Pidalionul-canoanele si dogmele ortodoxeP I D A L I O N

A CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELE NOSTRU GRIGORIE EPISCOPUL NISSIS CANONICEASCĂ EPISTOLIE CĂTRE LITOIE

EPISCOPUL MELITINEI

CANONUL 1

Una este şi aceasta din cele ce conglăsuiesc la sfânta serbare, a înţelege


387Iar despre urmele cele ce cuprind pentru aşezare, care se găsesc în Scripturile sale, cuvântul cel nenotevsit [neminciunoşit] al lui Ghermano Patriarhul Constantinopolului, zice că sunt semănături ale ereticilor. Iar marele între părinţi Varsanufie prin descoperire s-a încredinţat, că sunt chiar ale lui, însă nu apărate de el cu pizmă, care lucru este înfiinţată însuşire a ereticilor. Să nu fie! Ci cu neiscodire luate, precum s-a predanisit de învăţătorii săi, şi mai ales, că pentru dânsele sinodicească cercetare încă nu se făcuse. Şi se uneşte la socoteala lui Varsanufie, şi sfântul Maxim tâlcuind către dreapta cinstire cele pentru aşezarea aceasta. Unit la un glas cu aceştia se vede a fi Ghenadie sholariul în cuvintele cele pentru purcederea Sfântului Duh, împotriva Latinilor. Iar pentru chipul vorbirii sfântului acestuia zice Fotie (patriarhul Constantinopolului): „Şi a fost la chipul vorbirii, decât oricare altul din Ritori, mai strălucit, şi dulceaţă în urechi picând…. Şi covârşeşte cu aducerile aminte şi cu pildele…”. Pe acesta sinodul al şaptelea (praxa 6), părinte al părinţilor îl numeşte. Iar Agaton în pomenire mare episcop al Nissis îl numeşte.


noi iconomia cea legiuită şi canonicească asupra celor ce au greşit, ca în ce chip s-ar vindeca toată boala cea sufletească, care s-ar fi făcut prin oarecare păcat. Fiindcă sărbătoarea aceasta universală [sobornicească] a zidirii, după rânduita întoarcerea a ciclului anului, în fiecare an în toată lumea împlinindu- se se săvârşeşte pentru scularea celui căzut (iar cădere este păcatul, şi scularea îndreptarea cea din cădere) bine ar fi ca la ziua aceasta, nu numai pe cei din naştere a doua oară făcuţi nestricăcioşi a-i aduce lui Dumnezeu prin darul scăldătorii, ci şi pe cei ce prin pocăinţă încă, şi prin întoarcere de la faptele cele moarte vin iarăşi către calea cea vie [Evrei 9: 14], şi pe aceştia de mână a-i duce la nădejdea ceea ce mântuieşte, de care s-au înstrăinat pentru păcat. Şi este nu mic lucru a iconomisi cuvintele cele pentru aceştia cu judecata cea dreaptă, şi cercată, după învăţătura proorocului ceea ce porunceşte, că trebuie a iconomisi cuvintele în judecată: „Ca, precum zice, să nu se clătească în veac, şi întru pomenire veşnică va fi dreptul” [Psalm 111: 5, 6]. Că precum la vindecarea trupească, scopul meşteşugului doftoricesc este, a face sănătos pe cel bolnav. Iar felul purtării de grijă osebit. (că după felurimea bolilor cu potrivire şi chipul cel vindecător se aduce la fiecare boală) aşa, fiind multă şi felurimea patimilor în boala sufletească, de nevoie se va face de multe feluri şi vindecătoare purtarea de grijă, care va lucra pe vindecare potrivit cu pricina patimii. Şi aşa vom lua cuvânt ca doar s-ar face vreun metod tehnic pentru propozitul [problema] ce stă înainte. Trei sunt cele ce se privesc despre sufletul nostru după întâia împărţire, partea cea cuvântătoare, şi cea poftitoare, şi cea mânietoare. Întru acestea sunt şi isprăvile celor ce viază după fapta bună. Şi căderile celor ce curg spre răutate. Pentru aceea se cuvine celui ce va să aducă potrivita vindecare părţii celei bolnave a sufletului. Mai întâi să-l cerceteze în care s-a întărit patima. Şi apoi, a celei pătimaşă potrivit să-i aducă vindecare. Că nu pentru neiscusirea doftorescului metod, alta adică să fie partea ceea ce boleşte, şi alta ceea ce primeşte pe vindecare. Precum cu adevărat vedem pe mulţi din doctori, că întru neiscusirea părţii, cei ce întâi pătimeşte, mai adaugă boala prin cele ce lecuiesc. Că boala de multe ori fiind după stăpânirea fierbinţelii, fiindcă celor ce se dosădesc de prisosirea răcelii, este trebuitoare (doftoria) cea înfierbântătoare, şi încălzitoare, că ceea ce se aduce acestora după cuvânt, aceeaşi aducându-o fără socotinţă şi celor ce se ard întru nemăsurarea fierbinţelii, au făcut pe patimă cu anevoie de vindecat. Deci precum la doftori prea de nevoie s-a socotit a fi înţelegerea însuşimii stihiilor [elementelor] ca fieştecăruia din cele ce se află bine, ori rău, să se facă îndreptarea celui ce se află afară de fire. Aşa şi noi năzuind la împărţirea aceasta a celor ce se privesc în suflet, început şi fundament vom face a potrivitei vindecări pe generalnica [îndeobşte] privire. Deci dar, în trei, precum am zis, despărţindu-se însuşimea mişcărilor sufletului, în parte cea cuvântătoare, şi poftitoare, şi mânietoare. Isprăvile părţii cuvântătoare a sufletului sunt: socoteala cea bine cinstitoare pentru Dumnezeu, şi ştiinţa cea deosebitoare a binelui şi a răului, şi cunoştinţa cea arătată şi neconfuză [netulburată] ce are pentru firea persoanelor. Ce este adică de ales întru cele ce


sunt. Şi ce de urât, şi de ferit. Şi iarăşi dimpotrivă negreşit se va privi cu mintea răutatea ceea ce-i în partea aceasta. Când va fi adică necinstire pentru Dumnezeire, şi nedeosebire pentru binele cel cu adevărat, şi socoteală schimbată şi greşită pentru firea lucrurilor, întru a pune lumina întuneric, şi întunericul lumină, precum zice Scriptura [Isaia 5: 20]. Iar a părţii celei poftitoare, este mişcarea cea îmbunătăţită, a se aduce pofta, către binele cel chiar şi cu adevărat de poftit, şi orice putere iubitoare şi aşezare este întru noi, toată acolo să se zăbovească, întru a se încredinţa că nimic altă este firii sale de iubit, afară de fapta bună, şi de firea ceea ce izvorăşte pe fapta cea bună. Iar abaterea şi păcatul acestui fel de părţi este, când cineva va muta pe poftă către nefiinţitoarea slava deşartă, ori către floarea cea vopsită pe trupuri. De unde se face iubirea de bani, şi iubirea de slavă, şi iubirea de dezmierdare, şi toate cele de acest fel, câte atârnă de neamul cel ca acesta al răutăţii. Şi iarăşi a dispoziţiei [aşezării] mâniei, este isprava, urâciunea cea asupra răutăţii şi războiul cel asupra patimilor, şi a se ascuţi sufletul către bărbăţie, întru a nu se înspăimânta de cele socotite multora de înfricoşate, şi până la sânge a sta împotriva păcatului, şi a defăima îngrozirea cea de moarte, şi durerile muncitorilor, şi despărţirea de cele mai îndulcitoare, şi odată împotriva tuturor, celor ce pe mulţi îi ţin prin oarecare obişnuire întru aducerile şi prolipsis [prejudeţ], a se face mai bună, luptându-se pentru credinţă şi pentru fapta bună. Iar căderile acestei fel de părţi, sunt tuturor arătate: pizma, urâciunea, mânia, ocara, gâlcevile, plecările cele prigonitoare, şi izbânditoare, cele ce multă vreme mână pe aducerea aminte de rău, şi la mulţi în ucideri, şi în sângiuri se încheie. Că ne aflând cugetul cel nepedepsit [neînvăţat], unde să-şi întrebuinţeze arma spre folos, întoarce asuprăşi pe ascuţişul fierului. Şi se face apărătoarea armă cea dată nouă de la Dumnezeu, pierzătoare celui ce o întrebuinţează rău.


TÂLCUIRE

Pe la vremea Praznicului Paştilor, se vede că să fi trimis epistolia aceasta sfântul, pentru aceea şi de la întâmplarea vremii începe procuvântarea, zicând: Un din cele ce se potrivesc la praznicul acesta, este şi a socoti noi să vindecăm fiecare boală sufletească a păcătoşilor, cu chip legiuit, şi canonicesc. Căci, fiindcă praznicul acesta a toată lumea al Paştilor, se săvârşeşte pentru pricina trupeştii sculări a lui Adam celui căzut, şi stricat. Iar căderea sufletească este păcatul, cum şi sculare sufletească este, ridicarea cea din păcat. Pentru că asemănarea aceasta este potrivită la vremea praznicului acestuia, nu numai să aducem lui Dumnezeu duhovniceşte făcuţi nestricaţi pe cei ce s-au născut a doua oară prin sfântul botez (că la vremea Paştilor se botezau cei ce se catehiseau) ci şi să povăţuim către mântuire pe cei ce prin pocăinţă, şi depărtare de la faptele cele moarte ale păcatului, se întorc la calea cea vie a faptei bune, precum zice apostolul. Însă nu este puţină greutate a chivernisi cineva cu dreaptă şi negreşită judecată cuvintele, şi pricinile îndreptării a acestui fel de păcătoşi. Că zice David, că dreptul trebuie a


iconomisi socotelile sale cu mare desluşire, ca să nu se clătească în veac, şi să rămână pomenirea sa veşnică. Căci, precum meşteşugul doftoresc al trupurilor, o ţintire are ca să vindece pe bolnav, iar întrebuinţarea, şi purtarea de grijă ce face pentru dânsul, nu este una şi aceeaşi, ci mult înfelurită, şi deosebită, asemenea adică cu deosebitele şi mult înfeluritele felurile boalelor. Într-acestaşi chip şi meşteşugul doftoresc al sufletelor, după deosebitele, şi de multe chipuri boalele sufletului, deosebite şi de multe chipuri întrebuinţeze şi lecuirile.

CANONUL 2

Deci acestea după chipul ce s-a zis deosebindu-se, câte păcate adică se ating de partea sufletului cea cuvântătoare, s-au judecat de părinţi a fi mai cumplite, şi vrednice de mai mare, şi mai îndestulată, şi mai nevoicioasă întoarcere. Precum, de s-a lepădat cineva de credinţa cea în Hristos, ori către iudaism, ori către idolatrie, ori către maniheism, sau alergând către alt oarecare de acest fel rău, apoi osândindu-se pe sineşi, timp al pocăinţei are pe tot timpul vieţii sale. Că nici odinioară, când se săvârşeşte tainica rugăciune, se învredniceşte a se închina lui Dumnezeu împreună cu poporul, ci deosebi se va ruga, iar de împărtăşirea sfinţeniilor va fi cu totul străin. Iar în ceasul ieşirii lui, atunci se va învrednici de partea sfinţeniei. Iar de se va întâmpla să vieze el afară de nădejde, iarăşi întru aceastaşi judecată îşi va petrece viaţa, făcându-se neîmpărtăşit de tainele Sfinţeniei până la ieşire. Iar cei ce cu necazuri, şi cu munci cumplite s-au chinuit, s-au canonisit timp hotărât, aşa întrebuinţând la dânşii sfinţii părinţi iubire de oameni, fiindcă nu s-a făcut sufletul întru cădere, ci neputinţa trupească neputând sta împotriva chinurilor. Pentru aceea cu măsura celor ce au greşit întru curvie, s-au măsurat întru întoarcere şi călcarea de poruncă cea silită şi chinuită.

TÂLCUIRE

După ce în canonul cel mai înainte zis sfântul a spus răutăţile fiecărei părţi a sufletului, acum întru acesta cuprinde şi pentru canonisirile aceloraşi răutăţi, zicând că: pe păcatele părţii celei cuvântătoare le-au judecat părinţii a fi mai rele decât ale celorlalte părţi, şi prin urmarea sunt vrednice de mai multă, şi mai obositoarea pocăinţă, şi canonisire. Pentru aceea rânduieşte câtă vreme să se oprească de Dumnezeiasca Împărtăşire, şi cu ce chip, cei ce cu voia lor s-au lepădat de credinţa cea adevărată. Şi câtă cei de silă, şi frică.

CANONUL 3

Iar cei ce se duc către descântători, sau vrăjitori, sau către cei ce se făgăduiesc să lucreze prin draci, oarecare curăţiri şi pe aceştia îi întrebăm cu scumpătate, şi îi cercetăm, care din două, fiind ei în credinţa cea Hristos din vreo nevoie s-au adus la acel păcat, din vreo supărare cumva, sau vreo nesuferită pagubă au făcut întru ei pe pornirea aceasta, sau cu totul defăimând ei mărturia cea încredinţată de noi, au alergat la ajutorul dracilor. Că dacă au făcut-o aceea pentru surparea credinţei, şi pentru a nu crede că este Dumnezeu


cel ce la creştini este închinat, se vor supune judecăţii celor ce au călcat credinţa. Iar dacă oarecare nesuferită nevoie biruind pe micşorarea de suflet a lor i-au povăţuit la aceasta, fiind împinşi de vreo amăgită nădejde. Asemenea va fi şi asupra lor iubirea de oameni, după însemnarea celor ce n-au putut sta împotriva muncilor în timpul mărturisirii.

TÂLCUIRE

Descântările şi vrăjitoriile le canoniseşte sfântul prin canonul acesta, care sunt păcătuiri ale părţii celei cuvântătoare zicând că cei ce merg la descântători şi la vrăjitori, sau la cei ce se făgăduiesc ca să-i curăţească cu lucrarea drăcească, de boalele, sau nenorocirile, sau de ocările, sau de alte oarecare rele ce pătimesc; trebuie a se întreba şi dacă cu statornicie rămânând în credinţa lui Hristos, de vreo mare nevoie s-au împuţinat cu sufletul, şi o au făcut aceasta, amăgindu-se că vor dobândi cererea lor, să se canonisească întocmai cu cei siliţi fiind s-au lepădat de credinţa lui Hristos, adică nouă ani. Iar dacă ca cum lepădând credinţa lui Hristos, şi defăimând ajutorul lui Dumnezeu, celui ce se închină de creştini, au năzuit la ajutorul dracilor, să se canonisească întocmai cu cei ce de bună voie s-au lepădat de Hristos. Vezi şi pe cel 61 al sinodului al 6-lea.

CANONUL 4

Iar împărţirea păcatelor celor făcute pentru poftă, şi îndulcire, este acest fel: unul adică se cheamă preacurvie, iar altul curvie. Unora însă din cei mai amărunţiţi le-au plăcut, şi păcatul curviei au socoti că este preacurvie. Căci una este însoţirea cea legiuită, şi a muierii către bărbat, şi a bărbatului către muiere. Deci tot ce nu-i după lege, negreşit este afară de lege. Şi cel ce nu are al său, arătat, că are străin. Că omului una i s-a dat de la Dumnezeu ajutătoare [Facere 2: 20], şi muierii un cap i s-a împreunat. „Drept aceea, dacă cineva pe însuşi vasul său, precum îl numeşte Dumnezeiescul Pavel, ş-ar câştiga luişi, iartă legea firii pe dreapta întrebuinţare” [1 Tesaloniceni 4: 4]. Iar dacă cineva afară de al său s-ar abate, negreşit cu cel străin va fi. Iar străin este fiecăruia, tot ce nu-i al său, măcar şi de nu are mărturisit pe cel ce îl stăpâneşte. Deci dar, nu departe de păcatul curviei, s-a arătat şi curvia celor ce cercetează pe socoteala cea mai scumpătăţită, fiindcă zice Dumnezeiasca Scriptură: „Nu fi mult cu cea străină”[Pilde 5: 20]. Dar însă fiindcă pentru cei mai neputincioşi s-a făcut de către părinţi oarecare părtinire, s-a deosebit greşeala cu aceasta obştească deosebire, ca curvie să se zică, împlinire a poftei ceea ce se face de oarecine fără nedreptatea altuia. Iar preacurvie, vrăjmăşuirea şi nedreptatea celui străin. Iar întru aceasta se socoteşte a fi şi stricarea de vite, şi pederastia [stricarea de copii]. Căci şi acestea sunt preacurvii ale firii. Că în cel străin şi afară de fire se face nedreptatea. Deci această deosebire, şi în felul acesta al păcatului făcându-se, este obştească [universală] adică şi vindecarea de a se face om curat prin pocăinţă de împătimitoarea turbare cea către acest fel de îndulciri. Fiindcă cei ce s-au spurcat în curvie, nu au amestecat oarecare nedreptate cu păcatul acesta, pentru aceasta îndoit s-a rânduit timpul


întoarcerii celor ce s-au spurcat în preacurvie, şi întru celelalte oprite răutăţi, adică cu stricarea de dobitoace şi cu turbarea cea asupra părţii bărbăteşti. Că se îndoieşte, precum am zis, la unii ca aceştia păcatul. Unul adică cel al nelegiuitei îndulciri, iar celălalt, cel ce se face după străina nedreptate. Deci una ca aceasta este deosebire în cuvântul pocăinţei, şi la greşalele îndulcirii. Că unul adică de sineşi năzuind către mărturisirea păcatelor, a primi să se facă pârâş luişi prin a sa năzuire a celor ascunse, ca unul ce acum a început vindecarea patimii, şi arătând semn al prefacerii celei spre mai bine, este în canonisiri mai iubitoare de oameni. Iar altul vădindu-se de răutate, ori prin oarecare prepus, ori prin pâră fiind vădit fără de voie, se face întru mai îndelungată întoarcere. Încât curăţindu-se el prin amărunţime [scumpătăţime], aşa se primeşte la împărtăşirea sfinţeniilor. Deci canonul este acest fel, încât cei ce s-au spurcat în curvie, trei ani cu totul să fie scoşi de la rugăciuni; iar trei să se împărtăşească numai de ascultare, iar în alţi trei ani să se roage întru pocăinţă împreună cu cei ce cad la pământ, şi atunci să se împărtăşească de sfinţenie. Fiindcă pentru cei ce întrebuinţează mai sârguincioasă întoarcere, şi cu viaţa arată întoarcerea cea spre bine, este cu putinţă celui ce iconomiseşte către folos cu bisericească iconomie, a scurta timpul ascultării, şi mai în grabă a-i aduce la întoarcere. Şi iarăşi acestuiaşi a prescurta timpul, şi mai curând a-i da împărtăşirii. Precum ar judeca cu a sa cercare starea celui ce se vindecă. Că precum „este oprit a arunca mărgăritarul înaintea porcilor” [Matei 7: 6], aşa şi a lipsi de cinstitul Mărgăritar pe omul cel ce acum s-a curăţit, prin neîmpărtăşire, este lucru necuviincios. Iar făcându-se nelegiuirea cea a preacurviei, şi a celorlalte feluri de necurăţie, precum s-a zis mai înainte, întru toate se va vindeca cu aceastaşi judecată, cu care şi necurăţia curviei, însă cu timpul se îndoieşte. Dar se va lua aminte întru aceasta, aşezarea [plecarea] celor ce se vindecă, după care chip şi la cei ce au căzut întru spurcăciunea curviei, încât, ori mai curând, ori mai târziu, să li se facă lor împărtăşirea cu cel Bun.

TÂLCUIRE

Pentru canonisirile păcatelor părţii celei poftitoare, rânduieşte sfântul în canonul acesta, şi mai întâi pentru curvie, zicând că: cei mai scumpătăţiţi, şi mai desluşitori zic, că şi curvia ca preacurvia se socoteşte, cu o dovadă ca aceasta. Căci, dacă preacurvia este păcat către străină muiere, după acestaşi cuvânt, şi curvia către străină muiere făcându-se, ca preacurvie se socoteşte. Că una este însoţirea cea legiuită şi amestecare muierii cu bărbatul, şi bărbatului cu muierea, care se face cu trupul său. Iar toată altă amestecare, afară de aceasta, afară de lege este, şi prin urmare nici se face cu al său trup, ci cu străin. Fiindcă din început Dumnezeu o muiere a dat bărbatului, şi un bărbat muierii. Şi dar dacă are cineva al său vas (precum zice Pavel), adică pe muiere, este iertat a se împreuna cu ea. Iar dacă, afară de a sa se va împreuna cu alta, cu adevărat cu străin trup se împreunează, măcar deşi nu are aceea hotărât, şi arătat stăpânitor. Şi dar toate acestea la curvie urmează, deci curvia după dovada aceasta, nu este departe de preacurvie, ci mai ales precum


zice Solomon: „nu vei fi mult cu cea străină”. Adică nu te face dat muierii străine, adică curvei. Însă cu toate acestea părinţii mai uşurând, curvie zic pe păcatul ce se face cu muiere, fără de bărbat. Pentru aceasta şi mai cu pogorământ decât pe preacurvie l-au canonisit, nouă ani adică: trei ani rânduind pe cei ce au curvit să se tânguiască afară de pridvorul bisericii, iar trei să asculte rugăciunile, şi alţi trei să cadă cu feţele la pământ, şi apoi să se împărtăşească (vezi şi canonul 22 al lui Vasilie). Este slobod însă duhovnicescului doctor a împuţina anii de ascultare la cei ce au curvit, care mai cu osârdie se pocăiesc. Însă a scurta şi anii căderii, şi a-i aduce pe ei mai în grabă la împărtăşirea Sfintelor Taine, după cum ar cunoaşte aşezarea celui ce se pocăieşte. Căci, precum este necuviinţă a arunca cineva mărgăritarele, adică Sfintele Taine, la porci, adică la cei necuraţi, şi care nu se pocăiesc adevărat. Aşa este necuviinţă şi a opri de la cinstitul Mărgăritar, adică de la Trupul lui Hristos, pe cel ce prin părăsirea răului, şi prin pocăinţă curăţit, şi care din porc s-a făcut om. Şi acestea pentru curvie. Iar preacurvia, şi culcarea cu bărbat, şi păcătuirea cu dobitoc, îndoit le-au canonisit părinţii decât pe curvie, adică 18 ani pe fiecare, fiindcă şi păcatul ce se face prin acestea, îndoit este. Că preacurvia pe lângă neiertata îndulcire ce face, nedreptăţeşte şi pe bărbatul muierii celei ce a preacurvit cu dânsul, pentru că-şi însuşeşte luişi lucrul aceluia cu nedreptate. Iar păcătuirea bărbat cu bărbat, şi cea cu dobitoc, şi acestea asemenea pe lângă neiertata îndulcire ce fac, este şi nedreptatea lucrului celui străin şi afară de fire, adică nedreptăţesc legile firii, ca unele ce sunt păcate afară de fire. Iar anii fiecărora din păcatele acestea se iconomisesc asemenea cu cei ai curviei, îndoit însă, adică şase să se tânguiască afară de biserică, preacurvarii, sodomitenii, şi cei ce cad cu dobitoace, şase să asculte rugăciunile, şase să cadă la pământ, şi aşa să se împărtăşească. Însă luându-se aminte de către duhovnicescul părinte şi aşezarea unora ca acestora, ca şi a curvarilor. Încât, de va cunoaşte sârguinţa lor întru pocăinţă să scurteze anii neîmpărtăşirii; iar de va vedea că cu lenevire se arată, să prelungească anii neîmpărtăşirii. Iar obşteasca vindecare unora ca acestora este a face desăvârşită părăsire de nişte păcate ca acestea, şi a se pocăi. Dar este şi osebire la chipul mărturisirii unor păcătoşi ca aceştia. Căci, cel ce de sineşi, şi de voie se mărturiseşte, mai uşor se canoniseşte, primind însuşi a se pârî pe sineşi, şi a arăta semn de îndreptare. Iar cel ce întâi a tăgăduit, şi apoi s-a vădit că a păcătuit, ori prin prepus, ori prin prihănirea oarecărora, acela mai greu şi mai la mulţi ani se canoniseşte.

CANONUL 5

Rămâne pe lângă acestea a se propune spre cercetare partea sufletului cea mâniitoare, când va cădea în păcat greşind de la buna întrebuinţarea mâniei. Că mulţi sunt cei ce lucrează din mânie păcatul, şi tot felul de răutate, a plăcut oarecum părinţilor noştri între celelalte a nu face multă voroavă, nici a se socoti vrednic lucru de multă silinţă, de a vindeca toate greşalele cele din mânie. Deşi Scriptura, nu numai lovitura cea goală o opreşte, ci şi pe toată ocara, sau hula şi orice alt de acest fel lucrează mânia [Coloseni 3: 8; Efeseni 4:

31]. Şi numai de necurăţia uciderii au făcut păzire prin canonisiri. Însă se


împarte acest fel de rău cu osebirea celui de bună voie, şi a celui fără de voie, întru care uciderea de bună voie este mai întâi acea cutezată de pregătirea însăşi numai a celui ce s-a gătit, cum să facă răul. Iar apoi s-a socotit şi aceea întru cele de voie, când oarecine întru gâlcevire lovind, şi lovindu-se, ar aduce asupra oarecui cu mâna lovire omorâtoare. Că cel odată stăpânit de mânie şi făcând voia pornirii mâniei, care nu ar lua aminte în timpul patimii nimic din cele ce ar putea opri răul, încât rezultatul [isprava] uciderii din gâlceavă, să-l aducă în faptă de voie, şi nu la nenimerire. Iar uciderile cele fără de voie, îşi au cunoştinţele arătate, când cineva către altceva avându-şi silinţa, din nimerire ar face ceva din cele necuviincioase. Deci la acestea, uciderea cea de voie adică se întinde în întreit timp pentru cei ce se vindecă prin întoarcerea de păcatul cel de voie. Că de trei ori câte nouă sunt anii, la fiecare treaptă fiind rânduit numărul de nouă al anilor. Încât aforisirea cea desăvârşită să fie oprită de biserică timp de nouă ani. Iar alţi atâţia ani să se învrednicească a rămâne numai întru ascultarea auzirii învăţătorilor, şi a scripturilor. Iar întru a treia noimea să fie rugându-se întru întoarcere cu cei ce cad la pământ, şi aşa să vină la împărtăşirea Sfinţeniei. Adică, şi la unul ca acesta, aceeaşi luare aminte va fi de către cel ce iconomiseşte biserica, şi după chipul întoarcerii împreună se va scurta lui şi întinderea canonisirii. Încât, în loc de nouă ani întru fiecare treaptă, să fie ori opt, ori şapte, ori şase, ori numai cinci, dacă mărimea întoarcerii ar învinge pe timp, şi ar întrece cu sârguinţa întoarcerii pe cei ce cu lenevire se curăţesc pe sineşi de întinăciuni în îndelungatul termen. Iar păcatul cel fără de voie, este adică de iertat, iar nu şi lăudat sau judecat. Iar aceasta o am zis, ca arătat să se facă, că, măcar deşi fără de voie de ar cădea în spurcăciunea uciderii, ca unul ce acum s-a făcut spurcat de păcatul acesta, canonul l-a hotărât lepădat de ieraticescul dar. Şi pe cât este timpul curăţiei pentru goala curvie, atât s-a judecat a fi bine şi la cei ce fără de voie au ucis, adică şi la acesta cercetându-se voia celor ce se pocăiesc. Încât de s-ar face întoarcere vrednică de crezare, să nu se păzească numărul anilor, ci pentru scurtare să se aducă acesta întru aşezarea bisericii, şi la împărtăşirea Bunului. Iar dacă cineva neîmplinind timpul cel hotărât de canoane, ar ieşi din viaţă, porunceşte bunătatea părinţilor, ca împărtăşit cu sfinţeniile şi nu deşert de merindea călătorie să se trimită întru acea mai de pe urmă, şi depărtată călătorie. Iar dacă împărtăşindu-se de sfinţenie, iarăşi s-ar întoarce în viaţă, să rămână vremea cea rânduită, fiind întru acea treaptă întru care era mai înainte de împărtăşire cea dată lui de nevoie.

TÂLCUIRE

Pentru canonisirile păcatelor părţii a treia (a sufletului), adică acei mâniitoare, rânduieşte canonul acesta zicând că: celelalte păcate ce se fac din partea mânierii, părinţii n-au judecat de cuviinţă a le vorbi cu deamăruntul, şi prin urmare nu s-a silit atât de mult a se vindeca cu canonisiri. (Şi cu toate că Sfânta Scriptură opreşte, nu numai lovitura cea proastă, ci şi pe toată ocara, şi hula, şi orice de acest fel care se naşte din mânie.) Ci numai pe ucidere o au canonisit. Iar sfântul acesta


tâlcuieşte toate felurile cele născute din mânie, şi rânduieşte vindecarea lor cum să

se urmeze.

CANONUL 6

Iar celălalt fel al slujirii de idoli (că aşa numeşte pe lăcomia de avuţii Dumnezeiescul apostol) nu ştiu cum nevindecat s-a trecut cu vederea de părinţii noştri. Măcar că acest fel de rău se pare, a fi patimă a stării celei a treia în suflet, că şi cugetul deosebirii binelui greşind, i se năluceşte că binele este în materie, ne uitându-se la frumuseţea cea nematerialnică. Şi pofta curge către cele de jos, abătându-se de la lucrul cel cu adevărat de poftit. Şi prigonitoarea, şi mâniicioasa plecare, multe prilejuri ia din acest fel de prihană. Şi totul zicând, se conglăsuieşte acest fel de boală cu apostoleasca hotărâre a lăcomiei de averi. Că Dumnezeiescul apostol pe aceasta nu numai idolatrie, ci şi rădăcina tuturor răutăţilor o au hotărât că este [1 Timotei 6: 10]. Şi cu toate acestea acest fel de rău al boalei s-a trecut cu vederea necercetat, şi neluat în băgare de seamă. Pentru aceasta şi se înmulţeşte în biserici acest fel de bolire, şi nimeni cercetează pe cei ce se aduc la cler, nu cumva s-au spurcat cu acest fel de rău al idolatriei. Ci despre aceştia adică, pentru că s-a trecut cu vederea de părinţii noştri, socotim a fi îndestul cu publicul cuvânt învăţăturii, să-i vindecăm, pe cât s-ar putea, ca pe oarecare boli plitoriceşti, vindecând noi pe bolile cele ale lăcomiei de averi prin cuvânt. Şi numai pe furtişagul, şi pe săparea de morminte, şi pe furarea de cele Sfinte, le socotim patimă, pentru că aşa din urmarea părinţilor s-a făcut predanisirea noastră pentru acestea. Cu toate că de Dumnezeiasca Scriptură darea cu dobândă, şi camăta, şi a lua cele străine din oarecare silnicie la al său câştig, sunt din cele oprite, măcar de s-ar întâmpla a se face una ca aceasta cu făţărnicie de neguţătorie. Deci, fiindcă puterea noastră în stăpânirea canoanelor nu este de credinţă, vom adăuga lângă cele zise pe canoniceasca judecată, despre cele cu adevărat oprite. S-au împărţit dar furarea de lotrie [tâlhărie], şi în spargerea de ziduri, şi scoposul amândurora unul este, luarea celor străine, iar osebirea cea între ele după socoteala lor este multă. Căci lotrul adică, şi pe vărsarea de sânge o ai întru ajutor la ceea ce se sileşte, la însăşi aceasta pregătindu-se, şi cu arme, şi multă întrebuinţare, şi cu îndemânările locurilor, drept aceea să se supună unul ca acesta judecăţii ucigaşilor de oameni, dacă s-ar întoarce de sineşi prin căinţă la biserica lui Dumnezeu. Iar cel ce prin ascunsă răpire ia cele străine, apoi prin mărturisirea greşalei se arată pe sineşi preotului, cu sârguinţa cea pentru îndreptarea patimii, va vindeca boala. Zic adică, prin a da săracilor pe ale sale, ca dând cele ce are, arătat să se facă că se vindecă de boala lăcomiei de averi. Iar de nu are nimic, şi ar avea numai trupul, porunceşte apostolul prin osteneala trupului să se vindece acest fel de patimă. Iar zicerea este aşa: „Cel ce fură, să nu mai fure. Ci mai vârtos să se ostenească lucrând binele ca să aibă a da celui ce are trebuinţă” [Efeseni 4: 28].

TÂLCUIRE


După ce sfântul a spus canonisirile păcatelor fiecărei părţi a sufletului în deosebi, acum zice şi pentru lăcomia de avere, care şi slujire de idoli este numită de Pavel, care se priveşte tot odată în câtetrele părţi ale sufletului. Se priveşte în cea cuvântătoare, pentru că cugetul nejudecând care este binele cel adevărat, nici privind către frumuseţea cea nematerialnică, pe materia aurului şi a argintului o socoteşte a fi adevăratul bine. Se priveşte la partea cea poftitoare, pentru că pofta se dă la lucrurile cele pământeşti, şi lasă lucrul cel cu adevărat de poftit, pe Dumnezeu adică. Se priveşte şi la cea mânietoarea. Pentru că, din pricina lăcomiei de averi, multe mânii, şi vrajbe se nasc. Întru un cuvânt apostolul, rădăcina tuturor relelor pe lăcomia de averi hotărându-o, potrivită a dat cu lucrul şi pe hotărârea ei. Nu ştiu însă (zice sfântul) pentru ce răul acesta atât de mare a rămas de către părinţi necanonisit? Pentru aceasta şi sporeşte între cei bisericeşti, şi niciunul din cei ce vor a se hirotonisi, se cercetează de s-a spurcat cu felul acesta al slujirii de idoli. Ci fiindcă, precum am zis, l-au lăsat părinţii necanonisit, pentru aceasta şi noi ne îndestulăm spre a curăţi boala aceasta, cu cuvintele cele ce se propovăduiesc în biserică, precum atâtea patimi plitoriceşti. (Iar plitora se zice despre doftori, când se înmulţeşte vreuna din cele patru umezeli ale trupului, precum veninul cel galben, flegma, sângele şi veninul cel negru, şi prin urmare plitoriceşti patimi se zic boalele cele ce urmează din acest fel de înmulţire.) Şi canonisim numai pe furtişag, pe spargerea mormintelor, şi pe furarea de cele sfinte. Pentru că şi părinţii pe acestea le-au canonisit. Şi cu toate că şi a lua cineva mai mult decât, orice alt fel de ar da, afară de bani. Şi dobânda banilor, şi a răpi cu silnicie lucrurile străine, măcar deşi cu formă de neguţătorie ar întrebuinţa răpirea aceasta. Toate acestea zic, sunt oprite de Dumnezeiasca Scriptură. Şi noi le-am fi certat cu canon, de-am avea singuri stăpânirea de a pune canon (că a sinodului lucru este acesta, şi vezi la prolegomena sfinţitelor canoane de obşte). Drept aceea zicem numai canoniceasca certare, cea de părinţi hotărâtă a acelor trei păcate.

CANONUL 7

Iar spargerea de morminte, şi aceasta se împarte în păcat de iertat, şi în nu de iertat. Că dacă cineva de cuvioşie sfiindu-se, şi lăsând nejefuit trupul celui îngropat, încât să nu se arate soarelui ruşinea firii, oarecare pietre din cele aruncate în mormânt le va întrebuinţa la facerea vreunui lucru. Nici acesta este de laudă, dar însă faptă de iertat o au făcut obişnuirea, când mutarea materiei se va face la vreun lucru mai cinstit şi mai folositor de comun [obştesc]. Iar când va iscodi praful trupului celui făcut pământ, şi va răsturna oasele, cu nădejde de a câştiga oarecare sculă din cele îngropate împreună. Şi acesta, cu aceeaşi judecată s-a osândit, cu care şi curvia cea goală, precum s-a zis în cuvântul cel mai dinainte, cumpănind adică iconomul, din însăşi viaţa (greşitului), vindecarea lui, spre a scurta termenul canonisirii cel rânduit de canoane.

TÂLCUIRE

Şi păcatul acesta se împarte în două, ca şi furtişagul, după acest canon, în


iertat şi în neiertat, căci, dacă cel ce deschide mormintele nu dezgoleşte pe mort, păzind cuvenita cinste a morţilor (că aceasta însemnează cuvioşia), ci ar lua numai pietrele ce s-ar afla în mormânt, pentru a le pune toate la alt lucru poate mai de cinste, şi zidire folositoare de obşte, şi această faptă nu-i lăudată, însă obiceiul o a făcut iertată388. Iar de va răsturna cineva ţărâna, şi oasele mortului ca să ia vreo sculă, sau haină, ori de aur, ori de argint făcută, cu care a fost îngropat mortul. Acesta, ca un curvar se canoniseşte, adică nouă ani. Iar duhovnicescul doctor are voie după viaţa, şi pocăinţa greşitului, să împuţineze anii certării acesteia. Vezi şi pe cel 66 la lui Vasilie.

CANONUL 8

Iar furare de cele sfinte [ierosilie sau sacrilegiu], întru Scriptura cea din început, adică întru nimic mai uşoară s-a socotit decât osândirea uciderii. Că asemenea, şi cel ce se prindea în ucidere, şi cel ce lua cele afierosite lui Dumnezeu, suferea pedeapsa cea prin uciderea cu pietre. Iar la bisericeasca obişnuire, nu ştiu cum s-a făcut oarecare compogorământ, şi învoire, încât mai uşoară să se socotească vindecarea acestui fel de boli. Că întru mai puţin timp decât pe preacurvie, predania părinţilor a rânduit canonisirea unora ca acestora. Pretutindenea însă la felul greşalei mai înainte de toate aceasta se cuvine a lua aminte, ce fel este plecarea celui ce se vindecă, şi a nu se socoti că este îndestul timpul spre vindecare (căci care vindecare s-ar face din timp?) Ci voinţa celui ce se vindecă pe sineşi prin întoarcere. Acestea dar ţie, o, omule al


388Însă politiceasca lege cartea 7 titlul 23 zice că cei ce iau de la morminte pietre, ori marmure, ori coloane, sau alt fel de materie, să plătească la obştească vistierie 20 de galbeni de aur, şi se supun vinovăţiei furării de cele sfinte. Iar Leon şi Constantin împăraţii în alegerea legilor (titlul 128 foaia 129 a cărţii a doua a lui Ghiur Grecorum) zic să li se taie mâinile acelora ce dezbracă pe morţi în mormânt. Vrednic de însemnat lucru este însă să pomenim şi despre morţii care se află legaţi după moarte, arătând, că două sunt pricinile cele obşteşti ale legăturii unora ca acestora. Una este firească, şi cealaltă mai presus de fire: cea firească urmează din alcătuirea [temperamentul] trupurilor. Că zice marele Vasilie, că atâta mare osebire se află între alcătuirile [temperamenturile] trupurilor, câtă este între fier şi între vreascuri. Drept aceea şi câte trupuri sunt de alcătuire tare, acelea trebuie a se afla mulţi ani în mormânt, unele cinci ani, altele şi şapte, pentru ca să se topească; şi în grabă nu trebuie a li se face dezgropare unora ca acestora. Însă urmează şi de la vreme; căci când mor în vreme de iarnă, din pricina zăpezii şi a gheţii, mai cu greu se dezleagă decât cei ce mor în vreme de vară. Urmează şi de la loc şi de la ţărâna pământului. Căci precum alt pământ mai lesne dă semănăturile, iar altul mai anevoie. Aşa şi trupurile, le dezleagă pe unele mai lesne, iar pe altele mai cu greu. Iar pricina cea mai presus de fire a nedezlegării trupurilor urmează, ori din legiuita şi canoniceasca legătură de arhiereu, sau de preot, sau de vreo nedreptate ce a făcut mortul. Drept aceea de se întâmplă a se scoate vreunul legat, rudele şi clironomi lui, trebuie a-l muta la alt loc şi pământ. şi de vor vedea că nu din firească pricină este legătura, trebuie să roage pe arhiereul sau preotul ce l-a aforisit. Ori de au murit aceia, trebuie să roage pe moştenitorii acelora ca să-l ierte. Iar de a făcut vreo nedreptate, rudele sau moştenitorii având chip, să întoarcă nedreptatea, ori neavând, să roage pe cei nedreptăţi, să ierte pe nedreptăţitorul. Şi aşa legătura se dezleagă. Vezi şi pe Nectarie al Ierusalimului în răspunsurile cele asupra începătoriei papei, foaia 206, ca să vezi acolo că semnele trupurilor aforisite, sunt acestea: 1. Sunt nedzlegate; 2. Sunt deformate şi urâte. 3. Sunt greu mirositoare şi puturoase. 4. Sunt umflate ca timpana [doba]. Iar eu adaug şi pe al 5-lea, că este şi prinuieşte frică şi cutremur privitorilor. Precum sfintele Moaşte au cu totul dimpotriva acestora semne. Căci acelea sunt nestricăcioase, frumos mirosind, uscate, line, şi bine primite, ca cum ar fi dormind. Şi către acestea izvorăsc feluri de minuni.


lui Dumnezeu după multă sârguinţă din cele îndemânatice alcătuindu-le, pentru că se cuvine a ne supune poruncilor fraţilor, după sârguinţă scriindu-le le-am trimis, iar tu să nu lipseşti a aduce lui Dumnezeu pentru noi obişnuitele rugăciuni. Că eşti dator ca un bine cunoscător fiu, celui ce te-a născut după Dumnezeu cu purtarea de grijă cea prin rugăciuni, după porunca ceea ce zice:

„Cinsteşte pe născători ca să fie bine ţie, şi să ai viaţă îndelungată pe pământ” [Ieşire 20: 12]. Şi arătat este că, ca pe un simbol ieraticesc [sfinţit] vei primi scrisoarea, şi nu vei necinsti ospătarea, măcar de ar fi şi ceva mai mic decât mintea ta cea înaltă.

TÂLCUIRE

Acest canon rânduieşte, că ierosilia, adică furarea de lucrurile cele afierosite lui Dumnezeu, în Scriptura cea veche, se pedepsea întocmai cu uciderea. Căci şi ucigaşul, şi furul de cele sfinte, cu pietre se ucideau. (Cum se vede aceasta din istoria lui Ahar, care a furat din jafurile cele afierosite lui Dumnezeu ale Ierihonului. Şi pentru aceasta s-a ucis cu pietre împreună cu toată familia sa. Iisus

7: 25. Vezi şi tâlcuirea canonului al 4-lea al lui Grigorie făcătorul de minuni.) Iar obiceiul bisericii mai uşor a pedepsit acest fel de păcat, decât pe al preacurviei, după predania părinţilor. Iar sfântul acesta adaugă, că la tot felul de păcate, doctorul cel duhovnicesc se cuvine a lua aminte aşezarea celui ce se pocăieşte, şi a nu socoti că singură vremea este îndestulă spre vindecare. (Căci ce fel de vindecare poate a se pricinui din singură îndelungata vreme a canonisirilor, dacă cel ce se canoniseşte petrece în vremea aceea cu lenevire, şi cu nesilinţă de a se îndrepta?) Ci să socotească că ceea ce pricinuieşte vindecare este voia, şi sârguinţa celui ce se vindecă pe sineşi prin pocăinţă. Apoi sfârşind sfântul, zice lui Litoie, să se roage Domnului pentru el, ca un duhovnicesc al său fiu, şi să primească epistolia, ca un dar de ospăţ, nu lumesc, precum obişnuiau cei mulţi a trimite la sărbătoarea Paştilor, ci Dumnezeiesc, şi iereilor potrivit. Vezi şi pe cel 72 apostolesc.


