Duminica femeii samaritence

Predica Parintelui Dosoftei Dijmarescu de la Putna (2011) la Duminica Samarinencei (a V-a dupa Pasti):

Oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va mai înseta în veac

“Iubiţi credincioși,
În toate timpurile oamenii și-au dorit veșnicia. Şi-au dorit-o pentru că au ştiut de la Adam şi Eva că veşnicia există. Și chiar dacă în generaţii de depărtare de Dumnezeu au uitat cele spuse de aceşti părinţi ai neamului omenesc şi au devenit păgâni, făcând zei după chipul patimilor, de veşnicie oamenii nu au uitat. Pentru că sufletul nostru este făcut să dorească veşnicia, pentru că veşnic este Părintele care ne-a născut și ne-a zidit după chipul Său, Dumnezeu. Aşadar, ce duce la viaţa veşnică? s-au întrebat cei mai aleşi dintre pământeni şi multe minţi au cugetat la această veşnicie, care trebuie numaidecât să fie fericită, că nimeni nu-şi doreşte nefericirea, cu atât mai puţin o nefericire veşnică.
Cu două mii de ani în urmă, în Samaria, o regiune a Iudeii romane, în cetatea Sihar, o femeie îşi punea şi ea întrebări care pe oamenii de atunci îi frământau mai mult decât pe cei de azi: ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veșnică?, care este credinţa cea dreaptă?, cine mă poate povăţui pe calea mântuirii? Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru râvna ei, această femeie a primit răspuns. Mântuitorul Iisus Hristos se îndrepta către cetatea Siharului. A ajuns alături de ea la o fântână, fântâna lui Iacov, locul unde Dumnezeu i se arătase Patriarhului Iacov. S-a aşezat lângă fântână, ne spune Evanghelia, căci era ostenit. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Mântuitorul a deschis vorba, cerându-i să-I dea Lui apă să bea. Femeia samarineancă i-a zis: Cum Tu, care eşti iudei, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Întrebarea arată o mare mirare; niciun iudeu nu i-ar fi cerut apă unei samarinence. Întrebarea nu a fost, însă, una împotrivitoare, obraznică, ci ea venea din faptul că femeia era deplin conştientă de greşelile credinţei samarinenilor, un fel de sectă din acea vreme, dispreţuită de evrei. Dar făcea, totuși, parte din acest neam.

Găsind în ea această conştiinţă smerită şi dispoziţia de a asculta, de a primi adevărul, Hristos Domnul a început să i-l arate:

Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel Ce zice <Dă-mi să beau>, tu ai fi cerut de la El și ţi-ar fi dat apă vie.

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie?

Nu cumva eşti mai mare decât părintele nostru, Iacov?

Femeia avea o sensibilitate duhovnicească adâncă. Deşi discuţia a pornit de la o găleată de apă şi foarte repede Mântuitorul a înălţat discuţia pe plan duhovnicesc, ea a avut puterea să-I urmeze. Și, pentru că avea cine să-L înţeleagă, Mântuitorul a mai urcat o treaptă şi i-a spus:

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.

Din conlucrarea sufletului ei cu Dumnezeu, femeia a dobândit puterea de a crede aceste cuvinte. Şi nu era uşor, căci nu numai de minte este nevoie pentru a înţelege adevărul, mai ales când e vorba de cele nevăzute, ci şi de putere duhovnicească de sus. Şi I-a zis:

Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez.

Sunt cuvintele omului care, căutând adevărul, bâjbâie. Ea încă amestecă băutura ce menţine trupul în viață cu cea care dă viaţă sufletului. Dar este mare lucru încrederea pe care ea deja o are în Hristos, un necunoscut pentru mintea ea, dar pe Care Îl simte ca pe un Om aparte, din moment ce crede că El poate să facă astfel încât să nu mai înseteze niciodată. Vrea să urce, dar nu ştie pe ce treaptă va păşi.

Această nesiguranţă se datorează şi păcatului, căci păcatul întunecă mintea. De aceea, pe departe, cu multă delicateţe, Mântuitorul îi dezvăluie acele răni ale sufletului ei care o împiedicau să-şi limpezească trăirile duhovniceşti:

Mergi şi cheamă pe bărbatul tău. Femeia Îi răspunde: N-am bărbat,

tăinuind, de rușine, faptul că nu avea soţ după lege. Mântuitorul nu o ceartă, căci ştia că ea însăşi e mustrată de conștiință, dar nu afla calea de izbăvire:

Bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat.

În faţa dezvăluirii tainelor vieţii şi în faţa blândeții Domnului, femeia îşi deschide inima, convinsă de faptul că Acesta este un prooroc, dar și de faptul că El o poate ajuta pe ea în problemele ei concrete. Căci, pe lângă nelegiuirea acestor cinci legături, ele arată și neputinţa sufletului ei de a găsi un îndrumător pe care să-l urmeze, un om căruia să i se încredinţeze şi să fie convinsă că o duce către Dumnezeu. Este neputinţa omului trupesc, cu cele cinci simţuri ale noastre, de a-L afla pe Dumnezeu, dacă Acesta nu ni se descoperă.

Femeia îşi deschide inima şi îi pune cea mai dificilă întrebare pentru un samarinean care crede în Dumnezeu, dar era frământat de problema abaterii de la credința poporului său:

Doamne, văd că eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.

O întrebare de maximă importanţă, care dovedeşte faptul că ea a avut o încredinţare rară, pe care doar un suflet ales poate s-o aibă, un suflet care caută cu sinceritate adevărul şi, atunci când află omul care i-l poate arăta, ceva înlăuntrul său îi spune: O astfel de simţire a avut, de exemplu, Apostolul Natanael, care, după puţine clipe alături de Mântuitorul, i-a spus: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Natanael, pe care Domnul l-a caracterizat: Iată om în care nu este vicleşug. Lipsa de viclenie l-a făcut şi pe el, ca şi pe femeia samarineancă, ca şi pe orice om sincer, să recunoască dumnezeirea acolo unde este cu adevărat, să recunoască prezenţa Adevărului când se află faţă în faţă cu El.

Samarineanca simte că Omul Acesta spune adevărul şi, cum am spune noi, pune punctul pe I. Ea ştie că, într-o anumită vreme prevestită, se va schimba închinarea. Şi când Mântuitorul îi spune că de acum înainte adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, ea Îl întreabă, dorind în sinea ei să ştie: acesta este Omul?

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos. Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.

Cu adevărat această femeie era o căutătoare, un om care credea și dorea să sporească credinţa. Nu era mulţumită cu ce avea, nu ştia ce-i lipseşte, dar căuta. Iisus i-a zis:

Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.

Aici trebuia să ajungă femeia! Pentru aceasta hristos-si-samariteancastătuse Domnul la fântână, să i se arate răspuns viu la întrebările femeii. De acum vor veni ucenicii şi lucrurile vor intra într-un firesc. Dumnezeu lucrase.

[…] Apa cea vie despre care Domnul i-a vorbit celei însetate este harul Duhului Sfânt şi conlucrarea omului cu el. Femeia samarineancă a primit această apă. Iată cât de repede s-a dedicat ea vestirii adevărului.

Îndată – ne spune Evanghelia – îndată ce a terminat de vorbit şi-a lăsat găleata, treaba pentru care venise,

a mers în cetate şi a spus oamenilor: Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus mie toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?

