Părintele Grigorie de la Mănăstirea Lacul Frumos a fost ”caterisit” de ERETICI

Astăzi, 19 mai, părintele Grigorie de la Schitul Lacul Frumos, a primit vestea ,,caterisirii” sale. A primit-o cu seninătate, cu bucurie și cu nădejde bună că Domnul, a privit spre osteneala lui cea bună ca slujitor neobosit și plin de dragoste al lui Hristos. Aștepta acest moment, întărit în Dumnezeu, fiindcă știa că toți preoții care mărturisesc Adevărul, vor fi prigoniți și caterisiți.

Motivele caterisirii sfinției sale sunt următoarele:

  • A făcut schismă în Biserică;
  • A contestat poziția oficială a Bisericii;
  • Nu a făcut ascultare de mai marii săi;


  • A tulburat liniștea obștii;
  • A părăsit mănăstirea mai mult de opt zile, fără înștiințarea chiriarhului;


  • A spovedit în chilie și în casele oamenilor;
  • A oficializat Sfinte Taine și Ierurgii în chilie;


  • A fost acuzat că organiza un fel de ,,complot”, împreună cu fii duhovnicești chemați pentru spovedanie și catehizare, împotriva celor ,,certați” cu Ortodoxia;

Aceste acuzații aduse părintelui Grigorie sunt neîntemeiate și lipsite de adevăr. Realitatea este următoarea:


  1. Părintele nu a făcut schismă, ci a apărat Biserica de schismă (Can 15 I II Constantinopol);

 2. A contestat ecumenismul, care se pare că a devenit poziția oficială a Bisericii și s-a îngrădit de acesta prin întreruperea pomenirii ierarhului;


3.Ieromonahul Grigorie a făcut mereu ascultare de mai marii săi, până la trădarea Ortodoxiei de către BOR;

Arhiepiscopia a fost cea care a tulburat liniștea obștii prin măsurile abuzive pe care le-a luat împotriva părintelui și a ucenicilor săi;

  1.  Părintele Grigorie nu a părăsit mănăstirea mai mult de opt zile. Atunci când a plecat în Sfântul Munte, a avut binecuvântare;

 2.A spovedit acolo unde s-a putut pentru binele fiilor duhovnicești. Până la momentul prigoanei, spovedea întotdeauna la biserică;

     3. Toți preoții care au fost ,,opriți de la slujire” sau ,,caterisiți” de minciuno-episcopi, oficilalizează slujbele Bisericii acolo unde este posibil, pentru binele Bisericii, după rânduiala Sfinților Părinți la vreme de prigoană;

     4. Așa numitul complot, este de fapt o catehizare a fiilor duhovnicești pentru aceste vremuri de apostazie, ca ei să înțeleagă importanța îngrădirii conștiente de panerezia ecumenismului și de promotorii ei;

    5.Împreună cu părintele Grigorie, au fost sancționați și ucenicii săi monahul Chiriac și fratele Valerică, care au fost excluși din monahism și au primit interdicția de a purta haină monahală.

     

     

    Se pare că prigonitorii Bisericii lui Hristos, nu vor să lase nimic nepedepsit. Vor, probabil până la venirea papei în 2018, să nu mai existe nicio licărire a dreptei credințe prin slujitorii lui Hristos. Însă, El este Cel care ne spune: ,,Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)
    Vrednic este părintele nostru drag, Grigorie! Vrednici sunt Chiriac monahul și fratele Valerică!

    Preot Claudiu Buză

     

    Rolul iezuiţilor în Biserica Greco-Papistasa



    Iezuiţii aveau menirea de a conduce destinele Bisericii Greco-Catolice prin controlul pe care îl aveau asupra ierarhilor uniţi

    Prozelitism iezuit în ţările ortodoxe

    1După trecerea la reformă a unui foarte mare număr de catolici, Biserica Romei se foloseşte de ordinul călugărilor iezuiţi pentru a recupera pe orice căi numărul de credincioşi pierduţi prin reformă. Acest ordin călugăresc a fost înfiinţat în anul 1540 de ofiţerul spaniol Ignaţiu de Loyola care contribuie foarte mult la convertirea unor ortodocşi mai ales prin şcoală şi implicaţii diplomatice. Iezuiţii au lucrat intens la convertirea în masă a ortodocşilor, mai ales acolo unde situaţia politică şi economică îi avantaja.
    La început nu s-a recurs la o catolicizare totală a credincioşilor ci s-a folosit o soluţie de compromis. S-au modificat doar unele părţi mai nesesizabile de către populaţie dar s-a păstrat cultul şi ritul ortodox iar treptat au început să se schimbe dogmele şi toate celelalte, scopul final fiind asimilarea în catolicism.
    Prima astfel de „unire” a avut loc la Brest (anul 1596) pe teritoriul Belarusiei de azi. O parte a ierarhilor şi nobililor ucrainieni ortodocşi din regatul polon catolic au acceptat unirea cu Roma doar administrativ, fără modificări în dogmă. Această acţiune iezuită a dus la multe tulburări în zonă ajungându-se la martirizări şi confiscări de biserici.
    În acelaşi mod, în 1646, iezuiţii au reuşit să-i dezbine şi pe rutenii ortodocşi din Ucraina subcarpatică. Sub presiunile nobilimii de atunci s-a rupt o parte din ortodocşii ruteni din acele zone şi s-a unit cu Biserica Romei.
    Încercări de atragere la „unire” cu Roma papală au avut loc în Serbia, Bosnia, Herţegovina, Siria, Ierusalim, Egipt. În aceste ţări numărul de convertiţi este foarte mic, aproape insesizabil. Începând de la înfiinţarea uniaţiilor în ţările ortodoxe papalitatea a avut un control absolut asupra ierarhilor uniţi prin intermediul a cel puţin câte un călugăr iezuit în preajma fiecărui ierarh. Acesta ocupa, în multe cazuri, funcţia de consilier al episcopului sau vicar al diecezei respective.