PROLEGOMENA DESPRE SFÂNTUL AMFILOHIE

Sfântul Amfilohie a fost în timpul împăraţilor Valentinian şi Valent în anul

374. Iar strălucind întru nevoinţă şi întru Dumnezeiasca cunoştinţă, s-a făcut episcop al Iconiei. Şi a stătut apărător al Dumnezeirii Fiului şi a Sfântului Duh. Că de faţă a stătut în sfântul şi ecumenicul al 2-lea sinod, unul fiind din părinţii cei

150 de acolo, luptându-se împotriva lui Makedonie, luptătorului de Duhul Sfânt, ş împotriva rămăşiţelor lui Arie. Şi prin glumeaţa lucrare, ce a întrebuinţat către marele Teodosie împăratul, pe el adică heretisindu-l, iar pe Arcadie, fiul lui, cel de curând hirotonit împărat ne heretisindu-l, după Teodorit cartea 5 capul 17, sau după Sozomen cartea 7 cap 5, bucură-te fiule zicând fiului împăratului, şi clătind cu degetul. A înduplecat pe numitul împărat, a scrie legea ca de aici înainte să nu mai facă sinoade ereticii, Arienii, şi Makedonienii, nici pentru fiinţa şi firea lui Dumnezeu să mai vorbească, şi oricare ar călca legea aceasta să se muncească. Către acest sfânt care a întrebat, răspunzând marele Vasilie, a trimis cele 27 de capete, cele pentru Sfântul Duh. Şi măcar că toate conscriptele acestuia, le-a întărit canonul al 2-lea al sinodului 6 ecumenic, iar în Pandecte se află numai acestea, ce rânduiesc pentru cărţile cele adevărate, pe care şi noi aceasta o am aşternut.

A SFÂNTULUI AMFILOHIE CĂTRE SILEVKIE, PENTRU CARE CĂRŢI SUNT PRIMITE

Mai ales ţi se cuvine şi aceasta a şti, că nu fieştece carte care a primit nume vrednic de cinstirea Scripturii, este adevărată, fiindcă se găsesc uneori cărţi cu nume mincinoase, altele de mijloc, sau mai bine a zice aproape de cuvintele Adevărului, iar altele adică plastografe şi foarte greşite, precum de pildă, monedele cele prefăcute şi mincinoase, măcar deşi au unele ca acestea (pe sine) titlul cel împărătesc. Însă după a lor fiinţă se dovedesc de netrebnice, pentru aceasta dar anume vreau să-ţi arăt ţie, pe fiecare din cărţile cele de Dumnezeu insuflate, şi pentru ca să cunoşti tu deosebirea acelora, mai întâi arăt sau numesc, pe cărţile cele din legea veche (şi anume): cinci cărţi care cuprind Facerea, Ieşirea, Leviticon, Numerile, a doua lege. Către acestea adaugă pe Iisus al lui Navi, şi Judecătorii, Ruth, patru cărţi ale Împăraţilor, şi două Paralipomenon. După dânşii se cuvine a Esdrei, întâia şi a doua carte. Mai departe voi numi ţie cinci cărţi alcătuite în stihuri: a lui Iov cel încununat cu nevoinţele felurilor de pătimiri, şi cartea Psalmilor cu cântări care este tămăduitoare sufletelor, trei cărţi ale Preaînţeleptului Solomon, Pildele, Eclesiastul, şi Cântarea Cântărilor. Se mai adaugă la acestea şi pe cei 12 prooroci: cel întâi Osie, al doilea Amos, Miheia, Ioil, Avdia, şi pe Iona chipul Învierii celei de a treia zi, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu şi Zaharia, şi preaslăvitul vestitor Maleahi. În urma lor cunoaşte pe cei patru prooroci, pe marele Isaia, cel ce cu îndrăznire a proorocit, pe Ieremia (mult) pătimitorul, pe Iezechiel tăinuitorul, iar mai pe urmă pe Daniil, cel în fapte şi în cuvinte


preaînţelept. Către aceştia oarecare socotesc a fi şi Estir. Timpul dar îmi este a numi şi cărţile Testamentului celui nou. Să primeşti numai pe cei patru Evanghelişti: pe Matei, Marcu, Luca, iar pe Ioan să-l numeşti adică al patrulea cu timpul, ci ca pe cel întâi cu înălţimea dogmelor. Deci cu dreptate îl numesc pe el fiul tunetului, care cu mare mărime a răsunat pe Dumnezeu Cuvântul. Primeşte şi pe a doua carte a lui Luca: Faptele apostolilor cele soborniceşti. Pe lângă acestea după aceea se potriveşte şi vasul alegerii, pe Pavel propovăduitorul şi apostolul neamurilor, care cu înţelepciune a scris către biserici, cele 14 epistolii: una către Romani, două către Corinteni, către Galateni, către Efeseni, către cei ce vieţuiesc în Filipi, către Coloseni, două către Tesaloniceni, lui Timotei două, către Tit şi Filimon, câte una fiecăruia, şi una către Evrei numită de unii neadevărată, deşi nu o numesc bine. Căci întru dânsa este darul cel adevărat. Ce voi zice în sfârşit pentru soborniceştile epistolii? Unii zic, că şapte dintr-însele se cuvine a primi, iar alţii numai trei: una a lui Iacov, una a lui Petru, şi una a lui Ioan, însă unii primesc cele trei ale lui Ioan, şi osebit de aceasta cele două ale lui Petru şi cu cea a şaptea a Iudei. Iar Apocalipsul lui Ioan oarecare îl judecă între sfinţitele cărţi, iar mai mulţi îl socotesc neadevărat. Deci acest prea nemincinos să fie al Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate.


TÂLCUIRE

Numărarea aceasta a sfintelor cărţi în original este în versuri, şi nici de tâlcuire nu au trebuinţă. Ci vezi şi pe apostolescul 85 cum că două sunt Apocalipsurile lui Ioan: unul adevărat, şi altul neadevărat. Pentru care vezi şi pe cel apostolesc 60.

PROLEGOMENA
DESPRE SFÂNTUL TIMOTEI AL ALEXANDRIEI
Timotei al Alexandriei, aflându-se în timpul împăratului Valent la anul 372 s- a făcut Diadoh lui Petru, fratelui său, celui izgonit (desţărat) de Valent pentru credinţa cea în Niceea. Şi a stătut arhiepiscop în Alexandria (după Socrat cartea 4 cap 37) aflându-se al 24-lea în şirul episcopilor Alexandriei. Şi s-a făcut tare apărător cuvântului de-o fiinţă. Iar în sinodul al doilea ecumenic cel adunat în anul 381 a fost de faţă Fericitul, şi a propovăduit pe Dumnezeirea sfântului Duh. Iar la 7 ani după acel sinod, adormind întru Domnul, a lăsat Diadoh al Alexandriei pe Teofil. Şi a scris acesta vieţile multor minunaţi nevoitori, iar mai vârtos a lui ava Apolo (după Sozomen cartea 6 cap 28). Dar încă şi canoanele acestea după întrebare şi răspundere, care se întăresc nehotărâtor adică de cel 1 al sinodului al 4- lea, şi de cel 1 al celui al 7-lea. Iar hotărâtor de cel al 2-lea al celui al 6-lea ecumenic. Şi prin această întăritură iau ele oarecum putere de canoane ecumenice. Şi se află în al doilea tom al pandectelor, şi în tomul 1 al sinodicalelor, foaia 352.
CANOANELE CELE 18 CU ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI ALE LUI TIMOTEI, PREASFÂNTULUI ARHIEPISCOP AL ALEXANDRIEI,
TÂLCUITE
ÎNTREBAREA 1
Dacă un copil ce se catehizează fiind ca de 7 ani, sau om desăvârşit, ar afla oareunde timp lesnicios, făcându-se proaducere [prosfora], neştiind s-ar împărtăşi, ce trebuie a se face despre acesta?
RĂSPUNS
Datorează a se lumina, că de Dumnezeu s-a chemat.
TÂLCUIRE
Întrebat fiind dumnezeiescul părinte, dacă un copil, sau şi bărbat desăvârşit, încă fiind în catehisire, s-ar întâmpla într-o vreme îndemânatică, când în vreo biserică se face Liturghie, şi s-ar împărtăşi, nu defăimând, ci neştiind, ca mai înainte de botez nu este iertat. Răspunde, că se cuvine a se boteza. Căci de Dumnezeu se socoteşte a fi chemat unul ca acela, de vreme ce nu a fost oprit nici de creştinii ce se aflau acolo, nici de prezbiterul ce l-a împărtăşit.
ÎNTREBAREA A 2-A
Dacă catehumenul ar fi îndrăznit, şi ar vrea însuşi, sau rudele sale, ca să ia sfântul botez, datoreşte a-l lua sau nu, şi mai ales când este spre moarte.
RĂSPUNS
Dacă cel îndrăcit nu se va curăţi de necuratul duh, nu va putea a lua sfântul botez. Iar fiind spre ieşire se botează.

TÂLCUIRE
Deşi tot nebotezatul ce se catehiseşte este necurat, pentru că are în sine pe necurăţia strămoşescului păcat, şi duh rău, care se încuibează în inima lui, şi pe ascuns lucrează în adâncul sufletului lui, pornindu-l pe el la păcat. Iar mai cu deosebire necurat se socoteşte nebotezatul cel ce se catehiseşte, care şi arătat se zdrobeşte de demonul. Că se vede, cum că, pentru păcate vrute ale lui, a dat loc demonului, de al zdrobi aşa arătat. Pentru aceasta şi sfântul acesta răspunde, că unul ca acesta nu poate a se boteza până nu se va slobozi de această arătată bântuire a demonului, una pentru că el însuşi s-a făcut pricină, prin păcatele sale cele de voie, de a se bântui de demon. Şi alta că, nu cumva în vremea ce se botează, să se întâmple a se îndrăci, şi a-şi ieşi din minte, încât să nu poată a răspunde la întrebările ce i se fac la vremea botezului, şi prin urmare să nu înţeleagă darul şi puterea Tainei. Însă de se va primejdui unul ca acesta să moară, zice sfântul să se boteze, ca să nu se ducă din viaţa aceasta, fără de pecetea dumnezeiescului botez, şi să se lipsească pentru aceasta de împărăţia cerurilor.
ÎNTREBAREA 3
Dacă oarecine fiind credincios, se îndrăceşte, este dator a se împărtăşi cu
Dumnezeieştile Taine sau nu?
RĂSPUNS
Dacă nu descoperă Taina, nici într-un alt chip oarecum huleşte, să se împărtăşească, nu însă în fiecare zi. Că îndestul îi este lui numai duminicile.
TÂLCUIRE
La această întrebare răspunde sfântul, că se poate împărtăşi unul ca acela numai duminicile, după Aristin, şi Armenopol (partea a 5-a epigrafi 2 a adunării pe scurt a canoanelor); sau (după alţii) întru acele vremi ce nu se îndrăceşte, şi dacă când este în întregimea minţii, nu huleşte Dumnezeieştile Taine, nici le descoperă, adică nu arată poate, că acestea sunt pâine şi vin obşteşti, necrezând că cu adevărat este Trupul şi Sângele lui Hristos. Drept aceea, zice aici sfântul, pentru cel îndrăcit, ce nu adeseori se bântuieşte, ci în oarecare vreme, după Valsamon şi Zonara.
ÎNTREBAREA 4
Dacă oarecare ce se catehiseşte fiind bolnav, îşi iese din minte, şi nu poate însuşi a mărturisi credinţa, şi rudele lui se roagă, ca să ia sfântul botez până este viu, este dator a lua sau ba?
RĂSPUNS
Este dator să-l ia, de nu se ispiteşte de duh necurat.

TÂLCUIRE
La aceasta răspunde sfântul că se cuvine a se boteza, măcar că întru acel fel de stare aflându-se, nu poate a mărturisi credinţa, şi a cere botezul, dar însă fiindcă se catehisea mai înainte, a arătat cu aceasta că doreşte credinţa creştinilor, şi botezul de bună voie, şi mai ales când mai înainte de boală cerea botezul, şi pentru oarecare pricini se întârzia, precum zice Zonara. Afară numai dacă din îndrăcire şi- a ieşit din minte, să nu se boteze, până nu se va curăţi precum mai înainte am zis.
ÎNTREBAREA 5
Dacă muierea s-ar împreuna cu bărbatul său noaptea, sau bărbatul cu muierea sa, şi s-ar face adunare [Liturghie], sunt datori a se împărtăşi sau nu?
RĂSPUNS
Nu sunt datori; căci apostolul strigă: „Să nu lipsiţi unul pe altul, fără numai cu conglăsuire până la o vreme, ca să vă îndeletniciţi în rugăciune. Şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi satana, pentru neînfrânarea voastră” [1 Corinteni 7: 5].
TÂLCUIRE
Către cel ce a întrebat de se cuvine a lua Dumnezeieştile Taine dimineaţa făcându-se Liturghie, bărbatul şi muierea (cei după lege însoţiţi adică) care în noaptea aceea trecută s-au împreunat trupeşte? A răspuns sfântul prin canonul acesta, că nu se cuvine; şi aduce spre mărturie cuvântul acesta al apostolului, ce-l zice celor căsătoriţi, a nu se lipsi unul pe altul de trupeasca împreunare; ci numai atunci să nu se împreuneze, când se face sfinţita Liturghie, sâmbăta, şi duminica, şi în toate sărbătorile, pentru ca să se împărtăşească (că aşa tâlcuiesc zicerea, ca să vă îndeletniciţi în rugăciune, atât canonul 13 al sfântului acestuia, cât şi cel al 3-lea al sfântului Dionisie). Şi iarăşi să se împreuneze trupeşte, şi aceasta să o facă pentru pofta lor cea neînfrânată, ca să nu-i ispitească satana, pornindu-i spre preacurvie cu feţe străine.
ÎNTREBAREA 6
Dacă vreo muiere ce se catehiseşte şi-a dat numele său, ca să se lumineze, iar în ziua botezării sale, i s-au făcut cele după obiceiul muieresc. Este datoare ea a se lumina întru acea zi, ori a se mai întârzia? Şi cât să se întârzie?
RĂSPUNS
Este datoare a se întârzia până ce se va curăţi.
TÂLCUIRE
Cei ce se catehiseau, şi bărbaţii şi muierile când erau să se boteze, cu zile mai înainte se scria anume de către epistaţii [inspectorii] bisericeşti; care şi se numeau că se luminează şi sunt aleşi. Şi apoi se găteau spre sfântul botez. Răspunde sfântul prin acest canon, că dacă vreo muiere fiind gata spre botez, în ziua când voia a se

boteza iar veni cele obişnuite muiereşti, să se oprească până se va curăţi.

ÎNTREBAREA 7
Dacă o muiere va şti că are cele obişnuite muierilor, datoare este a se apropia la Taine în ziua aceea sau nu?
RĂSPUNS
Nu este datoare până se va curăţi.
TÂLCUIRE
Şi la aceasta răspunde sfântul că nu se cuvine a se împărtăşi cu Sfintele Taine mai înainte de a se curăţi.
ÎNTREBAREA 8
Muierea de va naşte la Paşti, şi este datoare a ajuna, şi a nu bea vin, de se sloboade de ajunare, şi de a bea vin pentru că a născut?
RĂSPUNS
Ajunarea s-a socotit a fi pentru a smeri trupul, deci de este trupul întru smerenie şi în boli, este dator (omul) a se împărtăşi, precum voieşte, şi poate a purta hrana şi băutura.
TÂLCUIRE
La această întrebare răspunde sfântul că de va naşte muierea în postul mare al Paştilor, după Valsamon şi Vlastar389, să se ierte a dezlega postul390, şi a bea vin. Pentru că postul se face pentru a smeri şi a înfrâna trupul. Şi dar se cade a mânca şi a bea ceea ce poate a întări slăbiciunea trupului.
ÎNTREBAREA 9
De este dator clericul a se ruga, fiind faţă Arieni, sau alţi eretici? Sau de nu-l vatămă pe el nimic, când face el rugăciunea, adică proaducerea?
RĂSPUNS
La dumnezeiasca aducere diaconul strigă mai înainte de sărutare: Cei neîmpărtăşiţi ieşiţi. Deci nu li se cuvine a fi de faţă. Fără numai de făgăduiesc a se pocăi, şi a fugi de eres.

389Aristin şi alţii oarecare zic că Paşti aici se înţelege săptămâna cea mare, nu este însă atâta osebire de s- ar socoti Paşti aşa, sau aşa, căci atât Postul cel de patruzeci de zile, cât şi săptămâna cea mare, cu mâncare uscată se cuvine a se posti, şi după aceasta nu au deosebire, şi prin urmare muierea ce va naşte ori întru acele patruzeci de zile, ori în săptămâna cea mare, nu trebuie a lua osebită dezlegare de post.
390Dezlegarea postului aici se înţelege, de a mânca muierea hrana aceea, cu care poate a întări slăbiciunea
şi ticăloşia trupului său cea pricinuită din naştere, precum prin urmare tâlcuieşte sfântul. Iar aceasta este mâncare cu numai cu untdelemn, că zice însuşi sfântul acesta în canonul 10 că cel ce desăvârşit s-a topit, şi s-a uscat de boală, cu dreptul este a mânca untdelemn.

TÂLCUIRE
La această întrebare răspunde sfântul, că dacă în vremea ierurghiei, strigă diaconul să iasă din biserică, câţi se catehisesc (că aceasta înseamnă zicerea neîmpărtăşiţi); deci dacă cei ce se catehisesc nu se iartă a sta în lăuntru în vremea dumnezeieştii Liturghii, cu cât mai vârtos ereticii? Fără numai, de vor făgădui a lăsa eresul şi a se pocăi. Însă şi atunci, nu se cuvine a se lăsa în lăuntru, ci a sta afară cu cei ce se catehisesc. Iar deşi aceasta nu vor făgădui, nici cu cei ce se catehisesc se iartă să stea, ci să se izgonească după Valsamon.
ÎNTREBAREA 10
Dacă cineva fiind bolnav, şi tare slab de multă neputinţă, şi vor veni sfintele Paşti, este dator el negreşit a ajuna, ori îl sloboade pe el clericul a lua, ceea ce poate, sau şi unt de lemn, şi vin, pentru multa slăbiciune a lui?
RĂSPUNS
Se cuvine a se slobozi să se împărtăşească, şi de hrană, şi de băutură cel ce boleşte, spre ceea ce poate a ţine. Că cu dreptul este a se împărtăşi cu untdelemn cel ce odată s-a slăbit.
TÂLCUIRE
Întrebat fiind dumnezeiescul părinte, dacă cel foarte bolnav, şi leşinat de multă boală, se cuvine în marele post neapărat a posti, ferindu-se de vin, şi de untdelemn, ca şi cei sănătoşi; răspunde că se cuvine a se ierta unul ca acela ca să ia îndestulă mâncare şi băutură, cu care să poată a purta şi a-şi întări slăbiciunea sa, precum i s-ar rândui de către vreun doctor temător de Dumnezeu.
ÎNTREBAREA 11
De va chema cineva pe un cleric spre a însoţi nuntă, şi va auzi că nunta este nelegiuită, ori nuntă de mătuşă, adică ar fi soră a muierii celei moarte ceea ce vrea a se însoţi, de este dator a urma clericul, sau a face proaducere?
RĂSPUNS
Aţi zis odată. De va auzi clericul că nunta este nelegiuită, deci, de este nelegiuită nunta, nu este dator clericul a se împărtăşi cu păcate străine391.

391Pentru aceasta şi Nichifor, patriarhul Constantinopolului, măcar deşi de mare silă a împăratului Constantin fiului împărătesei Irinei, a iertat (împreună şi cu Tarasie) la început pe Iosif iconomul bisericii celei mari, care a binecuvântat nunta împăratului cu Teodota rudenia lui, lăsându-şi mai înainte pe Maria muierea sa; cu toate acestea în urmă când a împărăţit Mihail bine-cinstitorul împărat, la caterisit iconomul însuşi sfântul Nichifor. Pentru aceasta şi legile poruncesc (Armenopolul cartea şi titlu 4) ca pe ascuns nimeni să se cunune, ci de faţă înaintea a multor oameni. Ca preoţii cei ce au să cunune, să cerceteze cu amăruntul pe cei ce sunt faţă, de este nunta legiuită, ori nu. Iar cine va cuteza a se cununa pe ascuns, să se

TÂLCUIRE
Acestea fiind înţelese, este de prisos a se repeta.
ÎNTREBAREA 12
Dacă mireanul cel ce s-a visat, va întreba pe cleric, este dator a da lui să se împărtăşească, sau nu?
RĂSPUNS
De este supus poftei de muiere, nu este dator. Iar dacă satana îl ispiteşte, ca prin pricinuirea aceasta să-l înstrăineze de împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine, este dator al împărtăşi. Fiindcă nu va înceta ispititorul în timpul acela, când este dator a se împărtăşi, năvălind asupra lui.
TÂLCUIRE
Întrebat fiind sfântul părinte de se cuvine a se împărtăşi mireanul ce s-a ispitit în vis în ziua aceea, răspunde că, de o a pătimit aceasta din poftă, sau din aducere aminte de muiere, nu se cuvine. Fiindcă pofta cea pătimaşă, după care a urmat scurgerea, i-a spurcat gândul. Iar dacă nu de vreo pricină ca aceasta i s-ar fi întâmplat scurgerea în vis, ci numai din ispita diavolului, omul să nu fie oprit.
ÎNTREBAREA 13
Celor însoţiţi cu nuntă, în care zile ale săptămânii trebuie a li se propune să se ferească de împreunare unul cu altul? Şi în care zile să aibă voie.
RĂSPUNS
Cele ce mai înainte am zis, şi acum le zic. apostolul zice, să nu vă lipsiţi unul de altul, fără numai la o vreme prin conglăsuire, ca să vă îndeletniciţi în rugăciune, şi iarăşi să vă împreunaţi, ca să nu vă ispitească pe voi satana, pentru neînfrânarea voastră [1 Corinteni 7: 6]. Iar de nevoie trebuie a se feri sâmbăta şi duminica, pentru că în acestea se aduce Domnului duhovnicească jertfă.
TÂLCUIRE
Acesta fiind tâlcuit mai sus, se socoteşte de prisos a se mai repeta392.

pedepsească şi el, şi preotul ce l-a cununat, după bisericeştile canoane. Ci şi preotul acela ce va cununa pe cineva, fără de înscris voia arhiereului asemenea să se pedepsească.
392Iar Valsamon în întrebarea răspunderii 11 către Marcu al Alexandriei, zice: Că nu se cuvine a se
împreuna, nu numai în ziua când se împărtăşesc, ci şi mai înainte de împărtăşire, şi după împărtăşire. Şi că cei ce nu o păzesc aceasta, aspru se cuvine a se canonisi. Pentru aceasta şi Valsamon în răspunsul 49 către acest Marcu zice că: Cei ce nu se înfrânează de trupeasca împreunare (cei prin lege însoţiţi adică), sâmbăta şi duminica, se cuvine a se îndrepta cu potrivite canonisiri. Aşişderea să se ferească de împreunare şi în tot marele post, şi în toate miercurile şi vinerile.

ÎNTREBAREA 14
Dacă cineva, nefiind în minte, s-a ucis, ori s-a dat de prăpastie însuşi, de se face pentru el proaducere sau nu?
RĂSPUNS
Pentru aceasta este dator clericul, a deosebi de a făcut aceasta fiind cu adevărat ieşit din minte. Că de multe ori rudeniile celui ce a pătimit aceasta, vrând a-l noroci de proaducerea, şi de rugăciunea cea pentru el, mint şi zic că nu se avea pe sineşi (sau că era lipsit de minte). Uneori din bântuirea oamenilor, sau şi altminteri oarecum din scârbă o au făcut aceasta, şi nu trebuie a se face proaducerea pentru dânsul. Că însuşi ucigaş de sineşi s-a făcut. Deci negreşit clericul trebuie, cu amăruntul a cerceta, ca să nu cadă în păcat.
TÂLCUIRE
Întrebat fiind dumnezeiescul părinte, de se cade a se face Liturghie, şi pomenire pentru omul acela, ce ori cu ce fel de chip s-a omorât pe sineşi, neavându-şi mintea întreagă şi sănătoasă, ori din îndrăcire, ori din boală? Răspunde că, orice cleric, sau preot ar fi chemat spre a pomeni pe unul ca acela, trebuie cu deamăruntul bine a cerceta, de cu adevărat a fost lipsit de minte cel ce s- a omorât şi de nu tăgăduiesc rudele lui, vrând ca să-l împărtăşească de rugăciunile cele bisericeşti, pentru că de multe ori unii se omoară pe sineşi ori pentru vreo pagubă şi supărare ce au pătimit de la alţii, ori pentru împuţinare de suflet şi de mare scârbă, ori din vreo altă pricină, avându-şi mintea întreagă, pentru care nu se cuvine a se face Liturghie şi pomenire, fiindcă s-a făcut însuşi ucigaş luişi.
ÎNTREBAREA 15
Dacă vreo muiere având duh necurat încât să poarte şi fiare (lanţuri), iar bărbatul zicând că nu pot a mă înfrâna, şi vreau a lua alta, trebuie a lua alta sau ba?
RĂSPUNS
Preacurvie mijloceşte în această întâmplare, şi pentru aceasta nu am, nici aflu ce a răspunde.
TÂLCUIRE
Întrebat fiind sfântul, dacă muierea cuiva îndrăcindu-se într-atât, încât o leagă şi cu lanţuri, iar bărbatul ei neputând a se înfrâna, şi cu soţia sa aflându-se nu poate a se împreuna, de ar cere să ia pe alta, se cuvine a lua, ori nu? sfântul zice că, urmând preacurviei la una ca aceasta nu am ce răspunde, nici aflu. Că după cuvântul Domnului, lăsând pe muierea sa fără cuvânt de curvie, o face pe ea să preacurvească393.

393Fiindcă, după canonul acesta şi după cuvântul Domnului, preacurvie urmează la cel ce-şi lasă pe muierea sa ceea ce se îndrăceşte, ori la vremi, ori totdeauna; Pentru aceasta nu trebuie a urma nearalei

ÎNTREBAREA 16
Dacă cineva ajunând spre a se împărtăşi, şi spălându-se în gură, s-au în baie fiind a înghiţit apă nevrând, este dator a se împărtăşi?
RĂSPUNS
Aşa. Pentru că aflând satana prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai ades o va face aceasta.
TÂLCUIRE
Răspunde sfântul că, dacă fără de voie şi din greşeală a înghiţit apă, unul ca acela se cuvine a se împărtăşi. Ca să nu găsească diavolul prilej adeseori a-i face o împiedicare ca aceasta394.
ÎNTREBAREA 17
Adeseori auzind cuvântul lui Dumnezeu, şi nefăcându-l, oare sunt sub osândire?
RĂSPUNS
Deşi nu-l facem, dar nu se poate a nu ne mustra pe sine-ne, că auzindu-l nu-l ascultăm. Că este parte de mântuire, şi a se mustra cineva pe sineşi.
TÂLCUIRE
Înţeleasă fiind întrebarea, cum şi răspunsul, nu avem ce zice.
ÎNTREBAREA 18
De la care vârstă se judecă de Dumnezeu păcatele?
RĂSPUNS
După cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia. Unii din vârsta de zece ani, iar

împăratului Leon, ceea ce iartă pe bărbat a-şi lăsa pe muierea sa ceea ce neîncetat se îndrăceşte. Şi Valsamon la aceasta nu se cade a fi ascultat, care iartă pe un bărbat ca acesta a-şi lua altă muiere, şi primeşte punerea de lege a lui Leon. Căci, atât bărbatul, cât şi muierea care s-ar îndrăci, se cuvine a se suferi unul pe altul, socotind că pentru oarecare păcate ale lor au urmat una ca aceasta, şi nu fieştecum. Să ia unii ca aceştia pildă de la bărbatul acel preacinstitor şi temător de Dumnezeu, care având muiere ce se numea Teotecne şi se afla în Rosopolis a Kilikiei, precum se scrie în viaţa lui Simeon celui minunat (praxa a 4-a a sinodului al 7-lea). Că aceasta douăzeci de ani au împreună locuit cu bărbatul său, cu toate că îndrăcindu-se cădea la pământ (şi aceasta i-a urmat când era tânără de 14 ani. Adică când se afla în vârstă de măritat, şi o a luat bărbatul său) care îşi muşca limba. Iar blagoslovitul bărbatul ei a suferit vitejeşte necazul şi aprinderea trupului, fără a lua altă muiere, până ce muierea lui s-a izbăvit de dracul prin rugăciunile sfântului Simeon.
394Însă ca să lipsească aceasta se cuvine ca toţi cei ce se gătesc spre a se împărtăşi, să nu-şi spele gura,
nici să se leie sau să se scalde în ziua aceea când au să se împărtăşească, ci de cu seară să o facă aceasta mai înainte de ziua împărtăşirii. Pentru aceasta şi Valsamon în al doilea răspuns al său către Marcu zice că nici preotul, nici mireanul se iartă a se scălda, sau a se lăia, sau sânge a-şi lua, în ziua în care s-a împărtăşit, nici mai înainte de împărtăşire, nici după împărtăşire. Fără numai atunci a-şi lua sânge după împărtăşire, când este vreo silă de boală de moarte.

alţii şi de la mai mare vârstă.
TÂLCUIRE
Pentru că copiii aceia ce sunt de o fire isteaţă, şi deştepţi, aceştia mai lesne, şi mai degrab deosebesc binele de rău. Pentru aceasta, şi de la vârsta de zece ani. Iar aceia ce din fire sunt tâmpi, şi au minte adormită, mai târziu ajung, a deosebi binele din rău. Şi pentru aceasta de la mai mulţi ani ai vârstei lor se judecă de Domnul păcatele lor.

PROLEGOMENA
PENTRU TEOFIL AL ALEXANDRIEI
Teofil cel ce pe la anul 389 a stătut arhiepiscop Alexandriei; fiind înţelept şi bărbat cu mintea, mai întâi a slobozit Alexandria din rătăcirea idolilor. Pentru că, nu numai arată amăgiţilor elini ascunsele meşteşugiri ce aveau popii lor, prin care intrau în idolii cei deşerţi şi neînsufleţiţi, şi le spunea dintr-înşii cele ce voiau ei, încă şi pe idolul lui Serapid (de care pentru covârşitoarea mărimea lui, se purta vorbă că de se va clăti el, se va cutremura tot pământul) l-a zdrobit, şi l-a arătat elinilor celor ce-l priveau, că este locaş al şoarecilor. Şi tainele cele ucigătoarea ale lui Mitria le-a descoperit, şi statuile mincinoşilor dumnezei le-a prefăcut în căldări, şi întru alte trebuinţe ale bisericii. În urmă însă din pricina monahilor celor de pe lângă Ammonie, care se ziceau lungi, pornind după luptă asupra dumnezeiescului Hrisostom, precum nu se cuvenea, pentru aceasta s-a făcut urât la toţi. Şi a crescut ura cea asupra sa, şi pentru că se îndeletnicea la citirea cărţilor lui Origen, pe care mai înainte le propovăduise vrednice de lepădat. Şi a fost de faţă în Constantinopol la sinodul cel din vremea lui Nectarie, care după cel al 2-lea ecumenic s-a făcut în anul 394 pentru Agapie şi Vagadie care amândoi se ţineau de episcopia voastră. (despre care sinod vezi pe cel din Sardichia.) Deci întru pocăinţă săvârşindu-şi viaţa, ne-a lăsat aceste canoniceşti epistolii, de nevoie fiind spre întărirea bisericii. Care se întăresc, nehotărâtor adică de canonul 1 al sinodului 4 şi de cel 1 al celui al 7-lea, iar hotărâtor de cel al 2-lea al celui al 6-lea ecumenic, şi prin întărirea aceasta iau oarecum putere de ecumenice. Şi se află în tomul al 2-lea al pandectelor, şi în tomul 1 al sinodicalelor, foaia 353.
CELE 14 CANOANE ALE LUI TEOFIL EPISCOPUL ALEXANDRIEI TÂLCUITE
CANONUL 1
Şi obiceiul, şi cuviinţa cere de al noi să cinstim pe toată dominica, şi a serbat întru ea, fiindcă întru aceasta Domnul nostru Iisus Hristos, a dăruit nouă Învierea cea din morţi. Pentru care în sfinţitele Scripturi, şi întâia s-a chemat, ca una ce este începătură a vieţii noastre, şi a opta, ca una ce este covârşitoarea a sabatismului iudeilor. Deci fiindcă s-a întâmplat a fi zi de ajunare a dumnezeieştilor arătări, să o iconomisim pe dânsa, şi către amândouă să mergem înţelepţeşte. Ca împărtăşindu-se de puţine finice, să ne ferim totodată şi de eresurile celor ce nu cinstesc pe ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, şi ceea ce este de datori să dăm zilei celei de ajunare, aşteptând adunarea [rugăciunea] cea de seară, care voind Dumnezeu se săvârşeşte aici. Deci să ne adunăm aici de la ceasul al nouălea.

TÂLCUIRE
Fiindcă s-a întâmplat ziua cea de post, adică ajunul, dumnezeieştilor arătări (a botezului Domnului)395. A cădea în zi dezlegată, adică duminica, pentru aceasta canonul rânduieşte, să iconomisim înţelepţeşte pe amândouă acestea, mâncând puţine finice (sau smochine, sau stafide), şi cu această dezlegare apostolului, să cinstim ziua duminicii cea de înviere şi slobodă, şi să scăpăm de eresurile celor ce nu cinstesc duminica cu desăvârşita nemâncare ce fac întru dânsa.

DIN ACELAŞI COMONITORION CE A PRIMIT AMMON PENTRU LICO

CANONUL 2

Despre cei ce s-au împărtăşit cu Arienii, şi până acum ţin bisericile, să se facă precum este obiceiul. Aşa însă, ca alţii să se aşeze mărturisiţi întru dreapta slăvire. Şi aceia să se scoată. Întru acest chip iconomisindu-se şi aceştia, precum şi în celelalte cetăţi au făcut dreptslăvitorii episcopi cei din Tivaida. Iar cei ce au fost aşezaţi de Apolon episcopul, şi s-au împărtăşit cu arienii cei ce au bisericile, să se canonisească de o au făcut aceasta cu socotinţa lor. Iar dacă s-au făcut ascultători episcopului lor, să se scoată, ca unii ce n-au cunoscut necuviinţa. Şi dacă toate popoarele se leapădă de ei împreună şi de ceilalţi (cu care s-au împărtăşit), alţii să se hirotonisească. Iar de-i apără pe ei împreună cu care s-au împărtăşit, şi aceasta după acelaşi obicei să se cerceteze, pe care l-au întrebuinţat toţi drepslăvitorii episcopi cei din Tivaida.

TÂLCUIRE

Acest canon rânduieşte ca episcopii cei ce s-au împărtăşit cu Arienii, şi care încă ţineau bisericile celor drept-slăvitori, să se scoată dintr-însele, însă să se împărtăşească, cu cei drept-slăvitori, după chipul iconomiei ce au urmat drept- slăvitorii episcopi cei din Tivaida, şi asemenea să se facă şi în celelalte cetăţi, în

395Aşa au înţeles pe canonul acesta şi Ioan al Kitrului. Că ziua cea de post a dumnezeieştilor arătări, o au tălmăcit în canonul 16 al său pe ziua cea dinaintea dumnezeieştilor arătări. Aşa întocmai l-au înţeles şi cei ce pe acest canon l-au scris în tipicul cel pentru sărbătoarea botezului. Aşa l-a înţeles şi Marcu al Efesului, pomenind în tipicul cel pentru sărbătoarea dumnezeieştilor arătări. Şi mai înainte de toţi aceştia, şi de însuşi Teofil acesta, aşa voieşte şi Timotei al Alexandriei, să fie ziua ajunului botezului postitoare. Înseamnă însă că, pomenitul Kitrus la acestaşi canon zice, că Teofil aici voieşte să nu dezlegăm la untdelemn şi la vin după cântarea cea de seară a ajunului botezului (precum şi Timotei al Alexandriei cu singură apă iartă a se dezlega postul botezului, măcar sâmbătă ori duminică de ar fi. Şi postitoare se vede că o voieşte pe ea, şi Marcu al Efesului.) Iar oarecare Nil (nu ştiu, ori monah de este, ori Ieromonah) scoliasind, grăieşte împotriva tâlcuirii acesteia a lui Kitrus. Şi zice, că Teofil aici nu zice pentru hrana cea de după vecernie, ci pentru ceea ce se face după Liturghia lui Hrisostom, care se săvârşeşte dimineaţa, când se întâmplă ajunul botezului sâmbăta sau duminica. Fiindcă după Vecernia ajunului, atât a botezului, cât şi al Naşterii Domnului, ori în ce zi s-ar întâmpla, dezleagă cei din monastiri la untdelemn şi la vin după rânduirea tipicilor. Nu ştiu de este însuşi Nil acesta ce scrie în tipicul ajunului botezului, că se dezleagă la untdelemn şi la vin, întâmplându-se sâmbăta, sau duminica.

care se află arieni ca aceştia, întorcându-se la dreapta-slăvire396. Aceştia zic, să se scoată dintr-însele, şi să se aşeze alţii drept-slăvitori. Iar drept-slăvitorii aceia pe care i-a aşezat Apolon episcopul, de s-au împărtăşit cu arienii de a lor bunăvoie, să se canonisească, iar dacă cu socotinţa zisului episcop al lor a făcut aceasta, să-şi aibă împărtăşire cu ceilalţi episcopi, pentru că voind a păzi ascultarea către episcopul lor, nu a putut cunoască ce era de cuviinţă a face, adică a nu se împărtăşi cu aceia. Şi dacă toată mulţimea norodului se întoarce despre unii ca aceştia, ca despre nişte împărtăşiţi cu arienii, să se hirotonisească alţi drept-slăvitori în locul lor. Iar de-i primesc, atât pe ei, cât şi pe arieni, cu care împreună s-au împărtăşit, să se primească după chipul ce au întrebuinţat episcopii din Tivaida, la cei ce s-au întors de la împărtăşirea cu arienii. Vezi şi pe cel 68 apostolesc.

CANONUL 3

Pentru Vist cel ce s-a aşezat în Ereva prezbiter, să se cerceteze. Şi dacă pe vreo muiere lăsată, fiind viu bărbatul ei, o a silit, să nu se ierte a fi prezbiter. Când cu adevărat nici ca un mirean se cuvine a se împreună-număra, căci biserica obişnuieşte pe unii ca aceştia a-i despărţi. Însă aceasta nu aduce greşeală episcopului Apolon, dacă din neştiinţă l-a aşezat pe el. Poruncind sfântul sinod, cei nevrednici, vădindu-se în crimen [vinovăţii] să se scoată după hirotonie.

TÂLCUIRE

Vist acesta se zice că a silit, şi a luat pe o muiere măritată care, trăind bărbatul său, s-a despărţit de el. Apoi s-a hirotonisit prezbiter de Apolon la cetatea Erevei a Egiptului, neştiind Apolon că el a luat acest fel de muiere. Deci zice canonul acesta, să se cerceteze pricina, şi fiind aşa, să se caterisească prezbiterul. Iar Apolon de nu a ştiut rămâne nevinovat. Căci sfântul sinod, adică cel întâi în al 9-lea canon al său a poruncit, ca cei hirotoniţi cu nevrednicie, după hirotonie vădindu-se, se scot din treapta lor.

CANONUL 4

Iar despre Sur, fiindcă episcopul Apolon a adeverit, că şi l-a depărtat pe el, şi că străin l-a făcut de biserică, fie aşa precum a hotărât episcopul. Întrebuinţează-şi acela dezvinovăţirile sale dacă voieşte, şi prihăneşte hotărârea episcopului.

396Iconomia mi se pare că aici înţelege canonul pe aceia ce o au rânduit sinodul ce s-a făcut în Alexandria în vremea marelui Atanasie, adică să anatematisească eresul lui Arie cei ce s-au împărtăşit cu arienii, când se întorc către dreapta-slăvire, şi să mărturisească credinţa părinţilor celor din sinodul din Niceea, şi aşa să se primească. Despre care sinod vezi la epistolia lui Atanasie cea către Rufian. Şi zice canonul că au rânduit episcopii din Tivaida, fiindcă au fost de faţă în acel sinod episcopi din Egipt, iar Tivaida era parte din Egipt. Că Egiptul, după Meletie geograful, se împărţea în Tivaida de sus, şi Tivaida de jos, şi al doilea pentru că Lico, era cetate a Tivaidei, către a cărei episcop Ammon, s-a dat acest aducător [comonitorion] aminte cuvânt. Şi pomeneşte Teofil de episcopii cei din Tivaida, pentru ca mai lesne să înduplece pe Ammon spre a păzi acest fel de obicei, pe care îl întrebuinţau procatohii lui, şi pentru care îi scrie el.

TÂLCUIRE

Sur acesta era cleri al lui Apolon episcopul, care a fost lepădat din clericat, şi s-a izgonit de la biserică, precum însuşi Apolon a adeverit. canonul dar zice, să rămână precum episcopul a rânduit. Iar dacă Sur prihăneşte hotărârea episcopului, să-şi arate dezvinovăţirile sale la sinod, de voieşte, al cărui sinod era părtaş şi Apolon.

CANONUL 5

Iar pentru Panuf ce s-a aşezat diacon în Lico, trebuie a cerceta. Şi de s-a aflat acesta, că în timpul ce se catehisea, a primit în împărtăşire de nuntă pe nepoata de frate a sa, iar după ce s-a botezat s-a înaintat la cler, să rămână în cler, de a murit aceea, şi el după botez de nu s-a împărtăşit cu ea. Iar dacă fiind credincios a primit pe nepoata sa întru împărtăşirea nunţii, fie străin de cler, că nu aduce greşeală episcopului Apolon, de l-a aşezat pe el din neştiinţă.

TÂLCUIRE

Panuf acesta, mai înainte de a se boteza se zicea, că şi-a luat muiere pe nepoata sa, şi apoi botezându-se s-a hirotonisit diacon. Pentru aceasta canonul acesta rânduieşte să se cerceteze pricina. Şi dacă el, după ce s-a botezat, nu o a mai întrebuinţat pe ea de muiere luişi, fiindcă ea a murit397, să rămână diacon. Că întrebuinţarea muierii ce mai înainte de botez, o a curăţit sfântul botez. Iar de o a întrebuinţat şi după botez, să se caterisească. Iar lui Apolon celui ce l-a hirotonisit nu-i pricinuieşte vătămare hirotonia lui. Fiind întru neştiinţă, căci n-a ştiut că el avea pe nepoata sa muiere. Vezi şi pe cel 19 apostolesc. Şi pe cel 9 al sinodului întâi.

CANONUL 6

Despre Iacov trebuie a se cerceta. Că dacă citeţ fiind, şi s-a arătat vinovat în vinovăţie de curvie, şi de către prezbiteri s-a scos, apoi s-a hirotonit, acesta scoată-se, după ce se va face amărunţită cercetare, iar nu numai din şoptire, sau din grăirile de rău făcându-se prepus asupra lui. Iar de nu se va afla vinovat, să rămână în cler. Că nu se cuvine a lua în minte clevetirile cele deşarte.

TÂLCUIRE

Se zice că Iacov acesta, fiind citeţ, şi prihănindu-se că a curvit, s-a fost scos din clericat de către preoţi, apoi s-a hirotonit în mai mare treaptă. Deci zice canonul, să se facă amărunţită cercetare, şi de se va găsi vinovat să se scoată din cleriat. Iar de se va găsi nevinovat să rămână în clericat.