Cu multă înţelepciune a procedat: era femeie, avea de vorbit unor bărbaţi despre credinţă şi nici nume bun nu avea. De aceea ea nu le-a spus decât că i-a fost arătată toată viaţa şi apoi a întrebat: Nu cumva Acesta este Hristosul? Nu s-a făcut învăţătoarea lor, căci, dacă ar fi făcut aşa, nu ar fi câştigat nimic, nu ar fi ascultat-o. S-a smerit, a păstrat în ea marea taină a Domnului şi i-a determinat pe ceilalţi să-şi pună şi ei problema. Le-a deschis drumul să se convingă singuri de adevăr. Mai târziu, ea a fost botezată de Sfinţii Apostoli şi a primit numele de Fotini, „cea luminată”. A adus la creştinism pe cele cinci surori ale ei și pe cei doi fii, iar în vremea împăratului Nero cu toţii au primit mucenicia. Iar prăznuirea lor, în afară de această duminică, o facem și pe 26 februarie. Mântuitorul a rămas două zile cu locuitorii cetăţii şi mulţi au crezut în El. Iar femeii îi spuneau aceşti oameni:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit și ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Adevărul primit de femeie a devenit izvor pentru întreaga cetate.

st.-photine2Iubiţi credincioşi, şi în ziua de astăzi mulţi oameni însetaţi sunt şi despre multe fântâni se spune că ar avea apa cea vie. Pentru a nu ne otrăvi, însă, sufletele prin amăgire, avem nevoie să ştim ce se află cu adevărat în ele. Ne amintim adesea cuvântul Domnului privind calea cea strâmtă şi calea cea largă. Ei bine, apa cea vie se află întotdeauna şi numai pe calea cea strâmtă. Pentru Sfânta Fotini, calea cea strâmtă a însemnat mucenicia. Dar nu toţi care au primit apa cea vie, harul botezului şi cunoştinţa adevărului le-au şi păstrat. Ar fi însemnat să meargă pe această cale îngustă. Dar calea cea largă li s-a părut unora mai comodă. Şi este. Căci este mai uşor să nu posteşti decât să postești, este mai lesne să nu te rogi decât să te rogi, este mai uşor să te cerţi decât să-ţi înfrânezi mânia ş.a.m.d. Virtutea cere un efort. Aşa s-a întâmplat că, încă de la începuturile creştinismului, unii creştini au vrut o cale largă, o cale croită de mintea lor. Au apărut ereziile, şi nu una, ci puzderie. O grupare s-a rupt de Biserică, apoi s-au rupt în două părţi mai mici, și fiecare s-a rupt iar şi iar şi se rup şi in ziua de astăzi. Este firesc, căci fără de Adevăr unitatea nu este posibilă. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului. El naşte smerenia, smerenia naşte dragostea, dragostea naşte unitatea. Fără Duhul Sfânt, orice comunitate se dezbină, de la familie până la ţară. De aceea a fost nevoie de sinoade, ca să respingă rătăcirile şi să arate adevărul, să arate unde lucrează Duhul Cel Preasfânt. Unii, însă, la sinoade şi după sinoade, au vrut să asculte de Biserică, alţii au vrut să nu asculte. Şi, după cum şi-au trăit viaţa, aşa şi-au pregătit şi veşnicia.
Această luptă pentru adevăr şi pentru trăirea lui, pentru a rămâne cu Duhul Sfânt, Cel trimis nouă de Domnul Hristos, a continuat în secolele care au urmat. Şi are loc şi acum. În zilele noastre, însă, este o deosebire faţă de luptele din trecut. Mai ales în secolul trecut, o formă specială de gândire eronată a cucerit mare parte din civilizaţia noastră europeană, şi anume ideea că […] nu există, de fapt, un adevăr pentru toţi. Această idee s-a dovedit mai atrăgătoare decât altele. A atras prin comoditatea ei pe mulţi care nu s-au plecat altor greşeli. signpostDacă nu există un adevăr absolut, atunci nu trebuie să mai ascult de nimic din afara mea, şi ceea ce mintea mea crede că e bun, aceea voi face. Şi într-un fel mi se pare că mă voi bucura şi că voi fi liniştit. Consecinţa acestei gândiri a fost nu numai trăirea greşită a unor oameni, ci ceva ce ne afectează pe toţi, inclusiv pe cei care dorim să ne ținem de Biserică: relativizarea adevărului și răvăşirea valorilor. Aşa se face, de exemplu, că în ţara noastră, unde majoritatea oamenilor sunt credincioşi, avem atâtea moduri de manifestare a credinţei. Unii folosesc cărţile de rugăciuni, alţii nu vor să audă de ele şi se roagă doar cu cuvintele lor. Unii merg la Liturghie, alţii intră în biserică doar când nu e nimeni, ca să nu fie deranjaţi. Unii postesc în zilele de post, alţii îşi aleg ei zilele de post. Unii consideră desfrânarea un păcat grav, alţii consideră că, dacă e cu o singură persoană, nu e o problemă. Unii cred că avortul este mai rău decât o crimă, căci e propriul copil şi e nebotezat, alţii îl văd ca pe un rău necesar asupra căruia nu trebuie insistat prea mult. Unii cred că preotul are har și puterea de a dezlega păcatele în taina spovedaniei, alţii cred că nu este nevoie de preot, că e suficient să-şi ştie omul păcatele şi să se ierte el pe sine. Unii cred că au nevoie de Sfânta Împărtăşanie în toată viaţa lor, alţii cred că doar copiii mici, cei pe moarte şi femeile înainte de a naşte trebuie să se împărtăşească. Şi am putea continua, stârnind într-un fel râsul, căci şi în aceste probleme de viaţă şi de moarte a sufletului, este valabilă zicala „câte bordeie, atâtea obiceie.” De fapt, cu adevărat este de plâns, căci de unde atâtea idei care nu numai că sunt diferite, dar sunt şi contradictorii, dacă este un Duh şi un adevăr. Unde este închinarea în duh şi în adevăr pe care a adus-o Hristos Domnul, dacă fiecare crede după adevărurile lui? Și, mai grav, unde merg aceste „adevăruri”? Câte le primește Dumnezeu şi câte alte duhuri, care nu sunt bune? Căci există duhuri ale lăcomiei, ale orgoliului, duhuri ale desfrânării, ale uciderii, ale nemilostivirii, ale necredinței, ale lipsei de evlavie şi aşa mai departe. Şi toate aceste duhuri ne îndeamnă, trimit gânduri în mintea noastră de a le primi, de a le asculta, de a le urma, de a le aduce închinare, săvârșind faptele care lor le plac. Şi ne promit toate, dincolo de ce ne promite fiecare în parte, că vom scăpa de calea cea îngustă, de asprimea acestei căi. Căci într-adevăr, la Biserică trebuie să răbdăm și neputinţele altora, postul ne dă câteodată şi dureri, la spovedanie trebuie să trecem prin acea baie foarte aspră a ruşinii ş.a.m.d. Calea aceasta largă a multor bunătăţi promise de multe duhuri, însă, duce în final la moarte. Căci ele îl depărtează pe om de Duhul Sfânt, de apa cea vie.
Să nu ne temem de unicitatea credinţei, a adevărului, a Bisericii. A avea un Domn, o credinţă, un botez, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, nu înseamnă desfiinţarea noastră ca persoane diferite unul de altul. Unicitatea ortodoxiei, fraţi creştini, nu înseamnă deloc anularea specificităţii fiecăruia dintre noi. Biserica nu îi face pe credincioşi o apă şi un pământ. Fără Biserică, însă, fără har, atunci omul ajunge într-adevăr o apă şi un pământ. Şi la propriu, căci ajunge să fie stăpânit de toate patimile, și la figurat, căci nu mai e decât trup fără duh. Biserica, din contră, ne ajută pe fiecare să ne cultivăm darul propriu, să lucrăm modul aparte în care am fost creaţi de Dumnezeu. În Biserică se face o minune cu fiecare om, căci fiecare poate şi este, dacă vrea să fie, purtat de la pământ la cer. Precum într-o familie părinţii nu-i cioplesc pe copii să arate toţi la fel, să facă aceleaşi lucruri, să-şi aleagă aceeaşi meserie, ci părinţii înţelepţi îi ajută pe copii să-şi dezvolte ce are fiecare mai bun. dar în familie, nu în afara ei. Cu atât mai mult Dumnezeu cu fiecare, în Biserică!

