​Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune. (Partea I)

Săracilor li se cuvine să ceară, iar omului sărăcit prin cădere, i se cuvine să se roage.
Rugăciunea este întoarcerea omului care a căzut şi se pocăieşte, către Dumnezeu. Rugăciunea e plânsul omului care a căzut şi se pocăieşte, înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea e revărsarea dorinţelor, cererilor, suspinărilor inimii omului căzut, omorât de păcat, înaintea lui Dumnezeu.
Primul semn, prima mişcare a pocăinţei e plânsul inimii. Acesta este glasul de rugăciune al inimii, care premerge rugăciunii minţii şi mintea, atrasă de ruga inimii, începe degrabă a naşte gânduri de rugăciune.
Dumnezeu este singurul izvor al tuturor bunătăţilor adevărate. Rugăciunea este maica şi capul tuturor virtuţilor[1], fiind mijlocul şi starea de părtăşie a omului cu Dumnezeu. Ea ia virtutile de la izvorul bunătătilor, Dumnezeu, şi le împropriază acelui om care se străduieşte prin rugăciune să rămână în părtăşie cu Dumnezeu.

Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.
Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netăgăduit a inimii celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.
Pentru ca rugăciunea să fie fără greşeală, trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sărăcie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări al inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi – cum şi sunt ele cu adevărat – nepotrivite păcătosului care se pocăieşte şi îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea – ca dintr-o temniţă şi din obezi – din robia patimilor.
Prin Legea lui Moise, li s-a poruncit israelitenilor să aducă toate jertfele lor doar într-un singur loc, arătat de Dumnezeu. Şi legea cea duhovnicească rânduieşte creştinilor un singur loc duhovnicesc unde aceştia să-şi aducă toate jertfele şi, mai ales, jertfele jertfelor – rugăciunile. Acest loc e smerenia[2].
Nu are trebuinţă Dumnezeu de rugăciunile noastre! El ştie mai înainte de a cere noi de ce avem nevoie; El, Preamilostivul, şi asupra celor care nu cer de la El revarsă îndurări bogate. Nouă ne e neapărat trebuincioasă rugăciunea: ea îl împropriază pe om lui Dumnezeu. Fără ea, omul e străin de Dumnezeu şi, cu cât se ăndeletniceşte mai mult cu rugăciunea, cu atât se apropie de El.
Rugăciunea e împărtăşire de viaţă. Părăsirea ei aduce sufletului moarte nevăzută.
Ce e văzduhul pentru viaţa trupului, aceea e Duhul Sfânt pentru viaţa sufletului. Prin mijlocirea rugăciunii, sufletul respiră acest văzduh sfânt, văzduh de taină.
Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gândurilor tale, încă nepecetluită de nicio întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea.
Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rânduială bineplăcută lui Dumnezeu, a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din mulţumita adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nicio făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere, putem înfăţişa Domnului – cu mare smerenie totuşi – cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui.”[3]
Pricina cea dintâi a rugăciunii este credinţa: Crezut-am, de aceea am grăit (Ps. CV, 1) rugăciunea mea către Milostivul Dumnezeu, Care bine a voit a-mi porunci mie să mă rog şi mi-a făgăduit că va asculta rugăciunea mea.
Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi primi şi va fi vouă (Mc. XI, 24), a vestit Domnul. Drept aceea, lepădând orice îndoială, să petreci necurmat în rugăciune înaintea Domnului, Care a poruncit a ne ruga şi a nu ne lenevi (LC. XVIII, 1), adică a nu ne lăsa biruiţi de trândăvie, din pricina strâmtorării pe care o încercăm la rugăciune şi care este, mai ales la început, apăsătoare şi nesuferită pentru mintea obişnuită să hoinărească peste tot.
Fericit, sufletul care bate neîncetat, prin rugăciune, la uşa milostivirii lui Dumnezeu şi, cu plângeri împotriva pârâşului (Lc. XVII, 3) – a păcatului care îi face silnicie – neîncetat Îl oboseşte pe Cel Neobosit[4]: el se va bucura la vremea potrivită de curăţia şi de nepătimirea sa.
Uneori, cererea noastră e ascultată fără întârziere; iar alteori, după cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu îndelung rabdă în privinţa noastră (Lc. XVIII, 7), adică nudegrabăîmplineşte ceea ce am cerut: El vede că este bine să întârzie cu împlinirea cererii noastre, pentru a ne smeri, că avem nevoie să ne istovim, să vedem neputinţa noastră, ce se vădeşte întotdeauna foarte limpede atunci când suntem lăsaţi de capul nostru.
Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori, cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul; şi Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugăciune, ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun.
Cererile a căror împlinire are urmări vătămătoare, Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînţeleptelor şi neurmatelor Sale judecăţi.