CANONUL 7

Despre cei ce vor să se hirotonisească, aceasta să fie forma. Ca toată

397Însă nu numai de a murit muierea, ci şi de o ar fi lăsat el îndată după botez, fără a se mai împreuna cu ea, era vrednic a rămâne în clericat.

preoţimea să se unească şi să-i aleagă, şi atunci episcopul să-i ispitească. Şi, unindu-se cu el preoţimea, în mijlocul bisericii să se hirotonisească, fiind de faţă poporul şi zicând în glas episcopul, de poate şi poporul, a mărturisi pentru dânsul. Iar hirotonie pe ascuns să nu se facă. Că având pace biserica, se cuvine, de faţă fiind sfinţii, hirotoniile în adunare [biserică] să se facă. Iar în enorie, de sunt oarecare ce s-au împărtăşit cu socotinţele celor ce s-au împărtăşit (cu ereticii) întru alt chip să nu se hirotonisească, ci clericii cei cu adevărat drept- slăvitori cercetând, fiind de faţă iarăşi episcopul şi cu ton zicând poporului celui de faţă, fără de nu s-ar face oarecare abatere.

TÂLCUIRE

Acest canon, este canonul şi forma pentru cei ce vor să se hirotonisească, care, şi cum se cuvine a se hirotonisi. Rânduieşte dar canonul acesta, că mai întâi toată preoţimea trebuie a se uni şi a alege pe cel ce are a se hirotonisi, şi atunci să-l cerceteze pe el şi episcopul. Şi unindu-se preoţimea, şi fiind de faţă norodul, să întrebe pe norod, de-l mărturisesc şi ei vrednic, şi aşa să-l hirotonisească de faţă în mijlocul bisericii. Iar întru ascuns hirotonie să nu se facă. Pentru că, a lipsit de la biserică frica ereticilor, şi a păgânilor, când era silită a hirotoni pe ascuns, şi dar trebuie a se face în vederea sfinţilor, adică a creştinilor. Iar dacă în parohia vreunei biserici se află oarecare credincioşi, care nevrând s-au împărtăşit după compogorârea cu socotinţele celor ce s-au împărtăşit cu eretici, aceştia, zic, întru alt chip să nu se hirotonisească la acea parohie, de nu se vor cerca mai întâi de drept-slăvitorii clerici, de au socoteli drept-slăvitoare, în fiinţa şi a episcopului, şi întrebând el iarăşi pe norod, de sunt vrednici, şi aceasta pentru a nu urma vreo amăgire, a se hirotoni vreunul, având socoteli ereticeşti.

CANONUL 8

Cele ce se aduc sub cuvânt de jertfă, după cele ce mistuiesc în trebuinţa Tainelor, clericii să le împartă. Şi cel ce se catehiseşte nici cum să mănânce, sau să bea, dintru acestea. Ci mai vârtos clericii, şi credincioşii fraţi cei împreună cu dânşii.

TÂLCUIRE

Acest canon rânduieşte ca cele ce se proaduc de norod la Liturghie, câte Prescuri prisosesc peste trebuinţa Sfintelor Taine, să se împartă clericilor, şi ei să împartă şi credincioşilor mireni, ca să mănânce, şi să bea din ele. Şi nici unul din cei ce se catehisesc şi nebotezat, nici să mănânce, nici să bea. Pentru că acestea s-a adus la sfântul Jertfelnic, şi părticele au ieşit din ele intrând în dumnezeieştile Daruri. Pentru aceasta şi cele rămase din acesta s-au sfinţit. Şi dar de cei nebotezaţi şi neluminaţi nu se cuvine a se mânca, şi a se bea398. Vezi şi pe cel 3 apostolesc.

398Deci trebuie toţi creştini, bărbaţii şi muierile, a aduce proaduceri (adică prescuri) în toate duminicile la biserică, şi acestea să fie de grâu curat, cu nimic alt amestecat, nici cu secară, nici cu neghină, nici cu altceva, fără numai făină de grâu bine cernută, şi sare, şi apă, dospită cu nici un fel de meşteşug, ci cu singur aluat. Pentru că Domnul pe Trupul său l-a asemănat cu grâul, şi cu nici un fel de altă sămânţă,

CANONUL 9

Fiindcă Ierax, pâra pe oarecare, oarecum în păcat de curvie, zicând că nu ar fi de cuviinţă a se afla în clericat, iar episcopul Apolon a împotrivit cu vorba, că atunci nici un pârâş asupra lui nu a venit în mijloc, să se cerceteze şi aceasta. Şi de se va arăta vreun prihănitor vrednic de credinţă, şi se va dovedi vinovăţia, aducându-se martori vrednici de credinţă, să se scoată din biserică. Iar de este vrednic de clericat, şi se va mărturisi întru întreaga înţelepciune, să rămână întru aceasta.

TÂLCUIRE

Ierax acesta prihănea pe oarecare cleric, că a curvit, şi că se cuvine a nu fi în clericat. Iar episcopul Apolon care a hirotonit pe cleric, adeverea că, întru acea vreme (poate a hirotoniei) nici un prihănitor s-a arătat. Drept aceea rânduieşte canonul, să se cerceteze, şi de se va afla prihănitorul vrednic de credinţă399, şi de se

zicând: „Grăunţul de grâu căzând în pământ de nu va muri, el singur rămâne. Iar de va muri, multă roadă aduce” [Ioan 15: 24]. Pentru prescuri aşa. Dar datori sunt a aduce şi vin, care să fie ales, cu nimic amestecat, nici oţeţit, care de nu-l vor avea la casa lor, să se îngrijească a lua de la creştini temători de Dumnezeu, iar nu de la cei de alt neam, şi de la iudei; pentru că din acestea are a se săvârşi dumnezeiasca Liturghie. Şi să fie cu luarea aminte pentru ca să caute Dumnezeu la jertfa lor ca la a lui Abel, iar să nu se întoarcă ca despre jertfa lui Cain. Şi ca să se izbăvească ei din legătura păcatelor lor, că pentru acest fel de jertfă şi proaduceri într-o unire cu canonul acesta şi apostoleştile Aşezământuri rânduiesc (cartea 8 cap

31) zicând, că blagosloveniile care prisosesc de la Taine (adică prescurile şi vinul cele aduse de creştini la

biserică) cu socotinţa episcopului, şi a preoţilor, trebuie a le împărţi diaconii la clerici. Şi episcopului să dea patru părţi, preoţilor 3, diaconilor 2. Şi celorlalţi, Ipodiaconilor, citeţilor, psalţilor, şi diaconiţelor, câte o parte. Însemnează că pentru a se face cuvântul cel despre Proaducere arătat şi desluşi, trebuie să împărţim în trei toate proaducerile [prescurile] ce se aduc de creştini la biserică; 1. În proaducerea aceea (adică prescura), din care se scoate Mielul (adică Agneţul) care şi chiar prosfora se numeşte, după Evhologhion. Şi proaducerea înălţată, după canonul 5 al lui Nicolae (poate pentru că din aceasta se înalţă dumnezeiasca pâine, în vremea cântării celei de împărtăşire (adică a chinonicului), ori şi pentru că singură aceasta, dintru celelalte se înalţă, adică se cinsteşte, pentru Mielul cel luat dintr-însa) precum zice în tâlcuirea acestui canon şi Valsamon, şi ale căruia bucăţile prisosite, Antidoron [Anafora] (adică în loc de dar) se numesc, care are închipuirea feciorescului trup, după sfântul Ghermano. 2. În celelalte 4 proaduceri (ori prescuri), din care iese părticica Născătoarei de Dumnezeu Fecioarei, părţile cetelor sfinţilor, părţile celor vii, şi părţile celor adormiţi, pe care acestea 4 Peceţi le numeşte Evhologhiul, ale cărora rămăşiţe, cu Antidoron, care şi posmăţei mai de obşte se numesc de către părinţii din sfântul Munte, şi se pun în deosebit disc, nu împreună cu antidoron, şi după antidoron se mănâncă. 3. În celelalte proaduceri, care se aduc către Dumnezeu ca nişte daruri numai în biserică, sau deşi se bagă în sfântul Altar (prescurile adică şi vinul, sau poate şi colaci), însă nici o părticică din acestea se scoate, nici pentru sfinţi, nici pentru vii, nici pentru adormiţi. Acestea dar aşa fiind, zice canonul 5 al lui Nicolae, că rămăşiţurile, din înălţata prescură, adică anafora, trebuie a se mânca numai în lăuntru în biserică, încât toate să se cheltuiască. Iar părţile cele ce prisosesc din celelalte patru prescuri, singure să se mănânce, şi cu osebit chip, iar nu cu lapte, sau ori cu ce altă. Iar celelalte proaduceri, din care nici o părticică nu s-a luat la sfintele Taine, acestea se mănâncă în casele preoţilor.

399Vezi că şi un singur prihănitor vrednic de credinţă ajunge spre prihănire, însă un martor nu este de

ajuns. Ci trebuie să fie mai mulţi adică, după Vlastar cinci, sau mai puţini, după Zonara 3. Pentru aceasta şi Nichita al Iracliei (în răspunsul 4) zice că dacă vreo muiere curvă îngrecându-se, şi mărturisind cu jurământ, că o a stricat-o pe ea vreun Iereu; să nu se creadă, de nu va arăta lucrul prin martori vrednici de credinţă. Pentru că trebuie a se lăsa preotul la judecata lui Dumnezeu şi el curând va face izbândire. (Se păstrează aceasta în manuscrise şi la foia 310 a lui Ghiur Grecorum.)

va dovedi clevetirea adevărată prin martori vrednici de credinţă, să se scoată din biserică400 (adică din treapta sa). Iar de se va mărturisi că este întreg-înţelept şi vrednic de clericat, să rămână întru el.

CANONUL 10

Ca cu socotinţa a toatei preoţiei, să se arate alt iconom. Pentru care s-ar învoi, şi episcopul Apolon, spre a cheltui la cele de trebuinţă ale bisericii.

TÂLCUIRE

Rânduieşte canonul acesta ca cu socotinţa tuturor preoţilor, să se facă alt iconom la episcopie, pentru a iconomisi bine, şi a cheltui la cele ce se cuvin, adică la trebuinţele văduvelor, şi ale săracilor, veniturile bisericii. Şi la această rânduire de iconom, s-a învoit şi episcopul Apolon, la a cărui episcopie, precum se vede, urma a se aşeza iconomul acesta.

CANONUL 11

Văduvele şi săracii, şi străinii cei ce nemernicesc, toată odihna să o dobândească. Şi să nu-şi însuşească luişi cineva cele ale bisericii.

TÂLCUIRE

Canonul acesta este tălmăcirea celui mai de sus, că acela a rânduit a se cheltui veniturile la cele de cuviinţă, iar acesta arată care sunt cele de cuviinţă.

A ACESTUIAŞI CĂTRE AFINGHIE (ORI PRECUM ZIC ALŢII AFRINGHIE) EPISCOPUL, PENTRU CEI CE SE ZIC CURAŢI.

CANONUL 12

A arătat mie evlavia ta, că oarecare din cei ce se numesc pe sineşi curaţi, voiesc a veni la biserică. Deci, de vreme ce sinodul cel ce s-a făcut în Niceea de către fericiţii părinţii noştri a hotărât, ca să se hirotonisească cei ce vin, voieşte după chipul acesta pe cei ce vin la biserică să-i hirotoneşti. De este viaţa lor dreaptă, şi de nu le stă lor cineva împotrivă.

TÂLCUIRE

Această canonicească epistolie rânduieşte pentru navatieni, cei ce voiesc a se întoarce la dreptslăvitoarea biserică. Ca după hotărârea sfântului întâiului sinod, pe ereticii cei ce se întorc la dreapta-slăvire, aflându-se vrednici să-i hirotonisească. Pentru aceasta zice, şi tu, o, Afringhie să voieşte a-i hirotoni pe navatienii cei ce vin la drept-slăvitoarea biserică de vor fi vrednici.

400Biserică aici se cuvine a înţelege pe cei bisericeşti. Şi clericii dintre care se cuvine a se scoate clericul cel prihăni. Dar nu şi din cler şi din biserică împreună. Că nu vei răsplăti de două ori asupra lui, după cel

25 apostolesc şi 3 şi 32 ale lui Vasilie. Afară numai dacă caterisitul acesta a căzut şi a doua oară în păcat

caterisitor de preoţie. Despre care vezi şi pe cel apostolesc.

A ACESTUIAŞI CĂTRE AGATON

CANONUL 13

Maxim neştiind legile bisericii, s-a nătângit a se împreuna cu nelegiuită însoţire. Şi fiindcă îl tulbura pe el a nu fi primit la adunare [biserică], a adeverit (fiindcă din neştiinţă a făcut nelegiuire) cu învoirea că se va depărta de nelegiuita împreună vieţuire, că şi aceea iubeşte acest (lucru). Deci de vei cerca că o fac aceasta cu împreună voinţă, şi nu amăgesc (fiindcă timpul este de 10 ani), de vei socoti de această dată să se adune ei împreună cu cei ce se catehisesc. Iar de îneţelegi , că vor să amăgească, şi că cele pentru dânşii au trebuinţă încă de asprime, ceea ce-ţi va arăta Dumnezeu acea fă, pretutindenea după socoteală povăţuindu-te. Că în locul acela aflându-te, mai bine poţi a şti socotelile lor.

TÂLCUIRE

Acest Maxim neştiind legile bisericii, cu întărită socoteală a luat muiere cu nelegiuită muncă. Pentru care a fost despărţi de biserică, şi de adunarea credincioşilor. Şi fiindcă se mâhnea foarte pentru aceasta, au încredinţat, că se va despărţi de nelegiuita însoţire, că şi muierea o voieşte aceasta. De aceasta Teofil scrie acestui Agaton că, de va ispiti şi va vede, că cu adevărat ei se despart de bună voie şi că nu amăgesc, socotind că, pentru nelegiuirea aceasta sunt despărţiţi de biserică zece ani, de va pricepe că cu adevărat s-a despărţit de nuntă, să-i lase de aceasta dată să intre în biserică cu cei ce se catehisesc, şi iarăşi împreună cu aceia să iasă. Iar de va socoti, că amăgesc, şi încă le trebuieşte certare, să facă ceea ce Dumnezeu îl va lumina.

A ACELUIAŞI CĂTRE MINA EPISCOPUL CANONUL 14

legiuit lucru au făcut prezbiterii din satul Ghemin. De adeverează Eustatia

ceea ce a adus scrisoare. Că zice, că pe Kirradia care a nedreptăţit, şi nu voieşte a întoarce nedreptatea, o a despărţit de adunare [biserică]. Deci fiindcă am aflat că voieşte să se adune împreună a vindeca răul sieşi, să voieşti dar a o pregăti pe ea, să lepede de la sine mai întâi nedreptatea, şi să o îndupleci să se pocăiască. Că aşa de vei înţelege că la legea lui Dumnezeu se apropie, poftind adunarea, îi vei da voie să se adune împreună cu popoarele.

TÂLCUIRE

Pe această Kirradie, pentru că au răpit lucruri străine, şi nu voia a se lăsa de nedreptate, prezbiterii din Gemin, o a fost aforisit (adică o a fost despărţit) de biserică şi de adunarea credincioşilor. Teofil arhiepiscopul scrie către episcopul Mina, că de este această înştiinţare adevărată, care prin Evstatia o a luat; bine au judecat prezbiterii de o au despărţit de biserică. Însă fiindcă acea Kirradie a

făgăduit să vindece răul acesta, şi nedreptatea ce o a făcut, pentru ca să fie primită la biserică. Zice, să se silească Mina a o îndupleca mai întâi să lase nedreptatea, şi să întoarcă cele străine, şi să se pocăiască către Dumnezeu, ca să se ierte păcatul ei acesta. Apoi de va înţelege că cu bună ştiinţă, şi pentru Dumnezeu, şi nu numai pentru ruşinea oamenilor, năzuieşte la biserică, să o ierte a se aduna în biserică cu ceilalţi creştini. Vezi şi pe al 3-lea al lui Grigorie făcătorul de minuni.

PROLEGOMENA

DESPRE SFÂNTUL KIRIL AL ALEXANDRIEI

Cel între Sfinţi părintele nostru Kiril nepotul lui Teofil, la anul 412 s-a aşezat arhiepiscop Alexandriei, şi Diadoh al unchiului său. Şi fiindcă vrăjmăşuia pe dumnezeiescul Hrisostom şi după ce a murit, pentru greşita socoteală şi împătimirea ce avea către Teofil unchiul său, vrăjmaşul lui Hrisostom, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu şi i-a zis, să pună pe Hrisostom în sfintele diptice (adică în catalogul sfinţilor) car lucru l-a şi făcut, căindu-se pentru vrajba cea mai dinainte. Şi gonind pe toţi evreii ce erau în Alexandria, şi război duhovnicesc pornind asupra ereticilor celor de atunci, şi mai ales asupra lui Nestorie. Pe care neputând a-l întoarce de la rătăcire, nici cu scrisorile cele mângâietoare ce mai înainte i-au trimis, nici cu localnicul sinod, care l-a adunat asupra lui în Alexandria la anul 426 întru care şi aceste 12 anatematisiri asupra eresului aceluia le-a dat, în sfârşit, a plecat pe împăratul Teodosie, şi a făcut sinodul cel al 3-lea ecumenic (despre care vezi Prolegomena aceluia), însuşi proexarhisind [primat fiind, sau prezeduind] la el, prin care a surpat pe răucinstitorul Nestorie. Iar în anul 444 s-a dus către Domnul. Iar conscriptele acestuia cele în Paris tipărite la anul 1638 în şapte tomuri conumărate, pe lângă care şi această canonicească epistolie se păstrează, fiind de nevoie spre întărirea bisericii, împărţită în patru canoane, după Valsamon, iar în cinci după Aristin, căruia şi noi i-am urmat. Iar Domn acesta către care se trimite, a fost patriarh al Antiohiei. Şi se întăreşte epistolia aceasta, nehotărâtor adică de canonul 1 al sinodului al 4-lea ecumenic, şi de cel 1 al celui al 7-lea, iar hotărâtor de cel al 2-lea al celui al 6-lea ecumenic. Şi prin întărirea aceasta primeşte oarecum putere de ecumenic. Se află însă aceasta în tomul al 2-lea al pandectelor. Şi la începutul tomului al 2-lea al sinodicalelor.

Cele 5 canoane ale celui întru sfinţi părintelui nostru Kiril arhiepiscopul Alexandriei tâlcuite, în care se împart canoniceştile sale epistolii, cea către Domn al Antiohiei, şi cea către episcopii Libiei. canonicească epistolie cea către Domnos

CANONUL 1

Fiecare din lucrurile noastre, când se îndreptează cu canoniceasca buna rânduială, nici o tulburare ne naşte nouă, ci ne scapă şi de grăirea de rău a oarecărora, iar mai vârtos, pricinuieşte nouă şi bunele cuvântări de la cei ce drept cugetă. Că cine nu ar primi o hotărâre necăutătoare în faţă, care s-ar face de către oarecarii? Sau cum a judeca drept, şi legal nu va fi neprihănit, şi mai vârtos plin de toată lauda? Şi acestea scriu acum teoseviei [iubirii tale de Dumnezeu] tale, căci în scrisorile tale, cele trimise şi către mine, şi către preacuviosul şi prea iubitorul de Dumnezeu fratele nostru, şi Sinepiscopul Proclu. episcop numind (Teofilia ta [iubirea ta de Dumnezeu]) pe prea evlaviosul şi prea religiosul Petru, care se plângea, şi zicea că nelegiuit s-a scos din biserica cea încredinţată lui. Urmează însă, că ori a avea el şi pe numele

preoţiei împreună cu Dumnezeiescul lucru, adică, de nu era vrednic a sta înaintea dumnezeiescului Altar, nici cu însuşi numirea episcopiei a se cinsti. Dar poate s-ar părea Teofiliei tale a fi oarecum aspru, şi neiubitor de fraţi cuvântul meu. Însă nu este aşa după adevăr. Că socotim poate că miluim pe bătrânul, lăsându-i lui pe singura numirea, mult mai bine ar fi însă a socoti şi cealaltă. Că zice că ar fi putut a-şi întări cinstea sa, dar nu a avut timp de a se dezvinovăţi, şi nici i s-a propus canonicească ascultare. Iar de s-ar fi făcut ceva de acest fel, însăşi productul lucrărilor [actelor] ar fi vădit pe el, ori prins în crimene, ori vinovat osândit, şi care nu ar fi mai avut a zice de aici înainte că este nedreptăţit, ori hotărându-se slobod, iarăşi i s-ar fi dat a proistoşi biserica, care o a avut în mâna sa. Iar nefăcându-se una ca aceasta, strigă asupra lucrului (şi zice că suferă nesuferită nedreptate, şi că cu nelegiuire s-a scos). Şi mai adăugând, că i s-au răpit şi toţi banii ce i se cuveneau lui. Deci cuvioşia ta înţelegând, şi ceea ce socotesc dumnezeieştile canoane, şi ceea ce se cuvine bisericii, şi celor rânduiţi la sfinţita Liturghie. Iar pe lângă acestea încă, şi de scrisorile noastre fiind rugat, încetează lacrimile bărânului. Şi de s-ar socoti a se judeca cu cei ce au adus asupra lui pricinile, să se judece după obicei înaintea teoseviei tale. Fiind împreună de faţă adică şi cinstitorii de Dumnezeu episcopii cei de sub mâna ta. Afară de unii de care s-ar feri, ca de nişte sub prepus. Că cu adevărat nici pe unul din preacinstitorii de Dumnezeu episcopi credem că ar cugeta vrăjmăşie asupra fratelui. Însă ca să nu se facă aceasta pricinuire, care să slăbănogească pe judecata ceea ce va să se facă pentru el, spre a nu se socoti că nu s-a făcut cu dreptul, nimic nu supără ca să nu fie în adunare unii din cei ce sunt în prepus.

TÂLCUIRE

Zice sfântul, că tot lucrul bisericesc, când se face după rânduiala sfintelor canoane, nu numai nu pricinuieşte nouă vreo tulburare, şi ocară, ci mai ales şi laude de la cei înţelepţi şi deosebitori. Că cine nu laudă hotărârea cea dreaptă şi nefăţarnică? Sau cum nu este afară de toată mustrarea şi prihana, judecata cea dreaptă şi legiuită, şi plină de toată lauda? Şi zice dar către Domn. Acestea dar scriu ţie, pentru că în scrisorile ce ai trimis, şi mie şi fratelui Proclu al Constantinopolului, tu numeşti episcop pe cuviosul Petru, iar el dimpotrivă, venind la noi plânge şi se tânguieşte zicând, că cu nedreptate s-a scos de tine din episcopia cea dată lui. Şi de cuviinţă ar fi fost, ori să aibă şi numele episcopiei, şi episcopia, ori de nu era vrednic a avea epsicopia şi arhieria, nici cu numele episcopului să se cinstească, precum tu îl numeşti. Iar de cumva ţi s-ar părea a fi lucru aspru şi neiubitor de fraţi aceasta ce o zic, adică, a nu se zice episcop, dacă nu are episcopia, însă cu adevărat nu este aspru. Căci, noi socotim (vezi cum în număr multoratic vorbeşte sfântul punându-şi şi persoana sa ca să facă cuvântul mai neasupritor, şi mai lesne de primit.) Cum am fi făcut cu bătrânul Petru, numindu-l episcop cu nume gol, mai bine însă l-am milui, de am socoti să facem şi cealaltă. Care? A-i da vreme să se dezvinovăţească, şi a-i asculta şi îndreptăţirile sale, precum dumnezeieştile canoane rânduiesc. Căci el zice, că de i s-ar fi dat acestea, şi

de s-ar fi judecat la sinod, s-ar fi arătat pe sineşi nevinovat la cele ce se prihăneşte. Şi cu adevărat de s-ar fi făcut aceasta, hotărârea aceasta în scris, care s-ar fi dat în pricina lui, de ar fi fost el vinovat, l-ar mustra spre a nu mai putea zice, că m-am nedreptăţit. Şi iarăşi de ar fi fost nevinovat, i s-ar fi dat episcopia sa. Fiind dar că acest fel de sinodicească judecată nu i s-a făcut, strigă şi zice, că i-a făcut nesuferită nedrepte şi cu nelegiuire s-a scos din episcopia sa. Şi încă zice, că i-a răpit şi toţi banii ce-i avea. Acestea zicându-le sfântul, îndeamnă pe Domn să facă acest fel de judecată şi dreptate.

CANONUL 2

Iar banii cei ce cu nedreptate s-au luat de la el, este cu dreptul a i se da înapoi după două chipuri. Întâi, că nici trebuia nicidecum a se face una ca aceasta. Şi că întristează foarte, şi la cea mai de pe urmă mâhniciune aduce pe cinstitorii de Dumnezeu episcopi cei din toate părţile pământului, a li se cere lor cuvinte pentru iconomia cheltuielii celor ce le vin lor, ori din bisericeştile venituri, ori şi din oarecare proaduceri. Că fiecare din noi în timpurile sale vor da cuvânt Judecătorului tuturor. Că odoarele, şi averile cele nemişcătoare, trebuie a se păzi bisericilor neînstrăinate. Iar iconomia cheltuielilor celor întâmplătoare să se încredinţeze celor ce după vremi ocârmuiesc dumnezeiasca preoţie.

TÂLCUIRE

Acest canon este următor celui mai de sus. Că zice, că cu dreptate este a se da înapoi episcopului Petru, banii ce i s-au răpit cu nedreptate. Pentru două pricini:

1. Pentru că nedrept lucru a fost din început a i se răpi lui. 2. Pentru că mult mâhneşte, şi în mare lenevire pun pe episcopii fiecărei eparhii, când vor fi datori a da seamă de cheltuielile ce fac în eparhiile lor, care le vin lor, sau din rodurile ce le-ar aduce oarecare, sau din rodirile episcopiei. Căci fiecare episcop lui Dumnezeu are a da seamă, de cheltuielile ce face, în toată vremea ce a episcopit. Că, sfinţitele odoare, şi moşiile cele nemişcătoare ale episcopiilor, se cuvin a se păzi neînstrăinate, iar iconomia cheltuielilor celor ce se întâmplă în ele, trebuie a se încredinţa arhiereilor lor. Însă pentru a nu da prepus, se cuvine a avea iconomi, care după socotinţa episcopilor să urmărească toate veniturile şi cheltuielile bisericii, după canonul 38 şi 41 apostoleşti.

CANONUL 3

Iar libela [carte] cea de paretisire, zice că a dat nu de bună voia sa, ci ca de nevoie, şi de frică, şi de îngrozirea oarecărora. Şi într-alt chip încă, este neplăcut lucru, şi legiuirilor bisericii, a da libele de paretisire unii din sfinţiţii lucrători. Că de sunt vrednici a liturghisi, fie întru aceasta. Iar de sunt nevrednici, să nu se scoată din pricina paretisirii, ci mai vârtos osândiţi fiind pentru lucruri, de care cineva ar fi făcut mare strigare asuprăi, ca de nişte lucrări afară de toată urmarea. Salută [urează] pe frăţimea cea de lângă tine. Căci (frăţimea) cea împreună cu noi pe tine te salută în Domnul.

TÂLCUIRE

Se înţelege că pomenitul episcop Petru a dat carte de lepădare, adică, că se leapădă de eparhie. Deci pentru aceasta zice canonul că el nu o a dat de bună voie, precum mărturiseşte, ci de nevoie, şi de îngrozirile ce-i făceau unii, că-i vor face rău. Apoi însă, şi de bună voie de o ar fi dat, aceasta nu este lucru plăcut canoanelor bisericii, şi că este necuviincios. Căci, episcopii de sunt vrednici a avea arhieria, să rămână întru ea, şi să nu se lase. Iar de sunt nevrednici, să nu iasă din eparhiile lor, ca paretisiţi, ci mai vârtos ca nişte osândiţi, pentru necuviinţele ce ar fi făcut, şi de care foarte ar fi prihănit oarecare, ca pentru unele ce ar fi afară de toată urmarea sfintelor canoane, adică ca cu totul nelegiuite şi necanonisite. (Iar dacă acestea le-ar fi pârât oarecare, arătat este că, ca pentru nişte făţiş lucrate, şi cunoscute lui, şi de alţii mărturisite ar fi pârât. Că nimeni de cele necunoscute şi ascunse pârăşte. Iar de este aceasta, urmează dimpotrivă, că poate episcopul a se paretisi şi fără a se pârî vederat; când adică, ori mai înainte de arhierie, ori şi după arhierie, ar face întru ascuns vreun păcat, opritor şi caterisitor de arhierie. Pe care mărturisindu-l la Duhovnicescul părinte, şi mustrat de conştiinţa sa, împreună cu sfinţita lucrarea arhierească, lasă şi episcopie. Şi vezi pe cel 9 al sinodului 1 şi epistolia sinodului al 3-lea, şi pe cel 16 al sinodului 1 şi 2.

A ACELUIAŞI, CĂTRE EPISCOPII LIBIEI, ŞI AI PENTAPOLEI CANONUL 4

Despre tot ce este de trebuinţă, şi de nevoie spre zidirea popoarelor,

săvârşindu-se şi spre lauda sfintelor biserici, trebuie să avem purtare de grijă. Că scris este: „Evlavioşi faceţi pe fii lui Israil” [Levitic 15: 31]. Deci oarecare părinţi din mănăstirile cele din eparhia [provincia] Tiveilor, bărbaţi evlavioşi, şi minunată vieţuire având, venind în Alexandria, şi întrebându-se de către noi pentru starea mănăstirilor acolo, ne-au spus că mulţi se smintesc, pentru o pricină ca aceasta. Că oarecare de curând însuraţi, şi ca cum din cămările de nuntă pogorându-se, amăgesc împreună pe oarecare din iubitorii de Dumnezeu episcopi, şi poate că nimeni spunând cele pentru ei, se hirotonesc clerici. Adică prezbiteri. Iar alţii oarecare, din însăşi mănăstirile ca nişte necuviincioşi scoţându-se, iarăşi aleargă către hirotonie. Şi făcându-se clerici, intră iarăşi în mănăstirile de unde s-au scos. Şi vor să proaducă [prosforeze], şi să plinească câte sunt obişnuite clericilor, şi acestea le fac aşa, încât şi unii din cei ce-i ştiu pe ei, se leapădă şi de adunările (în biserică), şi nu suferă a se împărtăşi, liturghisind aceia. Deci fiindcă, precum am zis, toate trebuie a se face de către noi spre zidirea popoarelor, să ia aminte teosevia voastră de acestea. Şi de urmează a se hirotoni cineva cleric, iscodească-se viaţa lui. Şi care din două, are muiere sau nu, şi cum şi când o au luat, şi de s-a părăsit de ea. Şi de este vreunul din cei lepădaţi, sau de vreun de alt cinstitor de Dumnezeu episcop, ori

din vreo mănăstire. Şi atunci neprihănit aflându-se să-l hirotonească. Că aşa ne vom păzi şi pe cugetul nostru curat, şi pe dânsul [ierositul] neprihănit sfinţitei şi cinstitei Liturghii.

TÂLCUIRE

La începutul acestei epistolii zice sfântul, că arhiereii se cuvine a purta grijă pentru fiecare lucru de nevoie şi trebuincios, atât spre zidirea şi folosul norodului, cât şi spre cinstea şi slava sfintelor biserici, adică a celor bisericeşti şi a clericilor. Apoi sfătuieşte cu dragoste frăţească pe arhiereii cei din Tivaida, să îndrepteze necuviinţele ce s-au înştiinţat de la oarecare părinţi de acolo, că se urmează la hirotonie.

CANONUL 5

Iar de sufăr oarecare despărţire, certându-se pentru greşale, şi fiind catehumeni vor să se sfârşească, să se boteze. Şi să nu se ducă din cele omeneşti neîmpărtăşiţi de Dar, adică necuminecaţi. Căci socotesc că se cade a se lua aminte, şi aceasta după legiuirile bisericii.

TÂLCUIRE

Acest canon rânduieşte, că dacă unii din catehumeni [cei ce învaţă credinţa], pentru oarecare păcate ce au făcut, s-au canonisit a fi despărţiţi de catehumenii cei ce vin în biserică, şi să se scoată afară din portic [pridvor]. Unii ca aceştia, de se vor primejdui să moară, să se boteze, ca să nu moară nedobândind dumnezeiescul dar al botezului, şi fără a se împărtăşi de rugăciunile cele cu cei împreună credincioşi, şi de cuminecarea dumnezeieştilor Taine. De unde se înţelege, că îndată după botez, trebuie a-i împărtăşi cu dumnezeieştile Taine, potrivit cu canoanele bisericii.

PROLEGOMENA DESPRE SFÂNTUL GHENADIE

Cel între sfinţi părintele nostru Ghenadie a fost în timpul împăratului Leon cel mare (care şi Makel se numea). Fiind însă prezbiter mai înainte al bisericii din Constantinopol, s-a ridicat la Scaunul patriarhiei din Constantinopol în anul 458 după moartea lui Anatolie, celui ce a fost de faţă în sinodul al 4-lea, şi făcând Iconom al bisericeştilor lucruri pe Markian cel ce s-a întors din religia celor curaţi, la Ortodoxie, a poruncit a se împărţi prin el cele ce se proaduceau la fiecare biserică, la clericii ficărei biserici, şi a nu le lua toate biserica cea mare, precum mai înainte era obiceiul. Pe nimeni hirotonea de trei ori fericitul, de nu ştia psaltirea pe de rost. Era încă şi făcători de minuni. Pentru că rugăciunea sa a vindecat mâna cea uscată a zugravului aceluia, care zugrăvise pe Domnul nostru Iisus Hristos în chipul lui dia (adică cu barba mare, şi cu plete lungi). Şi sfântului Elefterie i-a scris acestea, învinovăţind pe un cleric al lui: sfinte mucenice al lui Dumnezeu Elefterie, ostaşul tău fără cuviinţă viază, şi ori să-l îndreptezi, ori să-i tai viaţa. Şi, o, minune, îndată clericul s-a săvârşit. Dar şi în Altar intrând într-o noapte ca să se roage, a văzut o nălucire diavolească. Care, fiindcă o a certat, a strigat că, în câtă vreme va fi el în viaţă, se va astâmpăra, iar după ce va muri, are să tulbure biserica. Pentru aceasta temându-se sfântul, s-a rugat lui Dumnezeu, şi după puţină vreme a adormit întru Domnul, în anul 471. Iar pe lângă alte conscripte ce a alcătuit, a scris şi această canonicească epistolie asupra simonienilor, în anul 459 împreună cu tot sinodul cel de pe lângă el a 73 de episcopi. Care epistolie se întăreşte nehotărâtor adică de canonul 1 al sinodului al

7-lea ecumenic, iar hotărâtor de cel al 2-lea al celui al 6-lea, şi prin această întărire primeşte oarecum putere ecumenică. Şi se află în tomul al 2-lea al pandectelor, în tâlcuirea lui Valsamon, şi în cartea ce se numeşte Ghiur Grecorom foaia 187.

Canoniceasca şi circulara [enciclia] epistolie către toţi preacuvoşii mitropoliţi, şi către papa Romei, adică canonul sfântului Ghenadie patriarhului Constantinopolului, şi al sinodului celui împreună cu el, tâlcuită.

Dumnezeu şi Stăpânul nostru, şi Mântuitorul Iisus Hristos, încredinţând sfinţilor săi ucenici, propovăduirea Evangheliei, şi trimiţându-i pe ei în toată lumea învăţători oamenilor, a poruncit arătat: ca darul ce l-au luat de la el, pe acela şi ei în dar să-l dea oamenilor, necâştigând pentru el aramă, sau argint, sau aur, sau vreo altă oarecare avere nicidecum, materialnică, sau pământească. Că nu poate a fi răsplătire pentru darurile cele cereşti, şi duhovniceşti, cele pământeşti şi stricăcioase. Acestă poruncă, nu numai acelora, ci şi nouă prin aceia o a poruncit, pe care ne-a învrednicit a intra în treapta, şi locul acelora. Şi trebuie, precum aceia atunci, şi noi acum cu scumpătate a o păzi, şi a lua aminte, şi a nu sofistisi cele nesofistisite, nici a arunca sorţi primejduitori: „În dar, zice, aţi luat, în dar daţi. Să nu câştigaţi aramă, nici argint, nici aur, la brâiele voastre” [Matei 10: 8]. Simplu şi arătat este cuvântul poruncii acesteia, nimic având pestriţit, nici cu anevoie de

înţeles, nici având trebuinţă de sofisticească tălmăcire. De la mine zice, aţi primit vrednicia ierosiei (adică a preoţiei [sfinţeniei]), de mi-aţi dat mie ceva pentru el, ori mic, ori mare, şi acestea s-au vândut vouă de către mine, vindeţi-l şi voi pe el altora. Iar de l-aţi luat pe el în dar, daţi-l şi voi în dar. Ce este mai arătat decât porunca aceasta? Şi ce este mai de folos celor ce se supun? Vai cu adevărat celor ce socotesc a căpăta Darul lui Dumnezeu, ori a-l da pe el prin bani. Că spre venin de amărăciune, şi legătură de nedreptate sunt unii ca aceştia, după hotărârea sfântului Petru, ţinuţi fiind de a lor iubire de argint. Drept aceea şi canonul cel pentru aceasta al cuvioşilor, şi fericiţilor părinţi, cei ai sfântului şi marelui ecumenic sinod adunat în Calcedon, cu stăpânească legea aceasta se conglăsuieşte. Care canon aşa arătat de noi cu însuşi zicerile acestea s-a rostit, zicând aşa: „Dacă vreun episcop ar face hirotonie pe bani, şi ar pogorî în vânzare Darul cel ce nu se poate vinde, şi ar hirotoni cu bani episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau pe altul oarecare din cei ce se numără în cler. Sau ar înainta cu bani iconom, sau defensor [avocat], sau paramonar [străjuitor], sau orice din cler, pentru al său mârşav câştig, cel ce s-ar vădi că o a făcut aceasta, să se primejduiască de treapta sa. Şi cel ce se hirotoneşte nimic să se folosească din hirotonia cea pentru negoţ, sau din înaintire, ci să fie străini de vrednicia, sau de purtarea de grijă, care o au dobândit cu bani. Iar dacă cineva s-ar afla şi mijlocind pentru aceste mârşăvii, şi nelegiuite vătămări, şi acesta de va fi cleric, să cadă din treapta sa. Iar de va fi mirean sau monah să se anatematisească.” Prea bune şi foarte drept cinstitoare sunt poruncile canonului sfinţilor părinţi, că împing şi taie pe toată sataniceasca năvălire, şi diavoleasca apucătură, ceea ce se poartă împotriva duhovnicescului dar. Că nu voieşte nicidecum a se face prin bani înaintarea hirotoniei. Sau a se primi, nici de cel ce o lucrează pe ea, nici de cel ce primeşte înaintarea hirotoniei. Dar nici mai înainte de vremea hirotoniei. Nici după însăşi vremea hirotoniei, iartă a se da bani pentru hirotonie. Că desăvârşit au oprit mita cea pentru lucrul acesta. Însă fiindcă acum, cu toate că arătat sunt oprite acestea, s-au vădit oarecare din ţara galatenilor, nebăgând în seamă şi călcând pentru mârşavul câştig şi pentru iubirea de argint, poruncile acestea mântuitoare, şi iubitoare de oameni; am socotit şi noi că este bine, însăşi acestea iarăşi a le reînnoi împreună cu sfântul sinod ce se află întru această împărătească cetate în Roma nouă. Ca fără nici o gândire, şi fără de tot pretextul [pricinuire] şi de toată sofisma [viclenia], să tăiem desăvârşit pe obiceiul cel păgânesc şi urât, care nu ştiu cum, a intrat în preasfintele biserici. Ca cu adevărat necârciumărită şi curată să se facă de arhiereii prohirisirea [punerea mâinilor] asupra celor ce se hirotonesc, ca să vină de sus darul Sfântului Duh. Precum acum, nu ştiu dacă, făcând ei prin bani înaintarea, şi nu curat lucrând mâna, devine asupra celui ce se prohiriseşte după glasul propovăduirii, şi de nu se strânge mai vârtos darul Sfântul Duh. Deci să ştii toate preacinstitorule de Dumnezeu, că tot oricare va fi vădit în vreuna ca aceasta, ori episcop, ori horepiscop, ori periodeitis401 ori

401Periodeitis Valsamon şi Zonara vor a fi cel ce umblă împrejur spre a întări pe cei credincioşi, adică

înconjurători, neavând scaunul său.

prezbiter, ori diacon, ori altul orice fel ar fi din canonici, ori mirean, cu obştească dogmă a arhiereilor, şi cu obşteasca hotărâre se osândeşte. Precum despre acesta şi canonul sfinţilor părinţi, apucând zice că trebuie Darul a fi dar, şi nicăieri la el să mijlocească argint. Fie dară, că şi este lepădat, şi străin de toată Ieraticeasca vrednicie, şi Liturghie, şi blestemului anatemei supus, atât cel ce socoteşte că-l va câştiga pe acesta prin bani, cât şi cel ce făgăduieşte a-l da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s- ar vădi făcându-o aceasta. Că nu este cu putinţă cândva, a se învoi cele neînvoite, nici a conglăsui pe mamona cu Dumnezeu, ori celor ce-i slujesc lui mamona a-i sluji lui Dumnezeu. Şi aceasta este stăpânească hotărâre necontrazisă: „Nu puteţi a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”. În acestea nădăjduind noi după putinţă, şi acestea ascultându-le împreună cu cel ce le-a zis acestea, am făcut hotărâre, asupra celor ce nelegiuiesc unele ca acestea. Îngrijească-se dar şi a ta cuvioşie, a le face acestea cu toată păzirea, şi a le arăta prin prescrieri şi preaiubitorilor de Dumnezeu episcopi, şi periodeiţilor celor de sub tine, şi tuturor celorlalţi. Ca cu un duh, şi cu un suflet toţi creştinii împreună îngrădindu-ne, să ne împuternicim împreună cu Dumnezeu asupra obştescului vrăjmaş, ca să tăiem rădăcina iubirii de argint cea sădită de acela întru noi, împreună cu toate ramurile răutăţilor. Salutăm [urăm] întru Hristos pe toată frăţimea cea împreună cu tine. Fii sănătos întru Domnul şi te roagă pentru noi, preaiubitorule de Dumnezeu frate. (La acest epistolicesc cuvânt, împreună cu însuşi Ghenadie, au iscălit şi 73 de episcopi, sau optzeci şi unu.)

TÂLCUIRE

Această epistolie începe din cele din însuşi cele dinlăuntru ale cuvântului. Că zicere a Evangheliei aduce la însăşi pricina şi sfârşitul, dea dreptul întinzându-se, pentru care ea s-a alcătuit şi s-a trimis. Că zice, cum că Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, porunca ceea ce o a dat sfinţilor săi ucenici şi apostoli, când i- a trimis să propovăduiască Evanghelia, zicându-le să dea şi ei în dar darul, care l- au luat de la El, neluând pentru el ceva. Pe aceeaşi poruncă o au dat şi nouă moştenitorilor apostolilor, adică patriarhilor şi arhiereilor, şi precum aceia o au păzit cu scumpătate, aşa şi noi să o păzim, necăutând răstălmăciri la cuvintele Domnului cele arătate şi luminate. Şi fiindcă oarecare din Galateni402, s-au vădit că calcă aceste mântuitoare porunci pentru iubirea de argint, luând bani pentru hirotonii. Pentru aceasta numitul sfânt împreună cu sinodul cel de pe lângă el, scriu această epistolie către Papa Romei.

402Galateni aici se vede că ar fi francezii (franţoji).