Fraţi creştini, încheind cuvântul de astăzi, gândul nu ni se poate depărta de la ceea ce este în jurul nostru. Theias-Koinonia-Dexioi-nef-2010Veşnicia nu este numai pentru sfinţi, pentru cei din veacurile trecute, ci este şi pentru noi, cei de acum. Câtă durere pentru Dumnezeu că mulţi nu mai cred în veşnicie, şi nu din vina Lui, ci cei ce nu mai cred nu mai cred pentru că nu o mai simt, şi nu mai simt veşnicia pentru că s-au lăcomit prea mult după cele ale acestei lumi – frumoase, dar trecătoare. Pentru fiecare, însă, indiferent cât suntem de înglodaţi în lăcomia pentru cele de aici şi de acum, câtă vreme trăim este posibil să primim apa cea vie. Cu două condiţii: una privind mintea, alta privind fapta. Mai întâi avem de înţeles că singura schimbare în bine reală nu poate să vină decât de la Hristos şi în Hristos. Orice altă promisiune de bine este o minciună, o utopie. Ce are Singur Domnul de dat, El a mărturisit: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Aceasta a avut și are Mântuitorul să ne dea: Calea, Adevărul şi Viaţa. Harul Duhului Sfânt, pe care l-a trimis în lume după Înălţare și care lucrează unirea între om şi Dumnezeu, doar El îl poate da. Şi prin Duhul Sfânt, pe Sine, iar prin Sine, pe Tatăl. Adică totul. Apoi, ca faptă, calea către Hristos trece prin aproapele nostru. Dacă avem către el iubirea jertfelnică şi în adevăr, nu fără de adevăr, Hristos va fi cu noi și cu el. Şi harul Duhului Sfânt, apa cea vie promisă, nu se va depărta de la noi.

Fie ca harul acesta de viaţă făcător al Duhului Cel Preasfânt să ne păstreze pe toţi în adevăr, să nu uităm de apa cea vie şi de singurul Care o poate da, Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin”.

***

1

Predica la Duminica Samarinencei a Pr. Cosmin Antonescu de la Biserica Sfanta Maria din Portland, SUA:

“Astăzi avem Evanghelia samarinencei, femeia samarineancă, din Evanghelia de la Ioan, cap. 4. […] În Evanghelia de astăzi Mântuitorul Se opreşte prin Samaria. Samaria era o localitate în care locuiau samarinenii şi aceşti samarineni nu erau în relaţii foarte bune cu evreii, pentru că ei îşi amestecaseră credinţa strămoşească cu credinţa în idoli. Şi iată că Mântuitorul Se opreşte într-un oraş, în Sihar, Se opreşte la o fântână. Şi iată că la această fântână vine o femeie să scoată apă. Ca să înţelegem bine Evanghelia trebuie să mergem înapoi în satele noastre româneşti, că pe stradă, aici, nu găsim nicio fântână. Dar ca să înţelegeţi bine gândiţi-vă la fântânile acelea din sat. Și la o astfel de fântână astăzi Mântuitorul Se opreşte. Era pe la al ceasul al şaselea, ceea ce înseamnă că era destul de cald, era ziua în amiaza mare.

Şi iată că vine o femeie să scoată apă şi Mântuitorul intră în conversaţie foarte obişnuit,1 aşa cum intră şi cu noi: Dă-Mi să beau. Sigur că atunci când Mântuitorul i-a vorbit femeii, femeia a rămas șocată. De ce? Pentru că era o diferenţă între samarineni și evrei și se pare că această diferenţă era vizibilă: ori în grai – aveau un alt dialect – ori în îmbrăcăminte, ceva era vizibil, pentru că imediat femeia Îi spune: Cum Tu, care eşti evreu, îmi ceri mie, femeie samarineancă, o femeie dispreţuită de voi, să-Ţi dau apă? Atunci Mântuitorul întoarce conversaţia şi spune: Dacă ai fi ştiut tu cine ţi-a cerut apă, tu ai fi cerut de la El și El ţi-ar fi dat ţie apa cea vie! Despre asta vorbim astăzi, despre apa cea vie, din care dacă cineva va bea, nu va mai înseta niciodată!

Femeia samarineancă tot nu înţelege, rămâne tot la apa ei cea de toate zilele şi spune, în Evanghelia de la Ioan: Ce fel Samarineanca-2de om eşti Tu? Cum vei scoate apă din fântâna aceasta adâncă, pentru că n-ai nici găleată? Ea rămâne la treburile ei omeneşti. Noi de multe ori venim la Mântuitorul cu problemele noastre de zi cu zi şi Mântuitorul ne cheamă la ceva mai mult, la ceva mai mult decât putem noi înţelege. Şi zice: Veniţi la Mine să vă dau apa cea vie! Şi noi rămânem tot cu impresia aceea: Doamne, dar de unde ai Tu să-mi dai apa mea de toate zilele? Cum poţi Tu să mă scapi de datorii? Cum poţi Tu să mă ajuţi să scap de lucrul ăsta? Rămânem tot la lucrurile minore, aşa cum a rămas femeia samarineancă. Apoi Mântuitorul îi spune: Nu, apa pe care ţi-o dau Eu este o apă diferită de apa aceasta, este apa care va curge şi în tine și dacă o vei descoperi din tine nu vei înseta niciodată.

Noi suntem însetaţi teribil, mai ales societatea în care trăim este însetată teribil suntem însetaţi după distracţie, suntem însetaţi după relaxare, suntem însetaţi după bani, suntem însetaţi după fericire și o căutăm tot unde nu trebuie. Noi toţi suntem însetaţi! Toţi oamenii din lumea aceasta sunt însetaţi. Nu există un om care să nu aibă o dorinţă spirituală, să nu aibă o chemare de la Dumnezeu să se împlinească. Noi toţi vrem să fim fericiţi, vrem să fim fericiţi în ceea ce facem. Acesta este scopul vieţii: fericirea! Şi aşa de însetaţi suntem încât o căutăm în tot locul unde n-ar trebui să o căutăm, în toate lucrurile care nu ne satură. Părintele Stăniloae ne spune foarte frumos că omul are o sete după infinit. Noi suntem chemaţi să ne împlinim și, pentru că omul L-a uitat pe Dumnezeu, încearcă să-și sature setea de infinit prin lucruri finite. Încercăm să ne săturăm dorinţa noastră de infinit prin lucruri finite: printr-o pereche de pantofi, printr-o maşină, printr-o casă, printr-o rochie… Prin orice lucruri încercăm să ne potolim setea noastră, vrem să ne împlinim. Săraci ce suntem… Nu ne dăm seama că lucrurile finite nu ne pot da o fericire infinită. Fericirea infinită vine doar de la un Dumnezeu infinit!