    Iezuitul Baranyi şi uniaţia în Ardeal

    În cele ce urmează vom menţiona în mod special acţiunile iezuiţilor şi influenţa acestora asupra ierarhilor greco-catolici din Ardeal.
    După moartea mitropolitului ortodox Teofil al Ardealului (+1697), scaunul mitropolitan a rămas vacant o perioadă scurtă. Iezuiţii maghiari au profitat de aceasta încercând să atragă la „unire cu Biserica Romei” cât mai mulţi preoţi şi credincioşi din cuprinsul Mitropoliei căutând să profite de nemulţumirile românilor împotriva calvinilor care desfăşurase o propagandă intensă printre ortodocşi de aproape un veac şi jumătate. Pe lângă acestea au încercat să profite şi de situaţia grea a preoţilor români supuşi unei întreite opresiuni: naţională, socială şi religioasă. Iezuitul Paul Ladislau Baranyi a cerut Curţii de la Viena prin numeroase memorii ca preoţii români ce doresc să treacă la religiile favorizate de împărat („recepte”) să beneficieze de drepturile acelei religii la care au trecut. În urma demersurilor lui Paul Baranyi, împăratul a emis o diplomă în care menţiona cele cerute, subliniind în mod expres că preoţii care vor trece sub ascultarea papei „vor beneficia de toate privilegiile preoţilor catolici” acceptând astfel doar primatul papal. La cererea cardinalului Leopold Kollonich (arhiepiscop de Esztergom) împăratul a mai adăugat şi cele patru puncte dogmatice, ereziile: filioque, azima, purgatoriul şi primatul. Pentru a putea realiza unirea cu Roma, iezuiţii aveau nevoie de un document semnat de noul mitropolit Atanasie Anghel care (cu sprijinul împăratului) ocupase scaunul lui Teofil. Iezuitul Baranyi a reuşit să facă rost de un astfel de document, emis pe data de 7 octombrie 1698 care era semnat de mitropolitul Atanasie şi de 38 de protopopi. Documentele vremii nu arată că la acea dată a existat vreun sinod ceea ce presupune că iezuitul a fost pe la fiecare în parte cerându-i să semneze respectivul document. Ulterior s-a descoperit că documentul respectiv a fost un fals al lui Paul Baranyi, dar despre aceasta vom face o lucrare separată (a se vedea studiile istoricului Silviu Dragomir despre actul „unirii”). Pe ultima pagină Atanasie a scris cu mâna lui următorul text: „Şi aşa ne unim… cum toată legea (dogma, învăţătura de credinţă –n.n.) noastră, slujba Bisericii, leturghia şi posturile şi carindariul nostru să stea pă loc, iară să (dacă –n.n.) n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi să n’aibă nici o tărie asupra noastră”. La sfârşit era menţionată dorinţa mitropolitului de a nu fi scos din scaun până la moartea sa iar urmaşul său să fie ales de sobor liber, să fie confirmat de papă şi de împărat dar să fie hirotonit de „Patriarhulu de sub biruinţa Înălţimii Sale” adică de mitropolitul de la Carloviţ care se afla sub stăpânirea teritorială a împăratului habsburg. Acest document a stat ascuns în biblioteca Universităţii din Budapesta (arhiva iezuitului maghiar Gabriel Hevenesi) până în 1879 când a fost descoperit de istoricul unit Nicolae Densuşianu.