PROLEGOMENA DESPRE IOAN POSTNICUL

Cel între Sfinţi părintele nostru Ioan cel numit postnic [ajunător] după chipul petrecerii sale, se afla în anul 580. Ajungând trei împăraţi, pe Iustin, pe Tiberie, şi pe Mavriki: cu sfătuiri însă a lui Eutihie patriarhului Constantinopolului celui din scolastici, se numără în cler şi se hirotoneşte diacon. Iar după ce s-a săvârşit Eutihie, apucat fiind spre a se hirotoni, nu se îndupleca. Fiind însă că a văzut o înfricoşată uimire, şi îngeri a auzit zicându-i să tacă, şi la aceasta să nu se împotrivească, şi nevrând s-a ridicat la patriarhicescul scaun al Constantinopolului, al patrulea fiind în şirul patriarhilor Constantinopolului, celor ce se numesc cu numele de Ioan. Şi cel întâi acesta a început a se scrie însuşi pe sineşi cu titlul acesta, patriarh ecumenic. Pentru care, iar mai vârtos, pentru numirea aceasta, au urmat smintelile cele ce se istorisesc, între acesta şi între Papii Romei, Pelaghie al doilea şi Dialogul. Şi atâta nevoinţă şi post a întrebuinţat pururea pomenitul, încât în şase luni nici apă a băut. Iar în 13 ani şi jumătate, în care a patriarhit, altceva n-a mâncat, fără numai marole, sau puţin pepene [zămos], sau struguri, sau smochine. Şi somn încă preapuţin şi măsurat primea. Pentru care şi darul facerii de minuni, de la Dumnezeu a luat de trei ori fericitul, şi în viaţa aceasta, şi după moarte. (Că prin rugăciunea sa şi orb a vindecat, şi muieri sterpe le-a arătat bine născătoare, şi îndrăcit a tămăduit, şi bolnavi a vindecat. Iar după moartea sa înfricoşată minune a arătat: că mort s-a sculat şi a sărutat pe eparhul Nil, care mersese să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă, ca unui mort după obicei, şi puţine oarecare i-a zis la ureche, toţi văzând cu înspăimântare.) Şi după ce a păstorit cu cuvioşie turma sa, s-a mutat către Domnul în anul 619. Lăsându-ne canoanele acestea, care mai obşteşte carte canonicească a postnicului se numesc403..

CANOANELE CELE 35 ALE LUI IOAN POSTNICULUI TÂLCUITE CANONUL 1 (sau Apologie [dezvinovăţirea])

A împuţina noi anii pocăinţei precum socotesc eu, nu s-ar părea că nu este

cuvânt mântuitor la cei ce drept cugetă. Că de vreme ce, nici de marele părinte Vasilie, nici încă de cei mai vechi dumnezeieşti părinţi ai noştri, oarecare ajunare, sau priveghere, sau număr de plecări de genunchi, s-au hotărât pentru cei ce păcătuiesc, fără numai depărtare de sfinţita Împărtăşire. Am socotit că trebuie noi, pentru cei ce cu curăţenie se pocăiesc, şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul cu aspre petreceri, şi cu mulţumire îşi schimbă viaţa împotriva răutăţii celei mai dinainte, după măsura înfrânării să cumpănim pentru dânşii şi împuţinarea timpului pocăinţei. Adică, dacă cineva ar primi a nu bea vin în zile rânduite, am judecat şi noi să-i ridicăm un an, din anii certării celei rânduite de părinţi pentru greşeala lui. Aşişderea şi de ar jura înfrânare de carne până la un timp, alt an am socotit a-i curma. Iar dacă de brânză şi de ouă, sau de peşte, sau

403Pentru toate vezi la 2 septembrie, Sinaxar.

de untdelemn, şi aşa, pentru fiecare înfrânare din felurile cele ca acestea, un an să-i ridicăm. Aşişderea şi, de va alege cu dese plecări de genunchi a îmblânzi pe Dumnezeu, să facem asemenea. Şi mai ales de va arăta filotimie către milostenie, şi nu-şi va opri voinţa cea după putere. Iar dacă după greşeală cineva a luat şi viaţa cea singuratică şi iubitoare de Dumnezeu, încă mai scurtă să-i facem lui lăsarea, am socotit a fi bine, cu acest fel de petrecere potrivită, a petrece viaţa în viitorime cu pătimire rea.

TÂLCUIRE

Întru acest 1 canon sfântul se dezvinovăţeşte către acei ce poate l-ar prihăni, pentru ce a împuţinat anii pocăinţei, şi zice, că această împuţinare ce o a întrebuinţat, la cei înţelepţi şi cunoscători nu poate fi fără socoteală şi dreaptă judecată. Şi se întemeiază această socoteală pe această pricină. Căci, fiindcă nici marele părinte Vasilie, nici ceilalţi mai vechi părinţi au rânduit celor ce se pocăiesc vreo canonisire cu postire, sau cu priveghere, sau cu plecări de genunchi, ci i-au canonisit pe ei, cu singură depărtarea dumnezeieştii Împărtăşiri; pentru aceasta zice, noi am judecat de cuviinţă să împuţinăm anii pocăinţei, la cei ce cu curăţenie se pocăiesc, şi se silesc a-şi chinui trupul cu aspră petrecere, şi a vieţui de aici înainte viaţa îmbunătăţită potrivnică vieţii celei rele mai de înainte ce o avea. Împuţinând însă anii lor, după măsura înfrânării ce ar arăta.

CANONUL 2

Năvălirea [sau lovire] dulceţii prin gânduri în inimă, ca un păcat încă

nefăcut este şi cu totul necanonisit.

TÂLCUIRE

Lovirea aceasta care (greceşte se zice prosvoli) după sfântul Ioan al scării (cuvântul 15) este un cuvânt gol, sau şi Icoană oarecărui lucru, care din nou şi întâiaşi dată se arată în minte, şi în inimă. Deci la acesta zice sfântul că, ca la un păcat nefăcut, nu urmează canonisire. Trebuie însă a şti că de obşte toate gândurile cele rele lovesc în suflet, ori în lăuntru, ori dinafară. Şi din lăuntru adică lovesc, ori prin idee şi icoană închipuită în nălucire, teoreticească. Ori prin cuvântul cel înfiinţat al inimii, care s-a închipuit întru aceeaşi nălucire după chipul auzirii. Ori pe dinafară lovesc în inimă prin lucrurile cele simţite simţirilor noastre celor cinci. Adică prin lucrurile cele ce se văd, prin cele ce se aud, prin cele ce miros, prin cele ce se gustă, şi prin cele ce se pipăie. Iar pricini şi gândurilor acelor ce pe dinlăuntru, şi a celor ce pe dinafară se mişcă sunt trei. Cei întâi şi cu adevărat sunt dracii, iar a doua şi după reaua întrebuinţare sunt patimile. Adică rănile ce am apucat a le lua pe dinlăuntru în inimă cu voia noastră după deprindere. Ori urând vreun lucru, ori iubindu-l cu împătimire. Iar a treia şi departe pricină este, aşezarea firii celei omeneşti cea stricată prin neascultare.404

404Însemnează că după Marcu pustnicul, lovirea aceasta este o neînchipuită mişcare a inimii, care de către cei iscusiţi se ţine ca într-o închisoare. Iar după Iosif Vrienie, lovirea gândului este pomenirea şi aducerea aminte a vrăjmaşului care prost se face. Adică, fă aceasta, sau aceea. Iar aceasta este din cele nu de voie,

CANONUL 3

Învoirea, se spală cu 12 metanii.

TÂLCUIRE

Iar învoirea este după acelaşi sfânt Ioan, când primeşte sufletul şi împreună vorbeşte, cu patimă, sau fără patimă, cu gândul ce i se înfăţişează, carele acestaşi Ioan postnicul zice, că este sub canonisire, şi că se vindecă cu 12 metanii. Fiindcă în voia omului stă, ori să primească ceea ce i s-a arătat prin lovirea gândului, ori să o depărteze, şi nicicum să o primească.

CANONUL 4

Lupta este vrednică ori de cununi, ori de certare.

TÂLCUIRE

Lupta este, după acelaşi Ioan al scării, o putere a sufletului de o potrivă cu gândul cel ce se luptă, după care, de voieşte sufletul, biruieşte pe gând, iar de nu voieşte, se biruieşte de el. Pentru aceasta, atât scărarul, cât şi dumnezeiescul postnic, zic că lupta aceasta, se face pricină, ori de a se încununa sufletul, de va birui pe gândul cel rău, ori de a lua muncă, şi certare, de se va birui de el.

CANONUL 5

Înduplecarea, este cauză [pricină] şi început a canonisirilor.

TÂLCUIRE

Înduplecarea este, după acelaşi Ioan al scării, o îndeplecată îndulcire a sufletului, pe care o face către gândul cel împătimit ce-l luptă. Pentru care zice acest sfânt postnic, că se face începătură şi pricină a certărilor.

CANONUL 6

Cel ce s-a întinat în somn, cu patima scurgerii, o zi se scoate de la împărtăşire. Iar psalmul 50 cântându-l, şi 49 de metanii făcând, aşa se crede că s-a curăţit de întinăciune.

TÂLCUIRE

şi nu în puterea noastră, fiindcă nu voia noastră este pricina a ne lovi gândurile, ci diavolul semănătorul cel rău al unora ca acestora. Drept aceea lovirea gândurilor se zice a fi necanonisită, nu numai pentru că încă n-a născut păcat, ci mai ales că este nu de voie, şi nu a proalegerii noastre. Însă fiindcă după marele Vasilie, după două chipuri năvălesc asupra noastră necuviincioasele gânduri, ori pentru că sufletul se leneveşte, şi încetează de la înţelegerile cele duhovniceşti, şi se răspândeşte de sineşi la înţelegeri necuviincioase, şi dintru o nălucire se mută întru alta. Sau din vrăjmăşuirea diavolului, care voieşte a năluci în inima noastră, gânduri necuviincioase, şi cu acelea să ne împiedice de la privirea şi socotinţa lucrurilor celor bune şi folositoare. Deci pentru aceasta, lovirea ceea ce se face după vrăjmăşuirea diavolului, este arătat că rămâne desăvârşit nevinovată şi necanonisită. Iar lovirea ceea ce se face din lenevirea sufletului, nu este necanonisită. Nu pentru însăşi lovirea aceea, ci pentru că s-a lenevit sufletul (despre înţelegerile cele folositoare), şi aşa în lenevire şi în nelucrare aflându-l pe el vrăjmaşul, a lovit în el cu gândul cel rău. Se zice însă lovire chiar la gândurile cele rele, şi cea a lucrului care altădată nu s-a gândit, iar după reaua întrebuinţare, şi cea după greşita socoteală a lucrului ci şi altădată s-a gândit.

Acest canon rânduieşte, că cel ce s-a spurcat în vis cu scurgerea în ziua nopţii aceleia să nu se împărtăşească. Şi zicând psalmul 50 şi făcând 49 de metanii, aşa se curăţă de spurcăciunea aceasta. Fiind însă că şi muierile pătimesc aceasta în vis, trebuie să se canonisească asemeni cu bărbaţii.

CANONUL 7

Iar cel ce s-a întinat, deştept fiind cu trupul, şapte zile se opreşte de la împărtăşire, psalmul al 50-lea în fiecare zi zicându-l, şi făcând 49 de metanii.

TÂLCUIRE

A pătimi cineva scurgerea treaz fiind vine, ori de la o vie nălucire şi închipuire a feţei ce iubeşte, nefiind aceea de faţă, sau de la îndulcitoare privire a feţei, sau de la auzul glasului, sau din pipăirea iubitei sale persoane, când aceea este de faţă. Şi aceasta mai de multe ori urmează la cei ce sunt de un sânge şi temperament [alcătuire] fierbinte, şi la cei ce s-au deprins la curvie în multă vreme. Că la aceştia porii seminţei fiind deschişi, din puţină pricină, li se face scurgerea, precum zic doctorii.

CANONUL 8

Cel ce a făcut malahie, patruzeci de zile se canoniseşte, cu mâncare uscată

petrecând. Şi în fiecare zi, o sută de metanii făcând.

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că cel ce face malahie (sau onanie) 40 de zile să nu se împărtăşească, petrecând cu mâncare uscată, adică cu pâine numai şi apă, făcând şi câte o sută de metanii pe zi405.

405Blestemata malahie, care în ziua de astăzi este o obştească şi de suflet pierzătoare ciumă, stricând şi pierzând pe cei mai mulţi oameni ai lumii, şi mai ales pe ticăloşii tineri. Asupra căreia, şi oricâte ar zice cineva, având scop de a dezrădăcina din lume răul acesta înfricoşat şi urât de Dumnezeu, niciodată s-ar socoti că sunt zadarnice şi de prisos. Deci malahia este un păcat atât de urât lui Dumnezeu, încât a omorât pentru el pe Ainan fiul lui Iuda, carele mai întâi a arătat răul acesta, pe pământ. De la carele şi s-a numit păcatul acesta ainanism. Că zice Duhul cel Sfânt la facere (cap 38: 10): „Şi rău s-a arătat înaintea lui Dumnezeu, căci a făcut el aceasta, şi l-a omorât pe el”. Şi este socotinţa a oarecăror învăţători, că Dumnezeu atât de mult urând pe filosofii cei mândri ai elinilor, i-a lăsat să se stăpânească de păcatul acesta, pentru pedeapsa slujiri de idoli, căci cunoscând pe Dumnezeu, nu ca pe Dumnezeu l-au slăvit. Şi se încheie aceasta din ceea ce zice Pavel pentru dânşii: „Pentru aceea şi i-a dat Dumnezeu întru poftele inimilor lor, de a necinsti trupurile lor întru sineşi” [Romani 1: 24]. De unde cu aceasta lor întru sineşi au arătat pe patima malahiei, după care, acelaşi trup, şi lucrează, şi pătimeşte, el întru sine. Malahia precum zice Ioan al scării (în cuvântul 15) este o curvie ce se face fără de alt trup, din care a căzut marele sihastrul acela, ce mai înainte poruncea măgarilor celor sălbatici, iar în urmă de sălbaticii măgari diavoli s-a batjocorit. Despre care a zis atunci dumnezeiescul Antonie, că mare stâlp a căzut. Pe malahie acelaşi Ioan (întru acelaşi cuvânt) moarte şi pieire a căderii o numeşte, care de-a pururea se află şi împreună cu noi se poartă, şi întru înşine noi, şi mai ales în tinereţile noastre. Deci, fiindcă păcatul acesta împreună cu noi se poartă, foarte cu anevoie este a înceta despre el, şi a se pocăi cel ce a apucat a se prinde de el. Pentru aceasta un învăţător pe malahie o aseamănă cu o mare mreajă a diavolului şi a iadului, cu care a tras pe lume în pieire, şi mulţi se prind de dânsa, iar puţini scapă. Şi se bucură inima lui pentru multul vânat ce face cu această mreajă, şi tămâiază, pentru că ia prins multă hrană, şi multe suflete, precum zice

CANONUL 9

Iar amestecarea cea cu alţii, ca una ce îndoită face pe malahie, până la 80 de zile primeşte pe arătata canonisire.

TÂLCUIRE

Amestecare aici canonul zice, nu pe păcatul desăvârşit sodomicesc, ci când doi oarecare, unul altuia fac pe malahie406. Pe care păcat îndoit îl canoniseşte sfântul, fiindcă cel ce face, nu numai pe sineşi se vatămă, ci şi pe fratele său, şi face îndoit păcatul.

CANONUL 10

Iar dacă vreunul din cei ai clerului, mai înainte de a se sfinţi a căzut în patima malahiei, nesocotind poate că pentru singurul acesta păcat va fi oprit de hirotonie, mai înainte primind potrivită canonisire, aşa să vină spre hirotonie. Iar dacă s-a prins cu acest păcat după hirotonie, întru un an de lucrarea (ieraticească) oprindu-se, şi înţelpţindu-se cu obişnuitele canonisiri, să se întoarcă la preoţie. Iar dacă şi după cunoştinţa păcatului, a doua oară sau a treia oară o ar face aceasta, încetând despre preoţie, să vină în rânduiala anagnoştilor.

TÂLCUIRE

Acest canon zice, dacă cineva mai înainte de a se hirotonisi (diacon sau preot adică) a căzut în patima malahiei, neştiind că şi numai pentru aceasta poate fi oprit, acesta făcându-şi mai înainte canonul cel potrivit, să se hirotonească. Iar dacă şi după hirotonie a căzut, întru un an să fie oprit, şi înţelepţindu-se cu canonisirile cele rânduite asupra acestui păcat, iarăşi să rămână slobod a lucra cele ale treptei sale. Iar dacă după cunoştinţa răului, de două, sau trei ori va face malahie, să înceteze de toată lucrarea, şi să se pogoare în ceata citeţilor.

CANONUL 11

Dar şi din muieri, ceea ce a venit întru sărutări de bărbat, şi întru pipăiri,

proorocul Avacum (cap 1: 15): „Pieirea în undiţe a tras (pe lume) şi o au tras pe ea în mreje, şi o strâns în cursele sale. Pentru aceasta se va veseli şi se va bucura inima lui, şi va jertfi mrejei sale şi va tămâia năvodului său că întru acestea a îngrăşat partea sa, şi mâncările lui alese. Ce să zic multe? Acest păcat pricinuieşte sufletului nu numai vătămare veşnică, ci şi sănătăţii trupului vătămare. Veşnică vătămare sufletului pentru că îl lipseşte de împărăţia cerurilor, şi îl osândeşte în munca iadului. Pricinuieşte şi vătămare trupului, la sănătate, pentru că precum toţi doctorii de obşte zic, şi cei vechi şi cei mai noi, că malahiştii sunt ticăloşi şi vrednici de jale, pentru că întâi se îngălbenesc, al 2-lea slăbeşte stomacul lor şi nu pot mistui. 3. Slăbeşte vederea ochilor lor. 4. Îşi pierd glasul. 5. Îşi pierd agerimea şi ascuţimea minţii.

6. Îşi pierd ţinerea de minte. 7. Îşi pierd somnul cu oarecare visuri îngrozitoare. 8. Le tremură trupul. 9. Îşi

pierd toată bărbăţia trupului şi a sufletului, şi se fac slabi ca muierile. 10. Le vine dambla. 11. Adeseori le urmează scurgerea în vis, iar de multe ori şi deştepţi fiind. 12. În sfârşit în grabă îmbătrânesc, şi mor rău”.

406Unii însă mestecare au înţeles pe acea frecare a mădularelor unul cu altul; şi nu pe păcatul cel

desăvârşit sodomicesc, ori bărbat cu bărbat, ori muiere cu muiere, ori bărbat cu muiere. Şi este aceasta amestecare după greutatea păcatului, între malahie şi curvie, decât malahia mai mare, iar decât curvia mai mică.

nestricându-se însă, primeşte certarea malahiei.

TÂLCUIRE

Canonul acesta cu certarea malahiei canoniseşte pe muierea ceea ce ar veni întru sărutare şi apucare de bărbat.

CANONUL 12

Tot monahului sau mireanului ce a curvit, îi punem timp de doi ani a nu se împărtăşi, dacă se va sârgui a întrebuinţa mâncare uscată după ceasul al 9-lea şi a face câte 250 de metanii. Iar de se va lenevi, plinească timpul cel hotărât de părinţi.

CANONUL 13

Pe preacurvarul după trei ani îl învrednicim a se cumineca cu dumnezeieştile Taine, de nu se va împotrivi mâncării celei uscate după ceasul al 9-lea şi a face şi câte 250 de metanii în fiecare zi, iar cu lenevire petrecând să aştepte încheierea timpului pe care l-au hotărât părinţii.

CANONUL 14

Cel ce s-a turbat asupra surorii sale, după trei ani poruncim a se învrednici împărtăşirii, de va primi a posti până seara, şi a mânca bucate uscate, şi a face în fiecare zi cât 500 de metanii.

CANONUL 15

Pe cel ce cu cumnată-sa va păcătui, în doi ani îl scoatem de la împărtăşire, de va mânca bucate uscate după al nouălea ceas, şi de va face în fiecare zi 300 de metanii. Iar de va şerbi lenevirii, plinească anii cei hotărâţi de părinţi.

CANONUL 16

Acestoraşi canonisiri se supune şi cel ce se turbează asupra soacrei sale, de muierea lui nedespărţindu-se, după legea ce zice: Cele din început adeverite, de către cele ce se întâmplă nu se strică.

CANONUL 17

Muierile cele ce au curgerea de sânge cea obişnuită lor, de nimic de cele sfinte să se atingă, până la a şaptea zi, porunceşte canonul al 2-lea al sfântului Dionisie; dar încă şi cel al 7-lea al lui Timotei. Acestea şi legea cea veche o porunceşte; Ci nici iartă a se împreuna cu bărbaţii. Că se întâmplă din aceasta, a se face slabi şi neîntregi cei ce se seamănă. De aceea şi dumnezeiescul Moise pe tatăl copilului celui lepros l-a ucis. Căci pentru neînfrânarea sa nu a aştepta curăţirea muierii. Iar ceea ce va defăima în timpul necurăţiei sale, şi se va

atinge de dumnezeieştile Taine, 40 de zile ne poruncesc a fi neîmpărtăşită407.

CANONUL 18

Cel ce se turbează asupra părţii bărbăteşti, s-a socotit 3 ani a se opri de împărtăşire, plângând şi ajunând, şi către seară uscătură mâncând, şi 200 de metanii făcând. Iar de iubeşte mai mult lenevirea, să plinească cei 15 ani.

TÂLCUIRE

Canonul acesta pe cei ce se culcă cu bărbaţii (adică pe cei ce fac păcatul sodomiei) trei ani îi canoniseşte a nu se împărtăşi, şi a-şi plânge păcatul, şi până seara postind, să mănânce uscătură, şi să facă în fiecare zi 200 de metanii. Iar de nu va voi să păzească acestea pentru lenevire, să urmeze după canonul 62 al marelui Vasilie.

CANONUL 19

Copilul de se va strica de oarecine, nu vine la preoţie. Că deşi acela pentru nevârstnicie nu a păcătuit, dar vasul său s-a rupt, şi spre sfinţita Slujbă netrebnic s-a făcut. Iar de a primit scurgerea pe coapse potrivit canonisindu-se, nu se va opri a se ridica la preoţie.

TÂLCUIRE

Acesta rânduieşte că, dacă vreun copil până la vârsta de şapte ani, s-a stricat de oarecine, măcar deşi atunci pentru nedeplinita vârstă, cu socotinţă, nu a păcătuit, preot însă să nu se facă, fiindcă vasul trupului său s-a spart, şi de preoţie netrebnic s-a făcut. Iar de a primit scurgerea stricătorului numai pe coapsele sale, adică fără a intra mădularul aceluia în afedron, să se certe mai întâi cu potrivitul canon, şi aşa voind a se face preot, nu se opreşte408.

CANONUL 20

Pe uciderea cea de bună voie în 5 ani, iar cea fără de voie în 3 ani, o scoatem de la împărtăşire, dacă însă, după ajunarea cea până seara, ucigaşul cel cu mâna sa va întrebuinţa preaamărunţită uscată mâncare, şi se va sili a face în fiecare zi câte trei sute de metanii. Iar cu lenevire petrecând, plinească hotărârea părinţilor.

407A se canonisi atâtea zile muierea ceea ce are cele lunatice, şi se împărtăşeşte, aceasta nu se cuprinde în canoanele lui Dionisie şi ale lui Timotei, ci este rânduirea a însuşi postnicului, precum am aflat aceasta în manuscrisul canonic al postnicului. Iar Vlastar aşa l-a alcătuit pe canon.

408Însemnează, că de vreme ce canonul 70 al marelui Vasilie cateriseşte pe diaconul, sau preotul, cel ce

va face ceva mai mult decât sărutarea, adică de va face scurgerea asupra altui trup. Şi prin urmare se opreşte de el cel ce face un păcat ca acesta. Pentru aceasta noi găsind conglăsuit cu marele Vasilie un vechi manuscris, ce cuprinde canoanele postnicului, am primit rânduirea ce acela o a adăugat în canonul acesta. Că zice, ce cel ce a primit scurgerea pe coapsele sale, să se facă preot. Însă 1. Dacă odată o a păţit aceasta, ori cel mult de două ori. 2. De este procopsit la învăţătură, şi îmbunătăţit. 3. Să plângă păcatul acesta în toată viaţa sa. 4. De a fost copil nevârstnic când a pătimit. Iar câţi o au pătimit una ca aceasta, ori o au şi făcut, fiind în vârstă să nu se facă preoţi, unit cu marele Vasilie.

CANONUL 21

Cele ce strică pe feţi [pruncii în pântece] cu meşteşugire, şi cele ce dau, şi cele ce iau buruieni, ca să piardă, şi negata fac să cadă pruncii, noi hotărâm acestea a se iconomisi până la cinci, sau şi până la trei cel mult409.

CANONUL 22

Ceea ce fără voie a pierdut pruncul, întru un an primeşte canonisirea410.

CANONUL 23

Iar ceea ce asupra pruncului adoarme şi-l îneacă, după trei ani se învredniceşte Împărtăşirii. Depărtându-se în zile rânduite de mâncarea cărnurilor, şi de brânză , şi celelalte cu osteneală săvârşindu-le. Iar dacă din lenevire, sau din neînfrânarea născătorilor s-a întâmplat aceasta pruncului, se potriveşte cu uciderea cea de voie. Iar dacă din bântuirea vrăjmaşului, este lucru vrednic de iertare. Însă şi aceasta are trebuinţă de măsurate canonisiri. Că pentru alte greşeli s-a făcut părăsirea aceasta.

TÂLCUIRE

Acest canon opreşte de împărtăşire trei ani pe muierea aceea, care dormind şi- a năduşit pruncul. Însă, să nu mănânce carne, sau brânză, întru atâta hotărâtă vreme, dar să facă şi alte faceri de bine, cu durerea inimii sale. Şi de s-a făcut aceasta din lenevire, sau din multa mâncare şi băutură, sau din altă neastâmpărată poftă a născătorilor, cu uciderea cea de bună voie se potriveşte. Iar de au urmat, nu din o pricină ca aceasta a născătorilor, ci din vrăjmăşia şi lucrarea diavolească, este lucru vrednic de iertat, însă iarăşi trebuie măsurat a se canonisi. Pentru că depărtarea lui Dumnezeu aceasta, ce au urmat lor, s-a făcut pentru alte păcate ale lor trecute, sau de faţă, sau din viitorime.

CANONUL 24

Murind copilul nebotezat, din nepurtarea de grijă a născătorilor săi, în trei

409Însemnează că într-o codică manuscriptă ce cuprinde canoanele postnicului, am aflat şi acesta, după canonul acesta, că în multe feluri întrebuinţează muierile nişte buruieni ca acestea, altele le beau, sau le mănâncă, ca să nu zămislească vreodată. Altele omoară pruncii în pântece, după ce zămislesc, sau când sunt aproape să nască (care este şi mai rău păcat decât cel dintâi), iar altele în toată luna fac ucidere cu nişte buruieni ca acestea. Care este şi mai rău păcat decât celelalte. Pentru aceea cele ce au făcut una ca aceasta, trei ani să se oprească de împărtăşire, şi în fiecare zi să mănânce mâncare uscată (după al 9-lea ceas adică) şi să facă câte o sută de metanii.

410Pentru aceasta mare luare aminte se cuvine a avea atât muierile ce sunt îngreunate, să nu ridice vreo

greutate (şi mai ales când sunt în 7 sau 8 luni), să mănânce când simt vreo mirodenie de bucate, sau de altceva. Să se păzească de toate lucrurile, câte le pricinuiesc greutate şi supărare. Cât şi bărbaţii, care îndată ce vor zămisli muierile lor, trebuie a nu se culca împreună în pat. Nici a se împreuna mai mult cu dânsele. Nici să le lovească sau altă vreo întristare şi supărare să le facă lor. Pentru că din toate pricinile acestea pierd muierile pe prunci, şi se fac ticăloşii ucigaşi. Pentru aceasta şi preoţii câţi sunt însuraţi, şi diaconii, sau au să se facă diaconi sau preoţi, de vor face vreuna din acestea, şi va pierde muierea pruncul, cei ce au apucat a se hirotoni, se caterisesc, iar cei ce vor să se hirotonisească, se opresc de sfinţenie, pentru uciderea ce au făcut.

ani născătorii se scot de la împărtăşire, mâncând uscat întru aceştia, şi îmblânzind pe Dumnezeu cu plecări de genunchi, cu plângere şi cu milostenie după putere, făcând şi în fiecare zi câte 40 de metanii.

CANONUL 25

Vreo călugăriţă, ştiind pe altele că preacurvesc, sau că au stricat pruncii, şi nearătând proestoasei, asemenea are canonisirea cu ceea ce a făcut răul, după canonul 71 al marelui Vasilie.

CANONUL 26

Pe cele ce-şi leapădă pruncii lor, pe la intrările bisericilor, ca pe nişte ucigaşe le pedepseşte legea, măcar deşi oarecare luându-i pe ei, le-ar purta de grijă.

CANONUL 27

Pe furul cel ce de bună voie se pocăieşte, îl oprim până la 40 de zile de împărtăşire. Iar pe cel ce s-a vădit, până la 6 luni, mâncând uscat până la al 9- lea ceas, şi în fiecare zi făcând câte 100 de metanii.

TÂLCUIRE

Se înţelege, că întorcând păgubaşului ceea ce a furat; ori de nu se află acela, să

dea de sufletul aceluia pomană cele ce a luat.

CANONUL 28

Cel ce s-a prins fur public, în furtişaguri ce se zic de cap, nu vine la preoţie. Dar şi dacă după preoţie ar cădea în patima aceasta, de preoţie se dezbracă, după cel 25 al apostolilor.

TÂLCUIRE

Acesta opreşte a se face diacon sau preot, pe acela ce s-ar prinde şi s-ar mărturisi, că a furat lucruri de cap, adică pricinuitoare de pedeapsă de cap. Dar şi dacă, după ce s-a hirotonit, va fura acest fel de lucruri, se cateriseşte după apostolescul canon 25.

CANONUL 29

Spărgătorul de morminte hotărâm a fi neîmpărtăşit într-un an, după al 9- lea ceas mâncând uscat, şi făcând în fiecare zi câte 200 de metanii.

CANONUL 30

Furarea de cele sfinţite [ierosilie], mai în puţin timp se pedepseşte decât preacurvia, după sfântul Grigorie Nisis. Se iconomiseşte însă până la al treilea an.

CANONUL 31

Cel ce de voie (sau fără de voie) a călcat jurământul, socotim că trebuie vreme de un a le prelungi neîmpărtăşirea, după al 9-lea ceas mâncând uscat, şi în fiecare zi făcând câte 250 de metanii411.

CANONUL 32

Celor ce se mărturisesc de sineşi de păcatul vrăjitoriei, sau de farmece, la trei ani le scurtăm iconomia pocăinţei, dacă se vor sârgui în fiecare zi mai mult să ajuneze, şi după al 9-lea ceas, să întrebuinţeze hrană puţină şi uscată, încât numai să fie vii. Dar şi închinăciuni să facă 250 cu evlavie plecându-şi fruntea la pământ. Cu acestea îndreptăm şi pe muierile cele ce fac baere, şi întrebuinţează vrăji.

CANONUL 33

Muierea nici călugăriţă, nici mireancă, pentru orice fel de greşeală de biserică nu se desparte, fără numai de împărtăşirea. Că zice canonul că aceasta o facem, pentru că multe de ruşine se omoară pe sine. Precum nici prezbiterul, nici diaconul, pentru ceea zice că „nu vei izbândi de două ori pentru aceeaşi greşeală” [Naum 1: 9].

CANONUL 34

De va cădea vreun lucru necurat în puţ, sau în unt de lemn, sau în vin, cel ce va gusta din acelea, în trei zile, de carne şi de brânză să nu se atingă. Iar şapte să nu se împărtăşească.

TÂLCUIRE

Acest canon rânduieşte, că cel ce ar mânca sau ar bea din acele necurate întru

ştiinţă, trei zile carne şi brânză să nu mănânce, şi şapte să nu se împărtăşească412.

CANONUL 35

Cel ce a vărsat după dumnezeiasca Împărtăşire, 40 de zile se opreşte de dumnezeiasca Cuminecătură, cântând în fiecare zi Psalmul 50 şi făcând câte cincizeci de metanii, măcar oricum s-ar întâmpla aceasta. Că deşi nu s-ar socoti că însuşi a dat pricină, dar însă pentru alte oarecare greşale ale sale, i s-a slobozit aceasta cu adevărat.

ÎNSEMNEAZĂ, că întru o codică manuscrisă, s-a aflat canoniceasca carte

411Măcar că trebuie a fi osebită canonisirea celui ce de nevoie, şi celui ce fără voie a călcat jurământul, văzând însă noi pe Vlastar că arată pe canonul postnicului fără osebire, după ce a zis: cei ce de silă şi fără de silă au călcat jurământul, aşa l-am scris. Iar arhiereii şi duhovniceştii părinţi să dea canonisirea cu deosebire, şi cu dreaptă judecată lor.

412Poate pentru aceasta se canoniseşte cel ce mănâncă această spurcăciune, pentru că mai înainte de a

sfinţi acelea cu stropirea apei celei sfinţite, a mâncat sau a băut osândindu-se de a sa conştiinţă, sau pentru că a mâncat, şi a băut după ce acea vietate necurată a putrezit în lăuntru. Şi se pare că a mâncat mortăciune, şi sânge de dobitoc, care sunt oprite. După canonul 63 apostolesc.

a postnicului, cuprinzând canonisirile acestea mai de jos, afară adică de cele de

Vlastar pomenite413.

De va cădea cineva cu maştehă-sa, trei ani se canoniseşte; postind adică

până seara, şi uscat mâncând, şi în fiecare zi făcând 500 de plecări de genunchi.

De va cădea împreună cu maică şi cu fiică, patru ani se canoniseşte, uscat mâncând până la al 9-lea ceas, şi în fiecare zi făcând câte 300 de metanii mari.

De va face cineva păcatul sodomiei cu doi fraţi, asemenea se canoniseşte. De va face cineva sodomie cu ginerele sau cu cumnatul său, patru ani se

canoniseşte, uscat mâncând după al nouălea ceas, şi câte două sute de metanii mari în fiecare zic făcând.

De va face cineva sodomie cu fratele său, opt ani se canoniseşte, şi mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi în fiecare zi făcând câte 400 de metanii mari.

Dacă un frate mai mic s-ar spurca cu acest păcat de fratele său cel mai mare, fără a-l face şi el acest păcat, trei ani se canoniseşte, uscat mâncând până la al nouălea ceas, şi făcând câte 100 de metanii mari.

De va cădea cineva cu fiică-sa odată, cinci ani se canoniseşte, iar de va cădea mai de multe ori, şase ani, şi şapte mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi în fiecare zi făcând câte 500 de metanii mari.

De va cădea cineva cu maică-sa odată, şapte ani se canoniseşte; iar dacă mai de multe ori, doisprezece ani mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi câte 500 de metanii mari făcând.

De va cădea cineva cu fiică-sa cea din sfântul botez odată, opt ani se canoniseşte. Iar de mai de multe ori, zece ani, mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi câte 500 de metanii mari făcând.

De va cădea cineva cu cumătra sa, se canoniseşte opt ani, mâncând uscat

după al 9-lea ceas, şi făcând în fiecare zi câte 300 de metanii mari. (Vezi şi la capul 8 al rudeniei celei din botez, ce certare iau aceştia de la legile împărăteşti. Adică să li se taie nasurile amânduror.)

De va cădea cineva cu dobitoc de multe ori, având şi muiere, opt ani se canoniseşte. Iar de nu are muiere, şi odată, sau de două ori, sau mai mult de trei ori a căzut, trei ani se canoniseşte, după al 9-lea ceas mâncând uscat, şi făcând 300 de metanii mari.

Aceste canonisiri să le ia şi muierea ce va păcătui cu dobitoc.

De va cădea cineva sa cu vara sa preamare, doi ani se canoniseşte, mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi în fiecare zi făcând câte 500 de metanii mari.

De va cădea cineva cu muiere de alt neam, adică cu evreică, ori turcoaică, ori şi eretică, neavând muiere legiuită, trei ani se canoniseşte, mâncând uscat

413Să nu mă prihănească cineva căci am scris aici aceste păcate nefireşti şi afară de fire. Că aceasta o am făcut, fraţii mei, de nevoie, pentru ca să dau ştire părinţilor celor duhovniceşti cum să le canonisească. De vreme ce în celelalte canoane pentru nişte păcate ca acestea nu se află. Că deşi rar, însă nu lipsesc a se îndrăzni şi unele ca acestea. Drept aceea părinţii cei duhovniceşti neavând ştiinţa aceasta, nu se dumiresc şi nu ştiu cum să le îndrepteze precum se cuvine şi canoniceşte.

după al 9-lea ceas, şi făcând în fiecare zi câte 200 de metanii mari. Asemenea se canoniseşte şi muierea care nu are bărbat legiuit, de va păcătui cu unii ca aceştia. Iar bărbatul ce are muiere legiuită, şi muierea care are bărbat legiuit, de vor cădea cu nişte feţe ca acestea, patru sau cinci ani se canonisesc, mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi făcând câte 250 de metanii mari.

Iar muierea prezbiterului, sau a diaconului de ar preacurvi, trei ani se canoniseşte, mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi făcând 300 de metanii mari în fiecare zi. Mai greu adică decât celelalte preacurve, pentru că ucid pe bărbaţii lor, făcându-se pricină a se caterisi ei. Că bărbaţii lor, de vor voi a le mai avea soţie, se caterisesc. Iar de vor voi a avea ierosirea, se despart de ele mai înainte de a se împreuna cu ele după preacurvie, după canonul 8 al sinodului celui din Neocezaree.

Iar dacă vreo muiere ar cădea în curvie cu doi fraţi, trei ani se canoniseşte, după al 9-lea ceas mâncând uscat, şi făcând în fiecare zi câte 200 de metanii mari.

Dacă vreo muiere va cădea în păcat cu un famen, trei ani se canoniseşte, mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi făcând în fiecare zi câte 300 de metanii mari.

De va face cineva păcatul sodomiei cu muierea sa, 8 ani se canoniseşte, mâncând uscat după al 9-lea ceas, şi făcând în fiecare zi câte 200 de metanii mari414.

414Zice încă acolo sfântul postnic şi acestea, care sunt vrednice de a se şti de către arhierei, şi de către Duhovniceştii părinţi. Adică ca toţi cei ce se află sub canon şi certare, şi pentru aceasta nu se împărtăşesc cu dumnezeieştile Taine, aceştia să ia Aghiasmă mare în joia cea mare. În ziua învierii Domnului. În Sărbătoarea Naşterii Domnului, şi în ziua sfinţilor apostoli. Că cei ce fac păcate de moarte, şi apoi fiind nevrednici defăimând îndrăznesc a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, aceştia păcătuiesc mai greu decât ceilalţi. Pentru aceasta şi se cade a se canonisi mai la multă vreme cu depărtare de dumnezeiasca Împărtăşire, decât cei ce au păcătuit şi nu se împărtăşesc. Că cei ce au păcătuit mai înainte decât 30 de ani ai vârstei lor, se canonisesc mai cu compogorământ decât cei ce au păcătuit în mai mare vârstă. Cum că cei ce au canon şi nu se împărtăşesc, în vremea dumnezeieştii Liturghii să iasă afară din biserică, când zice diaconul sau preotul: Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi. Şi să stea afară în Nartică (Pridvor). Iar în vremea rugăciunii de seară, şi a dimineţii, să stea în lăuntru în biserică. Iar dacă cineva de bună voia sa ar omorî pe tatăl său, se canoniseşte 35 de ani, după canonul cel 5 al sfântului Nikifor, care s-a luat din tomul al 2- lea al practicalelor sinoadelor, şi vezi la canoanele lui.

PROLEGOMENA DESPRE SFÂNTUL TARASIE

Dumnezeiescul părintele nostru Tarasie, a fost în timpul împărăţiei lui Constantin şi al Irinei maicii lui, şi în timpul lui Nikifor celui din cele publice. Iar în anul 795 cu sila împărătesei Irina, din rânduiala mirenilor s-a înălţat la scaunul Constantinopolului, după patriarhul Pavel, în 21 al lunii lui Decembrie415. patriarhind 21 de ani şi 2 luni, şi cu adevărat mare lucru a făcut. Că prin îndemnarea sa, a înduplecat pe împăraţi să adune pe sfântul şi a toată lumea al 7- lea sinod, şi prin rugătoarele scrisorile sale către Adrian Papa Romei, şi către patriarhii răsăritului, i-au plecat şi pe aceştia, să-şi trimită locţiitori la sinodul acesta. Şi a fost unchi al lui Fotie preasfântului patriarh, şi pe lângă celelalte ale sale epistolii, a scris şi această epistolie, împotriva Simonienilor, şi o a trimis către Adrian Papa Romei, fiindcă la Roma sporea aceste rău. Pe care epistolie ca o canonicească o a primit biserica, şi se află în tomul al 2-lea al sinodicalelor, foaia

896 şi întru al doilea tom al pandectelor.

Epistolia lui Tarasie al Constantinopolului către Papa Adrian, tâlcuită.

În multe feluri şi în multe chipuri; evangheliceşte, şi apostoleşte, şi părinteşte ne învăţăm, să avem nărav neiubitor de argint întru sfinţenia preoţiei, şi să nu primim aur sau argint, la hirotonia fiecărui bărbat ieraticesc, precum o vom arăta aceasta în întrebuinţările cele următoare, atât în zicerile [teologhisirile] cele scripturelnice, cât şi din părinteştile învăţături. Că cei ce pun mâinile, sunt slujitori ai Sfântului Duh, iar nu vânzători ai lui. Că în dar luând darul Sfântului Duh, în dar a-l da [Matei 10: 8] celor ce de la dânsul se împărtăşesc, s-a zis hotărâtor, din stăpânescul Glas luând slobozenia aceasta. Iar de s-ar vădi cineva că cu aur l-a cumpărat pe acesta, îl hotărăsc (Scripturile) pe unul acesta lepădat de rânduiala ieraticească. Că deşi cu numele a luat soarta preoţiei, dar cu adevărat minte cuvântul lucrului. Că nimeni poate a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona [Matei 6: 24], precum ne-am învăţat Evangheliceşte. Şi fiindcă am auzit prooroceşte vorbind pe Dumnezeu: „preoţi grăiţi în inima Ierusalimului” [Isaia

40: 2]. Şi iarăşi îngrozind: „Păzitorul de va vedea sabia venind şi nu va trâmbiţa cu trâmbiţa, şi norodul nu se va păzi, şi venind sabia va lua dintre ei suflet, sângele aceluia din mâna păzitorului îl voi cere” [Iezechiel 33: 6]; cu frică pentru osândirea tăcerii, vestim tuturor întâilor şezători ai bisericilor noastre, ca cu îndrăzneală, după apostolul, să zicem: „Curaţi suntem de sângele celor ce calcă canoniceştile rânduiri” [Fapte 20: 26], şi mult mai vârtos de acelora ce au hirotonit pentru bani, sau s-au hirotonit. dumnezeiescul apostol Petru al cărui şi scaun l-a moştenit frăţeasca voastră sfinţenie, pe aceştia, ca Simon vrăjitorul, stricându-i. Pentru

415Patriarhul Dositei al Ierusalimului în Dodecavivlon foaia 631 însă, cu toate că a fost silit, dar tot nu a voit mai întâi a se supune silei, propunând mai înainte vrednicia cea mare a arhieriei. Al doilea cum că era mirean şi se înspăimânta. Şi al treilea, pentru că biserica Constantinopolului se anatematisea de către iconomahi.

aceasta nu ne sfiim a vesti adevărul, păzind şi ţinând cele de la Sfinţii apostoli, şi de la pururea pomeniţii părinţii noştri date canoniceşte. Şi de s-au călcat de către oarecare ceva dintru acestea, ne îngreţăluim. Deci, frăţeasca voastră arhierie cea sfinţit încuviinţată, cu căldură şi după voia lui Dumnezeu ocârmuind ieraticeasca sfinţenie, ce are vestită slavă. Că a zis prin Proorocul marele şi întâiul arhiereu Hristos Dumnezeul nostru: „Viu sunt eu, şi pe cei ce mă slăvesc pe mine îi voi slăvi. Că ştiu bărbate al doririlor duhului, că mai suferit este eresul necinstitorului Makedonie, şi al luptătorilor de Duh celor împreună dânsul. Că aceia bârfind că Duhul cel Sfânt este zidire şi rob al Dumnezeului Tatălui, aceştia precum li se pare, îl fac rob al loruşi pe acesta. Că tot stăpânul, orice ar avea, de ar voi vinde, ori rob, ori altă din cele ce are. Aşişderea ce cel ce cumpără, vrând a fi Stăpân celui cumpărat, prin preţ de argint aceasta o capătă. Aşa cei ce fac nelegiuită vânzare, pogoară pe Duhul cel Sfânt, întocmai păcătuind cu cei ce huleau, că Hristos cu belzebul scotea pe draci [Matei 9: 34]. Sau ca mai adevărat să zicem, să aseamănă cu Iuda vânzătorul, care ucigaşilor de Dumnezeu Iudei, a vândut pe Hristos în preţ de argint. Deci cum că Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Hristos Dumnezeul nostru, foarte este arătat, că şi aceştia a părţii lui (Iuda) vor fi, precum s-au dovedit. Iar de se vinde (că arătat este, că nicidecum se vinde), negreşit, nu este întru dânşii darul Sfântului Duh, adică sfinţenia preoţiei, şi nu o au luat, nici o au. Aducă-şi aminte de sfântul Petru, care către cel ce s-a ispitit a o face aceasta, a zis aşa: „Nu este ţie parte, nici soartă întru cuvântul acesta” [Fapte 8: 21]. Că de se vinde vrednicia preoţiei, apoi de prisos a se cere de la dânşii cinstita petrecere a vieţii, şi vieţuirea cea întru curăţenie, şi întru fapta bună. De prisos este după şi dânşii şi Pavel Dumnezeiescul apostol carele învaţă: „Se cade episcopului să fie fără de prihană, treaz întreg la minte, cucernic, învăţător, înfrânat, ţinându-se de credinciosul cuvânt al învăţăturii. Ca puternic să fie şi a mângâia cu învăţătura cea sănătoasă, şi a mustra pe cei ce zic împotrivă” [1 Timotei 3: 1]. Toate acestea se depărtează de la vânzătorul şi cumpărătorul preoţiei. Deci, întrebuinţările cele zise de sfântul ce stau de faţă, hotărăsc străin cu totul de preoţie pe cel ce oarecând a dat, sau a luat, ori în ce timp, ori mai înainte de hirotonie, ori şi după hirotonie. Că luarea este, luare oricând. Ci şi toate înaintările cele bisericeşti se ridică pentru darea banilor.