Femeia samarineancă de astăzi tot nu înţelege ce spune Mântuitorul şi spune: Cine eşti Tu? Şi atunci Mântuitorul îi spune: Du-te acasă şi adu-l pe bărbatul tău. Pentru că Mântuitorul ne cheamă la El cu toată familia. Nu ne cheamă singuri. Nu ne cheamă să venim la El şi să lăsăm copiii sau să lăsăm acasă soţul sau soţia să-și vadă de treaba lor. Suntem chemaţi să ne mântuim cu toţii, ca familie. Știm cu toţii că familia este o Biserică mai mică. Şi-i spune femeii samarinence: Adu-l pe bărbatul tău. Şi femeia Îi zice: N-am bărbat. Foarte uşor! N-am bărbat. ŞI Mântuitorul îi spune: Adevărat ai răspuns. Cinci bărbaţi ai avut până acum și cel cu care trăieşti acum nu este bărbatul tău. Şi această femeie era într-o sete, o sete după desăvârşire. Cu câte feluri de bărbaţi se va fi întâlnit? Poate unul era mai rău decât celălalt, poate ea era mai rea decât bărbaţii cu care se întâlnise, atât de mult încât nu-și găsise fericirea! Căutase cinci bărbați și cu cel cu care era acum nu era căsătorită! Și totuşi cu o astfel de femeie, cu care mulţi dintre noi probabil nu ne identificăm, dar nu contează, ne identificăm în alte departamente ale vieţii, în alte scăderi, că de multe ori cădem în acelaşi păcat nu 1234de cinci ori, ci de o sută de ori! Şi nouă Mântuitorul ne spune: Vino cu păcatul tău la mine!
Iată, cu o astfel de femeie Mântuitorul vorbeşte. Şi femeia, văzând că i-a spus toate din viaţa ei, a spus: Tu eşti un prooroc! Tu eşti Mesia! Şi imediat merge în oraş să le spună tuturor consătenilor ei: Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Hristos! În drum spre sat, foarte frumos ne spune Evanghelistul Ioan, că după conversaţia cu femeia, ea îşi lasă găleata și pleacă în oraş. Femeia vine să ia apă, aşa cum și noi facem de multe ori – foarte bine s-a potrivit Evanghelia asta la noi: plecăm din ţară să scoatem mai multă apă în America, pentru că e o altă societate, o altă economie, o altă viaţă, o altă structură, și venim cu găleţile noastre, venim cu ele să le umplem. Și, când ajungem aici, ne dăm seama că nu găleata din mână este cea care ne umple viaţa, deşi ne ajută, ci găleata sufletului este cea care trebuie umplută. Că putem să avem de toate în jurul nostru și să fim nefericiţi. Ce bine se aplică Evanghelia de astăzi la noi!
Femeia îşi lasă găleata. Deşi s-a dus pentru muncă, Îl descoperă pe Dumnezeu. Câți dintre noi nu-L descoperim pe Dumnezeu departe de casă? Sau câţi dintre noi L-am descoperit pe Dumnezeu acasă? De multe ori, venind în străinătate, lucrurile se schimbă, dinamica noastră spirituală se schimbă. Ne lovim de lucruri de care nici nu credeam că ne lovim. Când am plecat şi eu în America am zis că ce frumos va fi! Mă uitam la filmele de la Hollywood, ştiţi, cu zgârie-nori. Vai, ce frumoase sunt! Am ajuns aici și am văzut zgârie-norii în treacăt şi am rămas într-un apartament. Și muncim, poate mai mult decât munceam acasă şi, într-adevăr, este o altă economie. Însă sufletul, setea noastră de fericire ne dăm seama foarte bine că nu poate fi oprită cu lucruri finite, că nu are cum, lucrul finit moare. Orice lucru care moare nu ne poate da infinitul, ci lucruri infinite: dragostea este cea care ne împlineşte pe toţi!
Şi un ultim punct pe care vreau să-l subliniez este că această femeie, aşa cum era ea… că noi nu suntem chemaţi să judecăm pe cei din afară, suntem chemaţi să ne judecăm pe noi în primul rând… Un părinte zicea: Fii blând cu cei din afară şi dur cu tine! Femeia îşi avea viaţa ei, îşi avea împlinirile ei, insatisfacţiile ei, și totuşi Mântuitorul îi schimbă 1viaţa aşa mult încât femeia devine un ucenic. Femeia, într-o secundă, începe să vorbească celor din jur de Hristos, cât bine i-a făcut ei Domnul. Începe să le spună celor din jur: Hristos nu este un simplu om, este ceva mai mult, nu este un simplu om! El mi-a spus toate din viaţa mea! Și iată că samarinenii, acest neam care era dispreţuit de evrei pentru că se încurcaseră cu alţi idoli, iată că aceşti samarineni Îl primesc pe Mântuitorul în casa lor şi în satul lor timp de două zile.
Şi noi suntem chemaţi să fim lumină lumii! Dacă Îl avem pe Hristos în viaţa noastră, nu se poate să nu-L dăm celor din jur! Vorbisem cu un părinte foarte frumos, convertit la ortodoxie, și mi-a spus: Părinte, credinţa sau iubirea de Dumnezeu, este ca o boală, ca un virus! Atunci când te prinde un virus, îl dai, nu ai cum să nu-l dai, pentru că se răspândeşte. Şi credinţa trebuie să fie un “virus binecuvântat”. Şi părintele spune: Credinţa este un virus pe care îl dai, nu se poate să nu-l dai, dacă-L ai pe Dumnezeu în inimă nu se poate să nu-L dai celui de lângă tine! N-ai cum! Dar dacă nu-l dai, nu-ţi face probleme, e numai o tuse. Nu-i un virus, e o tuse, trece, te apucă din când în când, te apucă de te doare capul sau eşti adormit, tuşeşti un pic, clăteşti gâtul cu ceva, ţi-a trecut.
Pentru mulţi dintre noi, credinţa aşa este, ca o tuse: ne apucă duminica și ne lasă după aceea. Dar ca să putem arde pentru Hristos, trebuie să fie un virus şi să fie în toată fiinţa noastră şi să-i spunem celui de lângă noi: Frate, nu e bine! Uite ce zice cuvântul Scripturii, uite ce zice Dumnezeu pentru tine! Haide înapoi la viaţă, haide! Nu e bine ce faci! Trebuie să-i aprindem pe ci din jur, să-i aprindem cu dragoste! Nu cu deget[ul ridicat]! Cum zicea părintele Paisie Olaru: Turma nu se conduce cu bâta, ci se conduce cu fluieraşul! Trebuie să le arătăm celor din jur că avem dragoste! Nu că-i condamnăm, nu că-i criticăm, ci lucrul pe care ni l-a adus Dumnezeu nouă şi pentru care trebuie să-I mulţumim în fiecare duminică este că ne-a adus iubire, ne-a adus Înviere, ne-a aduc sens vieţii!

Aceasta este învăţătura Evangheliei de astăzi! Amin”.

Predici la femeia samarieanca


Sfantul Ignatie Briancianinov:Despre închinarea în duh şi adevăr

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui” (Ioan 4, 23)

Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.

Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru 1, 4). Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască.

Primirea Adevărului este totodată şi primire a Sfântului Duh: fiindcă Adevărul Cel atotsfânt vesteşte despre Sine că El va trimite pe Sfântul Duh de la Tatăl ucenicilor Săi. Este firesc ca Sfântul Duh al Adevărului să adăsteze acolo unde lucrează Sfântul Adevăr şi să pecetluiască lucrările lui. Deopotrivă, unde lucrează Sfântul Duh se află arătarea preaîmbelşugată a Adevărului, precum şi Domnul le-a grăit ucenicilor Săi: Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Înfăţişând minunata legătură dintre Cuvântul dumnezeiesc şi Duhul Cel dumnezeiesc, Domnul a zis despre Duhul: Acela pe Mine Mă va slăvi, că dintr-al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt (Ioan 16, 14-15). Duhul vesteşte şi arată oamenilor pe Fiul Cel de o fiinţă cu El – Duhul, Care este atras de oameni prin credinţa acestora în Fiul Cel de o fiinţă cu Duhul. Pe adevăratul creştin, Sfântul Duh îl zideşte duhovniceşte şi îl schimbă la faţă întru sălaş al lui Dumnezeu (Efeseni 2, 22); El zugrăveşte şi sălăşluieşte pe Hristos în omul cel lăuntric (Efeseni 3, 16-17). El aduce oamenilor înfierea de către Dumnezeu, făcându-i asemănători cu Hristos, sălăşluind în ei însuşirile lui Hristos (Ioan 14, 6). Oamenii înfiaţi de Dumnezeu se roagă Lui ca unui Tată, fiindcă Duhul Sfânt mărturiseşte, în chip cu totul învederat şi simţit, duhului omului înnoit de El (Romani 8, 16) despre unirea acestui om cu Dumnezeu, despre înfierea lui de către Dumnezeu. Întrucât sunteţi fii, spune Apostolul, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte! (Galateni 4, 6). Acest fel de închinători sunt recunoscuţi drept adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu! Pe închinătorii de acest fel, care se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr, îi caută şi îi primeşte Dumnezeu. În afara adevăratului creştinism nu este nici cunoştinţă de Dumnezeu, nici slujire lui Dumnezeu.

Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine (Ioan 14, 6), a grăit Domnul. Pentru cel care nu crede în Domnul Iisus Hristos nu este Dumnezeu: Tot cel ce tăgăduieşte pe Fiul, nici pe Tatăl nu-L are (I Ioan 2, 23), cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţă, ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36). Nu este cu putinţă să ne apropiem de Dumnezeu, nu este cu putinţă să intrăm în vreo împărtăşire cu Dumnezeu altfel decât prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, singurul mijlocitor, singurul mijloc de împărtăşire între Dumnezeu şi oameni! Nu este adevărată cunoaştere a Domnului Iisus Hristos fără mijlocirea Sfântului Duh! Nimeni nu poate numi pe Domnul Iisus, a zis Apostolul, fără numai întru Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9). În afara creştinismului nu e virtute vrednică de Cer! „Binele“, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „nu poate fi nici crezut, nici lucrat, fără numai în Hristos Iisus şi în Sfântul Duh“.

Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de-abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului. Firea căzută este în stare cu precădere de rău, precum a dat mărturie Dumnezeu însuşi: Se pleacă cugetul omului cu osârdie spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21). Voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri (Luca 11, 13). Atâta preţ are în faţa Evangheliei şi a lui Dumnezeu bunătatea firească a omului şi faptele ce izvorăsc din ea! În deşert proslăveşte firea căzută faptele sale bune mari şi răsunătoare!

Această laudă de sine este mărturie a unei orbiri înfricoşătoare! Răul miros al trufiei, pe care îl răspândesc aceste morminte văruite, este urât de Domnul: Lui îi este pe plac tămâia smereniei. Această laudă de sine este dare în vileag fără voie a însuşirilor răsunătoarelor fapte bune omeneşti, insuflate şi hrănite de slava deşartă.
Din această pricină, Domnul a poruncit lepădarea de firea căzută omenirii căzute şi oarbe, care nu îşi dă seama de amara sa cădere, ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, care caută să sporească acest triumf. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat! Însă, păcatul ni s-a împropriat până într-atât că ne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentru lepădarea de păcat s-a făcut neapărat trebuincioasă lepădarea de firea căzută, lepădarea de suflet (Matei 10, 39), lepădarea nu numai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptele bune, multcinstite şi proslăvite de către lume, ale omului celui vechi; este neapărată nevoie să ne schimbăm felul de a gândi cu mintea lui Hristos, iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după îndreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cu plinirea plină de osârdie a poruncilor lui Hristos. De veţi rămâne în cuvântul Meu, a zis Domnul, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Minunate şi adânci cuvinte! Învăţătura pe care o desprindem din ele în chip nemijlocit este că păcatul îl ţine pe om în robia sa numai şi numai prin mijlocirea vederilor rătăcite şi mincinoase. Este deopotrivă de limpede faptul că pierzătoarea rătăcire a acestor vederi stă tocmai în recunoaşterea drept bine a ceea ce nu este de fapt bine şi în nerecunoaşterea drept rău a ceea ce este de fapt rău ucigător.
Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47), a grăit Domnul. Fraţilor! Să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeului nostru! Să arătăm – aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui – supunere faţă de Domnul, plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe care ni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă lui Dumnezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Să urmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul. Adevărul slobozeşte mintea omenească din lanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecat păcatul.

Şi nu numai atât: atotputernicul Adevăr, aducând libertate duhovnicească minţii, o scoate – după ce a înnoit-o şi înviat-o cu viaţă de Sus – pe calea poruncilor lui Hristos, şi calea nedreptăţii se depărtează de la ea (Ps. 118, 29). Sufletul înviat de Adevăr cântă împreună cu Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai desfătat inima mea. Lege pune mie, Doamne, în calea îndreptărilor Tale, şi o voi căuta pe dânsa totdeauna, înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta, şi o voi păzi pe ea cu toată inima mea (Ps. 118, 32-34). Un asemenea suflet se face negreşit părtaş al Sfântului Duh, Care nu poate să nu adaste acolo unde adastă şi stăpâneşte Adevărul dumnezeiesc, Care în sfatul Său cel de taină cu Atotsfântul Adevăr vesteşte despre Sine astfel: Părtaş sunt Eu tuturor celor ce se tem de Tine (Ps. 118, 63).

Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul rămâne cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe: el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu. Numai credinţa în Hristos aduce cunoaşterea adevărului; credinţa, vădită prin plinirea poruncilor lui Hristos, atrage în inima credinciosului harul Sfântului Duh, precum a zis Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale am dorit (Ps. 118, 131). Numai adevăratul creştin, creştinul cu credinţa şi cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu, care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu, ca unui Tată, în Duh şi Adevăr. Amin.”

(Sfantul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003)

2

5612144633_12a71ebeb7_b

Sfantul Teofan Zavoratul: Sa nu Il tinem pe Domnul pe dinafara

Acest lucru trebuie sa-l aiba ca lege toti cei care se nasc în obsti crestine, sa nu se margineasca, adica, a tine de Domnul numai pe dinafara, ci sa se îngrijeasca a se uni cu El launtric, pentru ca mai apoi sa poarte deja în sine marturia statornica a faptului ca sta întru adevar. De ce este nevoie însa pentru asta? Este nevoie sa întrupam în noi însine adevarul lui Hristos, iar adevarul lui Hristos este scularea celui cazut.
Asadar, dezbraca-te de omul cel vechi, care putrezeste în ghearele poftelor amagitoare si îmbraca-te în omul cel nou, zidit dupa Dumnezeu întru dreptate si preacuviosia adevarului, si vei cunoaste în tine însuti ca Domnul Iisus Hristos e, cu adevarat, Mântuitorul nu doar al lumii îndeobste, ci si al tau anume.

(Sfantul Teofan Zavoratul: “Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”)

Duminica Samarinencei

Domnul Hristos, inainte de patimirea si de invierea Sa, a vestit Evanghelia imparatiei, aratand ucenicilor ca nu numai dintre iudei se va face alegerea celor vrednici de credinta si de mostenirea cea vesnica fagaduita de El, ci alegerea se va face si dintre neamurile pagane, dupa glasuirea Evangheliei citite azi in auzul tuturor: „Deci a venit la o cetate a Samariei, numita Sihar, aproape de locul pe care lacov l-a dat lui Iosif, fiul sau; si era acolo fantana lui Iacov” (Ioan 4, 5-6). Fantana numeste Evanghelistul un izvor, caci apa era de izvor, precum se vadeste din cele ce urmeaza. Si ea (fantana) era a lui lacov, pentru ca el o sapase, iar locul pe care lacov i-l daduse lui Iosif este Sichemul. Pentru ca Iacov, dandu-si ultima suflare in Egipt, a spus lui Iosif si a randuit: „Iata eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi si va va intoarce in tara parintilor vostri. Deci eu iti dau tie, peste ceea ce au fratii tai, Sichemul, pe care l-am luat eu cu sabia mea si cu arcul meu din mainile Amoreilor” (Facerea 48, 21-22). De aceea Sichemul a fost locuit mai tarziu de catre semintia lui Efraim, care a fost fiul intai nascut al lui Iosif, si in jurul locului acestuia s-au salasluit cele zece semintii ale lui Israel, pe care le-a carmuit Ieroboam apostatul.

2. Acestia, intaratandu-L si maniidu-L deseori pe Dumnezeu si nu o data fiind parasiti de El, mai tarziu au fost prinsi robi in razboi, astfel incat in locul lor capetenia asirienilor a adus felurite neamuri pagane spre a se aseza in locul acela, numindu-i pe ei samariteni, dupa numele (stapanului) muntelui Semer (vezi III Regi 16, 24). Asa precum Iacov trecand pe acolo – cum povesteste istoria – a supus Sichemul, tot astfel Hristos, in trecere pe acolo, a supus Samaria. Dar Iacov – dupa cum el insusi spune – l-a supus cu sabia si cu arcul lui, adica spre nimicirea si pieirea celor dintai locuitori ai sai, pe cand Hristos a supus Samaria cu invatatura si cuvantul Sau, spre mantuirea ei. Caci spune Evanghelistul ca „Iisus, fiind ostenit de calatorie, S-a asezat langa fantana, si era ca la al saselea ceas” (Ioan 4, 6).