Împotriva hotărârii lui Dumnezeu, a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei şi n-a fost ascultat (Deut. III, 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu, s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (II împ. 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmplinită.
Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iac. IV, 3).
Când vrem să ne înfăţişăm împăratului pământesc, ne pregătim pentru asta cu mare sârguinţă: cercetăm cum trebuie să fie starea simţirilor inimii noastre când vorbim cu împăratul, ca nu cumva, mânaţi de vreun simţământ oarecare, să ne scape vreun cuvânt sau mişcare neplăcute împăratului; ne gândim din timp ce să-i spunem, ca să-i spunem numai lucruri care îi sunt pe plac şi, astfel, să câştigăm bunăvoinţa lui; ne îngrijim ca însuşi felul în care arătăm să-i atragă luarea-aminte asupra noastră. Cu atât mai mult, suntem datori să facem pregătirile cuvenite atunci când vrem să ne înfăţişăm Împăratului împăraţilor şi să intrăm în vorbă cu El prin rugăciune.
Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (I împ. XVI, 7); însă în om, aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune, dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită.
Dumnezeu caută la inimă. El vede cele mai ascunse, cele mai subţiri gânduri şi simţiri ale noastre; vede tot trecutul şi viitorul nostru. Dumnezeu e pretutindenea-fiitor: şi, ca atare, stai la rugăciunea ta ca şi cum ai sta înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Cu adevărat stai înaintea Lui! Stai înaintea Judecătorului tău şi Stăpânului tău cu drepturi depline, de Care atârnă soarta ta vremelnică şi veşnică. Întrebuinţează răstimpul acestei stări înaintea Lui, spre a-ţi zidi bunăstarea duhovnicească; nu îngădui ca ea, prin nevrednicia sa, să ţi se facă pricinuitoare muncilor vremelnice şi veşnice.
Dacă te-ai hotărât să-I aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice.
Înainte de rugăciune, să cădeşti în inima ta cu tămâia fricii de Dumnezeu şi a sfintei evlavii: să te gândeşti că L-ai mâniat pe Dumnezeu cu nenumărate păcate, pe care El le vede mai limpede decât însăşi conştiinţa ta: sileşte-te să-L pleci pe Judecător spre milostivire prin smerenie. Ia seama! Nu-I stârni nemulţumirea prin nepăsare şi obrăznicie: El binevoieşte ca până şi preacuratele puteri îngereşti, care se află în apropierea Sa nemijlocită, să-I stea înainte cu toată evlavia şi cu preasfântă frică (Ps. LXXXVIII, 8).
Haina sufletului tău trebuie să strălucească de albeaţa simplităţii. Nimic pretenţios nu trebuie să fie în ea! Nu trebuie să fie amestecate viclenele gânduri şi simţăminte ale slavei deşarte, făţărniciei, prefăcătoriei, dorinţei de a plăcea oamenilor, semeţiei minţii, patimii desfătărilor, aceste pete întunecate şi puturoase, care împestriţează haina sufletească a fariseilor care se roagă.
În loc de mărgăritare şi diamante, în loc de aur şi argint, împodobeşte-te cu înfrânare, smerită cugetare, lacrimi de blândeţe şi înţelegere duhovnicească – iar mai înainte de a primi aceste lacrimi, cu lacrimile pocăinţei; împodobeşte-te cu nerăutate pruncească, îngerească: iată podoabele cu adevărat de preţ! Când va vedea Împăratul împăraţilor aceste podoabe pe suflet, Îşi va pleca spre el privirile Sale milostive.
Iertarea tuturor greşelilor aproapelui – a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele – este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Mc. XI, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semănatul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Şirul[5].
Înfrânarea cu măsură, cu bună înţelegere, statornică, de la mâncare şi băutură face trupul uşor, curăţă mintea, îi dă trezvie şi, ca atare, slujeşte, de asemenea, drept pregătire pentru rugăciune. Neînfrânarea pântecelui face trupul greoi, puhav, împietreşte inima, întunecă mintea cu o mulţime de vapori şi gaze care urcă din stomac la creier. Abia se scoală cel ghiftuit la rugăciune, că moţăiala şi lenevia năvălesc asupra lui, o mulţime de arătări grosolane i se zugrăvesc în închipuire, inima lui nu poate ajunge la străpungere.
Pe cât de vătămătoare e neînfrânarea, pe atâta e de păgubitor, sau chiar mai mult, şi postul fară de măsură[6]. Slăbiciunea trupului ce vine din prea puţina lui hrănire nu îngăduie săvârşirea rugăciunilor în cantitatea şi cu puterea cuvenită.
Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabileşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întunecare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”[7].
