune politica asupra situatiei, ce priveste intr-o maniera prea exterioara semnificatia misiunii adevaratei ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox impotriva „ortodoxiei ecumeniste”, impotriva ortodoxiei neutralizate, caldicele, a apostaziei, trebuiesc inca descoperite, inainte de toate in Rusia. Dar nu este cu putinta ca marturia atator mucenici, marturisitori si campioni ai ortodoxiei celei adevarate din veacul al 20-lea, sa fie zadarnica. Fie ca Dumnezeu sa isi tina zelotii pe calea imparateasca a adevaratei Ortodoxii, credinciosi Lui si Sfintei Lui Biserici, pana la sfarsitul veacului!”

Acest articol a aparut in original in The Orthodox Word, Sept.-Oct., 1976 (70), pag. 143-149

sursa

Sfantul Nectarie de la Optina despre sfarsitul lumii si chipul bisericii


În convorbirile sale, Staretul Nectarie nu o data a prevestit timpurile grele care aveau sa vina curând, pregatindu-si fiii duhovnicesti pentru încercarile viitoare. Cu mult timp înainte de revolutie, Domnul i-a descoperit vederea catastrofei ce avea sa fie. Odata, Parintele Nectarie i-a destainuit lui Serghie Nilus ca cineva dintre calugari (nu el însusi) a avut un vis deosebit. Era ca si cum mergea spre Usile Împaratesti, iar acolo i se arata imaginea fiarei apocaliptice. Monstrul si-a schimbat de trei ori înfatisarea, ramânând însa aceeasi fiara.

Chiar dupa revolutie, Staretul Nectarie a povestit aceasta vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de razmerita. Sezând în pridvorul chiliei sale el a vazut deodata ca totul a disparut: si casele, si copacii si în locul lor, pâna la cer, siruri de sfinti; iar între rândul de sus si cer ramasese un spatiu foarte mic. Si monahului i s-a descoperit ca atunci când acest spatiu se va umple va veni sfârsitul lumii. „Iar spatiul era deja foarte mic”, a spus Staretul.

Devreme, înca din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte proorocesti ale Staretului despre ceea ce vazuse în vis.

„Acest vis a durat aproape toata noaptea, spunea Parintele Nectarie. Nu pot sa va relatez toate detaliile, caci ar dura prea mult. Iata esentialul: vad o câmpie imensa, unde are loc o batalie cumplita între nenumarate gloate de apostati si o mica oaste de crestini. Toti apostatii sunt foarte bine înarmati si duc lupta dupa toate regulile stiintei razboiului; crestinii sunt însa fara arme. Eu, cel putin, nu vad la ei nici o arma. Si deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodamântul acestei lupte inegale: survine momentul biruintei totale a gloatelor de apostati, deoarece dintre crestini nu a mai ramas aproape nimeni.

1Îmbracati sarbatoreste, apostatii, împreuna cu sotiile si copiii lor triumfa si deja sarbatoresc victoria… Deodata, un grup neînsemnat de crestini, printre care sunt femei si copii, executa un atac neasteptat împotriva apostatilor si într-o clipa imensa câmpie de lupta se acopera de trupurile ostii atee si toata nenumarata adunatura este nimicita si, pe deasupra, spre uimirea mea, fara ajutorul vreunei arme. Si l-am întrebat atunci pe un ostas crestin, ce statea lânga mine:

– Cum ati putut înfrânge aceasta nenumarata oaste?

– Dumnezeu ne-a ajutat! a fost raspunsul.

– Dar cu ce? întreb eu. Doar nu ati avut nici un fel de arme.

– Cu ce s-a nimerit, a raspuns osteanul. Cu aceasta s-a sfârsit visul meu”, a încheiat Staretul.

Când un frate a fost certat de fata cu Parintele Nectarie pentru pasiunea sa de a aduna carti, acesta, spre tulburarea multora, l-a încurajat:

„Curând va fi o foamete de carti duhovnicesti, nu se vor putea procura carti duhovnicesti. Este bine ca el îsi face o biblioteca duhovniceasca, un tezaur duhovnicesc. Ea va fi foarte, foarte folositoare”.

Si mai departe a povestit despre vedenia catastrofei, descoperita vederii lui duhovnicesti:

„Timpurile grele vin chiar acum. În lume a sosit numarul sase si vine numarul sapte. Vine veacul tacerii. Vei tacea, vei tacea, spunea Staretul si lacrimile i se rostogoleau pe obraji… si iata, Măria Sa nu va mai fi el însusi, câte umilinte nu va îndura… Anul 1918 va fi si mai greu: Măria Sa şi toată familia vor fi ucişi. Da, acest împărat va fi mare mucenic“, confirma el.