    Iezuiţii lui Atanasie Anghel

    În perioada imediat următoare mitropolitul Atanasie ţinea legături strânse cu ierarhii din Ţara Românească, cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu tipograful Antim Ivireanul (atunci ieromonah). Atanasie şi preoţii semnatari al documentului ţineau linia tradiţiei ortodoxe. Acest lucru i-a nemulţumit pe iezuiţi, astfel încât la începutul anului 1701 a fost chemat la Viena, însoţit de iezuitul Carol Neurauttet, şi pus în faţa a 22 de acuzaţii care vizau schimbarea sa din scaunul mitropolitan. Pentru a nu îşi pierde scaunul, la sfatul iezuitului, Atanasie a acceptat să fie rehirotonit, de către cardinalul Kollonich (însoţit de doi episcopi catolici maghiari de Gyor şi Nytra), pe 24 martie 1701, în capela „Sfânta Ana” a iezuiţilor din Viena.
    O dată cu acceptarea compromisului rudele lui Atanasie din Poiana şi descendenţii lor au fost înobilate prin decizie de la împărat. De asemenea au fost înobilaţi Ştefan Raţ şi Mihai Puiu, epitropii Mitropoliei, care au trecut împreună cu Atanasie la „unire”.
    La câteva zile după rehirotonirea lui Atanasie, împăratul Leopold I a emis actul prin care declara în mod oficial înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Alba Iulia, în locul mitropoliei ortodoxe. În funcţia de episcop era numit Atanasie Anghel care avea să semneze pe loc o declaraţie umilitoare în 16 puncte. Între aceste puncte se specifica subordonarea necondiţionată faţă de papă şi arhiepiscopul de Esztergom, acceptarea unui teolog iezuit care să îi cenzureze activitatea, rehirotonirea tuturor preoţilor, ruperea oricărei legături cu mitropolitul de la Bucureşti şi cu principatele româneşti, în mod special cu Ţara Românească şi cu Constantin Brâncoveanu etc.
    După ce s-a întors de la Viena a fost reinstalat în catedrala ctitorită de Mihai Viteazul la Alba Iulia dar, de data asta, ca episcop unit. Trădarea lui Atanasie Anghel a dus la multă tulburare în popor, marea majoritate a preoţilor au refuzat rehirotonirea şi nu l-au recunoscut de ierarh al lor, iar episcopii existenţi atunci în Ardeal nu i-au urmat (dintre aceştia cea mai mare împotrivire a avut-o episcopul Iosif Stoica din Maramureş). Ulterior episcopiile ortodoxe din Ardeal s-au desfiinţat iar românii aveau sprijin de peste Carpaţi şi de la episcopiile sârbeşti. Foarte puţini au fost cei care i-au urmat lui Atanasie. Sprijinul oferit din Ţara Românească a încetat, iar noul Atanasie a fost silit să accepte supravegherea teologilor iezuiţi: Carol Neurauttet, Paul Baranyi, Ioan Prenthaler şi Francisc Szunyog.
    Istoricul Nicolae Iorga caracterizează gestul lui Atanasie ca fiind „cel mai înjositor act public făcut de un vlădică românesc”. Vezi detalii:http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/istoricul-nicolae-iorga-despre-tradarea.html

    Datorită revoltelor protestante, Atanasie îşi mută sediul de la Alba Iulia rămânând sub controlul total al iezuiţilor. Mustrat de conştiinţă, în 1711, a încercat revenirea la ortodoxie împreună cu protopopii săi dar iezuiţii de lângă el au reacţionat promt şi Atanasie a cedat ameninţărilor autorităţilor de atunci şi temerii că îşi va pierde scaunul. A murit doi ani mai târziu şi, la înmormântarea sa au ţinut cuvânt doar doi iezuiţi, unul în latină şi altul în maghiară.
    Nici urmaşul său, Inochentie Micu, n-a avut o soartă mai bună. Iezuiţii au supravegheat şi controlat toate activităţile ierarhilor greco-catolici, începând cu primul: Atanasie Anghel.
    În cele ce urmează vom prezenta câteva mărturii ale timpului venite tocmai din rândul greco-catolicilor. Din cele exprimate mai jos se observă nemulţumirea legată de controlul şi atitudinea iezuiţilor faţă de înaltele feţe bisericeşti unite:

    Inochentie Micu:

    Într-un memoriu din 14 septembrie 1741, episcopul unit de Făgăraş, Inochentie Micu Klein se plânge că: „Teologii iezuiţi nu apără clerul de maltratările ce i le fac conaţionalii lor eretici (protestanţi maghiari –n.n.) şi în loc să-i lumineze pe aceştia şi să-i aducă la calea adevărului, umblă să convertească, sau mai bine zicând să înstrăineze pe români de la adevăr. Ei nu sunt conduşi de zel apostolic, căci atunci ar avea câmp destul de larg în sânul naţiunii maghiare, ci de pofta de a rupe şi micşora fundaţiunea destul de mică a episcopului unit. Ei s-ar putea mulţumi cu colegiul lor din Cluj şi cu reşedinţele lor bogate din Sibiu, Alba Iulia, Braşov şi Odorhei, de unde pot trimite propagatori ai credinţei catolice câţi le place. Dar nu au acest gând, ci caută odihnă în loc de muncă, nu vreau să se facă apostoli, ci să poruncească episcopului şi clerului şi să-şi împroprieze o parte din cei 3000 de florini destinată pentru episcop, fără a lua în socotinţă că clerul unit nu are nici cu ce să hrăni şi îmbrăca. Din contră, ei vreau să aducă şi pe episcop la această soartă tristă şi în faptă l-au şi adus, căci episcopul nu are pentru sine quartir (locuinţă –n.n.) corespunzător, trebuie să se îngrijească de quartir pentru teolog şi să-i procure legume, fân, ovăz şi altele trebuincioase pentru casa şi caii lui şi prin aceasta să se facă provisorul teologului. Iată unde a ajuns demnitatea episcopească! Iată soarta noastră miserabilă ne mai pomenită poate nicăieri în Europa”. (reprodus după traducerea lui Augustin Bunea, „Episcopul Inocenţiu Klein”, Blaj, 1900, p. 149-150, apud. Mircea Păcurariu, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, Oradea, 2006.)