De la o constituţie sănătoasă şi viguroasă, se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet.”[8]
Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune cum o ajută conştiinţa împăcată prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu.
Plinirea poruncilor evanghelice pleacă mintea şi inima spre rugăciunea curată, plină de străpungere, iar rugăciunea curată îndreaptă cugetul ca să cugete, să simtă şi să lucreze după poruncile Evangheliei.
Milostivirea către aproapele şi smerirea dinaintea lui, arătate prin faptele din afară şi nutrite în suflet, alcătuiesc împreună cu curăţia inimii (mai ales de gândurile şi simţămintele desfrânate) temeiul şi puterea rugăciunii[9]. Ele sunt ca nişte aripi (Ps. LIV, 7) ale rugăciunii, prin care aceasta îşi ia zborul către cer. Fără ele, rugăciunea nu poate nici să se ridice de pe pământ, adică să se ridice din cugetarea trupească: este ţinută de aceasta ca de o cursă ori un laţ; e tulburată, e pângărită, e nimicită de ea.
Sufletul rugăciunii este luarea-aminte[10]. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fară luare-aminte e, aşijderea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciunea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele lui Dumnezeu în desert.
Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fară grăbire; nu îngădui minţii să rătăcească peste tot, ci zâvorăşte-o în cuvintele rugăciunii[11]. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii[12].
Haricei luări-aminte, trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie.
Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune. Să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu – şi lesne vei deprinde luarea-aminte.
Mintea care se roagă trebuie să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugăciune.
În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărturisitorul[13].
Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau al vreunui înger, sau vreunui sfânt – într-un cuvânt, orişice fel de chip – nicicum să nu iei această arătare drept adevărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea[14]. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşelări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine, i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui.
Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea-fiitor după dumnezeire şi, prin icoana Sa, este de faţă în acel loc unde se află ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea însăşi Sfintei Fecioare, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Simţământul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţământ al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfinţilor împărtăşeşte minţii o anumită materialitate, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasă, în starea amăgirii de sine[15].
Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea înfrânează mintea de la împreună-vorbirile cu gândurile străine care uneltesc împotiva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-1 de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin rugăciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobândirea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane.
Cuvintele rugăciunii, însufleţite de luarea-aminte, pătrund adânc în suflet, străpung, ca să zic aşa, inima şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugăciuniisăvârşite cu împrăştiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nicio întipărire.
Luarea-aminte şi străpungerea sunt socotite daruri ale Sfântului Duh. Numai Duhul poate opri valurile minţii care se împrăştie pretutindeni, a zis Sfântul Ioan Scărarul[16]. Un alt Părinte vrednic de fericire a grăit: „Când e cu noi străpungerea, e cu noi Dumnezeu”[17].
Cel care a ajuns la starea de luare-aminte statornică şi străpungere în rugăciunile sale a ajuns la starea fericirilor numite în Evanghelie sărăcie cu duhul şi plâns. El a rupt deja multe legături ale patimilor, a tras deja în piept văzduhul libertăţii duhovniceşti, deja poartă în sânurile sale zălogul mântuirii. Nu lăsa strâmtorările adevăratei căi a rugăciunii şi vei ajunge la sfinţita odihnă a sâmbetei celei de taină: sâmbăta nu se săvârşeşte nicio lucrare pământească, sunt înlăturate lupta şi nevoinţa; în fericita nepătimire, afară de împrăştiere, sufletul stă înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunea curată şi se odihneşte în El prin credinţa în bunătatea Lui cea nemărginită, prin încredinţarea în voia Lui cea atotsfântă.
În nevoitorul rugăciunii, sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu.
Adu-I ca prinos lui Dumnezeu rugăciuni line şi smerite, iar nu aprinse şi înfierbântate. Atunci te vei face sfinţit slujitor de taină al rugăciunii: atunci vei sui în cortul lui Dumnezeu şi de acolo vei umple cu foc sfinţit cădelniţa rugăciunii. Nu e îngăduit a aduce foc necurat – înfierbântarea oarbă, materială a sângelui – înaintea Atotsfântului Dumnezeu.
Sfinţitul foc al rugăciunii, împrumutat din cortul lui Dumnezeu, e sfânta dragoste, revărsată în adevăraţii creştini de către Duhul Sfânt (Rom. V, 5). Cel care se sileşte să împreuneze rugăciunea cu aprinderea sângelui socoate în înşelarea lui de sine, amăgit fiind de părerea de sine, că săvârşeşte slujbă lui Dumnezeu, în vreme ce, de fapt, Îl mânie.
