Sfantul Nicolae Velimirovici, predica la Inaltarea Domnului

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează. Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor:“Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului. “Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” – aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră. Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti – şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ. Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura. Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită. În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup – şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre. El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor. Nu trebuie acum să oftaţi cu cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel“, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.
Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El. El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos ” (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni. Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea.“Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.”“Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor”(Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.
Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său:“Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut”(Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus”(Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.
Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?
Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).
Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?”(Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006)

voscreasna.com

Predica Sfantului Teofan Zavoratul la Inaltarea Domnului

Inaltarea-Limours

În numele Înălţării Domnului, trebuie să ne recunoaştem măsura cerească si sa-i căutam pe cei ce au aceasta măsură

S-a înălţat Domnul în slavă la ceruri. Cum S-a înălţat Acela care, Dumnezeu fiind, este pretutindeni şi pe toate le plineşte?! Şi-a înălţat natura omenească. Este omul din El, cel pe care l-a înălţat la ceruri.

Domnul S-a înălţat şi S-a aşezat de-a dreapta Tatălui şi a lui Dumnezeu. Cum S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Cel care petrece de-a pururi nedespărţit împreună cu El, într-o singură cârmuire şi sade pe acelaşi pristol? Este firea omenească cea pe care a aşezat-o de-a dreapta lui Dumnezeu, este omul din El, cel pe care l-a adus la împreună-împărăţirea cu Dumnezeu, la stăpânirea proniatoare peste toate cele văzute şi nevăzute.

Aşa s-a împlinit binevoirea lui Dumnezeu întru noi. Fiul lui Dumnezeu, coborât pe pământ, l-a urcat pe om pe umerii Săi, ca pe o oaie pierdută, şi l-a adus Tatălui Său. Să slăvim bunătatea şi înţelepciunea iubitorului de oameni Dumnezeu. Nu ne-a părăsit şi nu ne-a lăsat pradă nenorocirii noastre, ci a ruşinat viclenia vrăjmaşului şi, îndumnezeind în El fiinţa noastră, ne-a dăruit în chip mântuitor lucrul prin care fuseserăm la început amăgiţi spre nenorocirea noastră.
Aşadar, să ne scuturăm acum, fraţilor, de şubrezenia gândurilor noastre şi, suindu-ne cu mintea la cer, să stăm în faţa pristolului lui Dumnezeu, la picioarele firii omeneşti slăviţe în Domnul, şi să o contemplăm spre învăţătura noastră.
Vedeţi cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice stăpânire şi de orice putere. Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi ruşinoase trupeşti şi sufleteşti. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi, având chemare să fim cereşti. Cum este Capul — Domnul —, la fel se cuvine să fie şi mădularele — toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului. Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă, preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petr. 2, 9). Aşadar să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem mereu în curăţenie neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului.
Să ne întipărim în inimă acest gând, ca să nu păcătuim. Dar, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept (I In 2,1). La început, am păcătuit şi am căzut de la Dumnezeu. Unindu-ne cu Iisus Hristos, ne unim iarăşi cu Dumnezeu. Dar dacă şi acum greşim, iarăşi cădem de la Dumnezeu şi de la Mântuitorul Iisus şi, odată cu aceas­ta, pierdem toate darurile pe care le-am primit prin El. Ce să facă acum deci cei ce cad iarăşi în păcate? Ai căzut? Ridică-te! Ai păcătuit? Pocăieşte-te! Dar, în nici un chip nu deznădăjdui sau, deznădăjduind, nu te lăsa cu totul pradă căderii. Avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Vezi că El stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. Ca Primul Pre­ot, El intră cu sângele Său în Sfânta Sfintelor, în cerul cerurilor, ca să Se arate pentru noi feţei lui Dumnezeu, fiind pururi viu, ca să mai mijlocească pentru noi. Mijlocirea Domnului va fi auzită şi împlinită. Trebuie doar să o atragem spre noi, prin sinceră pocăinţă şi prin hotărârea neclintită şi neşovăielnică de a lăsa păcatele, cu care vrăjmaşul reuşeşte să păcălească sufletele, prin promisiunile lui mincinoase despre nevinovăţia şi nepedepsirea păcatelor. Veniţi dar să cădem şi să plângem în faţa Domnului, Cel ce ne-a zidit, Cel ce ne-a izbăvit şi ne izbăveşte.

Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă — scrie Apostolul Pavel —, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos […] şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Ef. 2,4-6).

Iată deci unde ne este locul! Prin urmare, nu trebuie să vieţuim pe pământ, ca şi cum aici ar fi locul nostru pentru totdeauna, ci să trăim cum se trăieşte într-o ţară străină. Străinii trăiesc cu trupul în ţară străină, dar cu mintea şi cu inima în patria lor. La fel ne porunceşte şi nouă Apostolul:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hris­tos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3).