    Samuil Micu:

    „În anul acesta 1701, alt diplomat (altă diplomă –n.n.) sau ivit cu numele împăratului Leopold, al cărui original fiind că nu s-au aflat, dup-aceie despre dânsul îndoială au fost: se zice că iezuiţii l-au făcut pentru teologul carele dintre iezuviţi era lângă vlădicul românesc, ca prin diplomatul acesta, mai tare să-l întărească lângă vlădici. Şi dintru aceasta vlădicii româneşti, baronul Inochentie Clain şi Petru Pavel Aron lepăda diplomatul acesta şi nu voia a-l cunoaşte a fi ieşit de la împăratul Leopold; pentru că în donaţia sa, carea au dat vlădicului Atanasie, întraceia zi şi întracela an în care s-au dat şi diplomatul ce se numeşte al doilea leopoldin, pre Atanasie I îl laudă că au fost învăţat şi procopsit, iară într-al doilea leopoldin se zice că Atanasie I pentru că este neînvăţat şi neprocopsit, carele nu ştie canoanele, pentru aceia trebuie să aibă lângă sine un pater iezuvit, theolog de legea lătinăcească, carele să fie causarum auditor generalis, adecă judecătoriu mai mare în lucrurile şi pricelele bisericeşti.
    Tot pe acea vreme s-au ivit subt numele lui Colonici, arhiepiscopul de la Strigon (Estergom –n.n.) instrucţie cu carea se da învăţătură teologului şi se spunea ce dregătorie are. După această instrucţie, vlădicul numai numele îl avea, iară dregătoria episcopească o purta teologul întru atâta cât vlădicul se putea zice că e vicarul teologului. Altă instrucţie era carea se zicea că de la Roma au venit, carea de tot strângea puterea şi avtoritatea vlădicului şi pe iezuvitul teolog îl punea cap mai mare şi vlădicului şi clerului, că vlădicului, cum rânduia aceia, nici a-i face visitaţie, nici a hirotoni, nici a pedepsi pe cei răi, nici vro judecată a face, nici vro rânduială în cler a face, nici slujitori aş-i băga sau a-i lăsa şi muta îi era slobod fără de voia teologului, încă nici cărţi a scrie şi a le trimite mai nainte de a le arăta teologului şi nici un săbor sau sfat a face, întru care să nu fie îndreptătoriu theologul şi altele mai multe”. (reprodus după Gheorghe Şincai, „Opere III. Hronica românilor”, tom. III, Bucureşti 1969, p. 262-263, apud. Mircea Păcurariu op. cit.)

    Petru Maior:

    „şi acuma se află unii prin părţile noastre carii învăţând la Roma theologia socotesc că numai acelea sunt adevărate carea le-au auzit la Roma şi doar sângele şi l-ar vărsa pentru monarchia papei. O! de-ar apăra Dumnezeu neamul românesc de acest feal de oameni învăţaţi şi theologi! carii numai cu atenţia, cu tiful şi cu vălfa ce au în haine şi în locul lăcaşului său vrau să învingă pe toţi; de spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din soboare şi din istoria cea veche a Besearicii asupra poveştilor lor, îndată eşti schismatic şi mai rău decât ereticii. Trebuie înaintea acestora toţi să plece capetele, să-i chemi rabi, domnule, măria ta şi alte titluri ce se împotrivesc cinului călugăresc. Şi în acestea lucrând, li se pare că atunci ţân mai tare canoanele bisericeşti şi aduc slujbă lui Dumnezeu. O vremi, o obiceiuri!”. (reprodus din „Procanonul” lui Petru Maior, ed. II, Sibiu, 1948, p.68-69, apud. Mircea Păcurariu, op. cit.)