Canonul 29 al Sfinţilor Apostoli

„Dacă vreun episcop prin bani ar apuca vrednicia aceasta, sau prezbiter, sau diacon, să se caterisească şi el, şi cel ce s-a hirotonit, şi desăvârşit să se taie de la Împărtăşire, ca Simon vrăjitorul de mine Petru.”

Din carte Faptelor [Faptele 8: 18]

„Iar Simon, că prin punerea mâinilor apostolilor se dă Duhul Sfânt, a adus lor bani zicând: Daţi şi mie această stăpânire, ca ori pe care voi pune mâinile, să ia Duh Sfânt. Iar Petru a zis către el: Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu cu bani se agoniseşte. Nu este ţie parte, nici soartă întru cuvântul acesta; pentru inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te drept aceea de răutatea ta aceasta, şi roagă-te lui Dumnezeu, ca doară

s-ar ierta ţie cugetul inimii tale. Că în amărăciunea fierii, şi întru legătura nedreptăţii te văd că eşti”.

Din a treia a Împăraţilor, Cap 13: 33

„Şi nu s-au întors Ierovoam de la răutatea sa, şi iarăşi a făcut dintru o parte din norod preoţi celor înalte; cel ce vrea umplea mâna lui, şi se făcea preot la cele înalte. Şi a fost cuvântul acesta spre păcat casei lui Ierovoam, şi spre pieire, şi stingere de pe faţa pământului”.

Din a patra a Împăraţilor, Cap 5: 15-27

„Şi s-a întors Neeman la Elissei, el şi toată tabăra lui. Şi a venit şi a stătut înaintea lui, şi a zis: Iată am cunoscut că nu este Dumnezeu în tot pământul, fără numai întru Israel; şi acum ia mulţumită de la robul tău. Şi a zis Elissei: Viu este Domnul înaintea căruia stau, de voi lua. Şi l-a silit să ia, şi nu a vrut. Şi după puţine. Şi a zis Ghiezi sluga lui Elisei: Iată a lăsat Domnul meu pe Neeman Sirul acesta de s-a dus, şi nu a luat din mâna lui nimic din cele ce a adus. Viu este Domnul, că voi alerga după el şi voi lua de la el ceva. Şi a alergat Ghiezi după Neeman. Şi după puţine; şi a zis Neeman: Ia doi talanţi de argint; şi a luat doi talanţi de argint în doi saci, şi două rânduri de haine. Şi după altele. Şi a zis către el Elisei: De unde vi Ghiezi? Şi a zis Ghiezi: Nu a umblat sluga ta încoace şi încolo. Şi a zis către dânsul Elissei: Au nu a mers inima mea cu tine, şi a văzut când a întors omul din carul său înaintea ta? Şi acum ai luat argintul, să cumperi cu el grădini, şi măslinişuri, şi vii, şi oi, şi boi, şi slugi, şi slujnice. Şi lepra lui Neeman se va lipi de tine şi de seminţia ta în veac. Şi a ieşit de la faţa lui lepros ca zăpada”.

A marelui Vasilie din tâlcuirea cea la Isaia (cap 8: 30)

„legea a dat-o spre ajutor. Ca să zică nu ca graiul acesta al vorbitorului din pântece [Isaia 8, 20]. Că nu s-a aflat spre amăgire, precum acelea, ci este învăţătoare a Adevărului. Şi acia vrăjesc adică pentru argint. Că acesta este lucrul cel de râs. Că şi argint le dau lor, plată a minciunii cei ce se amăgesc. Iar graiul acesta al legii nu este acest fel, ca să dea bani pentru el. Că nimeni darul nu îl dă înapoi: „În dar, zice, aţi luat, în dar daţi” [Matei 10: 8]. Vezi, cum s-a mâniat Petru asupra lui Simon, celui ce aduce argint pentru darul Duhului? „Argintul tău, zice, fie cu tine întru pierzare, că ai socotit a câştiga Darul lui Dumnezeu prin bani” [Fapte 8: 20]. Deci nu este cuvântul Evangheliei, ca graiurile vorbitorilor din pântece cele ce se vând. Că ce răsplătire ar da cineva vrednică de el? Ascultă pe David care nu se dumireşte şi zice: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate, care mi-a dat mie?” [Psalm 115: 2]. Deci nu este cu putinţă a da daruri pentru acesta vrednice de darul cel de la dânsul. Un singur dar este vrednic, păzirea celui ce i s-a dăruit. Cel ce a dat ţie vistierie, nu cere de la tine preţul celei date, ci păzire vrednică a lucrului celui dat.”

Al aceluiaşi din epistolia cea către episcopii cei de sub el care este

CANONUL 90

„Li se pare că nu păcătuiesc că nu iau îndată, ci că vor după hirotonie a lua. Iar a lua este aceea, că oricând ia. Rogu-mă dar, acest venit, iar mai bine a zice, introducerea cea spre gheenă lepădaţi-o, şi nu spurcându-vă mâinile cu acest fel de luături, să vă faceţi nevrednici de a săvârşi Sfintele Taine.”

Din viaţa Sfântului Ioan Hrisostom

„A venit la noi Evsevie pricinuitorul de lungă voroavă tuturor episcopilor, prihănitorul celorlalţi 6 episcopi, rugându-se a se primi la împărtăşire. Către care împotrivă zic oarecare din episcopi că nu trebuie a fi primit el ca un clevetitor. Pentru acestea se ruga zicând. Fiindcă judecata, cea mai mare parte în doi ani s-a cercetat, şi cu martori s-a făcut apelaţia. Mă rog iubirii voastre de Dumnezeu, astăzi îndată să se dea martorii. Că deşi Antonin episcopul cel ce a luat aurul şi a hirotonit, s-a săvârşit, dar însă cei ce au dat şi s-au hirotonit sunt rămaşi. A socotit cu dreptul sinodul acesta a se cerceta lucrul. Şi se începe pricina din citirea înştiinţărilor [acturilor] celor mai dinainte făcute. Au intrat martorii. Au intrat şi cei şase din cei ce au dat şi s-au hirotonit. La început tăgăduiau. Stăruind însă martorii, unii fiind mireni, iar alţii prezbiteri, în care li s-a părut a îndrăzni, mai întâi tăgăduiau. Iar după ce martori îi vădeau, aducându-le lor aminte şi de locuri şi de timpuri, spunând şi felurile depozitelor [zăloagelor], şi suma, aflându-se cu nu preabine şi conştiinţa lor, mărturisesc de sineşi fără de multă silă, că am dat şi ne-am făcut, socotind că prin acest fel de urmare, să ne slobozim de slujba cea publică [mirenească]. Şi acum ne rugăm, de este cu cuviinţă a fi noi în slujba bisericii. Sau măcar aurul ce l-am dat ca să-l luăm. Că oarecare scule ale muierilor noastre am dat. Ioan către acestea juruia sinodului că de la sfat eu îi voi izbăvi pe ei, rugând pe împăratul. Voi însă, porunciţi să-şi ia ei ceea ce au dat de la clironomii lui Antonin. Deci a poruncit sinodul să-şi ia ei aurul de la clironomii lui Antonin, şi a se împărtăşi în lăuntrul Altarului, a fi însă scoşi dintre preoţi. Ca nu aceasta iertându-se, să se facă obicei iudaicesc, sau egiptenesc, de a vinde şi a cumpăra preoţia. Că zic, că pierzătorul şi pseudonimul [minciuno-numitul] patriarhul Iudeilor, în fiecare an, vinde, sau şi afară de an, pe mai marii Sinagogilor prin adunare de argint. Asemenea şi râvnitorul acestuia patriarhul Egiptenilor. Ca să plinească zicerea cea proorocească: „preoţia lui pentru daruri răspundea. Şi proorocii pentru argint vrăjeau”. [Miheia 3: 11]

Aici se aduce spre mărturie şi al doilea canon al sinodului al 4-lea, pe care şi citeşte-l acolo, şi în cea mai dinainte epistolie a lui Ghenadie.

Din circulara epistolie a lui Ghenadie Patriarhul

„Deci fie dar că şi este lepădat, şi străin de toată Ieraticeasca vrednicie şi de Liturghie, şi blestemului anatemei supus, atât cel ce socoteşte că va câştiga pe (preoţia) aceasta prin bani, cât şi cel ce făgăduieşte a i-o da aceasta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându-o aceasta. Că nu este cu putinţă cândva a se învoi cele neînvoite, nici a conglăsui pe mamona cu Dumnezeu, ori cei ce slujesc acestuia, a sluji lui Dumnezeu. Şi aceasta este


stăpânească hotărâre, necontrazisă: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” [Matei 6: 24].”

Canonul 22 din canoanele sfântului şi ecumenicului sinod al 6-lea.

„Cei ce pe bani se hirotonisesc, ori episcopi, sau ori de care clerici, şi nu după cercetare şi alegere a vieţii, poruncim să se caterisească, încă şi cei ce i-au hirotonit.” Să auzim acestea toţi şi în urechi să le luăm, nu numai arhiereii, ci şi cei ce sunt număraţi în cler. Şi toţi cei ce locuiesc în lume. „Că trebuie, mai mult a lua noi aminte la cele ce auzim ca nu cumva să ne alunecăm” [Evrei 2, 1]. Că „nu cu argint sau cu aur care se strică, ne-am izbăvit de viaţa noastră cea predanisit de strămoşi, ci cu cinstit Sângele lui Hristos, ca al unui Miel nevinovat, şi neîntinat”. [1 Petru 1: 18-19] Aşa pe noi învaţă-ne bărbate preasfinţite, a ne supune Scripturelnicelor, şi evangheliceştilor, şi apostoleştilor, şi canoniceştilor, şi părinteştilor Porunciri. Că ne supunem graiurilor gurii voastre. „În munte înalt te suie, înalţă întru tărie glasul tău; mergi întru desfătare; propovăduieşte cu îndrăzneală” [Isaia 40: 9]. Ca să se ridice din mijloc, şi întru pierzare să se ducă, punerea de mâini cea prin bani. Şi tot orice de acest fel pentru iubirea de argint, şi nedreptate şi neguţătorie, urmează pentru mârşavul câştig. Că aceasta împreună cu cele ce se întăresc întru dânsa ridicându-se din norodul cel ales, cu numele lui Hristos numit, şi care în dar câştigă izbăvirea, toate spurcăciunile cele ce împreună urmează cu răutatea, din rădăcină se vor tăia. Şi preoţii ca finicii vor înflori, bună mireasma a lui Hristos o vor insufla în cei ce se mântuiesc, şi bisericii Cântare de biruinţă vor cânta: „Şters-a Domnul dintru tine nedreptăţile tale” [Sofonie 3: 16]. Dar încă îndulcind şi pe cei ce seceră (rodurile lor adică) „Înmulţindu-i pe ei întru bătrâneţe unse”, şi arătându-i pe ei moştenitori ai fericitei aceleia, şi nestricatei vieţi.


PROLEGOMENA

SFÂNTUL NIKIFOR MĂRTURISITORUL

Cel întru sfinţi părintele nostru Nikifor mărturisitorul, fiind mai întâi asincrit [boier mare], în urmă s-a făcut monah. Apoi a stat patriarh Constantinopolului, în timpul împăraţilor Nikifor, şi a lui Stavrakie, şi a lui Mihail Rangave, în anul 815 după Meletie al Atinilor (bisericeasca Istorie tomul al 2-lea) îndată făcându-se moştenitor al scaunului după Dumnezeiescul Tarasie cel ce a fost în al 7-lea sinod. S-a izgonit însă de la scaun de Leon Armeanul luptătorul de icoane [iconomahul]. Şi ca un sfânt se serbează în 13 ale lui martie, şi în 2 ale lui iunie.

Canoanele cele 37 ale lui sfântului Nikifor patriarhului Constantinopolului Mărturisitorului, din bisericeştile sale alcătuiri, şi ale sfinţilor părinţi celor împreună cu el.

CANONUL 1

Dacă întru neştiinţă se va spăla sfântul Antimis, nu-şi leapădă sfinţenia, nici se face necurat pentru că s-a spălat. [apostolesc: 73; sinod 7: 7]

CANONUL 2

A doua nuntă nu se binecuvintează cu cununi. Ci şi se canoniseşte a nu se împărtăşi doi ani416, iar nunta a treia trei ani. [Neocezareea: 7]

CANONUL 3

De va mâne cineva în pridvorul [Nartica] bisericii, de nevoie, şi în puţină vreme, nu se osândeşte. Iar de va face aceasta în multă vreme, el să se scoată de acolo cu certări, iar biserica să-şi ia iarăşi dreptăţile sale. Adică a nu se face casă de obşte şi nebăgată în seamă. [sinod 6: 97]

CANONUL 4

Se cuvine a se primi milosteniile cele ce se fac pentru sufletele celor ce au murit fără a-şi face testament şi rânduire pentru lucrurile lor. Însă, dacă şi ei fiind vii, aveau scop şi voiau a se face pentru dânşii acest fel de milostenie. Şi chiar zicând, de voia să miluiască417.


416De vreme ce cununile sunt însuşite celor ce biruiesc, iar nu celor ce se biruiesc de îndulcirile trupului. Apoi cei ce a doua oară se căsătoresc, ca nişte biruiţi se socotesc. (Din răspunsurile fericitului Nikita mitropolitul Iracliei, din cele ce a fost întrebat de către Constantin episcopul. Adică scumpătatea pe cei ce se însoţesc cu a doua nuntă nu au obişnuit a-i încununa, iar obiceiul bisericii celei mari unele ca acestea nu le pândeşte, ci şi asupra celor cu a doua nuntă, şi a celor cu a treia nuntă, cununile cele de mire le pune, şi nici unul niciodată pentru aceasta s-a învinovăţit; însă într-un an sau în doi de dumnezeiasca Împărtăşire se opresc. Dar şi prezbiterul cel ce a blagoslovit aceste nunţi, a cina împreună cu dânşii nu s-a legiuit.) După canonul 7 al sinodului din Neocezareea.

417Chiar aceasta o zice şi marele Atanasie în Răspunsul 90 din cele către Antioh. Căci de a fost el milostiv

fiind viu, arătat este că cu mult mai vârtos s-ar fi arătat milostiv în vremea morţii sale. Pentru aceasta şi milosteniile cele ce se fac pentru el sunt primite cu adevărat. Iar de a fost cineva nemilostiv când era viu,


CANONUL 5

De se va întâmpla Buna Vestire în joia sau în vinerea cea mare, nu păcătuim de vom dezlega atunci la vin şi la peşte. [apostolesc: 69]

CANONUL 6

Prezbiterul cel ce va avea rugăciune de egumen, poate a hirotoni anagnost,

şi ipodiacon în mănăstirea sa.

CANONUL 7

De a vieţuit cineva întru desfrânare418 20 de ani, sau şi mai mult, apoi va face lucruri de fapte bune, acesta nu se cuvine a se hirotoni preot. Fiindcă Sfinţitul Altar este curat şi neîntinat. [sinod 1: 19; Neocezareea: 12]

CANONUL 8

Copiii câţi se vor naşte prin posadnice [ţiitoarea], sau din părinţi de a doua nuntă sau a treia nuntă, având însă viaţa vrednică de preoţie, se fac preoţi419. [sinod 6: 33]

CANONUL 9

Se cuvine preotul a împărtăşi pe cel ce se primejduieşte la moarte, şi după

ce a mâncat.

CANONUL 10

Se cuvine cineva a pleca genunchii pentru sărutare420 duminica şi în toată

Cincizecimea. Însă nu a face şi obişnuitele metanii mari. [sinod 1: 20; sinod 6:

90; Petru: 15; Vasilie: 91]

şi a murit nemărturisit, jertfe de morţi numeşte marele Atanasie întru acelaşi răspuns, pe milosteniile cele ce se dau de rudele lui pentru dânsul.

418Poate desfrânarea aici se înţelege plecarea cea peste măsură, nu la păcatele cele trupeşti şi la îndulcirile

cele de sub pântece, ci la desfătări, şi la mâncări şi băuturi, şi îndulcirile ce se zic ale simţirilor. Fiindcă de s-ar înţelege pentru păcatele cele trupeşti, nu 20 de ani ci un ceas şi o zi este îndestulă să facă pe om nevrednic de preoţie. Şi cu un singur păcat trupesc numai, cu curvia adică, sau cu celelalte. Iar ceea ce zice canonul aici, că sfinţitul Altar este neîntinat, înseamnă că cei ce vor a se preoţi se cade a fi nu numai nepârâţi, ci şi neprihăniţi, adică slobozi şi de păcatele cele uşoare, precum sunt îndulcirile simţurilor.

419Fiindcă după a doua lege: „Nu vor muri fii pentru părinţi, ci fiecare în păcatul său va muri” (cap 24:

16).

420Obişnuitele metanii mari sunt acelea ce se fac în biserică în postul mare, care sunt oprite a se face

duminica (şi sâmbăta după tipicul bisericii. Precum ne învăţăm din tipicul postului mare, întru care întocmai se opresc metaniile sâmbăta şi duminica). Ca unele ce sunt arătătoare a căderii în păcat şi în moarte. Iar cele ce se fac pentru sărutare, precum sunt metaniile acele ce le pun citeţii către cete, sau preoţii şi diaconii ce le pun către Egumen şi arhiereu sărutând mâinile lor, acestea, ca unele ce nu sunt însemnătoare de o taină ca aceasta, se fac şi duminica, şi în Cincizecime.


CANONUL 11

Nu păcătuieşte cineva dacă pentru trei oameni împreună proscomideşte dintru o Prescură421, sau de va aprinde o Candelă.

CANONUL 12

Nu se cuvine preotul a face pecete la sfântul Potir în rugăciunea

Skevofilakiului (adică a Vistieriei celor sfinţite)422.

CANONUL 13

Nu se cuvine preotul a Liturghisi, fără de căldură. Afară însă de mare nevoie, şi de nu s-a aflat acolo nicidecum căldură423.

CANONUL 14

Se cuvine monahul cel ce a lepădat schima (adică chipul cel monahicesc), când se va întoarce şi se va pocăi, să se îmbrace iarăşi cu monahiceasca schimă de care s-a dezbrăcat, fără însă a i se citi iarăşi rugăciunile schimei lui.

CANONUL 15

Se cuvine călugăriţele a intra în sfântul Altar, ca să aprindă lumânări, şi candele, şi să-l măture424. [sinod 6: 69]

CANONUL 16

Nu se cuvine monahii în marele post a face slujbe plugăreşti, ca pentru pricina aceasta, să dezlege la vin şi la untdelemn. Fiindcă acestea sunt isprăvi a lăcomiei de pântece. [apostolesc: 69]

CANONUL 17

Pentru trei pricini este iertat monahului a fugi din mănăstirea sa: 1. De este egumenul eretic. 2. De intră muieri în mănăstire. 3. De învaţă carte copii mireneşti în mănăstire. Fiindcă este cu necuviinţă prin copii aceştia a se arăta celor lumeşti câte se fac în mănăstire. Vezi şi canonul 21 al sinodului al 7-lea. [sinod 7: 21]

421Pentru aceasta şi în Liturghia marelui Vasilie aşa se scrie în numărul multoratic: „Pomeneşte Doamne pe aceia pentru care s-au proadus Darurile acestea.”

422Am zis pentru aceasta la sub însemnarea canonului 21 al sinodului din Laodikia. Şi vezi acolo.

423Poate pentru că nu se află vasul întru care să se încălzească apa, sau pentru vreo altă întâmplare

neapărată oarecare. (Însă se cuvine a şti, că atâta trebuie a se încălzi apa aceea ce se toarnă în sfântul Potir la vremea chinonicului, încât să poată încălzi tot ce este în sfântul Potir, închipuind această căldură pe viaţă; precum şi răceala închipuieşte pe moarte. Şi dar foarte păcătuiesc aceia ce nu înfierbântă apa aşa încât să poată încălzi sfântul Potir.)

424Poate canonul acesta iartă a intra călugăriţele în sfântul Altar, însă nu de obşte la toate bisericile, unde

se află bărbaţi, că aceasta nu se cuvine. Ci în Altarele din mănăstirile lor.


CANONUL 18

Călugării când se află sub canon, se cuvine a mânca împreună cu ceilalţi monahi, şi împreună a se ruga. Şi binecuvântare a mânca, adică Anaforă [antidoron], împreună cu mărturisirea lor425.

CANONUL 19

În postul sfinţilor apostoli, şi a sfântului Filip (adică al Naşterii Domnului) se cuvine monahii cei ce şed în monastire, a mânca odată pe zi miercurea şi vinerea. Iar monahii câţi se află în slujbe, să mănânce de două ori, după la şaselea ceas şi seara.

CANONUL 20

Călugăriţa de se va strica de oameni barbari şi fără rânduială, şi viaţa cea mai dinainte ar fi fost curată, să se canonisească numai patruzeci de zile a nu se împărtăşi. Iar dacă viaţa ei cea mai dinainte a fost întinată, ca o preacurvă se canoniseşte, adică trei ani a nu se împărtăşi, după canonul 13 al postnicului. [Grigorie Neocezareea: 2; Vasilie: 49]

CANONUL 21

Cel ce, temându-se a nu-l lua la oaste, s-a după oarecare viclenie, s-ar îmbrăca în schima monahilor, batjocorindu-o pe ea, acesta dezbrăcându-se de chipul monahicesc, după ce a trecut frica, şi după făţărnicia aceasta şi viclenia, să se canonisească 120 de zile a nu se împărtăşi.

CANONUL 22

Dacă un ieromonah tânăr ar sluji la călugăriţe, liturghisind şi împărtăşindu-le pe ele, nu se cuvine a ne împărtăşi de la el cu dumnezeieştile Taine426.

CANONUL 23

Nu se cuvine egumenul a scoate cuculion (sau potcapul) călugărului şi supusului său, şi aşa a-l goni din mănăstire427.


425Iar canonul al 10-lea al lui Nicolae deşi zice că acei câţi sunt opriţi de dumnezeiasca Împărtăşire, nici Anaforă să mănânce. Dar însă poate că aceştia se iartă de canonul acesta să mănânce Anaforă, pentru mărturisirea lor, precum am zis la al 8-lea canon al lui Teofil, măcar că nu se împărtăşesc cu Dumnezeieştile Taine ca unii ce sunt sub canon. Poate însă că amândouă se lucrau la deosebite locuri în vremea de atunci.

426Această canonisire i s-a dat lui cu chip îngrozitor, pentru ca să se lase de slujba aceasta vrednică de prihănire şi smintitoare. Că noi suntem datori a ne împărtăşi şi de la preotul acela pe care l-am vedea cu

însuşi ochii noştri că păcătuieşte păcate trupeşti.

427Pentru aceasta şi prezbiterul muntelui Pilusiul s-a înfruntat pentru că a scos cuculioanele oarecăror

schiteni, care au fost făcut nerânduieli. (Şi vezi la Everghetinos foaia 593.) Iar marele Pahomie deşi s-a gătit să scoată cuculiul lui Silvan ucenicului său, precum se vede la viaţa sa, dar poate aceasta numai după arătare, şi după îngrozire, şi nu cu adevărul o a făcut. Că se cuvine cei ce smintesc frăţimea să se izgonească (şi vezi la Everghetinos foaia 1098), dar nu şi să resformăluiască.


CANONUL 24

Nu se cuvine a băga cineva în casa sa pe monahul acela ce va lepăda sfânta schimă, şi nu se îndreptează; nici să-l heretisească cineva. [sinod 4: 7, 16; Neokesaria: 12]

CANONUL 25

De va fi cineva bolnav, şi va cere a se boteza, sau a se călugări, se cuvine fără de întârziere de timp să-i dăm Darul botezului, şi al chipului monahicesc, şi să nu-l oprim. [Neokesaria: 12]

CANONUL 26

Nu se cuvine monahul a liturghisi fără a purta mantie428.

CANONUL 27

Se cuvine duhovnicescul părinte, pe cei ce mărturisesc lui păcate ascunse, să-i oprească adică de dumnezeiasca Împărtăşire, însă să-i lase să intre în lăuntru în biserică, şi să nu arate păcatele lor, ci să-i sfătuiască cu blândeţe să rămână întru pocăinţă şi în rugăciune, şi să iconomisească canonisirile ce se cuvine fiecăruia, după proalegerea sa.

CANONUL 28

Preacurvarii şi cei ce păcătuiesc cu dobitoace, şi ucigaşii, şi alţii de acest fel, deşi vor mărturisi păcatul ce l-au făcut, de bună voia lor, fiind ascuns la cei mulţi, se opresc de dumnezeiasca Împărtăşire, şi primesc canonul păcatelor lor. Intrând însă în biserică, să stea până la rugăciunea celor ce se catehisesc, şi apoi să iasă. Iar de sunt arătate păcatele lor la alţii, atunci se canonisesc după legile bisericii. Adică a nu intra în biserică, ci a sta cu ceata celor ce se tânguiesc afară de uşa bisericii, şi cu a celor ce ascultă în Portic (Nartică).

CANONUL 29

Dacă vreun om lumesc cu voia sa îşi va mărturisi păcatele sale, duhovnicescul părinte poate a-i face lui iconomie.

CANONUL 30

Cu slobozenia arhiereului, şi preotul face stavropighion (adică înfigere de

Cruce). Vezi şi pe cel 31 apostolesc.


428Precum se obişnuieşte a se face în sfinţitele mănăstiri ale Atonului, şi la cele domnitoare [kiriacale] ale schiturilor, sfinţitele slujbe la care nu este trebuinţă de felon, a le săvârşi ieromonahii cei de acolo îmbrăcaţi cu mantia, la rugăciunea cea de seară, şi la cea de dimineaţă, şi la alte sfinţite Lucrări. Că Liturghia (adică Slujba) se numeşte şi fiecare sfinţită lucrare, după canonul al 3-lea al sinodului din Antiohia.

CANONUL 31

Nu se cuvine vreun preot a împărtăşi pe cei ce iau dobânzi. Nici a mânca împreună cu ei, de vor stărui întru această nelegiuire.

CANONUL 32

Se cuvine monahii a ajuna în miercurea şi vinerea săptămânii brânzei, şi după ce se va sfârşi preasfinţita Liturghie (că se făcea atunci cea mai înainte sfinţită întru aceste zile, precum şi Simeon al Tesalonicului aceasta o zice. Şi vezi pe cel 49 al celui din Laodikia) să mănânce brânză, oriunde s-ar afla petrecând, adică oriunde s-ar întâmpla a fi, spre surparea eresului iacovitenilor şi tetradiţilor429.

CANONUL 33

Cel ce are posadnică, şi nu voieşte nici a o lăsa, nici a se cununa cu ea ca cu muierea sa, nu se cuvine a-i primi proaducerile ce aduce la biserică, pe a cărei legi prin fapte le ocărăşte şi le defaimă.[apostolesc:17; Anghira: 25; Teologul: 8]

CANONUL 34

Dacă vreun monah va lepăda sfântul chip, şi va mânca carne, şi va lua muiere, se cuvine unul ca acesta a se anatematisi, dacă nu se va întoarce, şi cu sila să se îmbrace în schima monahicească, şi să se închidă în lăuntru în mănăstire. [sinod 4: 7, 16]

CANONUL 35

Cel ce măcar numai odată de a curvit, nu se cuvine a se face preot, chiar de a şi lăsat păcatul. Că zice marele Vasilie, că unul ca acesta chiar şi morţi de ar învia, preot nu se face.

CANONUL 36

Când zice apostolul: „De va fi vreun frate numit curvar, cu unul ca acesta nici a mânca împreună” (1 Corinteni 5: 11). Se vede că zice nu cu acela pe care îl ştie unul sau doi, că curveşte. Ci cu acela ce-l ştiu toţi că curveşte, şi ca cu unul ca acesta ce de toţi se numeşte. Fiindcă câte păcate se fac cu neruşinare şi


429Canonul acesta se cuprinde şi în Tipic la rânduiala săptămânii brânzei la capul 27 care, de voim scumpătatea, şi nu facem har pântecelui după Kitrus, trebuie a se înţelege, precum se înţeleg şi dezlegările cele pentru arţivurie. Adică a se păzi acolo, unde se află iacoviteni, adică armeni şi tetradiţi, şi nu unde nu se află. Pentru aceasta şi oarecare sinodicească desluşire pentru osebite capete, se află păzite în manuscrise, care şi aceasta o cuprinde: „Se cuvine monahii, în mănăstire aflându-se, să postească în săptămâna brânzei, miercurea şi vinerea. De va merge însă vreunul aiurea, şi i se va pune pe masă brânză, să o mănânce. Şi aceasta socotesc că însemnează aceea ce zice canonul oriunde s-ar afla. Adică de s-ar întâmpla afară de mănăstire, şi nu în lăuntru în mănăstire aflându-se. Vezi şi cel 69 apostolesc. De unde se zice însă iacoviteni? Vezi la prolegomena sinodului al 4-lea. Iar tetradiţii, după Vlastar, sunt cei ce nu dezlegau, când serbau Paştile, ci posteau, precum postim noi miercurile, urmând adică iudeilor celor ce la paştile lor mănâncă azimă şi păpădie.


obştească sminteală, acelea au şi mai multă pedeapsă decât cele ce se fac întru ascuns.

CANONUL 37

De va naşte muierea, şi pruncul se primejduieşte să moară, fiind de trei, sau de cinci zile, pruncul adică să se boteze, dar altă muiere botezată şi curată se cuvine a apleca pe prunc. Şi maica lui nici se cuvine a intra acolo unde este pruncul, nici măcar a-l apuca în mâini, până ce desăvârşit se va curăţi după 40 de zile, şi va lua de la preot rugăciunea430.

Sunt însă şi alte 7 canoane acestea mai de jos, care manuscrisele cărţi ale muntelui nu se află, iar tomul al 2-lea al practicalelor, foaia 918, ş în cartea ce se numeşte Ghiur Grecorum, foaia 196, în cele tipărite sunt scrise.

CANONUL 1

Nu se cuvine cineva fără nevoie şi silă a umbla în ziua duminicii.

CANONUL 2

Nu se cuvine a primi noi apocalipsul lui Pavel, şi cele ce se zic

Vrontologhia, şi Selinodromia431 şi Calandaloghia432. Fiindcă sunt necurate.

CANONUL 3

Nu se cade să primim apocalipsul lui Esdra, şi al lui Zosima, şi cele două mucenii ale sfântului Gheorghie. Şi muceniile cele două ale sfinţilor mucenici Kirik şi Iudita, şi cartea lui Marcu433, şi a lui Diadoh434, fiindcă acestea sunt lepădate şi neprimite.


430Canonul acesta, precum mai înainte am zis, în oarecare manuscrise nu se află, iar întru unele se află. Deci de are chip muierea ce a născut pe prunc, se cade a se păzi rânduiala aceasta. Iar de nu are chip a găsi pe alta să-l aplece, se iartă şi însăşi maica, măcar necurată fiind, a apleca pe prunc, precum zice Petru hartofilaxul. În răspunsul 20 foaia 1003 în tomul al 2-lea al practicalelor.

431Selinodromia (adică drumurile lunii) trebuie înţelegem aici nu pe cele ce povestesc pentru fireasca mişcare, şi naştere, şi creştere, şi micşorarea lunii. Ci pe cele ce spun, că de se va întâmpla a fi luna

dreaptă, însemnează biruinţă, iar de va fi culcată, însemnează bătălie. Şi de obşte mişcările şi faptele cele

de voie ale oamenilor mai înainte le vrăjesc din felurile închipuirii lunii.

432Şi calandaloghia încă, se cade a se înţelege oarecare mai înainte vestiri, ce se fac în calande, adică la

începuturile lunilor.

433Cartea Marcu ce se zice aici, este a ereticului Marcu aceluia, ce se trăgea din eresul Gnosticilor

[cunoscătorilor], de la care s-au numit marcoşi următorii lui. Care se îndeletniceau a număra literele numelor, şi prin acelea a afla oarecare înţelegeri şi priviri subţiri. Despre acestea vorbeşte sfântul Epifanie în cele asupra eresurilor. Şi nu carte cuviosului Marcu Sihastrului. Nicidecum! Că acesta este Sfânt, serbându-se în 5 martie. Şi cartea lui şi conscriptele se laudă şi de Preasfinţitul Fotie, în miriovivlon; şi de Nikifor Calist în tomul al 2-lea cartea 14 cap 53 al bisericeştii Istorii.

434Cartea lui Diadoh nu sunt cele 100 de capete ce se află în filocalie, nicidecum! Că acestea sunt drept

slăvitoare şi primite. Ci este o teorie (adică privire cu mintea) ce se află în manuscripte, şi deasupra scrisă în numele lui Diadoh, întru care se poartă oarecare subţiri noime, şi străine în auzirile celor mulţi, şi cu anevoie de primit. Pentru măreţia şi străinătatea noimelor (adică a înţelegerilor).


CANONUL 4

Nu se cade a lucra cineva în Săptămâna luminată435, nici a cânta „Fericiţi cei fără prihană…” în sâmbăta săptămânii cei slobode436. Nici se cade a păzi cineva joile437.

CANONUL 5

Cel ce va omorî pe tatăl său de bună voie, să se canonisească 35 de ani.

CANONUL 6

De nevoie, şi monahul prost şi nepreoţit botează copil, aşişderea şi diaconul.

CANONUL 7

Pruncii cei nebotezaţi, când nu este de faţă preotul, se cade a-i boteza oricine s-ar întâmpla, măcar şi însuşi tatăl lor, sau altul orice fel de om, numai să fie creştin. Şi nu păcătuieşte.

Întrebări ale oarecăror monahi ce se nevoiau afară din cetate. Şi răspunsuri la ele de la sfântul sinod cel în Constantinopol, fiind patriarh Nicolae, şi împărăţind Alexie Comnino.

ÎNTREBAREA 1

Cuvinese a intra monahul în sfântul Altar? Că aceasta o opreşte canonul 69 şi cel 35 al sinodului al 6-lea, care nu iartă a cânta, sau a citi în amvon vreunul ce nu are pecete, sau vreun monah. Asemenea şi cel al 15-lea al sinodului din Laodikia, şi 14 al celui al 7-lea.

RĂSPUNS

A face monahul slujbele citeţului în Amvon, fără de hirotesie, este oprit, iar a intra în sfântul Altar, ca să aprindă luminări şi candele, monahul care întru nici un păcat este vinovat, socotesc că nu se cade a se opri, pentru cinstea monahicescului chip438.


435Pentru aceasta la Moscova în toată Săptămâna luminată nu lucrează, ci în fiecare zi fac litanie.

436Adică a nu se cânta „Fericiţi cei fără prihană…” dimineaţa în sâmbăta săptămânii luminate, precum se cântă în celelalte sâmbete. Că în săptămâna luminată psaltirea nu se citeşte. Iar slobodă au zis pe

săptămâna luminată, ori pentru că este la toate de dezlegat, ori pentru că sâmbăta aceasta este

slobozitoare, adică cea mai de pe urmă zi a săptămânii, întru care zi se sloboade săptămâna.

437Obicei a apucat a se ţine, şi până în ziua de astăzi se ţine, atât la armeni cât şi la creştinii cei de la

Răsărit, a nu lucra în toate joile, de la Paşti până la joia Înălţării. Poate pentru cinstea joii aceleia, pentru aceasta porunceşte canonul acesta, să nu păzească cineva de aici înainte joile acestea. Acest obicei, pentru lenevirea şi nepurtarea de grijă a preoţimii celei din Moldovlahia se urmează şi acolo, că ţin toate joile acestea până în ziua de astăzi, mai mult decât duminicile. Iar la răsărit au spus oarecare procopsiţi răsăriteni, că nici din dreptslăvitorii creştini, nici din Armeni le ţine cineva acestea.

438De nu este însă cineva monah, ci sub ispitire (precum se zice în mănăstirile noastre frate, adică

îmbrăcat în haine negre, după tâlcuirea lui Zonara la canonul 30 al lui Vasilie. Ori în haine lumeşti, după


ÎNTREBAREA 2

Cuvine-se cineva a nu pleca cineva genunchii sâmbăta, precum nu pleacă

duminica şi în Cincizecime?


RĂSPUNS

De canon aceasta nu s-a oprit439. Cei mulţi însă fiindcă sâmbăta nu urmează ajunare, prin urmare nici genunchi pleacă.

ÎNTREBARE 3

Cuvine-se să postim Postul lui August?

RĂSPUNS

A fost mai înainte Postul lui August, apoi s-a mutat ca să nu cadă împreună cu posturile celor de alt neam, care le fac într-această vreme. Însă şi acum mulţi oameni postesc postul acesta440.

ÎNTREBAREA 4

Cuvine-se a se împărtăşi cel ce se îndrăceşte? Pentru că Timotei într-alt chip a zis. Şi dumnezeieştii apostoli într-altul, şi cei mai din urmă întru altul.

RĂSPUNS

De pătimeşte cineva de negru venin, aşa de mult, încât se pare din aceasta că este îndrăcit, nu se opreşte de a se împărtăşi. Iar de cu adevărat se îndrăceşte cineva, nu poate a se împărtăşi. Pentru că nici o împărtăşire are lumina cu întunericul441.

ÎNTREBAREA 5

De se cade preotul a mânca cu ne osebire şi cum voieşte cele în biserică aduse, prescuri adică, ori şi altele. Şi de se cuvine a le mânca ca pe o pâine de obşte. Şi ce se cade să facă când prescurile şi cele ca acestea s-ar aduna multe?

RĂSPUNS


Valsamon. Ori cu hainele mănăstirii, şi nici desăvârşit cu mireneşti, nici cu călugăreşti, precum zice Casian, foaia 156 la Everghetinos, precum şi la sfântul Munte acum, şi în mănăstirile noastre li se face cercare), aceştia ce sunt sub ispitire, nu pot intra în sfântul Altar, precum tâlcuieşte Valsamon.

439Nu tot ce nu este oprit însă şi se iartă, după porunca legii, precum zice Valsamon.

440Iar când s-a mutat postul acesta şi de care sinod, zice Valsamon că nu este cunoscut. Însă s-a făcut

întrebare pentru postul acesta, înaintea împăratului Manuil Comnino, şi a lui Luca patriarhului, şi s-au legiuit sinodiceşte ca să se facă postul acesta şi pentru că sinodul cel împreună cu Nicolae au zis că se face acesta, şi pentru că tomul unirii îl pomeneşte. Vezi şi la cel 3 al Neokesariei.

441Toţi cei ce se îndrăcesc însă, ajungând la sfârşitul vieţii lor, se împărtăşesc, precum zice Valsamon.

Însă precum cel supărat de veninul cel negru dacă huleşte, nu se cuvine a se împărtăşi. Asemenea şi cel ce se îndrăceşte de nu huleşte, se împărtăşeşte, după canonul 3 al lui Timotei.


Părţile ce rămân din prescura ceea ce s-a înălţat, nu se cade a se mânca întru alt loc, fără numai în biserică, până ce se vor cheltui toate, oricâte ar fi. Iar părţile ce rămân din celelalte prescuri, care nu s-au înălţat, se cuvine a se mânca şi afară de biserică, însă nu cu lapte şi cu brânză şi cu peşte, ca o pâine obştească. Ci singure, fără de altă mâncare442.

ÎNTREBAREA 6

De s-ar tunde cineva monah ori în ce loc ar fi. Apoi se vatămă acolo sufleteşte. Şi vrând a se duce de acolo pentru vătămare, ar lua legătură de la proestos să nu fugă, ce trebuie a face: să defaime sufleteasca vătămare ce se face, ori să defaime legătura proestosului?

RĂSPUNS

Se cade mai întâi să spună proestosului pricina, de care se vatămă443. Şi dacă în vătămarea aceasta şi sufletească primejdie este arătată, trebuie a fugi de acolo, şi a nu purta grijă de legătura proestosului.

ÎNTREBAREA 7

Dacă cumva murind vreun egumen, a lăsat alt egumen în locul său, dându-i legătură a nu se duce din mănăstirea aceea. Apoi moştenitorul acesta al egumenului aceluia, mustrat de conştiinţa sa ca un slab şi neputincios de a ocârmui mănăstirea, s-ar duce. Ce trebuie dar să facă acesta pentru legătura aceea?

RĂSPUNS

Legătura aceasta este fără cuvânt, şi pentru aceasta este şi neputincioasă. Drept aceea, acel legat, se dezleagă, de va merge la arhiereu, şi îşi va arăta ale sale.