În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mu­tăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Intr-acolo trebuie să ne aţintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pen­tru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru. Trăind pe pământ, nu se poate să nu le facem pe cele pământeşti şi ale traiului zilnic. Dar toate acestea pot fi astfel conduse, încât să devină o cale care să ne aducă acolo unde Se află Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu. Ai o bogăţie — trimite-o acolo, prin săraci. Ai stăpânire — dobândeşte domnia de acolo prin înmulţirea faptelor bune. Ai un dar — nu îngro­pa talanţii în pământ, ci dă-le voie să crească, pentru ca, fiind vrednic în cele mici, peste multe să fii aşezat. Ai energie — munceşte, ca să guşti acolo din roadele tale. Chiar de ai sărăcie, supărări şi dureri, şi pe acestea, cu răbdare necârtitoa­re, cu nerăutate şi cu mulţumire, transformă-le în mijloace de agonisire a bucuriei nepieritoare. Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică) — ne porunceşte Apostolul (Col. 4, 5).

Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului (Ef. 5, 15-17).

Adunând laolaltă aceste puţine gânduri, vom primi această învăţătură de la Înălţarea Domnului. Cunoscând că cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos (Fil. 3, 20) — la fel cum şi îngerul le-a spus Apostolilor, pe când aceştia priveau în urma Domnului Care Se înălţa —, să purcedem şi noi cu osârdie la cinstirea înaltei noastre chemări întru Iisus Hristos: câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să ne fie gândul (Fil. 4-8), împiedicându-ne şi sculându-ne, dar fără să slăbim niciodată râvna, pe cele vechi uitându-le şi spre cele dinainte, năzuind.
Aşa să petreceţi. Şi dacă veţi petrece aşa, veţi atinge neîndoielnic ceea ce dorim cu toţii, prin harul Domnului Cel înălţat la ceruri şi şezând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a Tatălui. Amin.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Viata launtrica, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

sursa Cuvântul Ortodox

Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Sinoadele ecumenice ale Bisericii
Conciliile bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci cand nu s-a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea conciliilor au fost locale, desi in unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o larga acceptare (asa cum sunt cele Sapte Concilii Ecumenice). Primul Sinod al Bisericii s-a tinut de catre Apostoli la Ierusalim, in primul secol (Fapte 6:1-7).

Cele sapte Concilii Generale ale intregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele de Concilii Ecumenice. Ele acopera perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezinta temelia invataturii crestine acceptate de ramurile rasariteana si apuseana a Bisericii Crestine. Deciziile acestor Concilii Ecumenice au fost luate sub calauzirea Duhului Sfant, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.
La aceste Concilii Ecumenice au fost intocmite multe Canoane sau norme care guverneaza administrarea Bisericii.
Biserica Catolica accepta ca ecumenice si unele concilii ulterioare, organizate numai de autoritatile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste concilii, dintre care ultimul este al doilea Sinodl de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxa ca avand valabilitatea sau autoritatea adevaratelor Concilii Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile in Biserica Ortodoxa. Pentru a intelege mai bine motivele convocarii lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Concilii Ecumenice sunt prezentate in continuare in ordine cronologica.
Primul Sinod Ecumenic

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a intrunit la Nicaea, in provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarari, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).
Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentand Crezul de la Ierusalim, avand inclus termenul foarte important „homoousis”, insemnand „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul:
Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.
Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si s-a facut om.
Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va avea sfarsit.
O alta hotarare a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.
Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atat pentru cler, cat si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care ii poarta numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui impotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului in Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfantului Antonie. El suferise atatea greutati si cruzimi in timpul prigoanei lui Maximin, incat trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.
Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a incheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita in Biserica Ortodoxa in a saptea duminica dupa Pasti.
Al doilea Sinod Ecumenic

Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Teodosie I la Constantinopol, in 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un aparator al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodlui a fost eradicarea completa a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formuland invatatura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.
Macedonie invata ca Sfantul Duh nu este o persoana („hypostasis”), ci o simpla putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmand deci ca Duhul Sfant este inferior Tatalui si Fiului. Sinodl a condamnat invatatura lui Macedonie si a formulat invatatura despre Sfanta Treime. Aceasta invatatura afirma ca exista „un Dumnezeu in trei ipostasuri”, proclamand ca Duhul Sfant este Dumnezeu, egal cu Tatal si cu Fiul, de aceeasi fiinta cu Acestia. Aceasta a devenit baza invataturii crestine.
Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii care stabileau invatatura despre Sfantul Duh, despre Biserica, Taine, invierea mortilor si viata veacului care va sa vina:
Si [cred] intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, care impreuna cu Tatal si Fiul este inchinat si slavit, care a grait prin prooroci.
Intr-una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica,
Marturisesc un Botez spre iertarea pacatelor,
Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina. Amin.
Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. In privinta privilegiilor ierarhice, Sinodl a stabilit ca Episcopul de Constantinopol are intaietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important in dezvoltarea invataturii crestine au fost Sf. Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodl) si Sf. Grigorie de Nyssa.
Al treilea Sinod Ecumenic

Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes in 431, de catre Imparatul Teodosie. Sinodl a condamnat invatatura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care invata ca in Hristosul intrupat au existat doua persoane separate, una divina si una omeneasca.
Nestorie accentua firea omeneasca a lui Hristos in dauna firii divine, invatand ca Fecioara Maria nascuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvantul” sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvantul”) doar ar fi locuit in Hristos, ca intr-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un „purtator de Dumnezeu”. Aceasta invatatura era vadit contrara invataturii ortodoxe prin care Hristosul intrupat era o singura Persoana, Dumnezeu si Om i acelasi timp.
Unul din punctele invataturii lui Nestorie era respingerea denumirii de „Theotokos” („Maica a lui Dumnezeu”) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria „Christotokos” („Nascatoare de Hristos”), dand astfel nastere „controversei hristologice”.
Sinodl a reafirmat invatatura Bisericii cum ca Domnul nostru Iisus Hristos este o singura persoana, nu doua persoane separate. Sinodl a stabilit ca Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor doua firi ale lui Hristos se face astfel incat una nu o tulbura pe cealalta. Sinodl a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic in Biserica, intarind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicand orice adaugare sau eliminare din acesta.

La acest Sinod au participat doua sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei, luptand pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.
Al patrulea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a fost convocat in 451 la Calcedon, in partea asiatica a Constantinopolelui, de catre Imparatul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbatuta o alta controversa privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea ca firea umana (mai putin desavarsita) a lui Hristos ar fi fost complet absorbita de firea Sa divina, cele doua firi fiind astfel confundate intr-una. Prin aceasta unire, Eutih sustinea ca Hristos ar fi avut o singura fire. Aceasta erezie s-a numit „monofizitism” („o singura fire”). Sinodl a condamnat aceasta invatatura si a stabilit ca au existat doua firi desavarsite in una persoana a lui Hristos, unite „in mod neamestecat, neschimbat, nedespartit si neimpartit”.
La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotararile dogmatice ale Sinodlui au fost exprimate printr-o marturisire de credinta cunoscuta sub numele de Marturia de la Calcedon. Printre celelalte hotarari adoptate s-a aflat una neacceptata de Biserica apuseana: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmandu-se astfel hotararea de la al doilea Sinod Ecumenic care dadea intaietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod ii acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolelui, facandu-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsa de apuseni cu explicatia ca „trebuie pastrate atributiile patriarhiilor rasaritene initiale”.
Al cincilea Sinod Ecumenic

Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, in 553, fiind convocat de Imparatul Iustinian I. Controversa monofizita continuase dupa condamnarea lui Eutih si dupa emiterea Marturisirii de la Calcedon.
Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului in problemele teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericita in Biserica, situatie pe care nici macar autoritatea si influenta lui Iustinian nu a putut-o solutiona.
Iustinian a luat initial apararea monofizitilor, insa ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Imparateasa Teodora i-a incurajat pe monofiziti sa genereze noi probleme, punand in discutie pozitia teologica a trei ilustri teologi care murisera deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si parinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia era ca scrierile celor trei, patrunse de nestorianism, fusesera condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.
Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar daca acestia erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse sa convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui.
Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei insisi anatemizati. Aceasta hotarare a fost acceptata cu greu in Apus. In timpul Sinodlui a aparut o disputa intre episcopii rasariteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanenta intre Rasarit si Apus a fost evitata prin eforturile lui Iustinian.
Sinodl a confirmat invatatura Bisericii privind dubla natura a lui Hristos si a reafirmat ca El este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Insusi Imparatul Iustinian si-a marturisit credinta ortodoxa in forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-nascut si Cuvant al lui Dumnezeu”, care se canta la Sfanta Liturghie.
Al saselea Sinod Ecumenic

Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol in 680, fiind convocat de Imparatul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi.
In ciuda hotararilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a masurilor represive luate impotriva lui, monotelismul („o singura voie”) a continuat sa produca tulburare in Biserica si in Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea armeana, cea etiopiana si a altora.
Ca rezultat al eforturilor impaciuitoare ale Imparatului Herakleu pentru aducerea inapoi a armenilor la Biserica Ortodoxa, a inceput sa se raspandeasca o noua invatatura privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se spunea ca in Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singura voie. Aceasta invatatura s-a numit „monotelism” si a fost propusa initial ca un compromis intre monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea inapoi in Biserica a monofizitilor, intr-o vreme in care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.
Atat Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cat si Papa Honorius, au acceptat formularea imparatului, prin care existau in Hristos doua firi, insa un singur „mod de lucru”. In afirmarea invataturii insa, Papa a folosit nefericita expresie „o singura voie” in Hristos, care inlocuia expresia „o singura energie” asupra careia convenisera ambele parti.
Dupa dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit sa stinga controversa monotelita. Monotelismul a fost condamnat impreuna cu sustinatorii lui.
Sinod a stabilit ca „Hristos a avut doua firi cu doua moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrand minuni, inviind din morti si urcand la cer; ca Om lucrand faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire isi exercita propria ei voie”. Natura divina a lui Hristos a avut o misiune specifica de indeplinit si la fel natura Lui umana, fara ca acestea sa se amestece, sa se schimbe sau sa lupte una impotriva alteia. „Cele doua firi (naturi) distincte si activitatile lor specifice erau in mod tainic unite in una Persoana Divina a Mantuitorului Iisus Hristos.”
Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod”)

Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degrada o completare la Conciliile Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol in sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului imparatesc. De aceea se numeste Sinodl Trullan, in greaca fiind numit „al cinci-saselea”, iar in latina „quinisext”.
Sinodl a fost convocat de Iustinian II, in 692. Atat Sinodl Ecumenic al cincilea cat si al saselea dezbatusera exclusiv problema hristologica, fara a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Conciliilor Ecumenice anterioare, avand in vedere ca prin al doilea sau canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane Apostolice”, canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Parinti ai Bisericii, acordandu-le astfel autoritate ecumenica.
Canoanele de disciplina ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papa iar in Rasarit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la marirea diferentelor intre Rasarit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind casatoria clericilor, altele referitoare la varsta pentru hirotonire sau la oprirea casatoriei pentru clerici, erau contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat sa le schimbe conform hotararilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a intarit prin al saselea canon o practica aparte din Rasarit, potrivit careia o persoana nu se mai putea casatori dupa ce a fost hirotonita intr-una din treptele preotesti. Astfel, pentru prima oara, preotiei ca taina i se acorda intaietate fata de taina cununiei. Desi nu exista nici o justificare dogmatica pentru aceasta inferioritate doctrinara a tainei cununiei, interzicerea casatoriei dupa hirotonire continua pana in ziua de azi in Biserica Ortodoxa.
Al saptelea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a dezbatut in principal controversa referitoare la icoane si la locul lor in inchinarea ortodoxa. El a fost convocat la Nicaea in 787, de catre Imparateasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.
Mai inainte cu aproape o suta de ani, controversa iconoclasta (impotriva icoanelor) zguduise inca o data temelia Bisericii si a Statului in Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite icoanelor de catre unii membrii ai societatii au facut ca cinstirea icoanelor si inchinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu sa aduca a idolatrie. Aceasta a generat la randul ei cealalta extrema, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata liturgica a Bisericii. Iconofilii considerau ca icoanele serveau la pastrarea invataturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin arta si frumusete.
Sinodl a stabilit invatatura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu inchinate. Raspunzand invitatiei Imparatesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a raspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si inchinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu.
Hotararea Sinodlui de reintroducere a icoanelor in Biserica continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor in Biserica Ortodoxa pana in ziua de azi: „Spunem ca sfintele icoane, vopsite, in mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse in sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobila, in case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Nascatoarea, ale ingerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu cand sunt privite aceste reprezentari, ele ii fac pe cei care le privesc sa-si aduca aminte si sa iubeasca prototipul lor. Spunem, de asemenea, ca ele trebuie sarutate si ca sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevarata inchinare (latreia), care ii este rezervata numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divina. Venerarea adusa unei icoane este de fapt transmisa prototipului ei. Cel care venereaza icoana il venereaza in realitate pe cel reprezentat in ea”.
Sinodl a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar, condamnand simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de catre autoritatea statala si construirea de manastiri mixte. Totusi, in ciuda recunoasterii de catre Papa a acestui Sinod, Carol cel Mare al Frantei a refuzat sa-l recunoasca nu numai ca ecumenic, ci in totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotararea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, in 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea intregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut in Apus abia la sfarsitul secolului al 9-lea, insa fara acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Catolica.
Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol in anul 843, sub Imparateasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamata in Catedrala Sfanta Sofia. Calugari si preoti au mers in procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei” si pana in prezent este sarbatorita anual printr-o slujba aparte in prima duminica din Postul Mare – „Duminica Ortodoxiei”.

Crestin Ortodox