3. Si ceasul, si locul, si truda L-au facut sa Se aseze pe cel invesmantat in trup omenesc, aidoma trupului nostru. Deci voind sa se creada aceasta si cugetand la castigul viitor, iata ca S-a asezat – zice Evanghelistul – astfel langa fantana, adica pur si simplu S-a asezat jos, El singur, precum unul dintre calatorii cei multi. Caci ucenicii Lui se dusesera in cetate, sa cumpere merinde. Si sezand Hristos singur langa fantana, a venit o femeie din Samaria sa scoata apa. Domnul, ca om, fiind insetat si vazand ca e rost sa-si potoleasca omeneasca sete cu ajutorul ei, iar pe de alta parte, ca Dumnezeu, stravazand ca inima acelei femei era insetata de apa mantuirii, desi ea nu-L cunostea pe Cel ce i-o putea da, S-a grabit sa Se descopere pe Sine acelui suflet cedorea (mantuirea). Caci, asa precum este scris, El insusi doreste pe cei ce doresc (mantuirea), si de aceea incepe de acolo de unde va fi bine primit, zicand catre femeia aceea: „Da-mi sa beau apa!” (Ioan 4, 7), Ea insa, inteleapta fiind si bagand de seama ca El este iudeu si pazitor al poruncilor Legii, dupa vesmant, dupa infatisare si dupa buna-cuviinta pe care El o arata, a grait: „Ma minunez cum de ceri de baut de la o samarineanca!” (vezi Ioan 4, 9). Pentru ca iudeii nu aveu nici un amestec cu samarinenii, ca si cum (acestia din urma) ar fi fost pagani. Domnul insa, binevoind sa Se descopere pe Sine, prinse a grai catre ea: „Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: „Da-mi sa beau apa!”, tu ai fi cerut de la El, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10).

4. Vedeti ca Hristos marturiseste despre acea femeie, cum pe data a cerut si s-a facut partasa la apa cu adevarat vie, asa precum a facut dupa ce a aflat-o si s-a desfatat cu ea mai tarziu. Sinedriul iudeilor, in schimb, dupa ce a intrebat si a auzit in mod limpede cuvinte asemanatoare, L-a rastignit pe Domnul Slavei. Dar care este darul lui Dumnezeu, caci El spune: „Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu…”? Lasand noi deoparte pe celelalte, (sa bagam de seama ca) Dumnezeul cel intrupat in om nu are scarba de cei pe care iudeii ii socotesc spurcati, iar aceasta pana la chiar daruirea apei de baut. Caci de ce dar insemnat si de ce har mare nu-i invredniceste pe ei?

Pentru ca El atat ii tine de vrednici de iubit incat sa primeasca nu numai cele ale iudeilor, ci sa le dea lor o parte din harismele Sale dumnezeiesti. (Dar ce zic eu „harismele Sale”? El Se daruieste chiar pe Sine insusi si ii face pe cei credinciosi sa fie vase vrednice a primi dumnezeirea Sa. Caci, asa precum mai inainte vesteste, n-ar fi altfel cu putinta sa aiba in ei un izvor de apa curgatoare spre viata vesnica). Ce minte va intelege, ce cuvant va putea sa cuprinda un dar atat de covarsitor?

5. Samarineanca, neintelegand inca maretia si insemnatatea apei celei vii, mai intai s-a aratat nedumerita: de unde si cum cel ce graieste acestea va gasi apa pe care o fagaduieste, neavand El galeata, iar fantana fiind adanca?! Apoi ea se apuca sa-L puna pe Domnul in balanta cu Iacov, pe care-l numeste si parinte (Ioan 4, 12), aducand lauda neamului ei prin locul acela si dand ea sa scoata apa din fantana ca si cum El nu ar fi putut afla niciunde o apa mai buna. Cand L-a auzit insa pe Domnul spunand: „Apa pe care o voi da Eu se va face, pentru cel ce o primeste, izvor curgator spre viata cea vesnica”, ea a lasat sa-i scape un cuvant ce arata sufletul ei doritor si aplecat spre credinta. Dar ea nu putea sa priveasca inca de-a dreptul spre lumina si de aceea a zis: „Doamne, da-mi aceasta apa, ca sa nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot” (Ioan 4, 15). Domnul insa, voind sa Se dezvaluie pe Sine doar incetul cu incetul, ii porunceste sa-l cheme pe barbatul ei (vezi Ioan 4, 16 si urm.). Intrucat aceea, ascunzand tainele vietii ei si grabindu-se sa primeasca darul, a grait: „N-am barbat”, ii fu dat sa auda cati barbati avusese din tineretile ei si mustrare ca acum tinea pe unul care nu-i era barbat. Ea nu se arata suparata pentru mustrarea aceasta, ci, cunoscand pe data ca era proroc Cel ce-i graia astfel, prinse a-L iscodi despre lucruri mai insemnate.

6. Vedeti rabdarea si dragostea de invatatura a acestei femei, cat de mari sunt ele? Caci ea spune: „Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte, iar voi ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa ne inchinam” (Ioan 4, 20). Vedeti ce mare purtare de grija nutrea in cugetul ei si cat de mare cunoastere a Scripturii avea? Cati dintre cei care acum sunt credinciosi din nastere, si care au fost hraniti la sanul Bisericii, habar n-au ceea samarineanca aceea cunostea atat de bine, anume ca parintii nostri – Iacov si, desigur, si patriarhii nascuti din el – in muntele acela se inchinasera lui Dumnezeu? Hristos, primind intru miros de buna mireasma aceasta cunoastere si purtare de grija fata de Scriptura cea de Dumnezeu insuflata, a ramas bucuros a mai zabovi cu samarineanca. Asa precum, daca ai aseza pe carbuni o substanta dintre cele bine mirositoare, ai intoarce si ai retine pe cei ce se apropie, insa daca ai pune pe carbuni o substanta din cele cu miros greu si neplacut, aceasta ar respinge pe cei ce se apropie si i-ar indeparta, tot astfel si cu privire la cugetul nostru: daca ai purtare de grija si ravna pentru cele sfinte, te faci pe tine vrednic de cercetarea lui Dumnezeu. Caci acestea sunt mirosul de buna mireasma pe care il simte Domnul. Daca tu insa hranesti inlauntrul tau cugetari rele si intinate si pamantesti, vei fi departe de cercetarea si grija cea dumnezeiasca, facandu-te pe tine – vai – vrednic de indepartarea si intoarcerea lui Dumnezeu de la tine. Fiindca Proorocul psalmist graieste catre Dumnezeu: „Nu vor sta calcatorii de lege in preajma ochilor Tai” (Pslami 5, 5). Pe de alta parte, Legea porunceste: „Sa-ti aduci aminte inainte de toate de Domnul Dumnezeu Tau, cand sezi in casa ta, cand mergi pe cale, cand te culci si cand te scoli” (Deuteronomul 6, 7), Dar si Evanghelia spune: „Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica” (han 5, 39). Iar Apostolul: „Rugati-va neincetat” (I Tesahniceni 5, 17). Acela care se opreste si intarzie in cugetari pamantesti este nelegiuit intru totul; iar cel care se opreste si intarzie in cugetari rele si necurate, cu cat este el mai nelegiuit inca?

7. Dar cand oare s-au inchinat parintii nostri lui Dumnezeu in muntele acela? Pe cand patriarhul Iacov – dupa ce a fugit Isav, fratele sau, care il pizmuia, si ascultand de sfaturile tatalui sau Isaac, a plecat in Mesopotamia – s-a intors de acolo impreuna cu sotiile si cu copiii lui. Iar la intoarcerea sa, Iacov si-a asezat corturile aproape de locul acela in care Domnul vorbeste cu samarineanca; dupa intamplarile cuDina si dupa cucerirea casei lui Sichem, a grait Dumnezeu lui Iacov, asa precum este scris in Cartea Facerii: „Scoala si du-te la Betel si locuieste acolo; fa acolo jertfelnic Dumnezeului Celui ce ti S-a aratat, cand fugeai tu de la fata lui Isav, fratele tau!” (35, 1). Si dupa cuvantul acesta, plecand Iacov, s-a urcat pe muntele apropiat si a cladit acolo – zice Scriptura – un jertfelnic, si a chemat numele locului aceluia Betel, caci acolo i s-a aratat Dumnezeu. Din aceasta pricina, spune samarineanca, „parintii nostri in muntele acesta s-au inchinat”, urmand ea pe acestia din vechime: pentru ca cele ale Templului din Ierusalim au fost legiuite mai tarziu, si intrucat locul acela a fost numit de catre Iacov casa lui Dumnezeu, caci aceasta inseamna Beyhtel in talmacire; insa ea era nedumerita, dorind sa afle „cum de nu aici, mai degraba decat in Ierusalim, spuneti voi ca este casa lui Dumnezeu, in care socotiti sa aduceti jertfa si sa va inchinati lui Dumnezeu”. Dar Domnul, atingand si telul propriilor Sale cuvinte, si graind totodata prorociri cu privire la acea femeie, cum ca ea este din randul acelora pe care Dumnezeu ii cauta si ii primeste, raspunzand cuvintelor ei, zice: „Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu va veti inchina Tatalui”; si dupa alte putine cuvinte zice: „caci Tatal astfel de inchinatori isi doreste” (Ioan 4, 21; 23).