ÎNTREBAREA 8

Preotul cel ce se va caterisi pentru ale sale canoniceşti vinovăţii, sau de voia sa se va lăsa de preoţie, mustrat fiind de conştiinţa sa, se cuvine a zice:

„Bine este cuvântat Dumnezeul nostru…”? Sau, „Hristos adevăratul

Dumnezeul nostru…”? Sau a tămâia cu tămâietoarea, sau a se împărtăşi în

442Iar pentru ce se zice, prescura ce s-a înălţat, este pricina aceasta, că dintru aceea se scoate Mielul, care şi chiar se numeşte prosfora [proaducere] (adică prescurea), după Evhologhion. Şi prescure înălţată (poate pentru că pâinea aceea ce se scoate din ea se înalţă în vremea chinonicului. Ori şi pentru că singură aceasta dintre celelalte se înalţă, adică se cinsteşte, pentru Mielul cel scos dintr-însa) precum zice la tâlcuirea acestui canon şi Valsamon, şi sfărâmiturile cele ce prisosesc din ea, în loc de dar se numesc (adică după limba greceasca Antidoron) care are închipuirea feciorescului trup, după sfântul Ghermano.
443Se înţelege, că de nu va îndrepta proestosul sminteala şi pricina vătămării, poate monahul a ieşi. Însă
trebuie a se îngriji spre a se dezlega de legătura proestosului său, şi de nu va voi acela a-l dezlega, trebuie să meargă la arhiereul locului să-l dezlege, şi nu la altul. Precum şi canonul 32 apostolesc hotărăşte. Căci, nimeni pe sineşi nu se poate dezlega.

sfântul Altar444?
RĂSPUNS
Ba. Toate acestea nu se cuvine a le lucra, nici unul, nici altul. Ci se va rândui în locul mirenilor445.
ÎNTREBAREA 9
Ce vrea să zică ceea ce zice marele Vasilie la certările cele mici. După măsura şi osebirea greşealei. Adică aceasta: Fie de la binecuvântare? [Teofil: 8; Nikifor: 18]
RĂSPUNS
A se lipsi cineva de binecuvântarea ceea ce se dă în biserică446.
ÎNTREBAREA 10
Cuvine-se a mânca prescuri înălţate cei ce sunt opriţi a nu se împărtăşi? [Teofil: 8; Nikifor: 18]
RĂSPUNS
În viaţa sfântului Teodor Sikeotul aflăm scris, că sunt opriţi unii ca aceştia şi de a mânca acest fel de prescuri (adică Anaforă). Citeşte şi pe cel 18 al lui Nikifor.
ÎNTREBAREA 11
Se cuvine a canonisi cineva pe cei ce se pocăiesc, după canoanele postnicului?
RĂSPUNS

444Vezi ce zice această canonicească întrebare, că se cuvine cineva a se lăsa de preoţie de bună voie, nu însă fiecum, nu din lenevire, nici din părută evlavie. (pentru că cel ce cu un chip ca acesta se va paretisi, va da cuvânt lui Dumnezeu pentru nelucrarea sa, după canonul 88 al marelui Vasilie, şi după întrebările
10, 11, 12, 13 ale lui Simeon al Tesalonicului. Căci, cel ce se va hirotoni canoniceşte, după acelaşi Simeon, se cade a fi sârguitor şi silitor la cele dumnezeieşti, şi nu leneş pentru păruta evlavie.) Ci pentru că îl mustră conştiinţa sa. Negreşit ca pe un nevrednic, şi ca pe unul ce a căzut în vinovăţie canonicească, şi caterisitoare de preoţie. Că unul ca acesta bine face paretisindu-se, ca cu lesnire să tragă asupra sa mila lui Dumnezeu, şi să nu aprindă urgia Lui asupra sa, precum zice Hrisostom în cuvântul al 3-lea pentru preoţie.
445Din răspunsul acesta canonicesc, şi orbilor li se face arătat că cei ce s-au caterisit de preoţie pentru
vinovăţii arătate, sau de sineşi s-au paretisit (mărturisindu-se la duhovnicesc părinte) pentru păcate ascunse şi caterisitoare de preoţie, aceştia nu pot lucra nici o sfinţită lucrare. Căci cum pot a se săvârşi acestea, de vreme ce la acestea trebuie mai întâi a zice: „Bine este cuvântat Dumnezeul nostru…”, şi a sfârşi cu „Hristos adevăratul Dumnezeul nostru…” (adică a face sfârşit). Iar acestora nu se iartă a le zice acestea; nici în Altar a se împărtăşi. Ci după Valsamon la tâlcuirea canonului acestuia aducând canonul al
9-lea al sinodului celui din Neokesaria, zice că, unii ca aceştia se lipsesc de sfinţita lucrare cea din Altar,
dar să lucreze cele ce se cuvin clericilor celor afară de Altar, adică, citeţilor, cântăreţilor, şi învăţătorilor.
446Blagoslovenia aceasta nu este ceea ce se zice anaforă, am zis la canonul 8 al lui Teofil, şi la 18 al lui
Nikifor. Iar Valsamon zice că blagosloveniile bisericeşti sunt, toate cele ce se dau, sau se fac de episcopi,
şi de prezbiteri în biserică, spre întărirea norodului.

Canoniceasca (carte) aceasta fiindcă întrebuinţează mult compogorământ, a pierdut pe mulţi. Pentru aceasta cei ce au cunoştinţa binelui, şi nu-l păzesc pe acesta, trebuie a se îndrepta447.
ALĂTURARE
De lipsă era să adăugăm în această carte, şi osebită oarecare învăţătură către duhovnicul, despre taina mărturisirii. Asemeni şi osebită sfătuire către cel ce se pocăieşte, cu ce chip se cuvine a se mărturisi şi a se pocăi. Dar fiindcă o învăţătura ca aceasta, şi o sfătuire de acest fel sârguindu-ne noi mai înainte, le-am făcut, şi le ştim acum tipărite cu Darul lui Hristos, împreună cu canoanele dumnezeiescul postnic. Pentru aceasta de prisos am socotit, de a mai tipări şi aici a doua oară. Drept aceea cei ce vor căpăta pe acesta, să se sârguiască cu tot chipul a dobândi şi cartea aceea numită Exomologhitarion [carte de mărturisire]. Pentru că cu adevărat este prea de nevoie şi prea folositoare de suflet. (aceasta se află şi pe limba noastră cea românească tălmăcită şi tipărită.)
„Om, om, la nici o rudenie de ale trupului său să se apropie, ca să-i descopere ruşinea, zice Domnul”. (cartea Leviticon 18: 6)
(Această zicere nu cuprinde numai pe rudeniile cele din sânge, ci şi pe cele din cuscrie. Că trup al bărbatului este muierea, şi dimpotrivă, bărbatul al muierii, după ceea ce zice: „Deci nu mai sunt doi, ci un trup”. Şi prin urmare, rudele şi casnicii muierii, sunt rude şi casnici şi ai bărbatului ei, pe care a-i lua întru nuntă din cuscrie nu poate. Asemeni şi rudele bărbatului, sunt rude şi ale muierii sale, pe care din cuscrie a-i lua întru însoţire nu poate, precum marele Vasilie tâlcuieşte aceasta în canonul său 87.)
„Legătură spre nuntă omenească a opritei rudenii, de se va vădi că s-a făcut, ca întru păcatele omeneşti va primi certările preacurvarilor.” (Vasilie canon 68)

447Despre canoanele Postnicului, zice Valsamon aşa. Vedem că cei mai mulţi din duhovnici cu aceste canoane canonisesc pe cei ce se mărturisesc. Iar aceasta ce zice răspunsul: „Cei ce au cunoştinţa binelui, şi acesta nu-l păzesc, trebuie a se îndrepta”, însemnează după Valsamon că: Ia aminte dar o duhovnice, să faci după mântuitoarea sfătuirea aceasta, şi să nu întrebuinţezi mult compogorământ la cei ce ţi se mărturisesc, temându-te de pilda ce citim în istorii. Că un boier apropiinduse să moară, a chemat pe un gramatic ca să-i scrie diata. Şi după altele, i-a zis: voi ca trupul meu să se dea pământului, că dintr-însul s- a făcut. Iar sufletul meu, să se dea diavolului, pentru că este al lui. Acestea auzindu-le gramaticul, a rămas uimit, şi nu voia a mai scrie. Atunci mâniindu-se bolnavul, îi zice iarăşi: „Sufletul meu trebuie a-l lua dracii, şi sufletul muierii mele, şi sufletele copiilor mei, şi sufletul duhovnicului meu. Sufletul meu pentru că cu nedreptate am răpit lucruri străine, şi le-am ţinut. Al muierii mele, pentru că ea la aceasta m-a îndemnat. Al copiilor mei pentru că vrând a-i face avuţi, am nedreptăţit. Şi al duhovnicului meu, pentru că afară de lege m-a iertat, şi niciodată n-a sfătuit, nici m-a mustrat. Şi acestea zicându-le şi-a dat sufletul (la teatron politicon foaia 353).

ÎNVĂŢĂTURĂ ÎN SCURT ÎMPREUNĂ ŞI AMĂRUNŢITĂ DESPRE ÎNSOŢIRI, ADUNATE DE LA DEOSEBITE LOCURI448
De vreme ce sfinţitele canoane cele apostoleşti, sinodiceşti şi părinteşti, în multe părţi pomenind despre legiuitele şi nelegiuitele nunţi (apostolesc: 19; sinod
6: 3, 54; Neokesaria: 2; Vasilie: 23, 27, 28, 68, 76, 77, 78; Timotei: 11; Teofil: 5,
13), cer ca să fie unită cu dânsele şi ştiinţa cea pentru căsătorii. Pentru aceasta şi noi am judecat a fi cu drept cuvânt, ca după tâlcuirea sfinţitelor canoane să aşternem în deosebit loc, spre mai luminata înţelegere a celor mai proşti, o prea scurtă împreună şi amărunţită învăţătură, atât a nunţilor celor iertate de legi, cât şi a celor oprite, fiind aceasta de nevoie şi de obşte la toţi, iar mai ales la sfinţii arhierei, şi la duhovnici, şi la preoţi, care au datorie a cerceta cu scumpătate despre acestea. arhiereii adică, când dau voie, iar duhovnicii, când mărturisesc, şi preoţii, când cu sfinţenie binecuvintează nunţile, după canonul 11 al lui Timotei. Ca nu amestecând sângiuri rudeşti, să cadă în preagreu păcat. Deci rudenia îndeobşte se desparte, în cinci, în cea din sânge, adică în cea dintru un neam. În cea din cuscrie, adică în cea din două neamuri. În cea din trei neamuri, în cea prin sfântul botez. Şi în cea prin înfiere (adică prin punere de fiu), despre care în deosebi vom zice. Însă mai înainte de a începe, bine este să punem aici ca pe nişte socotinţe, 9 oarecare, care de obşte se privesc la fiecare rudenie. Adică 1. Că dreptăţile rudeniei întocmai se privesc şi la bărbaţi, şi la muieri. 2. Că la nunţi se caută, nu numai a fi iertate de legi, ci a avea şi cinstirea, şi buna cuviinţă449. 3. Că unde neamurile [ghenurile] şi numirile neamurilor se tulbură [amestecă], acolo nunta este neobişnuită şi nelegiuită450. 4. Că bărbatul către muierea sa, cum şi muierea către bărbatul său nu este nici o spiţă451. 5. Că întru o faţă nu se priveşte spiţă cândva, ci numai între două. 6. Că legile şi spiţele cele pentru nunţi trebuie a se păzi şi între fii cei născuţi din curvie. Că pedepsesc legile pe rudeniile cele din curvie împreunându-se unii cu alţii, precum pedepsesc şi pe rudeniile cele ce se împreună fiind din legiuite nunţi, după Vlastar (Litera P cap 18). 7. Treptele cele pentru rudenii trebuie a se păzi şi la logodna cea desăvârşit şi legiuită. Drept aceea de va muri cineva având logodnică, nu o ia pe ea rudele mortului logodnic, cele oprite, ca şi la nuntă. Şi vezi capul 11 despre logodnă. 8. Rudirea ţine şi la cel însurat, ce a murit însă mai înainte de a se împreuna cu muierea sa. Că nu împreunarea, ci săvârşirea rugăciunii face pe nuntă, după Valsamon şi Vlastar, şi după legişti. 9. Cum că rudenia încă se ţine şi la cei ce păcătuiesc bărbat cu bărbat. După Preasfântul patriarh Luca, ce zice că cei ce au păcătuit unul cu altul, unul pe sora altuia a o lua

448Învăţătura aceasta mai ales s-au adunat din cartea ce se numeşte Ghiur, adică legiuire grecoromană.
449Vezi şi pe Vasilie al Ahridonului aceasta zicând (309 a aceleiaşi cărţi) şi Vlastar (la litera 2).
450Această zicere de socotit, numitul Vasilie (la acelaşi loc) şi Vlastar (la litera 2) şi preasfântul patriarh
Sisenie (foaia 199 a cărţii Ghiur Grecorum), zic că este chiar a marelui Vasilie, care la sfârşitul canonul
87 nu voieşte a se face amestecare numelor la căsătorii, că aceasta, zice, este afară de fire, care, neamestecate păzeşte numirile neamului. Că zice: „Din care rudire numesc pe cei ce s-au născut? Fraţi pe unul altuia, sau nepoţi îi numesc? Că amândouă li se potrivesc lor pentru amestecare.”
451Armenopolul cartea 4 titlul 6.

nu poate.
Cap 1 despre rudenia cea din sânge. Adică cea dintru un neam.
Rudenia cea din sânge se desparte în trei, în suitori, pogorâtori şi în lăturaşi. Şi suitori sunt născătorii, moşii şi strămoşii. Iar pogorâtori sunt fii, nepoţii şi strănepoţii, şi ceilalţi. Iar lăturaşi sunt fraţii, unchii adevăraţi, şi nepoţii [de frate şi de moşi]452, veri primari, unchi mici şi nepoţi, veri al doilea, şi ceilalţi pe rând. Deci suitorii, şi pogorâtorii, adică rudeniile cele întru adânc [fundamentale], nici odinioară se iau, fiindcă nu ajunge viaţa lor până la a opta spiţă453. Că nici un om viază ca să ia pe a şaptea nepoată a sa, cu care este de spiţa a opta. Iar cei din laturi, adică lăturaşi, al căror nunţi sunt oprite, sunt acestea.
OPRITE
1. Fratele nu poate lua pe sora sa, ori dintr-un tată şi dintru o maică, ori numai dintru o parte, ori din curvie, sau din împotrivă. Pentru că este spiţa a 2-a.
2. Adevăratul unchi nu poate lua pe adevărata nepoata sa (adică pe fiica fratelui său, sau a surorii sale) sau din împotrivă, că este de spiţa a 3-a.
3. Unchiul cel mare nu poate lua pe nepoata (adică pe fiica adevăratei nepoatei sale, sau adevăratului nepot), sau din împotrivă, că este de spiţa a 4-a.
4. Vărul primar nu poate a lua pe vara primară a sa, că este de spiţa a 4-a.
5. Unchiul cel mare nu poate a lua pe fiica nepoatei sale celei mari, pentru că
este de spiţa a 5-a.

452În trei feluri se zic unchii către nepoţi, adevăraţi, mari şi mici. Şi adevăraţi sunt, fraţii tatălui meu, sau ai maicii mele. Iar mari sunt fraţii moşului şi ai moaşei mele. Iar mici verii primari ai născătorilor mei. Asemenea şi nepoţii, adevăraţi se zic, fii fratelui meu, iar mari nepoţii fratelui meu (care se zic şi răsnepoţi, ca unii ce sunt născuţi din micul nepot). Iar mici, copii vărului primar al meu. Se zic însă unchi şi veri al doilea, către copii verilor al doilea al lor ai lor, şi aceia către dânşii nepoţi.
453Spiţele nunţii s-au numit de la treptele scării, după Dimitrie Homatinon episcopul Bulgariei (foaia 312
a cărţii Ghiur Grecorum) şi după Valsamon. Căci, precum prin treptele scării începând de jos, ne suim până la vârful scării, şi iarăşi de acolo prin aceleaşi ne pogorâm, cu asemenea chip prin sângele nunţii, ne suim până să aflăm rădăcina şi începutul neamului, şi iarăşi de acolo prin ele ne pogorâm. Iar spiţe când zicem aici, pe naşteri le zicem. Fiindcă fiecare naştere este o spiţă, după acelaşi Dimitrie (la acelaşi loc). De pildă: tatăl către fiul său este o spiţă, pentru că una este şi naşterea cea de către dânsul. Fratele cu alt frate al său sunt două spiţe, măcar ar fi gemeni. Căci, prin două naşteri iese. Verii primari sunt patru spiţe, pentru că cu patru naşteri s-au născut. Şi aşa pe rând. Drept aceea, cel ce voieşte cu lesnire a afla spiţele, trebuie a socoti două lucruri. Mai întâi să găsească rădăcina şi începutul neamului. Şi al doilea să numere neamurile [ghenurile], şi câte sunt acestea, atâtea sunt şi spiţele. Adică, de voieşte cineva a găsi, a câta spiţă este adevăratul unchi, cu adevăratul nepot, adică cu fiul fratelui său, găseşte mai întâi pe tatăl, sau pe maica, a amânduror fraţilor, şi fiindcă dintr-însul sau dintr-însa cu două naşteri s-au născut amândoi fraţii, iată că două naşteri sunt, şi două spiţe. Şi fiindcă iarăşi fiul fratelui său cu o naştere s-a născut din acela, iată şi aceasta o naştere, face o spiţă. Şi dar aceste trei naşteri împreună alcătuiesc trei spiţe. Aşa verii al doilea sunt de spiţa a 6-a, pentru că de la întâia rădăcină a neamului, adică de la tatăl celor doi fraţi, până la verii al doilea, şase naşteri au mijlocit. Aşa şi verii al treilea, sunt de spiţa a opta, pentru că de la întâia rădăcină a fraţilor, până la verii al treilea, opt naşteri au mijlocit. Că pentru aceasta, şi rudenia aceasta din sânge se zice, pentru rudele cele după aceasta, întru o rădăcină a neamului, şi într-un tată se încheie, din care şi spiţele acestea îşi au începutul, şi iarăşi la dânsa se încheie. Aşa făcând şi numărând naşterile, cu lesnire vei afla şi spiţele.

6. Unchiul cel mic nu ia pe mica nepoata sa (adică pe fiica vărului primar) că
este de spiţa a 5-a.
7. Unchiul cel mic nu ia pe fiica micii sale nepoate (adică pe nepoata verii sale preamare) că este de spiţa a 6-a.
8. Unchiul cel mare nu ia pe nepoata nepoatei sale celei mari (adică a răsnepoatei) că este de spiţa a 6-a.
9. Adevăratul unchi nu ia pe a treia nepoată a adevăratei sale nepoate, că este de spiţa a 7-a.
10. Vărul al doilea nu ia pe a doua vară a sa, că este de spiţa a 6-a.
11. Unchiul cel mic nu ia pe nepoata micii sale nepoate, că este de spiţa a 7-a.
12. Vărul al doilea nu ia pe fiica verei sale al doilea, că este de spiţa a 7-a.454

454Însemnează, că de vreme ce legea în titlul 5 al cărţii 28 din vasilicale la rudenia cea din sânge, au oprit chiar anume de a se face nunţile cele de spiţa a 6-a, şi însă a se face cele de spiţa a 8-a. Iar nunţile cele de spiţa a 7-a le-au tăcut, şi nici le-au oprit, nici le-au iertat; pentru aceasta luând unii prilej din tăcerea aceasta a legii, au hotărât ca nunţile spiţei a 7-a din sânge, de vor întreba mai înainte de a se face, să se oprească. Iar de au apucat a se face mai înainte de a se întreba, să nu se despartă. Iar ce au hotărât aceasta sunt: Alexie şi Neofit patriarhii Constantinopolului, şi Teofan al Ierusalimului. Iar Kir Alexie pe însoţiţii cei ce s-au împreunat mai înainte de întrebare fiind de spiţa a 7-a i-au supus şi canonisirilor. Adică a nu mânca carne în doi ani întregi, şi a nu bea vin miercurea şi vinerea. (Când se întâmplă întru acestea sărbători de dezlegare.) Şi a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine numai la Stăpâneştile Sărbători. (Dar nu şi în celelalte zile, când se Împărtăşesc creştinii cei ce nu au canonisiri.) Iar cum că patriarhii cei mai de sus nu bine au înţeles legea, şi că nu legiuit au iertat a nu se despărţi nunţile cele de spiţa a 7-a se arată întâi, pentru că legea iertând pe spiţa a 8-a la rudenia cea din sânge, neiertând însă pe spiţa a 6-a, din aceste două au iertat, că şi spiţa a şaptea nu este iertată, ca şi cea a şasea, că hotar al iertării au pus pe spiţa a 8-a, care nu trebuie a se călca. 2. Pentru că la aceasta a 7-a spiţă se face amestecare numirilor rudeniei, şi unde se face acest fel de amestecare acolo şi nunta este afară de lege, precum am zis la început. 3. Pentru că spiţa a 7-a nu are atâta lungă stare, precum are ceea ce se iartă a 8-a. 4. Pentru că de se va ierta a
7-a spiţă din sânge, precum se iartă cea din cuscrie, rudenia aceasta din sânge se va socoti asemenea cu
cea din cuscrie. Şi fiindcă acestea mult se deosebesc între sineşi, şi nu este la ele una şi aceeaşi apropiere. Căci, că cea din sânge o rădăcină şi un neam are, iar cea din cuscrie este unirea a două străine neamuri, pentru aceasta dar, spiţa a şaptea la rudenia cea din sânge nu se cade a se ierta, precum se iartă la cea din cuscrie. 5. Pentru că oamenii cei vicleni şi înrăutăţiţi, ştiind că nunta spiţei a 7-a aceasta nu se desparte după ce a apucat a se face, pe ascuns mai înainte de a întreba, face acest fel de nelegiuite nunţi, şi aşa iconomia patriarhilor pomeniţi, s-a făcut materie de nelegiuire. 6. Şi cea mai de pe urmă, pentru că spiţa aceasta a 7-a din sânge, sinodiceşti s-a oprit de preasfântul patriarh Luca, şi de sinodul cel împreună cu el, care a poruncit, nu numai a se opri nunta spiţei a 7-a din sânge, când se va face întrebare, ci şi de au apucat a se face mai înainte de întrebare, negreşit să se despartă, şi desăvârşit să se strice. Şi aşa cu aceasta s-a oprit de această nelegiuită nuntă, toţi cei ce mai înainte pe ascuns, mai înainte de întrebare au făcut o nuntă ca aceasta, nădăjduind că după ce s-au binecuvântat, nu se vor mai despărţi. Apoi această sinodicească hotărâre o a întărit porunca împăratului Manuil Comnino, şi preasfinţitul patriarh Mihail Kirularie al Constantinopolului, şi sinodul cel împreună cu el. Drept aceea nu se cuvine sfinţiţii arhierei să asculte de Alexie spânul, care la Armenopolul în Filada cea pentru nunţi, zice să nu se despartă nunţile cele din sânge ce sunt de spiţa a 7-a de vor apuca a se face mai înainte de întrebare şi că este în stăpânirea arhiereului a-i despărţi, sau ba. Că fără socoteală o a zis aceasta, şi nu drept. Ci mai vârtos acestei scumpătăţite învăţături urmeze. Că de atunci şi încoace aceasta nu este în stăpânirea arhiereilor. Şi vază la cartea Ghiur Grecorum foaia 312 pe Dimitrie al Bulgariei. Şi la foaia 288 şi mai ales sinodiceasca hotărâre cea prealegiuită a pomenitului Kirularie, care se află la foia 206 a aceleaşi cărţi, care numeşte neînfrânată mestecare, şi spurcăciune şi stricăciune a neamului, şi mestecare a rudeniei, şi potrivnică legiuitei rânduieli pe nunta cea din sânge a spiţei a 7-a, şi că nelegiuită o avea pe aceasta şi judecătorii cei preavechi. Să vadă încă şi pe Valsamon (la foia 467 a aceleiaşi cărţi) întru îndeletnicire, unde zice, că

Iară câte nunţi din sânge trec peste spiţa a 7-a fără de oprire se fac. Precum, vărul al treilea ia pe vara a treia că este spiţa a 8-a, vărul al doilea ia pe nepoata verei sale a doua, că este spiţa a 8-a, şi celelalte asemenea, fiind de spiţa a 8-a455.
Cap 2, despre rudenia ce se face din cuscrie adică din două neamuri
Rudenia cea din cuscrie a două neamuri, este când două osebite neamuri, prin mijlocirea nunţii, se împreună şi se fac casnici [familii]. Că cuscria după lege este apropierea feţelor, din nunţi împreunate fără rudire. (adică din sânge.) Deci legea în capul al treilea titlul 5 al cărţii 28 la rudenia aceasta din cuscrie au oprit a nu lua cineva pe maica femeii sale, sau pe moaşa, sau pe strămoaşa. Nici pe femeia fiului său, sau a nepotului său de fiu, sau a strănepotului său de fiu. Şi curat a zice, au oprit numai până la a treia spiţă. legiuitorii cei prea vechi nu au pus curat spiţa la rudenia aceasta din cuscrie, ci numai aceasta au rânduit, a nu se face la dânsa amestecare rudelor şi a numelor, nici necuviinţa şi necinstirea. Iar preasfântul şi preafericitul între patriarhie Sisinie, şi înţeleptul la cele dumnezeieşti, din copilărie crescându-se în judecătorii, şi prea ştiutor de legi fiind, cu tomul cel nou ce a scris, nu numai la rudele cele de laturi, la fraţi, zic, şi veri, şi unchi, şi nepoţi, a rânduit trepte456, ci au întins şi treptele, oprind nunţile cele din cuscrie, până la treapta a 6-a, adică de cumva amestecă pe neamuri. (Că nu numai a 6-a, ci şi a 7-a spiţă se opreşte la rudenia cea din cuscrie, de amestecă neamurile [ghenurile], ci din potrivă, şi a 6-a se arată, dacă nu amestecă neamurile şi numele, precum vom spune. Că atâta putere are la nunţile cele din cuscrie amestecarea numelor.) Şi cu

spiţa a 7-a cea din sânge, împreună s-a însemnat cu cea a 6-a prin împărătescul decret, şi prin sinodicescul tom.
455Nunţile spiţei sau treptei a 8-a la rudenia cea din sânge sunt neoprite. Căci, deşi tulburarea numelor
urmează la aceasta, făcându-se copii cei ce se nasc din aceştia, fraţi împreună şi al 4 veri, cu toate acestea, se trece cu vederea o tulburarea ca aceasta, mai întâi pentru multa depărtare a spiţei a 8-a, iar al doilea, şi pentru iertarea legii se cheamă neamurile [ghenurile] spre unire.
456Cei ce vor lesne a număra spiţele la rudenia cea din cuscrie de două neamuri, pe lângă a afla rădăcinile
amânduror neamurilor, care trebuie, şi de acolo să numere naşterile, şi câte sunt ele, atâtea sunt şi spiţele, care sunt de obşte, şi la rudenia cea din sânge, precum am zis. Trebuie însă să ştie, şi alte două care sunt numai pentru rudenia ce stă din cuscrie. Adică, 1. Trebuie să ştie că, când fratele unuia va lua muiere, atunci şi acesta către aceea (adică către cumnată) se socoteşte frate. Şi este către dânsa a doua spiţă, ca şi cu fratele său. Pentru că după cuvântul Domnului, fratele său s-a făcut un trup cu dânsa. Asemenea şi socrul, se socoteşte tată al nurorii sale, şi prin urmare de spiţa 1 este cu dânsa, ca şi cu fiul său. Căci fiul său, s-a făcut un trup cu dânsa. Şi în scurt, amândoi se socotesc fii, şi ai părinţilor bărbatului, şi ai părinţilor muierii. Şi fraţi amândoi, şi ai fraţilor bărbatului, şi ai fraţilor muierii. 2. Trebuie să ştie căci să zicem, când sora muierii fratelui meu, se socoteşte cu mine cumnatul ei, atunci nu este de spiţa a doua către mine. Nici se socoteşte sora mea. Fiindcă nu s-a făcut fratele meu un trup cu aceea, ci este spiţa a 4- a, că se socoteşte însoţirea aceasta ca despărţită atunci. Şi bărbatul fratele meu, se numără cu mine, ca alţi doi fraţi, şi alte două spiţe. Că zice preasfinţitul patriarh Miahail Kirulariul: Fiindcă eu cu cumnata mea, adică cu muierea fratelui meu, mă socotesc frate. Pentru unirea cea întru un trup a ei cu fratele meu, nu trebuie însă şi fraţii ei a se socoti şi mie fraţi. Şi verii ei, veri ai mei, unchii ei unchi ai mei, şi în scurt toate rudele ei, rude ale mele. Şi împotrivă, rude ale ei, ca cum ar fi şi rude ale mele din sânge. Nu. Pentru că, cele două spiţe, ce am eu către cumnata mea, se socotesc spiţă cu mintea, şi cu un subţire gând, iar nu cu lucrul, precum sunt cele din sânge. Drept aceea, pe un gând ca acesta, nu trebuia a se zidi în întreaga rudenie.

sfinţită cuviinţă canonisind, şi curăţind estime firii omeneşti, cu neprihănitele, şi legiuitele nunţi. Acestea aşa mai înainte fiind cunoscute, acum trebuie să aşternem nunţile cele oprite din cuscrie, şi pe cele iertate. Fiind însă că din două neamuri ale cuscrie se fac două însoţiri cu bărbat şi muiere. Şi ori un neam dă numai o parte amânduror însoţirilor, sau dă două părţi la amândouă. Pentru aceasta şi noi, ca să se facă mai lesne înţeles cuvântul cel despre acestea, vom împărţi nunţile cele ca acestea în patru părţi, şi partea cea întâi vom alege nunţile acelea, care se privesc în jos, despre o parte la amândouă însoţirile de bărbaţi cu muieri. Iar întru a doua, nunţile acelea, care se privesc în jos despre amândouă părţile, la amândouă însoţirile, întru a treia parte aşternem nunţile acelea, care se privesc în laturi despre o parte numai la amândouă însoţirile, şi întru a patra, nunţile acelea, la care se privesc în laturi, despre amândouă părţile, la amândouă însoţirile.
Cap 3, despre nunţile cele de două neamuri din cuscrie, la care un neam se priveşte în jos numai pe o parte.
OPRITE
1. Unul şi acelaşi luând mai întâi pe maică, după moartea ei, nu ia şi pe fiica ei, ce a fost născută din alt bărbat. (Sau din potrivă.) Fiindcă aceasta se socoteşte fiastră [fiu vitreg sau maşteh] a sa, şi el tată al ei, şi prin urmare este cu dânsa de spiţa 1 cu înţelegerea. Pentru că el s-a făcut cu maica ei un trup.
2. Unul şi acelaşi luând mai înainte pe moaşa, după moartea ei, nu ia şi pe nepoata ei de fiică cea cu alt bărbat (sau dimpotrivă). Fiindcă ea se socoteşte fiastră nepoată lui, şi prin urmare este cu dânsa de a 2-a spiţă. Pentru că el s-a făcut un trup cu moaşa ei.
3. Unul şi acelaşi luând strămoaşă, după moartea ei nu ia şi pe strănepoata ei
(a doua nepoată a ei) cea cu alt bărbat (sau dimpotrivă). Fiindcă ea se socoteşte a lui fiastră-strănepoată, şi prin urmare se socoteşte de a treia spiţă cu dânsa, pentru unirea cea într-un trup a lui, cu strămoaşa ei457.
4. Unul şi acelaşi luând strămoaşă, după moartea ei, nu ia şi pe cea cu alt bărat a 3-a nepoată a ei (sau din potrivă). Fiindcă aceasta se socoteşte a lui fiastră răs- strănepoată, şi prin urmare cu dânsa este de a patra spiţă după socoteală, pentru unirea lui cu strămoaşa ei în trup.
Cap 4, despre nunţile de două neamuri cele din cuscrie, la care un neam se priveşte în jos despre amândouă părţile.
OPRITE
1. Tatăl şi fiul nu iau maică şi fiică, precum Pavel, având fiu din muierea sa cea

457Până la aceasta a treia spiţă legea a oprit însoţirile cele în jos din cuscrie din două neamuri, precum am zis. Iar cei mai din urmă le-au oprit acestea până la a şaptea spiţă. Dar fiindcă viaţa oamenilor nu ajunge să ia o nuntă ca aceasta de a şaptea spiţă. Că nici un om trăieşte ca să ia unul şi acelaşi pe strămoaşă, şi pe răs-strănepoata cea cu alt bărbat a strănepoatei ei. Care însoţire este spiţa a 7-a. Pentru aceasta şi noi numai până aici am mers.

moartă pe Nicolae, a luat apoi altă muiere pe Maria, care avea cu alt bărbat fiică pe Marta. Deci Nicolae nu poate lua pe Marta, fiindcă aceasta este fiică a maştehei sale, şi se socoteşte sora sa, şi este de spiţa a doua către dânsa.
2. Nici iau cu acest chip moaşă şi nepoată [de fiu şi de fiică se înţelege aici]. Fiindcă se socoteşte spiţa a 3-a, una tatăl şi fiul, iar a doua moaşa şi nepoata458.
3. Nici strămoaşă şi strănepoată, fiindcă se socoteşte de a fi de a patra spiţă459.
4. Nici răs-strămoaşă şi răs-strănepoată, fiindcă sunt de a 5-a spiţă460.
5. Nici iau două surori. Fiindcă sunt de spiţa a 3-a şi fiindcă tatăl şi fiul se fac între sineşi cumnaţi care nu se cuvine.
6. Nici mătuşă adevărată, şi nepoată. Fiindcă este spiţa a 4-a461.
7. Nici mătuşă mare şi nepoată. Fiindcă este de spiţa a 5-a462.
8. Nici două vere primare. Fiindcă este spiţa a 5-a, şi fiindcă se fac cumnaţi, tatăl şi fiul. Care este cu necuviinţă463.
9. Nici pe două vere al doilea. Că măcar deşi este de spiţa a 7-a, că 6-a spiţe sunt ale verilor al doilea, şi una tatăl şi fiul. Însă pentru amestecare neamurilor [ghenurilor], a doua nuntă nu se iartă464.
NEOPRITE
1. Tatăl şi fiul iau mătuşă mică, şi nepoată, pe mătuşă tatăl, iar pe nepoată fiul. Fiindcă este de spiţa a 6-a şi amestecarea numirilor nu urmează.
2. Asemenea iau, tatăl adică pe mătuşa cea mare, iar fiul pe fiica nepoatei ei celei mari. Fiindcă sunt de spiţa a 6-a şi neamurile nu se amestecă.
3. Aşişderea iau, tatăl adică pe răstrămoaşa, iar fiul pe a 4-a nepoată. Fiindcă
sunt de spiţa a 6-a şi neamurile nu se amestecă.
OPRITE
1. Moşul şi nepotul (de fiu sau de fiică adică) nu iau moaşă, şi pe nepoata ei cea cu alt bărbat. Fiindcă sunt de a 4-a spiţă, două din fiecare parte. Şi nepotul şi fiastră-nepoata moşului lui, se fac între sine veri primari, care este cu necuviinţă.
2. Nici pe două moaşe, şi pe a doua nepoată a ei cea cu alt bărbat, fiind de a 5-a spiţă, şi nepotul (de fii sau de fiică) cu fiastra-strănepoata a moşului său, se fac unchi mic şi nepoată mică.
3. Nici pe două surori. Că sunt de a patra spiţă, şi moşul şi nepotul se fac

458Şi că este aceasta nepoată a maştehei fiului, şi ţine loc de adevărată mătuşă către el, şi el către dânsa loc de adevărat nepot.
459Că ea este a doua nepoată a maştehei fiului, şi prin urmare este lui nepoată mare.
460Că aceasta este a 3-a nepoată a maştehei fiului, şi prin urmare se socoteşte fiică a nepoatei sale celei
mari.
461Că este nepoată maştehei fiului, şi prin urmare se socoteşte vară primară către el.
462Că este nepoată mare a maştehei fiului, şi se socoteşte către el nepoată mică.
463Că vara primară a maştehei fiului, se socoteşte nepoată mică către el.
464Fiindcă tatăl şi fiul adică se fac cumnaţi, care este lucru necuviincios. Iar copii cei ce se nasc dintr-înşii
sunt veri al treilea pentru mame. Iar pentru taţi iau rudenie de unchi şi de nepot, care nu se cuvine. Precum zice Vlastar la litera V despre spiţe.

cumnaţi465.
4. Nici mătuşă adevărată şi nepoată. Că sunt de a 5-a spiţă. Şi nepotul cu nepoata iau rudire de mătuşă mică şi de nepot. Nici pe 2 vere primare. Că sunt de spiţa 6-a şi numirile se amestecă466.
NEOPRITE
1. Moşul şi nepotul (de fiu sau de fiică) i-au a treia moaşă, şi a treia nepoată (de fiu sau de fiică a ei). Că sunt de spiţa a 6-a şi nu urmează amestecare neamurilor.
2. Aşişderea iau, moşul pe mătuşa cea mare, iar nepotul (de fiu sau de fiică a lui), pe nepoata cea mare a ei. Fiind de spiţa a 6-a şi numirile nu se amestecă.
3. Aşişderea iau moşul pe mătuşa mică, iar nepotul lui, pe nepoata mică. Că
sunt de spiţa a 7-a şi neamurile nu se amestecă.
OPRITE
1. Răs-strămoşul şi răs-strănepotul nu iau pe două surori. Că sunt de spiţa a 5- a.
2. Nici pe 2 vere primari. Căci măcar de sunt de a 7-a spiţă, dar se amestecă
numirile.
NEOPRITE
1. Răs-strămoşul şi răs-strănepotul iau pe răs-strămoaşa adică pe adevărata mătuşă, iar strănepotul, pe adevărata nepoată. Fiind de spiţa a 6-a şi numele nu se amestecă.
OPRITE
1. Răs-strămoşul şi răs-strănepotul nu iau două surori. Că sunt de spiţa a 6-a şi numirile se amestecă467.
NEOPRITE
Strămoşul şi răs-strănepotul iau, cel întâi pe mătuşa cea adevărată, iar cel al doilea pe nepoata adevărată. Fiind de spiţa a 7-a şi numirile nu se amestecă468.
Cap 5, despre nunţile de două neamuri din cuscrie, la care un neam dă în lăţime numai o parte [priveşte în laturi despre o parte].
OPRITE
1. Unul şi acelaşi nu ia din alt neam două surori. Adică nu ai pe cumnata sa, după moartea muierii sale celei dintâi. Căci este de spiţa a 2-a cu mintea socotindu-

465Şi că o soră, se face soră vitrigomoaşei nepotului, şi se socoteşte mătuşă către dânsul.
466Că se fac moşul şi nepotul cumnaţi şi întocmai de o cinste pentru asemănarea muierilor. Iar copii lor,
pentru maici se fac veri al doilea; iar pentru taţi unul se face unchi şi altul nepot.
467Că se fac cumnaţi răs-strămoşul, şi răs-strănepotul, şi surorile se fac moaşă şi nepoată.
468Iar de va lua mai înainte răs-strămoşul pe nepoată, răs-strănepotul apoi nu va lua pe mătuşă, pentru
neamurile se amestecă.

se frate cu ea, pentru împreunarea cea într-un cu sora ei.
2. Nici mătuşă adevărată şi nepoată. Pentru că este spiţa a 3-a.
3. Nici mătuşă mare şi nepoată. Pentru că este spiţa a 4-a.
4. Nici două vere primare. Pentru că este spiţa a 4-a.
5. Nici mătuşă mică şi nepoată. Căci este spiţa a 5-a.
6. Nici mătuşă mare, şi pe fiica cea din nepoata ei. Căci este spiţa a 5-a.
7. Nici pe două vere al doilea. Căci este spiţa a 6-a şi se socoteşte şi el văr al doilea al muierii sale a doua (de o ar lua) pentru împreunarea într-un trup cu muierea sa cea dintâi, şi a doua vară a acesteia. Ci şi neamurile se amestecă469.
8. Nici mătuşă mică, şi pe fiica nepoatei celei mici a ei (adică pe nepoata de fiică, sau de fiu a verei primare a muierii sale). Căci este spiţa a 6-a şi neamurile se amestecă470.
NEOPRITE, SAU CU ÎNDOIALĂ
1. Unul şi acelaşi, ia pe a doua vară dintru un alt neam, şi după moartea ei, iar pe nepoata verei al doilea a muierii lui. Că este de spiţa a 7-a. Însă se cuvine a se cerceta aceasta471.
Cap 6, pentru nunţile cele de două neamuri din cuscrie, la care un neam dă
în lăţime două părţi.
OPRITE

469Că cel ce mai înainte era cumnat, pentru muierea sa a doua, vara acesteia se face bărbat al celei din urmă, şi aceasta ce înainte îi era lui cumnată, însă face apoi muiere. Şi copii lor, de pe tată se zic fraţi, iar de pe maică al treilea veri. Drept aceea această însoţire, şi căci este de a 6-a spiţă, şi cu mult mai vârtos pentru amestecarea neamurilor ce pricinuieşte, este nelgiuită, şi nicicum se cade a se face. Că a 6-a spiţă se socoteşte nunta aceasta, şi în vremea împăratului Manuil Comnino, încă şi mai în urmă, se dovedeşte din cartea Ghiur Grecorum foaia 411. Iar cei ce o suie pe ea la a 7-a spiţă, a 6-a spiţă adică de la verele al doilea, iar una de la cel din alt neam [ghen] bărbat al lor, şi pentru aceasta o iartă a se face, aceştia fără de lege fac, şi scumpătatea spiţelor nu o ştiu. Că bărbatul lor, însuşi de sineşi nu este nici de o spiţă. Căci precum am zis din început, într-o faţă spiţa nu se socoteşte cândva. Iar deşi fiul este o spiţă, dar nu de sineşi, ci către tatăl său suindu-se. Drept aceea bărbatul cel dintru alt neam se desparte de tatăl său, socotindu-se, şi nici o spiţă având către întâia a doua vară o a luat pe ea de muiere (căci de ar fi avut o spiţă către dânsa, precum zic ei, nici odinioară o ar fi luat muiere) şi aşa luându-o pe ea, şi făcându-se cu ea un trup, s-a făcut pentru aceasta văr al 2-lea şi cu a doua vară a muierii sale. Şi prin urmare este spiţa a
6-a către dânsa, şi nu a 7-a spiţă. Iar de vom şi zice că o însoţire ca aceasta s-ar socoti că ar fi de spiţa a 7-
a, cu toate acestea pentru amestecările neamurilor cele atât fără de rânduială ce se pricinuiesc, desăvârşit trebuie a se opri. Căci şi alte multe însoţiri din cuscrie de a 7-a spiţă fiind, pentru amestecare, cum am zis, se opresc. Însemnează însă că, această însoţire s-a oprit de patriarhul Nicolae, şi de sinodul cel împreună cu el. De decretul al mai înainte zisului împărat Manuil Comnino despre Vlastar. Asemeni şi de patriarhul Constantinopolului Ioan Camatiron, şi de sinodul cel de lângă el. (La cartea Ghiur Grecorum foaia 285.) O opreşte şi Valsamon, şi zice că este de spiţa a 6-a (foaia 469 <sau 169> acoloşi). Iar deşi judecătorii politiceşti aceasta au iertat-o, însă aceştia înaintea judecătorilor bisericeşti ai sfinţilor patriarhi şi arhierei, nicidecum se cade a îndrăzni. Iar sinodiceasca hotărâre ce s-a făcut în vremea lui Teodosie al Constantinopolului, pe care o aduce spre mărturie Dimitrie homatino (întru aceeaşi carte) şi spânul Alexie, pentru altă pricină s-a făcut, pentru logodna celui nevârstnic, şi nu chiar pentru aceasta.
470Că mătuşa şi nepoata se fac cumnate. Şi nu se cuvine.
471Pentru că se mestecă neamurile, şi se fac cumnate mătuşa şi nepoata.

1. Doi fraţi nu iau pe două surori. Căci sunt de spiţa a 4-a şi neamurile se amestecă.
2. Nici iau pe mătuşă adevărată şi pe nepoată (sau dimpotrivă). Fiind de spiţa a 5-a şi neamurile se amestecă472.
3. Nici pe două vere primare (sau dimpotrivă) pentru că este spiţa a 6-a şi neamurile se amestecă473.
4. Nici mătuşă mare şi nepoată, căci este spiţa a 6-a şi neamurile se amestecă474.
5. Nici mătuşă mică şi nepoată, că deşi este spiţa a 7-a, însă pentru amestecarea neamurilor se opreşte475.
NEOPRITE
1. Iar doi fraţi iau pe două vere al doilea dintr-un alt neam.
OPRITE
1. Unchiul şi nepotul nu iau maică, şi fiică. Fiindcă sunt spiţa a 4-a.