Staretul s-a dus la el în chilie si vreun ceas si jumatate s-a rugat acolo. Dupa rugaciune a1 iesit concentrat, a luat de mâna pe fiul sau duhovnicesc si i-a zis:

„Eu stiu foarte multe despre tine, dar nu orice cunostinta îti va fi de folos. Va veni foamete, vei flamânzi… va veni timpul când si manastirea noastra va fi distrusa. Si atunci cred ca voi veni si eu în sat la voi. Atunci sa ma primiti, pentru dragostea lui Hristos. Sa nu ma refuzati. Nu voi avea unde sa ma duc”.

Nina D., prin anii ’20, l-a întrebat pe Staretul Nectarie:

– Se spune ca toate semnele celei de A Doua Veniri s-au împlinit…

– Nu, nu toate, – a raspuns Parintele. Desigur si cei ce au o vedere simpla observa ca multe se împlinesc, dar celor duhovnicesti li se descopera mai înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculet. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos ea îsi va pastra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îti spun ca nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va pastra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, si întelege ca asa va fi în întreaga lume.

Si monahia Nectaria l-a întrebat pe Staret despre sfârsitul lumii. El a raspuns:

„De ce ma întrebati pe mine, cel cu minte marginita? – mergeti la monahii din Optina. Sunt oameni care se ocupa cu cercetarea semnelor sfârsitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor.

1Oamenii nu au nici un folos daca stiu timpul celei de A Doua Veniri. „Privegheati si va rugati” (Matei 26, 41), a spus Mântuitorul.Înseamna, deci, ca nu trebuie sa ghicim evenimentele. La timpul lor toate vor fi descoperite. Toate acestea vor fi, dar acestea sunt o mare taina.În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o suta de ani, a spus ca va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocait, si dintr-o multime de oameni s-a gasit doar un singur drept cu familia lui.Asa va fi si la venirea Fiului Omului”(Matei 24, 37).

Multi, cunoscând darul proorocesc al Parintelui, îl întrebau: „Ce ne asteapta pe noi?” Staretul Nectarie raspundea:

„Sfântul Serafim a prevazut revolutia si schisma bisericeasca, dar spunea: Daca în Rusia se vor pastra doar câtiva credinciosi ortodocsi, Dumnezeu o va milui; iar noi avem astfel de drepti. Oamenii aveau presimtirea unor catastrofe sociale. Toate acestea se simt prin instinct, precum furnicile. Dar credinciosii nu au pricini sa se teama, caci pe ei îi ocroteste harul. În ultimele timpuri, credinciosilor li se vor întâmpla aceleasi lucruri care li s-au întâmplat Apostolilor înainte de Adormirea Maicii Domnului. Fiecare credincios, oriunde ar fi, va fi adus pe nori în Corabia-Biserica. Doar cei ce se vor afla în ea vor fi mântuiti“.

Si nu o data repeta:

„Tineti cu tarie Ortodoxia… Noi traim acum timpuri însemnate în Apocalipsa, cele despre care îngerul a strigat: „Vai de cei ce traiesc!” – înainte de venirea lacustelor. „Istoria ne arata ca Dumnezeu conduce popoarele si da lectii de morala întregii lumi”. Viata sociala se masoara cu anii, secolele, mileniile, dar principalul este: „A fost dimineata, a fost seara, ziua întâi” (Facerea 1, 5).

„Va veni ziua rugaciunilor – învata Staretul pe fiii sai duhovnicesti. În timp ce lucrezi,1spune rugaciunea lui Iisus: mai întâi cu buzele, apoi cu mintea, apoi ea singura trece în inima“.

Si le dadea o rugaciune compusa de el însusi, pe care le poruncea sa o învete pe de rost:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care vei veni sa judeci viii si mortii, miluieste-ne pe noi pacatosii, iarta caderile noastre în pacat din aceasta viata si ne acopera pe noi de fata antihristului în pustia tainica a mântuirii Tale”.

Si facea o observatie:

„Cele mai grele dureri ale noastre sunt asemenea întepaturilor insectelor, în comparatie cu durerile veacului ce va sa fie“.

Despre viitorul Rusiei prezicea ca peste ani de încercari ea se va trezi si nu va fi bogata materialiceste, dar va fi bogata cu duhul, si la Optina vor fi din nou sapte luminatori, sapte stâlpi. Cu putin timp înainte de revolutie, Staretul îi spunea lui Serghei Nilus:

„Atâta timp cât se mai mentine la Optina staretismul, fagaduintele lui se vor împlini. Când vor sigila „bordeiele” staretesti si vor pune lacate la usi, atunci te vei putea astepta la toate”. Si iata ca acele timpuri au venit…

(Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria, 2004)

cuvantulortodox