    Alexandru Papiu-Ilarian:

    „…Şincai, ca şi Clain episcopul, Clain călugărul, Petru Maior şi toţi blăjenii luminaţi din secolul al XVIII-lea, cunoşteau tot răul fatal produs prin unire… Voi, iezuiţi români de la Oradea Mare, de la Gherla… şi aiurea, voi cari în aceste zile ale luminei şi ale libertăţii cutezaţi a îndemna pe români să meargă la sinodul catolicilor din Pesta, voi, cari mergeţi cu cutezanţa până a da românilor uniţi numele urât şi străin de catolici… Voi, cari prin aceste şi altele asemenea criminale apucături, cercaţi a rupe de tot o parte însemnată a românilor din corpul cel mai mare al naţiei, auziţi pe profesorul Şincai şi până e timp, convertiţi-vă!”. (reprodus din Al. Papiu-Ilarian, „Viaţa şi operele lui Gheorghe Şincai”, Bucureşti, 1870, p.32-34, apud. Mircea Păcurariu, op. cit.)

    Sub controlul iezuiţilor mai erau tipografiile şi şcolile unite din Ardeal. Din acest motiv marii corifei ai Şcolii Ardelene – Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii au avut dese conflicte cu ierarhia unită şi cu teologii iezuiţi atunci când vedeau că se impun norme străine de simţirea şi gândirea românească. Cu detalii despre acest aspect vom reveni într-o lucrare separată.

    ieromonah Eftimie Mitra

    Bibleografie:

    Dragomir Silviu, „Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei”, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1963;
    Iorga Nicolae, „Istoria Bisericii Române”, vol. 2, Bucureşti, 1930;
    Nedei Grigore, „Imperialismul catolic, o nouă ofensivă antiromânească”, ed. Clio, Bucureşti, 1993;
    Păcurariu Mircea, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2006;
    Stăniloae Dumitru, „Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român”, Bucureşti, 1973;

    sursa

    “Vara este aproape” – semnele vremurilor

    Parintele rus Ghenadie Emelianov, extras dintr-un interviu cu titlul:                     “CODIFICAREA – TAINA FĂRĂDELEGII CE SE SĂVÂRŞEŞTE ACUM”

    – Părinte, oare se poate spune că noi acum trăim anume în acele vremuri, când se apropie împlinirea profeţiilor Sfântului Apostol Ioan Teologul, despre zilele din urmă?
    – În anul 1978, această întrebare i-a fost pusă stareţului Paisie (Aghioritul). Voi răspunde cu cuvintele acestuia, care a spus:
    „Copiii tăi vor fi martorii împlinirilor profeţiilor din Noul Testament”.
    Noi nu vorbim de soroace, nici nu ne ocupăm de preziceri, ca nişte femei isterice. Bătrânilor înduhovniciţi, ca unor vase curate ale lui Dumnezeu, le-au fost revelate, din mila lui Dumnezeu şi astfel de taine. Aceeaşi întrebare i-a fost adresată Domnului de către apostoli, iar Domnul le-a răspuns:
    „Învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, vând veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Mt. 24, 32).
    Vedem şi simţim cum lumea se mişcă tot mai aproape şi mai aproape de acele vremi. Însuşi tabloul evenimentelor din lumea duhovnicească nu mai lasă nici un fel de îndoială.“

    “După părerea mea, primejdia cea mai mare este să ne lăsăm expuşi acestei prelucrări totale. Oamenii, însă, nu vor să audă de aşa ceva. Gândul le stă la ce vrei şi la ce nu vrei: la agonisirea de averi, la distracţii şi plăceri – un ospăţ al ciumaţilor – şi toate acestea astăzi când ne aflăm în preajma unor evenimente fatale. Pretutindeni domneşte lipsa de grijă şi nepăsarea duhovnicească, care sunt întreţinute şi de către mijloacele de informare în masă, care servesc cu slugărnicie aceluiaşi scop, deoarece s-a plătit deja pentru tot.

    Nu mai are rost să ne punem speranţa în unele personalităţi, sau altele, în cine ştie ce împrejurări favorabile. Trebuie să fim vigilenţi şi să ne orientăm atent în lume. Să nu ne lăsăm captivaţi de pasiuni şi de hazardul legilor pământene, fiindcă toate acestea ne îndepărtează cu succes de Dumnezeu. Totul depinde de faptul dacă am trăit sau nu în Hristos. Nimic nu poate fi ascuns de Ochiul atotvăzător. Despre Dumnezeu vorbesc mulţi dintre teologii contemporani, dar sunt ei oare capabili să arate calea cea dreaptă a mântuirii?! Mântuirea noastră stă în nădejdea atotcuprinzătoare în Domnul şi în lumina acestei iubiri vom putea să vedem adevărata natură a lumii acesteia, pentru ca să prevedem primejdia fără greş şi să preîntâmpinăm dezamăgirile.
    cuvantulortodox

    Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre durerile cele din urma


    Celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune” (Sf. Efrem Sirul)

    “Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el…

    Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite… Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta Lui venire.
    Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns…
    Cine va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
    Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
    Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
    Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …
    Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
    Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
    Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui.
    Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie.
    Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
    Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte.
    Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
    Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
    Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat.Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
    Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”.

    sursa: cuvantulortodox

    Cum se curăță sufletul

    Tot ceea ce este murdar se curăţeşte prin lepădarea de păcat şi prin lupta necruţătoare împotriva lui cu credinţă, nădejde şi dragoste către Domnul. Dispoziţiile acestea sufleteşti sunt atât de puternice încât într-o clipă curăţesc totul. Aşa s-a întâmplat cu tâlharul pe cruce.