472Că mătuşa şi nepoata se fac cumnate, iar fraţii se fac unul unchi celuilalt, iar altul nepot; care nu se cuvine. Pentru aceasta şi preasfinţitul patriarhul Sisinie, şi sinodul său cel de 30 de episcopi, foarte o au oprit aceasta, şi au hotărât că de se vor face aceste nunţi, cea a doua să se despartă, măcar şi copii de vor avea, şi preotul ce a binecuvântat să se caterisească. (La pomenita carte foaia 199.)
473Că se fac verele primare cumnate, care nu se cuvine. Iar copiii lor, despre părinţi se fac veri primari, iar
despre maici veri al doilea. Care este cu necuviinţă. Însemnează că din însoţirile acestea, pe cea a doua, ceea ce mai înainte fără ruşine se făcea, înţeleptul întru cele dumnezeieşti Sisinie cel mai sus pomenit, a oprit a nu se face nicidecum, împreună cu sinodul său cel de 30 de episcopi, şi că de s-ar face, să se despartă, şi să nu fie primiţi în biserică, până nu se vor despărţi, măcar şi copii de ar avea. Cum şi preotul ce ar binecuvânta nunta aceea, să se caterisească. Această hotărâre o a întărit şi patriarhul Mihail Kirularie în urmă, prealăudând pe dumnezeiescul Sisinie, că a adunat canonisirile bărbaţilor celor purtători de Dumnezeu, şi rânduială prea amărunţită despre căsătorii a aşezat. (La pomenita carte, foaia 209.) Iar deşi Manuil Comnino a legiuit, că de va apuca a se face o însoţire ca aceasta mai înainte de întrebare, să nu se despartă, ci să se canonisească. Şi deşi Neofit al Constantinopolului, şi Teofan al Ierusalimului, au rânduit a se face o însoţire ca aceasta, ce este din aceasta? Au poate să se protimisească aceştia, care nu sunt Sfinţi ai bisericii noastre, nici părinţi purtători de Dumnezeu, mai mult decât sfinţi şi purtători de Dumnezeu? Să nu fie! Marele sfânt al bisericii, Vasilie zic, arătătorul de cele cereşti. Cel ce a cercat adâncurile Duhului Sfânt, după Teologul, a cărui limbă este lege în biserică, după sfântul Sisinie, şi dumnezeiescul glas al graiurilor, şi table de Dumnezeu scrise, cu degetul lui Dumnezeu însemnate, aceasta zice că unde se amestecă neamurile acolo nunta este nelegiuită. Sisinie asemenea, preasfinţitul şi înţeleptul la cele dumnezeieşti, se laudă de Kirularie. Şi Mihail Kirularie iarăşi sfânt bărbat, precum mărturiseşte Dositei, aceştia câte trei sfinţi şi de Dumnezeu purtători, opresc o însoţire ca aceasta, ce amestecă neamurile, şi amestecă sângele cel de rudenie, şi care altul poate ascultat şi protimisit mai mult decât aceştia? Sau a se afla puitori de lege mai presus decât aceştia, că din vechi, la nunţile cele din cuscrie, numai aceasta se căuta, a nu se face amestecare neamurilor. Fraţilor iubiţi, rogu-vă, nu siliţi pe arhierei întrebuinţând mijloacele stăpânitorilor, pentru ca să vă ierte şi nevrând nelegiuitele însoţiri. Că zice numitul sfânt Sisinie, că pentru nelegiuirile acestea, urmează cutremure, ciume, foamete, bătălii, neplouări, şi alte dumnezeieşti certări asupra noastră.
474Că se fac mătuşa şi nepoata cumnate, iar fraţii se fac unchi şi nepoţi între sine. Şi nu se cuvine.
475Că se fac mătuşa şi nepoata cumnate, iar fraţii unul altuia unchi şi nepoţi, şi este cu necuviinţă. Însă
această nuntă unii, de a apucat a se face mai înainte de întrebare, nu o despart, zicând că amestecarea neamurilor la spiţa a 6-a totdeauna trebuie a se păzi a nu urma, iar la spiţa a 7-a câteodată se trece cu vederea pentru depărtare.

2. Nici doi unchi adevăraţi iau pe ale lor adevărate nepoate. Că sunt de spiţa a
6-a şi neamurile se amestecă476.
3. Nici doi adevăraţi nepoţi iau pe adevăratele mătuşile lor, pentru amestecarea neamurilor477.
NEOPRITE
1. Iar adevăratul unchi şi nepotul, iau, unchiul adică pe mătuşă, şi nepotul pe nepoată. Că este de spiţa a 7-a, şi neamurile rămân neamesteacate478.
OPRITE
1. Doi veri primari nu iau străbună şi strănepoată [de fiu]. Căci, deşi sunt de a
7-a spiţă, însă pentru amestecarea neamurilor se opresc479.
NEOPRITE
1. Iar doi veri primari iau mătuşă şi nepoată. Căci sunt de spiţa a 7-a iar păruta amestecare a neamurilor se trece cu vederea pentru depărtarea spiţelor.
2. Asemeni iau şi două vere primare. Că sunt de spiţa a 8-a.
Iar pe lângă însoţirile acestea se cuvine să însemnăm şi aceasta, că nu poate cineva a lua pe muierea, sau pe fiica, feţelor acelora, pe care nu poate a le lua cu nuntă.
DREPT ACEEA
1. Nu poate cineva a lua pe muierea tatălui său, măcar şi multe de ar avea el, sau a moşului său, sau pe maşteha sa. Pentru că nici pe maica sa o poate lua, nici pe moaşa sa (adică pe buna sa). Că spiţa întâi şi a doua este cu dânsele, şi ele se socotesc ale lui maică şi moaşă.
2. Nici pe soacra sa, că nici pe maica sa.
3. Nici pe muierea fratelui său, adică pe cumnata sa, că nici pe sora sa o ia.
4. Nici pe muierea unchiului său, că nici pe mătuşa sa ia.
5. Nici pe fiica cea cu alt bărbat a maştehei sale. Că nici pe sora sa ia.
6. Nici pe nora fiului său, sau pe a nepotului său de fiu, sau a strănepotului său de fiu. Că nici pe fiica sa poate lua. Căci acestea rânduială de fiice au către dânsul.

476Nunta aceasta nu cu dreptate au iertat a se face. Una pentru că este de spiţa a 6-a, iar alta pentru că amestecă neamurile. Că se fac unchii nepoţi, despre muieri, şi nepoţii unchi despre bărbaţi. Aşişderea şi muierile mătuşă şi nepoată se fac una către alta, care nu este de buna cuviinţă. Că la nunţile cele din cuscrie, se iartă adică spiţa a 6-a, însă nu de obşte, ci de nu aduce tulburare. Fiind însă că aceasta aduce tulburare, apoi nici se cuvine a se ierta, pentru necuviinţă. Că ce se osebeşte aceasta, de acea nelegiuită a lua unchiul pe nepoată, şi nepotul pe mătuşă? Cu adevărat nimic. Deci precum se opreşte aceea, asemeni şi aceasta trebuie a se opri.
477Câte am zis pentru cea mai de sus, urmează şi la căsătoria aceasta. Pentru aceea şi trebuie a se opri,
măcar deşi o au iertat necanonisită.
478Iar de va apuca unchiul mai înainte a lua pe nepoată, nepotul apoi nu poate lua pe mătuşă, pentru
amestecarea neamurilor. Aceste nunţi după cei mai mulţi se iartă a se face. Pentru că rămân neamurile netulburate, măcar deşi Mihail Humnul mitropolitul Tesalonicului pe una ca aceasta a oprit, însă socotinţa celor mai mulţi biruieşte.
479Că se face strănepoata cumnată moaşei, şi totodată şi strănepoată, care nu se cuvine. Şi copii lor,
despre taţi, se fac al doilea veri, iar despre maici, se fac între sineşi unchi şi nepot, lucru neîncuviinţat.

7. Nici pe fiastra [fiul maşteh sau vitreg] sa. Sau pe fiica, sau nepoata (de fiu sau de fiică), sau pe a doua nepoată a muierii de care el s-a despărţit, care s-a născut cu alt bărbat, sau mai înainte de a o lua muiere, sau după ce o a luat. Fiindcă au către dânsul rânduială de fiice.
8. Iar copii ce se vor naşte din vitregii fraţi, zic unii că se iau neoprit. Fiindcă rudenia unora ca acestora se păzeşte numai la persoanele cele dintâi, şi nu se iau, iar nu şi la copii lor, care lucru este cu îndoilă, şi se cuvine a se cerceta. Că urmează amestecare de sânge. Căci rudenia aceasta este din sânge, măcar de este din doi taţi, şi dintr-o maică, sau dimpotrivă, din două maici şi dintr-un tată, s-ar naşte unii ca aceştia.
10. Şi aceasta se cuvine a o şti, că născătorii ginerelui şi al nurorii, întâi cuscri se socotesc. Iar născătorii întâiului văr al lor, adică al ginerelui şi al nurorii. Se zic al doilea cuscri. Iar născătorii vărului al doilea al lor, al treilea cuscri, şi cuscrii cei întâi, pe întâile cuscre nu le iau, nici pe cele al doilea, ci pe cele al 3-lea. Nici surori, nici pe întâile vere iau, întâi cuscri. Iar cuscri al doilea iau pe al doilea şi pe al treilea cuscre.
11.
Capul 7, despre rudenia ce se face din trei neamuri din cuscrie.
Rudenia aceasta este când trei străine neamuri se rudesc între sineşi prin nuntă. Precum Ana şi toma, fraţi. Iată un neam. Ana dar, a luat pe Petru. Iată două neamuri. Iar toma a luat Marta, iată trei neamuri480. Deci cei vechi la rudenia aceasta nu au pus spiţă, ci luau aminte numai la căsătoriile aceluia, pe câte legea le- a oprit. Iar legea a oprit numai o singură căsătorie la această rudenie. Adică a nu lua vreun bărbat pe muierea fieastrului [fiului vitreg] său, sau vreo muiere pe bărbatul fiastrei sale, care cu gândirea este de întâia spiţă. Iar cei mai din urmă şi

480Cei ce vor să afle spiţele la rudenia cea de trei neamuri, este trebuinţă a ţine minte însuşirile cele obşteşti ale rudeniei celei din sânge. Adică să afle începutul neamului, şi să numere naşterile. Aşişderea să ţie minte şi obşteştile osebiri ale rudeniei celei din cuscrie a două neamuri. Adică, că muierea fratelui meu este mie soră, pentru unirea cea într-un trup a fratelui meu cu dânsa. Şi că sora muierii fratelui meu când se priveşte către mine este de spiţa a 4-a. Pentru că atunci fratele meu împreună cu mine suntem deplinite două spiţe, iar cumnata mea şi cu sora ei, se fac şi ele deplinite două spiţe, care acestea le-am zis şi mai înainte. Însă pe lângă acestea trebuie a ţine minte şi această osebită însuşire a rudeniei celei din trei neamuri. Adică: din trei neamuri care se unesc la rudenia aceasta. Cei doi fraţi adică ce am zis mai înainte, Ana şi toma, se zice neam de mijloc. Iar Petru şi Marta, se zic neamuri de laturi. Deci când urmează ca neamurile acestea a se însoţi unul cu altul, atunci cel ce voieşte a şti, de se pot lua, sau nu, trebuie a socoti pe neamul cel de mijloc, şi cu cât mai mult se depărtează de la el, cu atât se iau. Iar cu cât se apropie, cu atât se şi opresc. După pilda adică cea mai de sus. Dacă Petru, după moartea lui toma şi a Anei, va cere de muiere pe Marta, muierea cumnatului său, se opreşte. Se iartă însă să ia pe Maria, cumnata cumnatului său. Pentru că aceasta mai mult se depărtează de neamul cel din mijloc, decât Marta. Că aceia era de spiţa a 2-a, iar aceasta de spiţa a 4-a către Petru. Că Petru şi Marta, fiindcă s-au împreunat cu acei doi fraţi, nu au osebită spiţă. Pentru că bărbatul şi muierea sa nici o spiţă au între dânşii, precum am zis la început. Care socoteală trebuie a o ţine minte cineva, ca o prea trebuitoare la rudenia cea din trei neamuri, ce se socotesc şi ei ca nişte fraţi, şi au spiţa a 2-a a fraţilor. Iar când Petru va lua pe sora muierii cumnatului său, atunci se dezleagă însoţirea, şi se fac acei doi fraţi ai unui neam osebiţi, şi ceilalţi doi fraţi ai celuilalt neam, şi se privesc deplinitele patru spiţe.

la aceasta au pus spiţă, şi până la a 3-a spiţă au oprit nunţile acestea, iar câte nunţi covârşesc pe spiţa a treia, şi înainte, sunt neoprite.
OPRITE
1. Vitregul nu va lua pe muierea fiastrului său. Pentru că este de spiţa întâi.
2. Nici dimpotrivă maşteha va lua pe bărbatul fiastrei sale. Pentru că este de spiţa 1 şi acestea sunt pe care legea anume le-au oprit.
3. Unul şi acelaşi nu va lua pe sora, şi pe fiastra [fiică vitreg] cumnatului său. Precum toma, având muiere pe Marta, după moartea ei, nu va lua pe Maria, fiastra cumnatului său. Pentru că este de spiţa a 3- el adică cu sora şi cu cumnatul 2 spiţe, iar cumnatul şi cu fiastra lui o spiţă481.
4. Nici pe nepoata adevărată, şi pe muierea adevăratului unchiului ei. Că este
de spiţa a 3-a482.
5. Nici pe cumnată şi pe noră. Că este de spiţa a 2-a483.
6. Unul şi acelaşi vitreg nu va lua pe fiastra fiastrei sale. Că este de spiţa a 2, şi
ţine loc de moş către dânsa.
7. Cumnatul nu va lua pe a doua muiere a bărbatului surorei sale, adică a cumnatului său, cea după moartea surorii lui. Că este de spiţa a 2-a.
8. Tatăl şi fiul nu vor lua cumnată şi noră, că este de spiţa a 3-a, una adică, tatăl şi fiul, iar a doua, cumnata şi nora.
9. Doi fraţi nu vor lua maştehă şi fiastră. Că este de spiţa a 3-a.
10. Nici pe soacră şi noră. Că asemeni de a 3-a spiţă este.
NEOPRITE
1. Unul şi acestaşi va lua o soră, şi pe cumnata cumnatei sale de muiere. Precum, de va lua Ioan pe Marta sora Mariei, şi pe Maria o a luat Petru, având soră pe Salomi. Acestaşi Ioan (după moartea Martei) ia pe Salomi cumnata Marie cumnatei sale. Că este de spiţa 4.
2. Doi fraţi iau noră şi cumnată. Că este de spiţa a 4.
3. Aşişderea iau vitrego-moaşă şi strănepoată-fiastră nepoată a fiicei ei. Fiind de spiţa a 4-a.
4. Aşişderea iau maică, şi fiastră [fiică vitreg] a fiicei ei. Că este de spiţa a 4-a.
5. Aşişderea iau fiastră şi pe nepoată a uneia şi aceleiaşi maici şi mătuşă a ei. Fiind de spiţa a 6-a. Cei doi fraţi adică sunt două spiţe, iar mătuşa cu nepoata sa 3, aceeaşi mătuşă iarăşi, fiindcă se socoteşte şi maică a fiastrei sale, altă spiţă, şi iată se

481Nu drept zice Alexie spânul la cea despre căsătorie, că căsătoria aceasta obiceiul o au iertat a se face. Că după cartea a 2-a a vasilicalelor titlul 1, obiceiul acela ce se împotriveşte legii în scrise se cade a se strica. Fiind dar că obiceiul acesta se împotriveşte puitorilor de legi celor mai din urmă, care au legiuit până la a treia spiţă să se oprească căsătoriile cele din trei neamuri. Pentru aceasta se cuvine a se strica obiceiul acesta, ca fără cuvânt şi nelegiuit. Vezi şi subînsemnarea canonului 1 al sinodului 1 din Sardikia.

482Câte am zis pentru căsătoria cea mai dinainte, potriveşte-le şi la aceasta. Că nelegiuit este obiceiul,

care a iertat aceasta, şi pentru aceasta se cade a se opri.

483Căsătoria aceasta de a 3-a spiţă zice că este pomenitul Alexie, însă nu drept zice. Că este numai de a

doua. Fiindcă cumnata cu nora sunt de spiţa a doua. Şi el mai înainte împreunându-se cu cumnata, aceeaşi spiţă o are către noră, pentru unirea cea într-un trup cu aceea.
fac 6.

6. Tatăl ia pe cumnata de muiere, a cumnatei fiului său. Precum, de va lua toma pe Maria, pe sora lui Petru, tatăl lui Toma, ia pe Marta sora Anei, muierii lui Petru. Fiindcă sunt de a 5-a spiţă, una tatăl şi fiul, iar patru cumnatul cu cumnata.

7. Cumnatul şi cumnatul de muiere iau pe mătuşă, şi pe nepoată. Fiind de spiţa a 5-a.

8. Cumnatul de pe muiere a doi fraţi, şi cumnata de pe muiere, ia unul pe altul. Precum toma şi Pavel fraţi. Sora muierii lui Toma, ia pe Petru cumnatul lui Pavel de pe muiere. Că este de spiţa a 6-a, două de la fraţi, iar patru de la cumnat şi de la cumnată.

9. Vitregul şi fiastrul [fiu vitreg] iau mătuşă adevărată şi nepoată, că este de spiţa a 4-a.

Iar cel ce schimbă inelele şi cununile, adică nunul, nici o rudenie cu a ceia pe care îi cunună, sau îi logodeşte. Drept aceea şi când văduveşte vreo parte din acele feţe, o poate lua cu nuntă, însă trebuie nunii a fi Dreptslăvitori, şi nu necredincioşi, sau eretici, după Simeon al Tesalonicului, cap 280, nici să fie monahi. După canonul 3 al sinodului al 4-lea.

Cap 8, despre rudenia din Sfântul Botez

Rudenia aceasta este când primeşte cineva copil din sfântul botez. Că cela [naşul] ce îl primeşte, îl face pe acesta duhovnicesc fiu al său, şi se face mai apropiat, rudă şi părinte al lui, decât ceea ce îi este părintele cel trupesc. Că, cu cât este duhul mai presus decât trupul, cu atât mai apropiată şi rudenia duhului decât a trupului. Drept aceea după cuvântul acesta al apropierii, zice canonul 53 a sinodului al 6-lea ecumenic, că rudenia cea după duh, este mai mare decât cea trupească. Oarecare însă484 auzind canonul acesta, nu l-au înţeles întru acest chip, după caritimea [însuşimea] apropierii, ci l-au înţeles după câtăţimea spiţelor. Pentru aceea şi-au întins rudenia cea din botez până la a şaptea spiţă. Iar alţii şi pe cea a 8-a o au oprit, mai mult decât rudenia cea din spiţe485. Însă aceasta la cei mai mulţi nu este plăcută, precum zice Vlastar (litera V) ci le place a se opri numai feţele acelea, pe care le-a oprit legea. Iar legea a oprit nu pe rudeniile cele de laturi, pe fraţii adică şi surorile naşului şi ale finului, ci numai pe cele pogorâtoare în jos. Şi pe acestea, nu până la a 8-a spiţă, ci până la a 3-a adică a nu putea lua naşul pe fina sa. Nici pe maica, sau pe fiica ei, dar nici fiul naşului nu poate a lua muiere pe vreuna din aceste trei.
484Aceştia sunt patriarhul Nicolae. Valsamon în răspunsurile către Marcu al Alexandriei. Ioan Kitrus în răspunsurile Constantin Kavvasila. Dimitrie Homatinului în cea despre spiţe. Neofit al Constantinopolului. Şi Teofan al Ierusalimului. Toţi cuprinzându-se în cartea Ghiur Grecorum, şi Manuil oarecare ierodiaconul şi marele hartofilax al bisericii celei mari, fiind în vremea patriarhului Ieremia, aceasta împreună o mărturiseşte, în scurta învăţătura sa cea despre căsătorie.

485Spiţele rudeniei acesteia întru acest chip se numără. Naşul către finul său este de spiţa 1, iar către

născătorii lui de spiţa a 2-a, iar către fraţii lui, de a treia. Iar fiul lui, către finul lui, de cea a 2-a, iar către fraţii lui, de spiţa a 4-a. Aşa zice Armenopul cartea 4 cap 6.
OPRITE

1. Nu poate lua naşul (sau fiul său cel trupesc) pe fina sa. Căci aceasta către dânsul este fiică duhovnicească, şi de spiţa întâi, iar către de fiul lui este soră duhovnicească, şi prin urmare de a doua spiţă.

2. Nici pe maica ei, sau pe fiica ei. Că este de spiţa a 2-a486.

3. Nici unul din fii naşului poate lua pe maica finului tatălui lor. Fiindcă se socotesc către dânsa nepoţi, şi sunt de a 3-a spiţă487.

4. Nici poate vreun fiu a lua pe fiica finei tatălui său (sau dimpotrivă), căci se socoteşte unchi duhovnicesc către dânsa, şi este de spiţa a 3-a.

NEOPRITE

1. Cumătrul ia pe sora cumătrului său, după Vlastar, sau dimpotrivă fratele cumătrului ia pe cumătra fratelui său.

2. Fiul cel trupesc al naşului ia pe trupeasca soră a finului, că după cei mai mulţi, nici de o spiţă sunt aceştia, pentru rudenia cea de laturi.

3. Aşişderea şi fratele naşului ia pe sora finului, şi dimpotrivă, fratele finului ia pe sora naşului.

4. Doi fraţi duhovniceşti un naş având, iau pe două surori trupeşti.

OPRITE

1. Iar dacă doi fii parte bărbătească şi muierească, neavând rudenie trupească, se vor boteza de un naş, aceştia nu se iau. Pentru că sunt fraţi duhovniceşti, după sfântul Sisinie, şi de a doua spiţă488.
486Însemnează că Leon şi Constantin împăraţii întru alegerea legilor (titlul 28 foaia 130 a lui Ghiur Grecorum) zic, că de ar lua cineva muiere pe cumătra sa, ori de s-ar împreuna cu ea trupeşte, întâi să se despartă, şi apoi să li se taie nasurile amândurora. Iar cum se canonisesc duhovniceşte aceştia, vezi la canonisirile postnicului.

487Până la spiţa a 3-a aceasta, legea a oprit spiţele rudeniei celei duhovniceşti, cu care şi cei mai mulţi se

unesc precum am zis. Iar patriarhul Neofit şi însemnarea ce s-a făcut în vremea patriarhului Nicolae, au oprit rudenia aceasta până la a 8-a spiţă, precum am zis. Adică nepotul naşului (sau la finului), nu poate lua pe fiica finei, sau a naşului, pentru că este de spiţa a 4-a, nepotul naşului nu ia pe nepoata finei moşului său, pentru că este de spiţa a 5-a. Al doilea nepot al naşului nu ia pe nepoata finei moşului său, pentru că este de spiţa a 6-a, şi înainte. Iar Ioan Kitrul voieşte a se opri şi spiţele cele de laturi la rudenia cea din botez. Hotărârea însă a celor mai mulţi biruieşte.

488Căsătoria aceasta, mă mir cum au iertat a se face patriarhia Ieremia şi Neofit, propunând ca cum

aceasta este cu neputinţă a se păzi. Fiindcă de multe ori unul şi acelaşi naş botează un copil parte bărbătească, din întâmplare în Constantinopol, şi pe copilă la Veneţia, care se întâmplă a se întâlni a se întâlni amândoi într-un loc, şi se căsătoresc. Dar aceasta poate a se întâmpla şi la doi fraţi trupeşti. Că poate unul de mic a fugi de la locul său, şi a petrece întru alt loc depărtat, şi apoi să vină acolo şi sora lui cea trupească, ori luată în şerbie, ori după altă întâmplare, şi aşa, neştiind că sunt fraţi, să se însoţească. Drept aceea dacă aceasta se va face la fraţii cei trupeşti, negreşit se desparte însoţirea. Cu mult mai vârtos se despart fraţii cei duhovniceşti, de s-ar întâmpla a se însoţi, fără a se socoti ceva unirea lor cea întru neştiinţă. Cu cât este mai mare rudenia cea duhovnicească decât cea trupească. Că pentru aceasta canonul

59 al sinodului 6 porunceşte a nu se face botezuri în case de rugăciuni, ci în bisericile cele soborniceşti, pentru ca să se scrie acolo de preoţi numele naşilor, şi ale finilor, şi anul şi pentru ca să fie martori mulţi ai celor ce se botează. Şi ca din toate acestea, în fiecare vremi să nu poată a se face necuviinţa aceasta, a
2. Nu poate cineva a lua pe muierea fratelui său celui duhovnicesc. Că se socoteşte şi al ei frate, pentru cu dânsa a împreunării fratelui său cea întru un trup cu dânsa. Şi este de a doua spiţă.

3. Aşişderea de va boteza bărbatul vreun copil, iar muierea lui pe altul, copii aceia nu se pot lua. Că se socoteşte că un naş i-a botezat, pentru că bărbatul şi muierea sa se socoteşte un trup.

4. Aşişderea pe fina socrului nu o ia ginerele. Pentru că se socoteşte soră a femeii lui celei moarte. Şi două surori trupeşti, sau duhovniceşti, unul şi acelaşi nu poate lua cândva.

NEOPRITE, SAU CU ÎNDOIALĂ

1. Iar dacă socrul va boteza pe un copil, iar ginerele său pe o copilă, aceştia se iau. Pentru că socrul către ginerele vine de laturi. Precum zic unii. Însă socrul către ginerele său se socoteşte pogorâtor în jos şi nu de laturi. Pentru unirea ginerelui cu fiica lui într-un trup. Drept aceea o căsătorie ca aceasta este cu îndoială, şi vrednică de a se cerceta.

Însemnează însă, că de va primi cineva pe fiul său din sfântul botez, se desparte de femeia sa. Pentru că s-a făcut duhovniceşti fraţi între sine, precum zice Vlastar (la Litera V). Aşişderea însemnează că naşii se cade a fi drept-slăvitori, după Simeon al Tesalonicului, cap 280. Pentru aceasta şi Valsamon (în răspunsul

32) înfricoşat opreşte a se face naşi ai copiilor celor dreptslăvitori ereticii. Latinii, ori Armenii, ori Nestorienii, şi alţii de acest fel. Şi că cei ce vor ierta a se face una ca acesta, se cuvine a se opri de împărtăşire, ca unii ce s-au făcut împreună părtaşi cu neîmpărtăşiţii eretici489. Iar Ilie mitropolitul Critului scriind către oarecare Dionisie monah despre naşi, zice că: „De ar şti naşii cu scumpătate, cele ce rânduieşte Dionisie Areopagitul să aibă naşii, şi purtarea de grijă, şi păzirea, ce sunt datori a o arăta pentru fiul lor. (Că Dionisie Areopagitul la capul 7 despre bisericeasca ierarhie, zice că, când naşul zice la botez: „Mă lepăd de satana, şi mă împreunez cu Hristos, aceasta arată: Eu mărturisesc, că voi îndupleca pe copilul
se lua fraţii cei duhovniceşti, ori unul cu altul, ori cu naşul. Precum aceasta se obişnuieşte a se păzi mai în toate bisericile Dreptslăvitoare, adică a se scrie în Condicile bisericeşti. Şi o! De s-ar sârgui şi sfinţiţi arhierei a se pune în lucrare acest sfânt obicei şi în eparhiile lor, pentru nesminteală. Iar cum că duhovniceştii fraţi cei de un naş botezaţi, nu pot, nici a se însoţi unul cu altul, nici a se logodi, adeveresc şi împăraţii Leon şi Constantin (în alegerea legilor titlul 12 foaia 102 a cărţii a 2-a a lui Ghiur Grecorom). Deci pentru a nu urma aceste necuviinţe, bine este şi de folos a se păzi pretutindeni dreptul obicei care se urmează în oarecare părţi ale răsăritului. Adică, a nu boteza copii oamenii cei străini din alte ţări, nici dintru alt neam şi rudenie, măcar de ar fi şi dreptslăvitori. Ci să-i boteze însuşi rudeniile cele trupeşti ale copiilor celor ce se botează, precum de se întâmplă, sau verii întâi, sau al doilea veri, sau alte rudenii care sunt opriţi de a se putea însoţi cu acei ce îi botează. Fiindcă aceştia, având rudenia cea după trup, şi pentru aceasta fiind opriţi a se însoţi cu dânşii, prin urmare se opresc de a se însoţi şi pentru rudenia aceasta cea duhovnicească. Şi aşa nu cad nici într-o fărădelege.

489Nici monahii sunt slobozi a primi copii din botez (fără numai de mare nevoie). Nici fraţi de cruce a se

face. Că afară de canoane sunt acestea. Şi Nikifor hartofilax încă zice, că biserica hotărâtor porunceşte egumenilor şi exarhilor mănăstirilor, ca cumătrii şi faceri de fraţi (de cruce adică precum obişnuiesc a zice la noi) monahii să nu facă. Că mai ales facerile de fraţi acestea legea desăvârşit nu le primeşte. (La cartea Ghiur Grecorom foaia 349.)
acesta cu învăţătura mea, şi cu buna sfătuire ce-i voi da, să se lepede însuşi de bună voie de diavolul, şi de lucrurile lui, când va veni îndeplinita cuvântare, şi a se împreuna cu Hristos, şi a mărturisi Dumnezeieştile mărturisiri acestea.”) Aceasta de o ar şti cu mare nevoie ar boteza, măcar de ar fi chemaţi spre aceasta cu multă rugăminte. Fiind însă că aceasta nu o ştiu ei, zice, şi fiindcă au apucat obicei şi muierile a boteza, nu este oprit de va boteza bărbatul pe un copil mai înainte, şi, lipsind bărbatul, ar boteza şi femeia lui pe al doilea. (cartea Ghiur Grecorom foaia

340.) Aceşti copii a se însoţi cu nuntă nu este slobod, precum am mai zis. Însă singur cel ce primeşte pe copilul cuiva din botez, se numeşte cumătru, dar nu şi fraţii lui, după Petru hartofilax (foaia 369 a aceleiaşi).

Capul 9, despre rudenia cea din înfiere (adică din punerea de fiu).

Rudenia cea din înfiere este când oarecare, şi mai ales neavând copii, fac pe vreunul fiu al lor pus, spre mângâierea lipsei lor de copii, şi spre moştenirea averii lor. Când îl fac însă fiu al lor pe el, nu cu cuvinte goale, ci după legea cuviincioasă, cu săvârşirea sfinţitelor rugăciuni, după nearaoa 24 a lui Leon înţeleptul. Că prin aceasta rudenie, prin cei ce înfiază iau rânduială de născători, iar puşii fii rânduială de copii, şi la împărtăşire de nuntă unul cu altul nu vin. Însă trebuie a fi cel ce face fiul pus în vârsta de 16 ani, şi nu mai mic, după Armenopolul (cartea 2 titlul 9), adică de 15 sau 16 ani, şi mai mare cu vârsta decât acela pe care îl înfiază. Deci legea (cartea 17) la Blastar, opreşte de a lua fiul cel pus (măcar de ar ajunge a fi de sineşi stăpânitor) pe muierea părintelui său celui pus. Nici părintele cel pus, să nu ia muierea fiului său celui pus. Fiindcă aceasta are rânduială de maică către pusul fiu, iar aceea de noră către părintele cel pus, şi este de spiţa 1, dar nici pe fiica, sau pe fiastra [fiu vitreg] părintelui său celui sufletesc, o ia fiul cel de suflet. Fiindcă are rânduială de frate către dânsele, şi este de spiţa a 2-a, nici pe maica, sau pe sora ei (adică a maicii lui celei de suflet) sau a tatălui lui celui de suflet o ia. Fiindcă aceia are rânduială de moaşă către dânsul, iar aceasta de mătuşă. Şi aceia, este de spiţa a 2-a iar aceasta, de spiţa a 4-a către dânsul. Nici ia pe nepoata de fiu a părintelui său celui de suflet. Nici ia cineva pe fiica de suflet a moşului său. Pentru că se socoteşte sora tatălui său, şi mătuşă a sa, şi prin urmare rânduială de maică are către dânsul490.

Cap 10

Iar facerea de fraţi (care se zice fraţi de Cruce), nu numai că este oprită de capul 35 al titlului 13 al cărţii 5 a legii (la foaia 217 a lui Ghiur Grecorom), desăvârşit să nu se facă, şi lepădată este de la biserica lui Hristos. Dar este şi împotrivnică firii, după Dimitrie Homatino (la aceeaşi carte). Că punerea urmează firii, iar firea, nici odată naşte frate, ci fiu. Deci şi punerea, ca una ce urmează firii, nu poate a face frate. Drept aceea facerea de frăţie cea de acest fel nu numai că nu se face, sau că nu se socoteşte nicidecum împiedicarea de a se însoţi unul cu altul
490Şi în scurt a zice după Vlastar, rudenia cea din înfiere trebuie a se păzi ca şi cea din sânge, atât în spiţele însoţirii, cât şi întru moştenirea născătorilor, precum învaţă legile cele iubitoare de buna cinstire.
prin nuntă aceşti mincinoşi făcuţi fraţi, ci nicidecum se cuvine a se face. Că acesta este lepădată de biserica lui Hristos, ca o pricinuitoarea de multe rele, şi de pierzarea sufleteasca celor mai mulţi, şi materia pentru a-şi plini unii îndulcirile şi voile cele trupeşti ale lor, precum cercarea a arătat nenumărate pilde în feluri de vremi şi de locuri.

Cap 11, despre logodne

Logodna este după lege o aducere aminte, şi o făgăduinţă a nunţilor ce vor să se facă (cartea 1 foaia 513 a lui Ghiur Grecorom) cu unirea, atât a celor ce se logodesc, cât şi a născătorilor lor. Şi se vede că se unesc la logodnă aceia ce din cei pomeniţi arătat nu zic împotrivă. (cartea 2 şi 7 a aceleiaşi). Fiind însă că am zis la subînsemnarea apostolescului canon, că logodna cea legiuită şi adevărată trebuie a se face cu sfinţite rugăciuni, când tânărul este de 14 ani, iar tânăra de 13 ani, cu darea arvunelor, şi cu obişnuita sărutare a celor ce se logodesc, pentru aceasta nu trebuie a le mai zic aici, ci trimitem pe citeţ să le vadă acolo mai pe larg, şi cine le-a rânduit. Atâta însă numai zicem, că logodna ceea ce se face cu acest chip, deşi este mai josită decât nunta, însă ca o mai întocmai se socoteşte cu nunta cea desăvârşit. Şi cei logodiţi cu acest chip, de va muri logodnica lor, cei ce vor a se face preoţi, nu pot a lua altă muiere, că se socotesc ca de al doilea însuraţi. Şi de vor lua, nu se fac preoţi, sau deşi se vor face (întru neştiinţa arhiereului) se caterisesc, după hotărârea lui Xifilin. (Foaia 214 a lui Ghiur Grecorom). Iar mirenii, se opresc de a lua pe vara, sau pe altă faţă rudească a logodnicei lor. Şi în scurt a zice, sinodicescul tom al patriarhului Sisinie şi Xifilin au rânduit ca câte feţe rudeşti se opresc despre cei căsătoriţi desăvârşit, atâtea să se oprească şi de la cei ce sunt logodiţi după arătatul chip491. Iar câte logodne nu se vor face după chipul acesta, acelea nici se socotesc adevărate, nici se numesc, ci ca nişte simple plăceri ale oamenilor sunt. Pentru aceasta de este fata nevârstnică, şi mai mică decât de 7 ani, de s-ar logodi (sau după Vlastar mai mică de 6 ani) poate logodnicul ei murind ea, să ia pe sora ei, după sinodicescul tom al lui Sisinie şi Xifilin. Şi unul ca acesta poate a se face şi preot, dacă se va strica învoiala mincinoasei logodnei acesteia, după Vlastar. Iar de a fost copila de 7 ani, şi mai sus de 7, mai jos însă de 13, şi logodna s-a făcut fără de sfinţite rugăciuni, numai cu învoială, de va muri ea, rânduieşte acelaşi tom, împreună şi nearaua împăratului Alexie, să nu ia pe sora ei logodnicul său, nici altcineva să ia pe logodnica cea cu acest chip logodită a fratelui său, după moartea lui. Iar cel ce-şi va logodi muiere, şi nu a rânduit vremea când să se cunune cu ea, trebuie în vreme de doi ani a se cununa, de se află la acelaşi loc unde şi logodnica este. Iar de lipseşte, până în trei ani trebuie a se cununa, după Vlastar. Însă dacă vreo pricină binecuvântată, sau nevoie ar urma, se prelungeşte şi mai mult decât patru ani, după Armenopolul. Iar cel ce ar răpi pe logodnica altuia, se cade a o întoarce logodnicului, măcar de ar fi şi stricat-o, după canonul 11 al sinodului din Ankira, şi după 22 al marelui Vasilie. [sinod 6: 98; Agkira: 11, 25; Vasilie 22: 69]
491Aşişderea şi de se va îndrăzni vreunul din cei logodiţi cu chipul acesta, nu se despart, precum rânduiesc legile (Vlastar cap 15 Litera 3).

Forma Cărţii recomenduitoare şi

Forma Cărţii recomenduitoare şi slobozitoare

Apostoleştile şi sinodiceştile canoane poruncesc, ca cu recomenduitoare, şi slobozitoare epistolii [cărţi] să se însoţească [înmerindească] cei Ierosiţi ce vor să se înstrăineze, de la cei ce i-au hirotonit. Recomenduitoarea adică pentru dogma, şi viaţa, şi hirotonia, iar mai ales, pentru neprihănitul ipolipsul [cinstea] lor. Iar cu slobozitoare, spre arătarea voii, care de la ei o au luat, spre a lucra cele ale Ieriei lor, oriunde s-ar duce. Deci dar acestor dumnezeieşti şi sfinţite canoane urmând şi noi, celor de pretutindeni sfinţiţilor, şi mirenilor, prin această recomenduitoare împreună şi slobozitoare scrisoare, mai întâi, recomandăm pe aducătorul acesteia pe evlavistul, şi pe cuviosul între ieromonahi (sau preacucernicul între preoţi) domnul (cutarele) că, şi de dreptslăvitoarea dogmă se ţine, şi de viaţă cinstită, şi de neprihănit Ipolipsis. Şi că, de noi cu darul a întru tot Sfântului, şi desăvârşiri- începătorului Duh, s-a hirotonisit după lege, şi canoniceşte, după mărturia duhovnicescului său părinte, şi a altor vrednici de credinţă bărbaţi, treptat, anagnost, ipodiacon, diacon şi prezbiter, în prea cinstita biserica (cutăruia sfânt). Deci prin urmare, să săvârşească fără oprire cele ale preoţiei, împreună şi cu canoniceasca voie, şi primirea arhiereului locului. Drept aceea spre încredinţarea şi spre siguranţa sa, i s-a dat această carte a noastră în mâinile sale. (Vezi şi apostolescul canon 12) (Urmează anul şi celelalte.)

Forma cărţii poruncitoare (adică celei de Duhovnic) [decretul de duhovnicie].

„Smerenia noastră, prin darul întru tot Sfântului, şi de Săvârşiri-începătorului Duh, te însărcinează pe tine preacuviosule între ieromonahi, (sau) preacucernice între preoţi, domnule (cutare) ca pe un bărbat cinstit, şi vrednic de evlavie, cu slujba duhovniceştei părinţii. Care dar eşti dator a primi cugetele tuturor, celor ce vor veni către tine spre mărturisirea păcatelor sale, şi a-i întreba pe ei, şi adâncurile inimii lor a le cerceta. Şi gândurile şi faptele lor a le afla; pentru care, începuturile şi pricinile, pe cât se va putea, să le opreşti, şi să le smulgi, iar sfârşiturile, şi lucrările acestora, să le îndreptezi canoniceşte, şi după deprinderile şi plecările celor ce vor veni către tine spre aceasta, şi leacurile să le pui asupră-le, şi tuturor toate să te faci, ca pe toţi să-i dobândeşti. Uneori adică mustrând, iar alte ori certând (adică canoniceşte), şi mângâind, şi cu tot chipul mântuirea acestora lucrând. Drept aceea şi vei lega, cele ce se cade a lega, şi iarăşi vei dezlega cele vrednice de dezlegare. Şi încă eşti dator, pe cei ce vin spre vrednicia preoţiei, aşa a- i cerceta, şi cu scumpătate a-i ispiti, precum dumnezeieştile şi sfinţitele canoane o cer, ca nu cândva să te împărtăşeşti de păcatele străine, şi să dai focului celui veşnic sufletul tău împreună cu al acelora. Să tunzi încă şi monahi, cu ispitire, şi cu primitori [naşi] de aceeaşi tagmă, după canoane, precum este obiceiul. Şi pe lângă toate, eşti dator ca cu toată evlavia şi cinstea să petreci, precum se cuvine bărbaţilor celor duhovniceşti, ca unul ce ai să dai răspuns lui Dumnezeu. Deci spre arătare, s-
au dat ţie şi această a noastră carte poruncitoare.”

Forma canoniceştii (Duhovniceşti) mărturii [mărturie de hirotonie].

De Dumnezeu propovăduitorii apostoli, care pe cele dumnezeieşti bine le-au rânduit, şi adunarea de Dumnezeu purtătorilor părinţi cea împreună cu ei, canoncieşte au rânduit, ca nimeni să se învrednicească de dumnezeiasca treaptă a preoţiei492, fără de multă ispitire, şi de amărunţită cercetare; ca să nu se săvârşească de cei nevrednici cele dumnezeieşti. Venind dar către mine, fiul meu acesta duhovnicesc (cutarele), fiul (cutăruia) din satul (cutare) a cerut să ia marea vrednicie a preoţiei. Pe care şi punându-l de asta înaintea sfinţitei Icoane a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi cercetând adâncurile inimii lui, dar încreţându-mă şi de la alţi vrednici de credinţă bărbaţi, de la cei ce ştiu petrecerea lui, şi nimic aflând întru el, care să-l oprească după canoane, îl mărturisesc pe el vrednic de preoţie, desăvârşit fiind cu vârsta493, precum poruncesc sfinţitele canoane. Drept aceea şi s-a dat lui aceasta spre arătare, întărită cu însăşi subscrierea mea, şi cu mărturiile, celor mai înainte zişi vrednicilor de crezarea martori. Anul şi luna. preotul, cutare, duhovnicesc părinte. Şi martorii anume.

Forma cărţii pentru săraci [carte de milostenie].

Preacinstiţilor clerici, preaevlavioşilor preoţi, şi toţi ceilalţi binecuvântaţi creştini ai eparhiei noastre. Har fie vouă şi pace de la Dumnezeu. Aducătorul cărţii noastre acesteia, cinstitul în Hristos fratele nostru (cutarele), fiind din cetatea, sau oraşul, sau satul (cutare). Din oarecare împrejurări, ale timpurilor şi răzvrătirilor [răbeliei], a căzut în prea grea datorie (de atât sumă), precum ştim bine, şi ne-am încredinţat de la cei ce ştiu ale lui. Deci neavând nenorocitul de aiurea a se noroci de ajutor şi de milă, năzuieşte către iubitoarele de Hristos adunările voastre ale creştinilor celor iubitori de milostivire. Primindu-l dar toţi cu faţă blândă, ca unii ce sunteţi învăţaţi de Dumnezeu spre a iubi unii pe alţii [1 Tesaloniceni 4: 9], după apostolul, fiecare după putere daţi lui milostenie, pentru Domnul cel ce fericeşte pe cei milostivi [Matei 5: 7]. Că ştiţi, că, milostenia izbăveşte de moarte [Tovit 12:

9], după Tovit. Şi că, după parimiastul: „Cel ce miluieşte pe sărac, împrumutează pe Dumnezeu” [Pilde 19: 16]. Al căruia har, şi milă, şi rugăciunea şi buna cuvântarea cea de la noi, fie cu voi toţi. Amin.