8. Priviti cum El intareste cu privire la acea femeie cum ca astfel sunt cele pe care Dumnezeu le cauta, aratand ca ea se va inchina Tatalui celui Prea inalt, nu intr-un anumit loc, ci in felul poruncit de Evanghelii (caci ei i se adreseaza cuvantul: „nici la Ierusalim nu va veti inchina Tatalui”). In acelasi timp, El si vesteste mai dinainte, in chip limpede si deslusit, schimbarea Legii. Pentru ca, de vreme ce se schimba inchinarea, neaparat se va schimba si Legea.

9. Dar si ceea ce este scris intre acele cuvinte „Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim, pentru ca mantuirea din iudei este” (Ioan 4, 22) – este ca un raspuns la spusele acelei femei si, in acelasi timp, o intregire a propriilor Sale cuvinte. Caci spune acestea intrucat noi, iudeii, ne inchinam astfel (El se socoate pe Sine insusi laolalta cu iudeii, fiind nascut din ei dupa trup); deci noi – spune El -nu rostim o minciuna asupra numelui (lui Dumnezeu), ci recunoastem cele ce sunt ale noastre. Iar noi ne deosebim in aceasta privinta a inchinarii, de samarineni, pentru ca noi cunostem ca inchinarea se savarseste in Iudeea, deoarece de la iudei este mantuirea lumii intregi, adica dintre iudei va iesi Hristos. intrucat El nu spune ca mantuirea va fi de la Iudei (caci ea nu va fi in viitor, deoarece mantuirea este El insusi), ci zice ca este acum de laiudei. „Dar vine ceasul si el este acum…” – spune El. Iar aceste cuvinte sunt proorocesti; caci termenul „vine” inseamna ca inca nu s-a implinit, ci se va implini. Si expresia „el este acum” o foloseste intru-cat vede acel ceas in care iudeii inca nu cred, si nu se schimba duhovniceste si cu adevarat. El spune: „Dar vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar” (Ioan 4, 23). Fiindca Tatal cel preamarit si inchinat este Tata al Adevarului insusi, adica este Tata al Fiului Sau cel Unul Nascut, si are Duhul Adevarului, Duhul cel Sfant; iar aceia care I se inchina Lui savarsesc aceasta intrucat cred astfel si sunt indemnati de Acestia. Caci si Apostolul spune ca Duhul este Acela prin Care ne inchinam si ne rugam; si „Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine” (Ioan 14, 6), spune Fiul cel Unul Nascut al lui Dumnezeu.

10. Astfel, cei care in Duh si in adevar I se inchina Tatalui celui Prea inalt, acestia sunt adevaratii inchinatori. El respinge si cele ce tin de Ierusalim si Samaria, pentru ca nu cumva sa se creada ca se va statornici un alt loc de rugaciune, iar prin cuvintele pe care le rosteste mai departe ii respinge pe cei care vor da ascultare oricarei cugetari asupra vreunui loc al inchinarii trupesti: ” Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in Duh si in adevar” (Ioan 4, 24), adica sa-L cugete intru totul pe Cel fara de trup ca fiind in afara trupurilor. Pentru ca astfel, cu adevarat, II vor vedea pe El deplin in Duhul si in adevarul Sau. Caci fiind Dumnezeu, Duh este fara de trup, iar Cel netrupesc nu se afla intr-un loc si nici nu este circumscris de limite spatiale. Astfel, cel care afirma ca nu numai in hotarele Ierusalimului sau ale Samariei, dar in oricare altul dintre locurile de pe pamant sau din cer, trebuie sa se aduca inchinari lui Dumnezeu, nu graieste adevarat, nici nu se inchina adevarat. Caci intrucat nu are trup, Dumnezeu nu se afla undeva, iar intrucat este Dumnezeu, El se afla pretutindeni. Caci daca este vreun loc sau vreo faptura zidita in care nu este Dumnezeu, atunci iarasi II vom afla ca este determinat de ceva. Deci Dumnezeu este pretutindeni si in toate. Sa fie pretutindeni si in toate circumscris nu de partile Sale, ci de lumea aceasta? Nu, catusi de putin nu este asa. Caci in acest caz El va fi iarasi trup. Prin urmare, El este Cel ce reuneste si Cel ce cuprinde lumea, El este in Sine insusi pretutindeni si este mai presus de lume, aducandu-I-se inchinare, de catre inchinatorii cei adevarati, in Duhul si in adevarul Sau.

11. Asadar Dumnezeu este pretutindeni, nu numai pe pamant, dar si in cele mai presus de pamant, si El va primi inchinarile de la cei ce astfel cred in Dumnezeu, cu adevarat si in chip cuvenit. El este Tata netrupesc, nedeterminat de timp si de loc, in Duhul cel Sfant si vesnic, avand cu Sine pe Fiul si Cuvantul Sau cel fara de inceput, Care este insusi Adevarul enipostatic al Tatalui. Dar nici un sufletsau un inger, desi fara de trup, nu se afla intr-un loc anume; insa nici nu sunt pretutindeni. Caci ei nu re-unesc si nu cuprind lumea, ci sunt lipsi|i de cuprindere. Deci si ei se afla in ceea ce reuneste si cuprinde lumea, fiind circumscrisi pe masura acesteia. Pe de alta parte, sufletul cel una cu trupul impreuna cu care a fost zidit, apartine pretutindeni acelui trup, nu ca si cum ar fi intr-un loc, nici ca si cum ar fi cuprins, ci intrucat el reuneste si cuprinde trupul, fiind sufletul dupa chipul lui Dumnezeu.

12. Dar samarineanca, dupa ce a auzit de la Hristos cuvintele acestea neasemuit de insemnate si vrednice de dumnezeire, anume ca Dumnezeu nu poate primi in alt chip inchinari adevarate, decat in Duhul si in Adevarul Sau, asa precum face in Cantarea Cantarilor sufletul cel nuntit cu Dumnezeu, indemnat si imboldit de glasul Mirelui neputrezirii, Cel asteptat si Cel dorit, deci samarineanca, in chip tainic, aminteste de Mire pe cand inca era El de fata, spunand: „Stim ca va veni Mesia Care se cheama Hristos; cand va veni. Acela ne va vesti noua toate” (Ioan 4, 25). Vedeti, dar, cat de pregatita era ea pentru credinta, intrucat era deja aproape de Cel asteptat si plina de multa nadejde. Oare nu s-ar cuveni sa spunem, impreuna cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Canta-voi si voi lauda slava Ta” (Psalmi 56, 10)?

13. Oare de unde stia aceasta cu atata incredintare, si de unde avea aplecarea sufletului sau spre aceasta, daca n-ar fi cercetat cu cea mai mare luare aminte si intelegere cartile proorocilor? De aici avea ea si cugetul atat de inaltat, fiind atat de plin de inspiratie dumnezeiasca incat mie, care vad nazuinta duhovniceasca asa de puternica a acestei samari-nence catre Hristos, imi vine in minte sa spun iarasi cu privire la ea cele din Cantarea Cantarilor. „Cine-i aceasta care ca zarea straluceste si ca luna-i de frumoasa, ca soarele-i de luminoasa?” (Cantarea Cantarilor 6,10). Caci ea vesteste ca nu dupa multa vreme Se va arata Hristos, Soarele cel duhovnicesc al Dreptatii, aratand ca se va ivi Biserica neamurilor, ce incepe chiar cu ea insasi, Biserica intemeiata de Mantuitorul si izvorata din fantana langa care sta aceasta femeie. Eu o vad pe aceasta femeie aratandu-se ca o aurora mult indragita. Fiindca ea este frumoasa, precum este luna, intrucat isi vadeste stralucirea, atunci cand inca stapaneste noaptea nelegiuirii; ea este luminoasa ca soarele, si de aceea este aratata de catre Mire ca fiind plina de lumina. Ea a ajuns la propria desavarsire in insirarea celor ce vor fi in viitor, ca sa stralucesca precum soarele dupa Evanghelie, intrucat viata ei cea luminoasa din viitor va fi pecetluita cu un sfarsit nespus de fericit si de mucenicesc. Iar acum ea stie ca Hristos este Dumnezeu cel adevarat, Care pe deplin isi arata dumnezeirea, iar ceea ce El graia mai tarziu ucenicilor Sai cu privire la Duhul cel de-o-fiinta si deopotriva cinstit, anume ca, atunci cand Acela va veni, ii va invata tot adevarul, faptul acesta si ea, luand-o inainte, il graieste: „Cand va veni Acela ne va vesti noua toate”.