    Oricâte păcate ar avea omul şi oricât de mari ar fi ele, pe toate le iartă Domnul celui ce se căieşte şi se hotărăşte sincer să nu mai fie indulgent cu sine, ci, dimpotrivă, să stea drept, chiar dacă pentru aceasta ar fi ameninţat cu moartea. Dacă această nădejde în Mântuitorul vă lipseşte, trebuie să vă rugaţi Lui – şi v-o va da… Cine s-a căit sincer şi a primit iertare de la Domnul prin părintele duhovnic în Taina Pocăinţei… şi apoi, în realitate, a pornit pe calea cea bună şi merge pe ea, la acela Domnul priveşte cu bunăvoire, fară să pomenească nedreptăţile lui dinainte.


    Sfântul Teofan Zăvorâtul

    Când am îngenuncheat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu vă pot spune ce am simțit, nu vă pot descrie, iar voi nu veți putea înțelege


    Litanie cu Sfântul Brâu la Mănăstirea Vatoped, Athos

    Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului

    Îmi aduc aminte că mai înainte de anul 2000, mama mea a venit acasă și mi-a spus:
    – Măi, Atanasie, puțin mai jos de noi este o familie, cu două fetițe care abia au început să meargă la școală, și care trăiesc împreună cu bunica lor. Însă toți trăiesc o dramă, căci băiatul, care este de vârsta ta, de mulți ani a căzut pradă drogurilor. Mama lui este o prietenă de-a mea. De aceea, te rog, mergi pe la ei și vezi ce poți face, pentru că mama și femeia lui mi-au spus că este în cele mai de pe urmă ale lui și se stinge.
    – Și ce pot face eu, mamă? Eu nu-mi pot spăla rufele mele și să merg să-l ajut pe altul?
    – Hai, copilul meu, mergi, te rog, și nu mă mâhni!
    Am făcut ascultare și a doua zi, cu rugăciunile mamei mele și cu binecuvântarea duhovnicului meu, după ce am făcut o scurtă rugăciune, am spus: „Maica Domnului, eu voi merge, dar tu înainte și eu după tine”. Când am ajuns și am întrat în casa lor, m-a întâmpinat mama lui, m-a îmbrățișat, m-a sărutat și m-a tras într-un colț, ca să-mi spună despre Golgota ei, dar și despre greaua Cruce pe care o ridica întreaga lor familie de mai mulți ani. Îmi aduc aminte că, în timp ce-mi vorbea și descria drama familie sale, de multe ori își ștergea lacrimile cu șorțul. În toți acești ani mult s-a chinuit și a fost umilită, sărmana, alergând peste tot să caute bani împrumut, ca să plătească toate datoriile băiatului ei.
    Cu adevărat, mare era durerea acestei mame! Ce Golgotă! Ce dramă trăiesc unele familii! Nu am putut suporta atâta durere. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o și eu și i-am spus să aibă nădejde și credință în Hristos.
    Când am mers în cealaltă cameră și l-am văzut pe băiatul ei întins pe pat, adevărul este că m-am pierdut pentru puțin, căci am fost șocat. I-am întins mâna, dar el nu mi-a putut-o strânge pe-a mea, pentru că degetele lui se strâmbaseră; de aceea l-am prins de încheietura mâinii. Am încercat să-i vorbesc, dar când se pierdea, când articula câteva cuvinte. Însă cu puțină răbdare, am putut discuta puțin.
    – Fratele meu, eu sunt vecinul tău, i-am spus. Desigur nu mă cunoști, și nici eu nu te cunosc, dar fiindcă ne-am cunoscut, ce spui, ne putem ajuta unul pe altul?
    – Cum, măi Atanasie?, m-a întrebat el cu o voce stinsă. Eu sunt în ultimul stadiu și pentru mine nu există întoarcere, nici medicii nu pot face ceva.
    – Omenește, da, sunt de acord. Dar nu uita că există și Harul lui Dumnezeu, care spune că: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).
    – Eu cred în Dumnezeu, Atanasie, dar am căzut în groapa cu șerpi. De multe ori am încercat să fac dezintoxicare. Și aceasta ani la rândul, însă toate au fost zadarnice. Știu că o mâhnesc mult pe mama mea, pe femeia mea și mai ales pe fetițele mele, dar ce să fac, nu sunt eu de vină, ci lipsa heroinei.
    – Bine, de vreme ce crezi că ești într-o groapă cu șerpi și bine crezi, întinde-ți mâna și cere ajutor de la Hristos, pentru că El este singurul Care te poate scoate din această înfundătură.
    – Cum? Ce trebuie să fac?
    Nu am apucat să-i spun ceva, că iarăși s-a pierdut și a trebuit să aștept câteva minute ca să-și revină. În acest timp mort, îmi aduc aminte că am făcut rugăciune și am spus: „Hristoase al meu, oare mă aude ce-i spun? Înțelege? Își aduce aminte? De aceea, numai Tu, Doamne, ne poți ajuta pe amândoi și mai ales pe mine, mai întâi pe mine”. Peste puțin și-a revenit, a deschis ochii, și am mai discutat câteva lucruri, cât a fost cu putință. La sfârșit i-am spus:
    – Fratele meu, acum plec, dar data viitoare când voi veni, vrei să vin cu un preot ca să-ți citească o rugăciune? Să știi că numai bine îți face.
    – Da, Atanasie, te aștept. Adu-mi și un preot, că nu mă deranjează.
    Când am ieșit din cameră, pe hol am întâlnit-o pentru prima dată pe femeia sa și pe copii, două fetițe binecuvântate, cu ochii umflați și roșii care, de îndată ce m-au văzut, și-au plecat capetele lor, poate de rușine. Nu știu cum, dar m-a durut mult pentru aceste copile și le-am iubit din prima clipă de când le-am văzut. Am discutat mult cu femeia lui și tot timpul plângea. Am plecat de la ei ca o zdreanță.
    A doua zi am mers cu un preot și i-a citit câteva rugăciuni ale Sfântului Vasile. Nu voi uita cum îl țineam de umăr ca să nu cadă. La sfârșit i-am spus că următorul pas este să meargă să se spovedească cu pocăință sinceră, ca să se poată împărtăși. Și astfel să-L primească pe Hristos și să se întărească. Slavă lui Dumnezeu, că a primit cu bucurie nu numai el, ci întreaga familie, chiar și fetițele, care au mers și s-au spovedit la Părintele Trandafir. Câtă bucurie simțeam pentru ei că au început o nouă viață! După ce s-a sfârșit spovedania, Părintele m-a luat deosebi și mi-a spus:
    – Atanasie, să-l ajuți pe băiatul acesta cât poți mai mult, căci s-a încurcat urât și nu este bine. Este păcat de el să moară pentru că are familie. Eu i-am dat binecuvântare să se împărtășească oricând va putea.
    – Părinte, este în cele mai de pe urmă ale lui, dar cu Harul lui Dumnezeu am un gând.
    – Ce gând? Spune-mi!
    – În Duminica care vine mă gândeam să mergem la Mănăstirea Sfântului Nicodim la Gumenița. Eu cu Glicheria și băiatul cu femeia lui, dar vreau să-l iau cu noi și pe prietenul meu Sava, paraliticul, numai ca să facă rugăciune. Iar Luni, cu binecuvântarea Sfinției Voastre, vom merge toți trei câteva zile în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatopedi, ca să ne închinăm la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Voi lua eu legătura cu Părinții.
    – Bine. Dar o să reușești?
    – Singur, nu, dar cu Harul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Sfinției Voastre, da.
    – Fă, orice te luminează Dumnezeu. Eu îți dau binecuvântare cu amândouă mâinile.
    Când i-am spus gândurile mele tânărului și femeii sale, ca să văd dacă sunt de acord, au primit cu bucurie propunerea mea și mai ales femeia lui. Îmi aduc aminte că pentru prima dată plângea de bucurie, poate că din pricină că înlăuntrul ei s-a întraripat bucuria nădejdii. Apoi lui i-am spus cu puțină asprime:
    – Frate, te rog, te implor, ca până Duminică când vom merge la Mănăstire, să te împărtășești, iar în zilele când vom fi în Sfântul Munte, nici prin gând să nu-ți treacă să iei heroină.
    – Ascultă, Atanasie, îți spun sincer că acum când m-am spovedit, mă simt cumva mai bine. Îți dau cuvântul meu, aici în fața femeii mele, că nu voi lua heroină, ci voi lua numai niște înlocuitori ca să pot sta în picioare. Pentru că de nu le voi lua, îmi vor trosni oasele, mi se vor sparge tâmplele și voi urla pe drum de durere, pentru că sunt în ultimul stadiu.
    – Ce sunt acești înlocuitori?
    – Sunt niște hapuri ca să pot sta pe picioare.
    Atunci femeia lui mi-a spus:
    – Domnule Atanasie, nu vă supărați, dar zilele acestea voi avea foarte multă grijă de el, voi fi mereu cu ochii pe el. Vă făgăduiesc.
    Și într-adevăr, Duminică dis-de-dimineață, am pornit amândouă perechile și cu Sava, pe care l-am așezat în față și i-am cerut să facă multă rugăciune. Tânărul însă în spate transpira mereu și a trebuit să oprim de vreo două ori. De asemenea, și din biserică a trebuit să iasă afară de câteva ori, însă eu eram mereu alături de el și-l mângâiam. La un moment dat s-a auzit glasul preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă”, iar eu, ținându-l de braț, înaintam spre Sfântul Altar. Am rămas ultimii. În timp ce înaintam, am văzut icoana Maicii Domnului și am început să mă rog în sinea mea: „Maica Domnului, te rog, ajută-ne să ne împărtășim! Ajută-ne să mergem mâine în Grădina ta!”. Se vede că a fost auzită rugăciunea și toate au mers bine. Egumenul, care și-a dat seama de toată situația și a aflat că a doua zi aveam să mergem în Sfântul Munte, s-a întors emoționat spre tânăr și i-a spus cu glas tare:
    – Îngerii să vă însoțească!
    Femeia lui nu a contenit toată ziua să-și șteargă lacrimile.
    A doua zi, dimineață, am luat un taxi și am mers până la autogară. L-am urcat pe tânăr mai întâi și l-am așezat pe un scaun, apoi l-am luat pe Sava în spate și l-am așezat lângă el. Lui Sava îi spusesem să facă mereu rugăciune. În autobuz și apoi în corabie am discutat despre diferite subiecte frumoase. Tânărul asculta cu atenție, dar adevărul este că lighene întregi de transpirație curseseră de pe el. Mereu se ștergea și cu mare osteneală se ținea pe picioare.
    Când, cu Harul lui Dumnezeu, am ajuns la Mănăstire, microbuzul ne-a lăsat în afara mănăstirii și era cine să ne ajute. Era foarte greu ca să împingi căruciorul pe caldarâm. Îmi aduc aminte că cu o mână îl țineam pe cel bolnav, iar cu cealaltă împingeam căruciorul. Nu mă rușinez să vă spun că-mi curgeau lacrimile și o rugam pe Maica Domnului, spunându-i: „Maica Domnului, mai întâi pe mine să mă ajuți și după aceea pe frați, pentru că eu sunt cel mai bolnav”. Când am intrat în Mănăstire, era după-amiază și toți se retrăseseră la chilii.
    Acolo ne așteptau o mulțime de scări, pe care trebuia să urcăm. L-am urcat mai întâi pe tânăr, apoi l-am urcat pe Sava în spate, pentru că nu exista altă soluție și, la urmă, căruciorul. Când a venit arhondarul, ne-a primit cu multă dragoste, pentru că deja îi înștiințasem pe părinți de toată situația. De altfel, eu și cu Sava, mai fuseserăm la Vatopedi. După ce ne-am aranjat într-o cameră, a venit un alt monah și mi-a spus:
    – Atanasie, te cheamă egumenul.
    Am mers imediat, i-am pus metanie, după care am discutat mai multă vreme despre situația tânărului. Egumenul emoționat a cerut să ne scriem numele, făgăduindu-ne că ne va face 40 de Liturghii, după care ne-a spus ca după Vecernie să mergem și să ne închinăm la Sfintele Moaște și la Cinstitul Brâu. Și într-adevăr, când am mers în biserică să ne închinăm, părintele i-a spus tânărului să îngenuncheze ca să-i pună Cinstitul Brâu pe cap și să-i citească niște rugăciuni. Erau cele mai frumoase clipe pe care le trăiserăm. Apoi s-a plecat Sava ca să-i pună Cinstitul Brâu pe cap, după care părintele a luat racla și se îndrepta spre Sfântul Altar. Atunci eu l-am strigat:
    – Părinte, te rog, nu mă lipsi de această binecuvântare, pentru că eu sunt mai bolnav decât frații mei. Se poate să fiu sănătos cu trupul, însă sufletul îmi este paralizat.
    Părintele s-a întors imediat, m-a privit nedumerit și m-a întrebat:
    – Pe tine cum te cheamă?
    – Atanasie.
    – Pleacă-te, Atanasie, și să ai toată binecuvântarea Maicii Domnului.
    Când am îngenunchiat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu vă pot spune ce am simțit, nu vă pot descrie, iar voi nu veți putea înțelege.
    Am plecat atât de folosiți din Sfântul Munte, încât, atunci când am ajuns în Tesalonic, am alergat îndată la Părintele Trandafir să-i spun cum am petrecut. Îmi aduc aminte cum îmi spusese: „Atanasie, nu te mâhni, Maica Domnului își va săvârși minunea ei”. Tânărul și el a fost entuziasmat și acum continuă să se spovedească împreună cu toată familia lui.
    Cât despre tânărul care a mers cu mine, despre care sunt sigur că vreți să aflați cum este, el este bine, chiar foarte bine. Cel care nu-mi putuse prinde mâna atunci când l-am salutat, care nu se putea ține pe picioarele sale dacă nu-l sprijineai, acum s-a întors la munca sa cea grea pe care o avusese mai înainte, și mai lucrează și peste program. A întors zâmbetul în familia sa, dar mai mult la fetițele lui care, de acum nu se mai rușinează la școală pentru tatăl lor. Dar cel mai important este că s-a întors la Hristos, datorită binecuvântării Maicii Domnului, a rugăciunilor Părinților și a rugăciunilor lui Sava paraliticul.

    (Atanasie Katigas, Lacrimile pocăinței, Tesalonic 2013, p. 111-118)

    sursa