492Aici preoţie se înţelege nu numai treapta preoţiei, ci şi a diaconiei, pentru că până nu se va hirotonisi diacon, nu se poate a se hirotonisi preot. Apoi din aceasta a preoţiei poate a se sui şi la arhieriei.

493Adică pentru treapta diaconiei de 25 de ani, iar pentru a preoţiei de 30.
Forma edieţei494 [testamentului sau aşezământului]

Adam cel întâi zidit, călcând prin pizma diavolului porunca lui Dumnezeu cea făcătoare de viaţă, toţi noi, cei ce ne tragem din el cu neamul după moştenire, nu numai neam făcut muritori din nemuritori ci, vai! Şi morţii ne dăm, în ziua, în care nu aşteptăm, şi în ceasul, în care nu ştim. Pentru aceasta şi Domnul, uneori adică prin Isaia Proorocul porunceşte lui Ezekie împăratului, zicând: „Rânduieşte pentru casa ta. Că vei muri tu, şi nu vei vieţui”. [Isaia 38: 1] Iar alte ori în Evanghelie însuşi prin sineşi, zice: „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul, întru care Fiul Omului va veni” [Matei 25: 13]. Pentru aceasta şi eu (cutarele) temându-

494Însemnează cum că după trei chipuri lasă cineva lucrurile sale, sau cu diată (testament), sau cu codicelul, sau şi cu nescriere. Deci diata este o dreaptă voinţă pe care o face cineva avându-şi mintea sănătoasă, la cele ce va să se facă după moartea sa, după Armenopolul (cartea 5 titlul 1). Prin Diată lasă cineva mai întâi falcidiul, adică partea şi moştenirea la legiuiţii săi moşteni şi rude, adică, de are patru sau mai puţini copii, lasă lor o a treia parte din averea sa. Iar de are mai mulţi, lasă lor a jumătate din averea sa, şi celelalte două părţi, sau acea jumătate, le lasă după al doilea cuvânt (acoloşi titlul 9) legat. Adică le lasă el darul şi hărăzire ca să-l moştenească, oricărui iubit al său voieşte, sau rudenie a sa, sau străin. Ori le lasă la săraci, la mănăstiri, la casele de bolnavi, şi la şcoli, şi la alte sufleteşti iubite de Dumnezeu ca acestea. Că legat este darul lăsat prin testament, sau diată (cartea 44 a celor împărăteşti, titlul 1) şi după Armenopolul (acoloşi titlul 10). Se face şi tăinuită diată, care trebuie să aibă iscălitura a însăşi mâinii şi pecetea testăluitorului (adică, aceluia ce rânduieşte prin diată). Iar fiind el necărturar, să scrie şi scriitorul şi martorii, cum că în frica lui Dumnezeu adevărat scriu acestea, precum le-au auzit din gura celui ce face diata. Iar diata cea vederată se cade a fi adeverită cu iscălitura şi pecetea pretorului (adică a stăpânitorului) şi cu unita mărturie şi pecetea a şapte, sau a cinci martori. Iar în vremea de nevoie şi cu trei sau doi martori. Scriind şi cel ce face diata cu însăşi mâna sa numele moştenitorului său (Armenopolul acoloşi, titlul 1). Dieţile, altele se rup peste tot, au în parte, când pe înfiuitul fiul său cel ce face diata nu-l va scrie în diata sa moştenitor, şi când are fiică sub a sa stăpânire, sau nepot de fiu şi nu-i va scrie şi pe ei moştenitori, atunci se rupe în parte; şi pentru alte multe pricini. Iar alte dieţi se surpă, când sau după legi cea a doua diată surpă pe cea întâia, şi pentru alte multe. Iar alte dieţi sunt nedeplinite, când nu sunt faţă şapte, sau cinci martori, nici uniţi o vor iscăli, şi nu o vor pecetlui, nici numele moştenitorului nu-l va scrie cu însăşi mâna sa cel ce face diata (Armenopolul acoloşi titlul 5). Nu se cade cineva să lase daruri şi legături în diata sa afară de cele obşteşti şi legiuite, întâi se cade să lase legiuita parte fiilor săi, şi apoi din rămasa parte a averii sale să scoată zestrea şi darurile celui dinaintea nunţii, şi atunci de vor prisosi, le lasă dar şi pomană pentru suflet, ori unde ar voi (Armenopolul acoloşi titlurile 1 şi 9). Se face şi întâia, se face şi a doua, cea mai de pe urmă diată, şi de este deplinită cea mai de pe urmă, strică pe cea întâi (Armenopolul acoloşi titlul 1). Iar de este nedeplinită, nu o strică (acoloşi titlul 5), dar se adevereşte şi cea întâia când se pomeneşte de cea de pe urmă. Şi acestea adică pentru diată. Iar Codicelul este o împlinire a dietei celei nedeplinite. Care se face când după ce îşi va face cineva diata sa şi apoi îşi aduce aminte de alt oarecare, atunci scrie în altă hârtie cele ce a uitat să scrie în diata sa, pe care codicel îl adevereşte cinci martori numai, împreună şi toţi cei ce se află de faţă. Se face însă şi codicelul de multe ori fără a se face diată, când de vreo întâmplare de nevoie nu apucă cineva mai înainte a-şi face desăvârşit diata (Armenopolul acoloşi titlul 7). Nescris încă lasă cineva lucrurile sale, când rânduieşte şi le pune înaintea a cinci martori, după Nearaua 25 a înţeleptului Leon (acoloşi şi la Armenopol titlul 1). Ori şi înaintea a 3 martori după legile lui Leon, şi ale lui Constantin (Titlul 16 foaia 109 a Cărţii a 2-a a lui Ghiur Grecorum). Însă când diata este adeverită şi întărită, toate câte ea rânduieşte se ţin, iar câte alte fără diată s-au rânduit, nu se ţin, după cartea a 2-a din Vasilicale titlul 3. Iar cum că voia, şi zicerea cea mai de pe urmă a celui ce s-a săvârşit trebuie a rămâne adevărată, şi canonul 41 apostolesc şi cel 24 al celui din Antiohia şi cel 89 al celui din Cartaghen, şi cartea 37 din vasilicale titlul 4 cap 14 împreună mărturisesc, şi apostolul zice: „Diata întărită a omului nimeni o strică, care cele mai de pe urmă rânduieşte” [Galateni 3: 15]. Vezi şi pe cel apostolesc 41 şi subînsemnarea canonului 30 a celui din Cartaghen.mă, ca nu cumva pentru neştiinţa ceasului morţii, să rămână cele ale mele nerânduite, avându-mi sănătoase cugetările, şi mintea întreagă, fac această mai de pe urmă a mea diată (sau testament). Şi mai întâi adică, las tuturor fraţilor mei creştini, şi însuşi celor ce mă urăsc, şi celor ce m-au nedreptăţit, iertarea cea din inimă. Iar apoi, rânduiesc pentru averea mea cea mişcătoare şi nemişcătoare acestea: Las (cutăruia, şi cutăruia), şi scrie aici, atât moştenirea cea legiuită rudeniilor sale, cât şi dăruirile, şi milele cele sufleteşti, precum voieşte. Iar la sfârşit scrie aşa495. Această diată a mea voiesc a fi întărită şi adeverită înaintea a tot judeţul, şi a toată stăpânirea. Iar cel ce s-ar apuca să o strice pe ea, să dea cuvânt în ziua judecăţii Judecătorului celui nemitarnic, şi să aibă şi blestemurile a 318 Sfinţi şi de Dumnezeu purtători părinţi ai sinodului celui întâi ecumenic. Pentru aceea cu însăşi mâna mea s-a adeverit, şi cu suprascrierile altor persoane vrednice de crezare spre sigurare (în anul. În luna.)

Cutarele citind testamentul acesta, şi plăcându-mi toate cele scrise, am iscălit cu însăşi mâna mea, şi voiesc şi poruncesc a avea toată tăria.

De aici înainte iscălesc şi martorii aşa.

„Cutarele fiind de faţă la facerea testamentului acestuia a cutăruia, şi rugat fiind de el, am iscălit cu mâna mea” (Iar pentru cum moştenesc moştenitorii, vezi la subînsemnarea canonului 30 al sinodului din Cartaghen.

Forma scrisorii de tocmeală zestrei (adică foaia de zestre).

Domnul nostru Iisus Hristos venind la nunta cea din Cana Galileii, şi acolo prefăcând apa în vin, şi prin începutul acesta al minunilor arătându-şi Slava Sa, precum istoriseşte Ioan prea-alesul evangheliştilor; de dumnezeiască binecuvântarea şi de cinste s-a învrednicit nunta, şi s-a prea înălţat la o treaptă a unei taine arătătoare de o mai mare taină. Şi arată Pavel strigând, acum adică:

„Cinstită este nunta întru toate, şi patul nespurcat” [Evrei 13: 4]. Iar acum: „Taina aceasta mare este. Însă eu zic de Hristos, şi de biserică” [Efeseni 6: 32]. De aici şi cei ce după dumnezeieştile canoane şi legi se împreună prin nuntă, se zic că de Domnul se binecuvintează, şi se împreună. De vreme ce după Parimiastul: 2De la Domnul se împreunează bărbatului femeia” [Pilde 19: 14]. Deci fiindcă şi noi (cutarele, şi cutarele) prin acest fel de legiuită şi canonicească nuntă, voim să împreunăm pe fiul nostru (cutarele) cu (cutare) fiica (cutăruia) şi (a cutăruia) mai întâi adică, dăm lui binecuvântările şi rugăciunile cele din inimă şi din suflet părinteşti ale noastre, spre a le avea întru toată viaţa merinde întăritoare şi
495Oarecare mai noi însă zic că se cuvine mai întâi a rândui cineva a se plăti datoria lui la creditorii săi anume, pagubele şi nedreptăţile ce ar fi făcut; al doilea a se da plata slugilor sale. Al treilea se da milostenie pentru sufletul său, şi pentru îngroparea sa. Şi al patrulea, ce va rămâne să se împartă la legiuiţii săi moştenitori, întâi la cei mai de aproape, apoi la cei mai depărtaţi. Zice însă dumnezeiescul Hrisostom că, în diată trebuie totdeauna a se scrie Hristos. Adică săracii, sub a căror faţă Hristos primeşte milostenie, precum a zis: „Întrucât aţi făcut unuia din fraţii mei cei mai mici, mie aţi făcut” [Matei 25:

40]. Iar celelalte cuvinte ale Hrisostomului sunt acestea: „În diete pe Hristos să-l lase moştenitor” (În cuvântul 18 către Efeseni) şi iarăşi când cineva va să se săvârşească, cel de aproape al lui să gătească cele de îngropare. Şi să pună partea ce o lasă celor lipsiţi. (voroava 85 la Evanghelia lui Ioan).
mântuitoare că: „Binecuvântarea tatălui, după Sirah, întăreşte casele fiilor. Prin urmare dăm lui (sau ei) sub cuvânt de zestre, ceea, şi ceea. (Şi aici scriu câte vor să dea zestre, atât născătorii mirelui, cât şi ai miresei. Apoi la sfârşit adaugă) acestea toate le dăm de bună voia noastră, atât născătorii numitului mai sus (cutarele) cât şi ai (cutăreia) numitei mai sus, ca să le aibă ei amândoi în toată viaţa lor, şi să le stăpânească ca pe ale lor drepte agonisite. Şi de astăzi înainte, suntem cu totul străini de aceste lucruri bine date zestre, mişcătoare şi nemişcătoare, atât noi înşine, cât şi ceilalţi fii ai noştri, adică fraţii acestora pentru că „casa şi averea, după Solomon, părinţii le împart fiilor” [Pilde 19: 14]. Iar Dumnezeu, cel ce a zis către Adam şi către Eva: „creşteţi şi vă înmulţiţi” [Facere 1: 28]. Să-i crească şi să-i înmulţească pe ei, bună şi multă naştere de prunci, lucrul cel prea dorit părinţilor, dăruindu-le până la al 3-lea şi al 4-lea neam. Şi să-i binecuvinteze, precum au binecuvântat pe Avraam şi pe Sara. Pe Isaac şi pe Rebeca. Pe Iacov şi pe cei 12 patriarhi. Şi să le dea lor unire de minte, şi de suflete, viaţă paşnică şi îmbunătăţită, împlinind întru ei şi blagoslovenia aceea a prorocului şi împărat David. Adică: „Ca bărbatul să fie în casa sa înmulţit ca cedrul Libanului, iar femeia sa, ca o vie veselă întru odraslele casei sale. Şi fii lor, ca nişte tinere mlădiţe de măslini împrejurul mesei lor” [Psalm 127: 3]. Şi în scurt a zice, ca prin acest fel de bună naştere de fii, şi ei să se mântuiască, rămânând în credinţă, şi în dragoste, şi în sfinţenie cu întreaga înţelepciune, precum zice Pavel. Drept aceea spre încredinţare şi siguranaţă s-a făcut şi această scrisoare de tocmeala zestrei, iscălită de martori vrednici de credinţă. În anul. Şi luna.

Canonicească formă a cărţii de despărţirea nunţii.

Preseduind [şezând pe scaunul judecăţii] smerenia noastră, fiind împreună şi preacinstiţii clerici, preacucernicii preoţi, şi preacinstiţii boieri (şi proestoşi) s-au înfăţişat înaintea tuturor, (cutarele din cutare loc) pârându-şi pe femeia sa (sau cutare femeie pe bărbatul său) în vinovăţie de preacurvie. Şi zicând că o au aflat pe ea cu adevărat spurcând patul bărbatului ei, şi vederat preacurvind cu altul. Dar cerându-se pentru aceasta şi martori vrednici de credinţă, a adus de faţă pe (cutare şi cutare şi cutare) care în frica lui Dumnezeu, şi în curată conştiinţa lor, au mărturisit înaintea tuturor pentru femeia lui, că cu adevărat nu au păzit cuviincioasa credinţa bărbatului său, şi vrăjmăşuindu-şi întreaga sa înţelepciune, s- a făcut preacurvă. Deci smerenia noastră acestea auzindu-le, şi deplin încredinţându-ne, am mai născut pricina aceasta. Şi dar întrebuinţând apoi feluri de cuvinte şi de chipuri, spre a îndupleca pe numitul (cutare) să ia iarăşi şi primească pe femeia sa, (că şi aceasta se poate după dumnezeieştile legi) trecând cu vederea acest fel de greşeală a ei, fiindcă amar se căieşte de aceasta, şi juruieşte că niciodată o va mai face. Şi toate acestea lucrându-le într-o lungime de timp destul, nu am putut a-l pleca pe el. Drept aceea urmând noi hotărârii Domnului nostru celei din Evanghelie, care zice că: „Oricare va lăsa pe muierea sa, afară de cuvânt de curvie, o face pe ea de preacurveşte” [Matei 5: 32; 19: 7]. Şi socotind noi, că singură aceasta este leginică şi binecuvântată pricină de a se despărţi bărbatul de
muiere. Adică cuvântul preacurviei, precum Domnul a hotărât. Dar încă şi îngrijindu-ne mai înainte ca nu cumva să se întâmple ceva mai rău din împreună locuirea acestora cea de aici înainte, fiindcă preacurvia mai de multe ori naşte pe pizmuire, şi pizmuirea pe ucidere. Deci pentru aceasta, dezlegăm pe numitul (cutare) de muierea sa (cutare) după hotărârea Domnului, şi după Sfintele canoane apostoleşti şi sinodiceşti. Dar şi dăm lui voie a-şi lua altă muiere (adică părţii celei nevinovată). Iar mai sus numitei (cutare), niciodată (adică părţii vinovate) nu îi dăm voie a-şi lua alt bărbat, ca uneia ce s-a făcut pricină acestei despărţiri şi dezlegări de nuntă. Căci ei se cade în locul nunţii şi a însoţirii a doua, să rămână aşa, plângându-şi şi tânguindu-şi în toată viaţa păcatul său, căci: Ceea ce Dumnezeu a împreunat, ea a despărţit [Matei 9: 19]. De vreme ce şi întru alt chip, trăind bărbatul ei pe care ea prin a sa desfrânare l-a lăsat, urmează frica ca nu cumva să se facă preacurvă, de se va împreuna cu alt bărbat, după apostolul Pavel [Romani 7: 3]. Care şi întru alt loc zice că: „De se va despărţi muierea de bărbatul ei, să rămână nemăritată” [1 Corinteni 7: 11]. Pentru aceea spre încredinţare s-a făcut această carte de despărţire, şi s-a dat mai sus numitului (cutare)496 în anul (cutare), şi luna.

Forma canoniceştii paretisiri.

Ştiu cu adevărat ştiu, preasfinte şi prea dumnezeiescule stăpâne, şi dumnezeiescule şi sfinţitule sinod al sfinţiţilor arhierei, că episcopilor celor ce se ţin de dregătoria (ori vrednicia) arhieriei cu vrednicie, şi precum se cuvine, şi care după canoane cu adevărat păstoresc şi chivernisesc cuvântătoarele turmele lui Hristos, şi care nici într-un chip pentru vreo oarecare din necuviinţe, care pot atrage asupră-le caterisire, îi osândeşte în lăuntru conştiinţa lor, nu le este cu putinţă a se paretisi şi a trimite libele, precum sfinţitele canoane cuprinzător grăiesc, şi mai ales cel alt treilea al sfântului Kirill, şi epistolia cea către sinodul ce s-a făcut în Pamfilia al sfântului şi ecumenicului sinodului al 3-lea. Că deşi este mare şi înfricoşată cu adevărat vrednicia arhieriei, şi însăşi puterilor cereşti; dar însă celui ce odată i s-a încredinţat aceasta nu cu nevrednicie, şi care nici o poartă pe ea cu osândită conştiinţă, i se cade a o purta cu bărbăţie duhovnicească, şi oarecum a suferi ostenelile, şi de voie a răbda sudorile cele ce au plată. Şi nu din necercetare, sau din lenevire şi trândăvire să se oprească despre purtările de grijă cele puse asupră-i, şi despre neştiutele întâmplări ale treptei sale, fiindcă şi acestea le zice în mai sus pomenita epistolie sfântul şi ecumenicul sinodul al 3-lea. Dar fiindcă eu, vai mie! Smeritul episcop (sau mitropolit) al cutărei episcopii (sau mitropolii) cu nevrednicie petrec în acest fel de epanghelmă, şi mă ştiu pe sinemi că întru ascuns în oarecare vinovăţii, care de ar fi vădite şi arătate, negreşit aş suferi dreaptă şi legiuită caterisire. Şi acelea, măcar deşi celor mai mulţi sunt neştiute, ar fi o binecuvântată pricină de canonicească paretisire. Pentru aceasta,
496Oricare arhiereu voieşte să dea carte de despărţire, îl rugăm, mai întâi să citească canonul 48 apostolesc, şi subînsemnarea la dânsul. Ci să le citească după toată nevoia, ca pe unele de nevoie, şi neapărate la această pricină.
mai înainte apucând, mă scot pe sinemi din vrednicia arhieraticească, ca prin chipul acesta să pot trage spre mine dumnezeiasca milă. Că aud pe dumnezeiescul Hrisostom zicând: „Se cuvenea atâta evlavie a avea de lucrul acesta, încă şi din început a scăpa de greutatea lui. Şi după ce s-au băgat cineva într-însul, a nu aştepta judecăţile cele de la alţii, de cumva i s-ar întâmpla a face vreun păcat îndestulat de a-i lucra caterisirii, ci înainte apucând să se scoată pe sine din începătorie. Că aşa cu adevărat ar fi vrednic a trage şi de la Dumnezeu milă. Iar a se ţine peste cuviinţă de dregătorie, este a se lipsi pe sine de toată iertarea, şi mai mult a aprinde urgia lui Dumnezeu, adăugând o a doua mai cumplită greşeală.” [Cuvânt al 3-lea pentru preoţie] Pentru aceasta şi eu de a mea conştiinţă mustrându-mă, şi pentru a mea nevrednicie osândindu-mă, nu aştept vădirile şi osândirile cele de la alţii. Ci prin paretisirea [demisionul] mea aceasta, mă paretisesc împreună, şi de eparhia mea aceasta, ce o am avut, şi cu ea şi de vrednicia arhieriei, şi de însuşi numele episcopului. „Că cel ce nu este vrednic a sta înaintea dumnezeiescului Altar, nici a se cinsti cu însuşi numirea episcopiei este vrednic.” Precum canonul al 3-lea al sfântului Kiril porunceşte. Drept aceea spre ştiinţă am dat şi libelul acesta al paretisirii, subscris de însăşi mâna mea. În anul. Şi luna.

Forma Antimisului

Jertfelnic [Altar] dumnezeiesc şi sfinţit, spre a se săvârşi pe el nesângeroasele ierurgii (adică sfinţitele lucrări).
A LUI CONSTANTIN PORFIROGENITULUI

Rânduiala pricinei urmate, şi povestirea, cum a patra nuntă, s-a cutezat de Domnul Împăratul Leon, şi cum s-a surpat această nelegiuită nuntă prin tomul unirii497.

Leon Preaînţeleptul a avut mai întâi femeie pe Sfânta Teofana, cu care a născut şi o fiică, care degrabă s-a sfârşit. Însă şi însăşi Sfânta aceasta mutându-se către Domnul, împăratul s-a însoţit cu Zoi fiica lui Stilian Ţauţ, unul din boierii şi prietenii împăratului, şi aceea în grabă murind fără copii, a luat şi a treia muiere, pe Evdokia, cea din partea Opsikiului, aleasă pentru frumuseţe; care întru însuşi chinurile naşterii a murit împreună cu pruncul. Împăratul însă cuprins fiind de negrăită mâhnire pentru că a rămas fără copii, şi dorind de naşterea de copii a luat şi a patra muiere, pe Zoi a Carvonopsinei, şi cu aceasta a născut pe Constantin. Însă patriarhul Nicolae, şi mitropoliţii, au aforisit pe împăratul (adică l-au oprit), de biserică. Şi aforisirea oarecare din arhierei zicea că trebuie a o scurta, şi a nu o întinde la mai mult timp. Iar unii nu se înduplecau. Şi era dezbinare între dânşii, şi multă gâlceavă. Şi mult cerând, şi rugându-se împăratul, unii îl primeau, iar alţii erau neînduplecaţi şi neînvoiţi. Împăratul însă înţelept fiind, şi nefiindu-i necunoscut de unde se naşte neconglăsuirea arhiereilor, a mutat pe patriarhul Nicolae, şi l-a izgonit de la biserică, ca pe un mincinos, şi ca pe unul ce de multe ori cu jurământuri adeverea şi făgăduia a da împăratului iertare de certare, şi că de atâtea ori făgăduindu-se înadins întârzia. A pus însă patriarh pe Eftimie duhovnicescul său părinte, bărbat care în mulţi ani a petrecut cu bună cuviinţă în monahiceasca nevoinţă, şi învrednicit de proorocesc dar. Acesta a arătat pe împăratul slobod de canonisire, şi l-a dezlegat de îndelungata legătură, şi l-a primit la împărtăşire. Însă erau mulţi încă din arhierei care nu se învoiau cu iconomia patriarhului; şi mai ales cei din partea lui Nicolae celui scos. Apoi fiindcă împăratul Leon s-a mutat către Domnul, şi Alexandru fratele lui se afla ţinând împărăţia, pe patriarhul Eftimie îl scoate din biserică cu ocări, şi aduce iarăşi pe Nicolae cel mai înainte scos. Şi încă mai multă tulburare s-a făcut în treburile
497În anul mântuirii 1819 în Domnia preaînălţatului domn Mihail Grigoriu Suţul Voievod, aflându-se un neguţător sârb de neam cu locuinţa în şesul frumoasei, de vârstă ca la 32 de ani, şi care până atunci ţinuse

3 muieri cu legiuită nuntă, una după alta murind, şi lăsându-l fără clironom. Deci el fiind tânăr vârsta şi cu

îndestulată avere, după ce luase pe lângă sine posadnică, temându-se de judecata lui Dumnezeu, s-a ispitit a cere de la mine smeritul (aflându-mă în acea vreme în scaunul mitropoliei), blagoslovenie de a se însoţi cu aceea prin cununie, făgăduind bisericii şi la săraci. Şi neputând câştiga această voie, a cercat şi prin stăpânirea politicească, dar nici aşa i s-a dat voie. Deci venind omul la sfârşitul vieţii, şi dorind a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine de care era oprit, l-am îndatorit prin duhovnicul său de a dat făgăduinţă în scris, că de-i va dărui Dumnezeu viaţă şi va scăpa din acea boală, se va depărta de însoţirea cea nelegiuită. Şi aşa i-am dat voie de l-au împărtăşit, şi în grabă s-a săvârşit din viaţă. Pentru aceasta dar, fiindcă omenirea a ajuns la atâta neputinţă, încât nici până la a treia nuntă a nu se opri, ci cutează şi până la a patra a se întinde, de nevoie am socotit a alătura la sfârşitul acestei sfinte cărţi întâmplarea ce a urmat în Constantinopol la însuşi împăratul Leon cel preaînţelept. După a căruia moarte fiul său Constantin Porfirogenitul, fiindcă se făcuse dezbinare în biserică, a căutat să unească biserica. Şi aşa în anii de la mântuirea lumii 922 s-a făcut aceasta.
bisericii, despărţindu-se mitropoliţii, şi unii părtineau patriarhului celui acum scos, iar alţii celui în loc adus. Şi nu multă vreme trecând în mijloc, şi Alexandru a murit. Iar Constantin făcându-se moştenitor împărăţiei. Care chemând atât pe patriarhul Nicolae, cât şi pe toţi arhiereii (că Eftimie acum ducându-se către Domnul), i-a înduplecat să se adune către o socotinţă şi unire, şi să dea tatălui său iertare şi după moarte cu obştească hotărâre. Şi să aşeze canoniceasca hotărâre a nu se mai cuteza una ca aceasta, ori a se lucra acest păcat. De la care a ieşit tomul acesta ce se zice al unirii.

TOMUL UNIRII

Adică povestirea unirii celei ce s-a făcut bisericii.

ÎN TIMPUL LUI CONSTANTIN ŞI A LUI ROMANO

Cel întâi împărăţind iar cel al doilea mai în urmă cinstindu-se cu vrednicia de Vasiliopator.

Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos; ucenicilor şi apostolilor săi, şi acelora câţi după aceea s-au făcut vrednici de biserica sa, ca oarecare moştenire mai aleasă pacea le-a lăsat. Aceasta dându-o la ai săi spre cunoştinţa apropierii cea către dânsul, ca cu legătura păcii fiind strânşi, să nu rupă pe unirea Duhului; mai întâi însuşi cu a sa pildă arătând nouă, buna voinţă care o are pentru pace, pentru care mai presus decât toată înălţimea fiind, la a noastră josime s-a pogorât, şi s-a împărtăşit asemenea nouă de trup şi de sânge, ca pe cei despărţiţi unii de alţii întru unire să-i aducă. Apoi şi celor ştiutori de pătimirile lui, pe această moştenire le-au lăsat-o, pace să aibă între dânşii. Şi nu numai aceasta, ci şi pe alţii a-i aduce la pace, gâlceviţi fiind între dânşii. Deci dar acest fel fiind lucrul, din început şi până acum, răutatea vicleanului tulburător nu au încetat pe sfinţita plinirea bisericii tulburându-o, când aceasta, când cealaltă pricină înnoindu-o. Căci el acest fel este. Însă învăţătorul şi pricinuitorul păcii Hristos Dumnezeul nostru, Care a zis că porţile iadului nu vor birui pe biserica sa, pururea smintelile asupra capului vicleanului întorcându-le, păzeşte în biserică pacea nevătămată, care acesta, pacea noastră Hristos, Dumnezeu, părintele, arhiereul, Păstorul cel adevărat, sfinţiţilor fii ai preacuratei bisericii Miresei Sale, dezbinaţi fiind între dânşii, cu a Sa pronie, şi cu Darul Său a făcut unirea lor, şi iarăşi împreună i-a adunat în curatele sânurile Maicii lor. Dând aceştia adică, să se bucure pentru împreună adunarea fiilor săi. Iară luişi a i se aduce glăsuirea slavei cea ca dintr-o gură şi dintr-o inimă. Şi tuturor acelora, câţi nu se înduplecă către tulburătoarea voia demonului, ci cinstesc făgăduinţa Pricinuitorului păcii, să li se aducă mulţumire. Dar în trecutele timpuri s-au făcut pricini de sminteli, în ce chip şi s-au fost făcut. Şi către pornirea răului cea din fiecare vremi, de către înţelepţii iconomii bisericilor, s-a aflat potrivita vindecare. Acum însă s-a întâmplat a se tulbura biserica din prilejul nunţii, fiindcă acea nuntă nu era slobodă de prihană, spre oprirea acelei sminteli, sfinţita judecată a bisericii dă socotinţă, şi de a nu mai spori ca să mai afle aceasta încă încăpere. Că aşa şi acum şi mai în urmă va birui, izbăvindu-se de smintelile cele ce năvăliseră la aceia, câţi nu au iubit prigonirea şi gâlcevirea împotriva păcii
lui Hristos. Căci pricina din care au izvorât smintelile, de îndată depărtându-se, nici o pricină este de a opri împăciuirea celor ce iubesc pacea. De vreme ce în tot lucrul aşa urmează. Greşita pricină născută din cele necuvenite, lepădându-se din mijloc, cele ce deodată luaseră pricină de acolo rău a se afla între dânsele, se întorc iarăşi la cea dintâi buna rânduială, aşa precum din trupul lui pricinuindu-se boală, după ce pricina boalei se depărtează, se întoarce în sănătate. Şi marea de sila vânturilor tulburându-se, după ce încetează viforul, vine iarăşi liniştita aşezare. Pentru aceasta obşteşte adunându-ne arhiereii şi preoţii, câţi nu loruşi (las a zice, altora) au iubit a plăcea, ci au cinstit mai mult pacea bisericii decât tulburarea ei, împreună am socotit, de vreme ce smintelile şi-au luat început din pricini nunteşti, acestea să le curăţim, şi să întărim de aici, ca nicidecum prin cele de acest fel pricini, să ia încăperea în viaţă. Nici biserica a o tulbura, nici pe viaţa celor ce cutează aşa a vieţui, să o facem osândită şi surpată de judecată. Şi dar hotărâm cu obştească socotinţă şi judecată, din acest an, care este al 6428 Indiction, 8, a patra nuntă de către nimeni să se cuteze, ci să fie desăvârşit lepădată. Şi acela, oricare s- ar sili a veni spre această căsătorie, să fie lepădat din toată adunarea bisericească, şi înstrăinat şi de însăşi intrarea în sfânta biserică, în cât ar stărui întru această căsătorie. Că aceasta şi de Sfinţii părinţii cei mai înainte de noi s-a socotit. Şi noi încă socotinţa lor mai arătată făcându-o, ca pe un străin de creştineasca vieţuire îl propovăduim, ci aşa pentru a 4-a nuntă adică. Iar ca să se închipuiască mai cu bună cuviinţă şi despre celelalte nunţi, şi de viaţa creştinilor a nu fi necinstită căsătoria. Hotărâm şi despre a 3-a nuntă, ca nu fieştecum, sau cum s-ar întâmpla, să se săvârşească ea. Fiindcă s-a iertat cu adevărat cu adevărat de către părinţi ca o spurcăciune, încă nefiind atunci, precum acum, lucrările măsurate, nici în lăţime întinse. Ci precum de s-ar întâmpla căzută în casă oarecare spurcăciune în vreun unghi, şi s-ar trece cu vederea de multe ori. Însă acum când a sporit (creştinismul), şi când nimic având a socoti spre ruşinare, nici spurcând; sporind întru înmulţire. Bine s-a socotit a o mari curăţi, fiindcă şi pe ruşinarea o are nu în unghi arătată, ci descoperită în casă, nicidecum lăsând, ci curăţind, şi pe necurăţia cea din aceasta o lepădăm. Şi de către omeneasca neputinţă de aici înduplecându-ne noi (de cuvenita bunăcuviinţă nepurtând grijă) pentru viaţa creştinilor. Aceasta pentru a 3-a nuntă hotărâm a se păzi, încât de a ajuns cineva până la al 40-lea an, şi nici de fire ruşinându-se, nici de creştineasca bine cuviincioasă viaţa ce este dator îngrijindu- se, ci de singură pătimaşa poftă biruindu-se, se aruncă pe sineşi către a treia nuntă, pe acesta cu toată scumpătatea şi luarea aminte până la al 5-lea an îl oprim să fie neîmpărtăşit de împărtăşirea sfinţeniei, şi nicidecum pentru el a se împuţina timpul. Că cel ce după 40 de ani a iubit a fi, şi a se zice spurcăciune în biserica lui Hristos, ce încredinţare va da despre sârguinţa pentru viaţa sa, prin care ar putea să se scurteze timpul opririi despre împărtăşirea sfinţeniilor? Dar încă şi după ce se va învrednici de preacurata Împărtăşire, nu va fi lui iertat în alt timp a se apropia către Împărtăşire, fără numai întru singură ziua Mântuitoarei Învierii lui Hristos Dumnezeului nostru, prin mai înainte urmata înfrânare a zilelor celor de post încât va fi cu putinţă, şi prin curăţire. Acestea însă le zicem, când nu vor fi fii din nunţile cele mai dinainte a celor ce după 40 de ani au mai luat a 3-a muiere.
Fiindcă de vor fi fii, ne iertată le este a 3-a nuntă. Că foarte nedrept lucru este unuia ca aceluia a i se face har pentru pofta cea afară de hotar. Iar pentru fiii cei din nunţile de mai înainte a nu purta grijă de a lor siguranţă, şi de nelipsa lor, şi de netulburare, şi de câte poate omenirea a pătămi din înmulţirea naşterii de copii. Şi dacă vreunul fiind de 30 de ani, şi având copii din nunţile de mai înainte, ş-ar fi luat luişi şi a 3-a muiere, şi aceasta hotărâm să fie neiertat până la al 4-lea an a se împărtăşi de sfinţenie. Pentru că este arătat, că de nimic altă, fără numai din nestâmpărare pornindu-se, şi din a fi rob trupeştii pofte, au venit către acest fel de nuntă. Şi după ce s-ar noroci încă de împărtăşirea Tainelor, de 3 ori pe an numai se va învrednici a se împărtăşi. O dată adică, în mântuitoarea zi a Învierii lui Hristos Dumnezeul nostru. Al doilea în ziua Adormirii Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei. Şi a treia oară în ziua naşterii lui Hristos Dumnezeului nostru; pentru că şi în acestea urmează mai înainte post, şi folosul cel dintr-însul. Iar de nu vor fi copii, fiindcă pofta de a naşte copii nu este neiertată, pentru aceea dar se va învrednici de iertare o nuntă ca aceasta, şi cu singură canonisirea ceea ce a apucat din început până acum să se vindece (adică cu neîmpărtăşirea, de doi, sau de trei ani). Acestea adică şi pentru a 3-a nuntă. Însă nu lăsăm nici pe cea a doua, nici pe cea întâi afară de siguranţă, ci şi acelea hotărâm aşa a se întări, încât nici una să aibă vicleană pricină ori din răpire, ori din ascunsă stricarea mai înainte urmată, ci după lege, şi curăţite de nişte spurcăciuni ca acestea, şi curveşti necurăţii. Şi deci dacă cineva defăimând formele acestea zise ar veni spre împreunarea de nunta întâia sau a doua, pe acesta biserica lui Hristos, cea curată şi care nici o întinăciune are, sau prihană, supunându-l mântuitoarelor certări, nu-l va primi mai înainte la împărtăşirea Dumnezeieştilor Taine, de nu mai întâi se va învăţa a plini cu scumpătate rânduitul timp cel pentru curvie (de nu cumva ducerea din viaţă cea neapărată va sili), adică până ce se va împlini al 7-lea an. Iar preotul cel ce va cuteza afară de rânduita vreme a învrednici pe vreunul din aceştia de dumnezeiasca împărtăşire, se va primejdui a-şi pierde treapta. Arătat este că cel ce s-a învrednicit afară de hotărâta formă a se împărtăşi, iarăşi se întoarce la împărtăşire, până la împlinirea anului al 7-lea.

Mulţi ani Împăraţilor498.
498Acestea adică, precum s-a arătat, de către cei ce au împărăţit mai înainte s-au lucrat. Iar acum, cu buna voinţă şi cu Darul Tatălui, şi al Fiului, şi a sfântului Duh, pe preoţii şi monahii cei dezbinaţi mai înainte de 90 de ani pentru pricina şi prilejul mai sus arătat, acum pe buna împărăţia a de Dumnezeu încununaţilor împăraţilor noştri, a lui Vasilie şi a lui Constantin (care erau nepoţi ai lui Constantin Porfirogenitului) împreună i-au adunat şi împreună i-au unit, şi au făcut o Sobornicească şi apostolească biserică. Drept aceea de datorie este a se propovădui şi a se mări cei ce au săvârşit acest fel de dumnezeiesc şi vrednic de cuvânt lucru.
Glăsuiri sinodiceşti

Lui Vasilie şi Constantin, dreptslăvitorilor noştri împăraţi, mulţi ani. Prea binecinstitoarei de Dumnezeu Augustei Teofanei, mulţi ani. Lui Nicolae prea sfântului şi ecumenicului patriarh, mulţi ani. Lui Vasilie, şi lui Constantin, şi lui Leon, şi lui Alexandru, lui Constantin şi lui Romano, lui Hristofor, lui Romano, lui Nikifor, şi lui Ioan, celor ce pe împărăţia cea pământească o au schimbat cu Împărăţia cea Cerească, veşnică pomenire. Evdockiei, şi Teofanei, Teodorei şi Elenei, de Dumnezeu cinstitoarelor Auguste, veşnică pomenire. Lui Ghermano, lui Tarasie, lui Nikifor, şi lui Metode, pururea pomeniţilor şi fericiţilor patriarhi, veşnică pomenire. Lui Ignate, lui Fotie, lui Ştefan, şi Antonie, lui Nicolae, şi lui Eftimie, lui Ştefan, lui Trifon, lui Teofilact, lui Polieuct, lui Antonie Drept slăvitorilor patriarhi, veşnică pomenire. Toate cele împotriva sfinţilor patriarhi, lui Ghermano, lui Tarasie, lui Nikifor, şi lui Metode, scrise ori grăite, să fie anatema. Toate cele afară de bisericeasca predanisire, şi de învăţătura, şi închipuirea sfinţilor şi pururea pomeniţilor părinţi câte s-au chenotomisit şi s-au făcut, ori după aceasta de se vor face, să fie anatema. Celor ce clevetesc pe Sfânta biserică, că ar fi primit pe a 4-a nuntă, pentru iconomia ce acum s-a făcut cu bunăvoinţă a lui Dumnezeu, şi pentru apropierea, şi unirea fraţilor noştri, pe care pricina urmatelor mai înainte sminteli îi despărţea, anatema. Celor ce îndrăznesc a zice, că biserica curăţenia şi neîntinarea sfinţeniei sale nu o păzeşte, ci că şi-au adăugat oarecare spurcăciune, pentru împreună adunare a fiilor ce cu Darul lui Dumnezeu s-a făcut, pe care îi despărţise scandela ce urmase mai înainte, împreună i-au unit, însă lepădarea şi surparea acestei sminteli cea de către toţi împreună hotărâtă. Pentru aceasta celor ce cutează a zice, că biserica nu-şi ţine curăţenia sa, fie anatema.

Cei ce pun întru defăimare pe sfinţitele şi dumnezeieştile canoane ale

sfinţiţilor părinţilor, care şi pe sfânta biserică o trec cu vederea, anatema fie. Fiindcă sfinţii părinţii noştri creştineasca vieţuirea împodobesc, şi către dumnezeiasca evlavie o povăţuiesc.
SCARĂ DESPRE CANOANELE CUPRINSE ÎN CARTEA ACEASTA.
Nr. canoane

Pagina

canoanele sfinţilor apostoli
85

canoanele Sinoadelor ecumenice

canoanele sinodului 1 20

canoanele sinodului al 2-lea 7

canoanele sinodului al 3-lea 8

canoanele sinodului al 4-lea 30

canoanele sinodului al 6-lea (5-6) 102

canoanele sinodului al 7-lea 22

canoanele Sinoadelor Localnice

Canoanele sinodului 1 şi 2 17

Canoanele al celui în Sfânta Sofia 3

Canoanele al celui în Carhidon 1

Canoanele al celui în Agkira 25

Canoanele al celui în Neokesaria 15

Canoanele al celui în Gangra 21

Canoanele al celui în Antiohia 25

Canoanele al celui în Laodikia 60

Canoanele al celui în Sardikia 20

Canoanele al celui în Constantinopol 2

Canoanele al celui în Cartaghen 141

canoanele părinţilor celor din parte

Canoanele Sf. Dionisie al Alexandriei 4

Canoanele sfântului Grigorie al Neokesariei 12

Canoanele Sfinţitului Mucenic Petru 15

canoniceştile epistolii ale sfântului Atanasie 3

Canoanele marelui Vasilie 92

Canoanele sfântului Grigorie Nisis 8

Canoanele sfântului Grigorie Teologul 1

Canoanele sfântului Amfilohie 1

Canoanele Preasfântului Timotei al Alexandriei 18

Canoanele lui Teofil al Alexandriei 14

Canoanele sfântului Kirill al Alexandriei 5

canoniceasca epistolie a sfântului Ghenadie 1

Canoanele sfântului Ioan Postnicul 35

canoniceasca epistolie a sfântului Tarasie 1

Canoanele sfântului Nikifor 37

canoniceştile Întrebări şi Răspunsuri din timpul 11

patriarhului Nicolae
Scurtă împreună şi amărunţită învăţătură despre însoţirile nunţilor

Formele oarecăror Cărţi de recomandaţie, de slobozenie, de Duhovnicie, de Mărturia de

hirotonie

a Duhovnicului, de cea către săraci, de Diată, de Foaia de zestre, de canonicească despărţire, de canonicească Paretisire, şi de scrierea pe Antimis Povestire despre oprirea cea desăvârşită a nunţii

a patra

Ihnografia, sau Desenul bisericii

Scara Topologică <Index>
Sfârşit, şi lui Dumnezeu Slavă.

——-***********——
Părinţii şi fraţii care s-au ostenit pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru sfânta ascultare la tipărirea Cărţii acesteia.

M. Nikita, ca Diortositor. CEILALŢI OSTENITORI M. Victor prubar. M. Metode chelar.

M. Grigorie prubar. M. Mina. M. Ilarion prubar. M. Parteni. M. Teodosie săpătorul. M. Dionisie.

M. Daniile de teascuri îndreptător. F. Gheorghie.

TIPĂRITORI AŞEZĂTORII SLOVELOR M. Adam. F. Ioan.

M. Ignate. F. Teodor. M. Elisei. F. Costache. F. Dimitrie. F. Vasilie.

F. Ioan. F. Costache.

F. Nikita. F. Gheorghie. F. Ioan. F. Maxim.

F. Nicolae. F. Nicolae legătorul. F. Vasilie. F. Nicolae vărsătorul. F. Simeon.

Ne rugăm cinstiţilor cititori să fie lesne iertători.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Pidalionul-canoanele si dogmele ortodoxe. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s