14. Dar indata ce a vazut Hristos, Mirele cel du-hovnicesc, ca ea este astfel, a spus catre dansa in chip neacoperit: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 26). Iar ea, ca o binevestitoare cu adevarat aleasa, si-a lasat ulciorul si a alergat catre oras, indemnand pe toti cu cuvintele sale si aducandu-i catre credinta in Cel vazut de ea: „Veniti de vedeti un om care mi-a spus mie toate cate le-am facut; nu cumva acesta este Hristosul?” (loa.n 4, 29). Ea intreaba asa nu ca sa iste vreo indoiala, ci ca sa se incredinteze si mai mult, din vederea Domnului si din vorbirea cu El, si ca mai lesne sa-i convinga si pe ceilalti, dupa cum s-a si intamplat.

15. Eu ma voi sluji de cele spuse mai inainte in chip mai larg, si voi lasa deoparte acum cuvintele Evangheliei ce vin la rand, vazand ca va sileste ceasul la nevoile trupului vostru si la lucrurile vietii. Insa voi sa luati seama la samarineanca aceasta: de cum a auzit ea cuvintele evanghelice, pe care si noi le vestim evlaviei voastre, pe data a dispretuit lucrurile cele mai trebuincioase trupului ei. Caci a lasat indata si ulciorul, si casa ei, si, dand fuga in oras, i-a chemat pe samarineni, intorcandu-se cu ei la Hristos. Caci prin acele cuvinte, „Veniti de vedeti”, ea le spune de-a dreptul: „Insotiti-ma pe mine si eu va voi calauzi si va voi arata acum voua pe Mantuitorul Cel din cer, Care a venit in lume!”.

16. Astfel ea indata i-a manat pe ei si i-a infatisat lui Hristos. Iar ea ne invata pe noi, prin aceea ca a parasit si casa ei si ulciorul, socotind mai de cinste decat cele de nemijlocita trebuinta castigul dobandit din invatatura, pe care si Domnul, in Evanghelie, l-a numit catre Marta, cu privire la Maria care asculta cuvantul Sau, „partea cea buna” (Luca 10, 42), Daca trebuie sa dispretuim cele nemijlocit trebuincioase noua, cu cat mai mult trebuie sa dispretuim noi celelalte lucruri? Caci ce te sileste pe tine si ce te indeparteaza de la invataturile cele de folos pentru suflet? Grija de casa ta, de copii si de sotie? Tristetea ori bucuria pentru vatra sau rudele tale? Cumpararea bunurilor sau vanzarea lor? Folosirea tuturor celor pe care le ai la indemana, sau mai degraba reaua lor folosire? Asculta insa cu intelegere invataturile apostolice: „Si aceasta v-o spun, fratilor: ca vremea s-a scurtat de acum, asa incat si cei ce au femei sa fie ca si cum nu ar avea. Si cei ce plang sa fie ca si cum n-ar plange; si cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; si cei ce cumpara, ca si cum n-ar stapani; si cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi deplin de ea. Caci chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 29-31).

17. Ce inseamna „vremea s-a scurtat?” Viata este scurta, moartea este aproape, lumea aceasta este stricacioasa. Cel ce ramane de-a pururi este altfel, iar dispretuirea lumii de acum ne trimite pe noi catre El, in deplina siguranta. Pregatirea pentru acea Iu-me ce va sa vie inseamna sa traiesti indepartandu-te, dupa putinta, de cele lumesti, de petrecerea de aici, si, pe cat esti in stare, sa te pazesti de stricaciunea vietii de acum. Asa precum, cand se intampla un atac puternic asupra partilor din afara ale unei cetati, noi avem ogoarele noastre ca si cum nu le-am avea si vreme indelungata, pazindu-ne de acei vrajmasi, stam inauntrul cetatii, in siguranta, iar daca pentru o vreme dusmanii se retrag, indepartandu-Se, ne folosim in acel rastimp de locurile de plimbare de dinaintea cetatii, dar nu ne intindem prea mult si nu le folosim fara masura, avand in vedere ca rastimpul acela este dramuit, tot astfel Apostolul ne indeamna sa folosim bine lumea aceasta, dar sa nu ne slujim de ea fara masura. Sa luam aminte la dusmanii cei nevazuti care ne ataca in chip cumplit si la putreziciunea care ne asteapta. Fiindca Apostolul spune: „… chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7, 31; vezi si II Corinteni 4, 18 etc.). Pentru ca cele de fata si de acum n-au plinatatea fiintei adevarate, ci, dupa cum arata Apostolul, nu sunt decat amagiri (aparente), fiind ele trecatoare (in devenire), iar nu statornice (esentiale), aratandu-se pentru putina vreme, pentru ca apoi sa se petreaca; iar daca cineva ar voi sa le tina in loc, nu va putea niciodata, asa cum nu poate fi tinuta in loc umbra unui nor de vara secetos, purtat de vant, in goana trecator. Caci de ar voi cineva sa le opreasca, cele de fata si de acum nu pot fi retinute cu nici un chip, iar aceasta din doua pricini. Nu numai ca lumea aceasta trece, dar si fiecare dintre noi, cei care ne folosim de ea, ne petrecem din lume, uneori chiar inaintea celor ce ne sunt noua familiare si apropiate.

E tot asa cum fiecare om strabate un drum oarecare, felurit pasind si miscandu-Se de-a lungul lui, dar se intampla una din doua: fie omul, mergand pe drum, ajunge mai inainte si cele ale drumului nu le poate pastra la sine, fie omul acela ajunge la urma, strabatand drumul vietii acesteia, si nu poate stapani si tine cu tarie cele ce sunt in viata aceasta. Caci omul fiind muritor este legat de cele din viata aceasta, care sunt si acestea schimbatoare. Asadar omul se schimba in multe feluri, fiind legat de cele schimbatoare, si pierde cele pe care le poseda, bogatia poate, stralucirea, voiosia, sau murind el ajunge sa-si aduca siesi schimbarea cea mai insemnata, si pleaca gol, parasind cele ce sunt acum si nadejdile pentru acestea. Poate pentru copii? Dar ce placere va avea el din aceasta? Caci el nu mai are simtire pentru cele de aici, iar copiii sai vor sfarsi in acelasi fel, sau in altul…

18. Sfarsitul celor ce sunt strans legate de lumea aceasta este totdeauna, asadar, nenorocire, intrucat in cele din urma (oamenii muritori) vor fugi goi si vor parasi aici toate cele ce le-au fost dragi. Dar pentru cei care dispretuiesc cele ale lumii acesteia si iscodesc tainele lumii ce va sa fie, pentru cei ce se ostenesc sa savarseasca cele de folos pentru mostenirea lumii aceleia, moartea, cand vine, nu aduce stricaciune si paguba, ci ii muta mai degraba pe acei oameni de la cele desarte si trecatoare catre ziua cea fara de apus, catre viata cea fara de moarte, catre bogatia cea de necheltuit, catre desfatarea cea necurmata, catre slava cea vesnica, catre cele ce exista cu adevarat si dainuiesc neschimbate.

19. De care fie ca noi toti sa avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Celui ce a aplecat cerul si a coborat pentru noi, si nu numai pana la noi, ci si pana la sufletele cele zavorate in bezna, si Care de acolo, intorcandu-Se prin slavita Sa inviere si ridicare din morti, ne-a adus noua lumina si cunoasterea si nadejdea celor vesnice si ceresti, intru care El este preaslavit in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Grigorie Palama