Nu căuta desfătări în rugăciune: ele nu sunt nicidecum potrivite păcătosului. Dorinţa păcătosului de a simţi desfătare este deja amăgire de sine. Caută învierea inimii tale moarte, împietrite, ca ea să se deschidă către simţirea păcătoşeniei sale, a căderii sale, a nimicniciei sale; ca să le vadă, să şi le mărturisească cu lepădare de sine. Atunci se va arăta în tine adevăratul rod al rugăciunii: pocăinţa adevărată. Atunci, vei suspina înaintea lui Dumnezeu şi vei striga către Dânsul, prin rugăciune, din starea cea nenorocită a sufletului care ţi se va fi descoperit pe neaşteptate; vei striga ca dintr-o temniţă, ca din mormânt, ca din iad.
Pocăinţa naşte rugăciunea şi cu îndoită măsură se naşte, la rându-i, din fiica sa.
Desfatarea în rugăciune este numai şi numai partea sfinţilor aleşi ai lui Dumnezeu, a celor înnoiţi prin Duhul Sfânt. Cel care, tras fiind de tresăltările sângelui, tras de slava deşartă şi patima dulceţii, îşi născoceşte sieşi desfătări, acela se află în jalnică înşelare de sine. Către asemenea născociri e foarte înclinat sufletul întunecat de vieţuirea după trup, sufletul care a fost şi continuă să fie amăgit de trufia sa.
Simţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă de omenire, înfrânarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile şi înclinările păcătoase. Să te mulţumeşti cu aceste simţiri în care guşti, totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească[18].
Învaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugăciunea întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare.
Apăsătoare, plicticoasă, seacă pare nevoinţa rugăciunii pentru mintea ce s-a deprins să se îndeletnicească numai cu lucruri stricăcioase. Cu osteneală se dobândeşte deprinderea la rugăciune; dar, când se dobândeşte, devine izvor de nesecată mângâiere duhovnicească.
Rugăciunea, precum am spus mai sus, e maica tuturor virtuţilor: dobândeşte-o pe mamă! Dimpreună cu ea, vor veni toţi copiii ei în casa sufletului tău, o vor face altar al lui Dumnezeu.
Înainte de a începe orice lucrare, adu prinos de rugăciune lui Dumnezeu; prin aceasta, să atragi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor tale şi, prin aceasta, să le şi judeci: cugetarea la rugăciune se opreşte de la faptele potrivnice poruncilor lui Dumnezeu.
Cel ce, înainte de orice faptă şi cuvânt, se întoarce prin rugăciune către Dumnezeu pentru povaţă, ajutor şi binecuvântare, acela îşi săvârşeşte vieţuirea sa ca sub privirile lui Dumnezeu, sub călăuzirea Lui. Deprinderea cu o asemenea purtare e lesnicioasă; nimic nu e mai iute decât mintea, a zis Marele Varsanufîe, nimic nu e mai lesnicios decât a înălţa mintea, în orice nevoie s-ar întâmpla, către Dumnezeu[19].
În împrejurările trudnice ale vieţii, roagă-te cât mai des. Mai de nădejde este să cauţi sprijin în rugăciune, decât în slabele socotinţe ale raţiunii omeneşti – socotinţe care, în cea mai mare parte, se arată a fi cu neputinţă de împlinit. Mai bine să te sprijini, prin credinţă şi rugăciune, pe Atotputernicul Dumnezeu, decât să te sprijini, prin socotinţe şi presupuneri şubrede, pe mintea ta neputincioasă.
Nu fi nechibzuit în cererile tale, ca să nu mânii pe Dumnezeu cu puţinătatea ta de minte: cel care cere lucruri de nimic de la Împăratul împăraţilor Îl jigneşte. Israelitenii, trecând cu vederea minunile lui Dumnezeu săvârşite pentru ei în pustie, au cerut împlinirea poftelor pântecelui – încă mâncarea fiind în gura lor, şi mânia lui Dumnezeu s-a suit peste dânşii (Ps. LXXVII, 34 – acest paragraf şi cele două care urmează sunt împrumutate din Cuvântul V al Sfântului Isaac Sirul).
Adu lui Dumnezeu prinos de cereri pe potriva măririi Lui. Solomon a cerut de la El înţelepciune; a primit-o şi, dimpreună cu ea, mulţime de bunătăţi, fiindcă a cerut cu bună înţelegere. Elisei a cerut de la El îndoit har al Sfântului Duh faţă de învăţătorul său, şi cererea lui a fost primită.
Cel care caută în rugăciunea sa bunuri stricăcioase pământeşti stârneşte împotrivă-i nemulţumirea Împăratului Ceresc. Îngerii şi arhanghelii – aceste căpetenii ale Lui – caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase.
Ni s-a poruncit să fim prunci cu răutatea, nu şi cu mintea (I Cor. XIV, 20). În rugăciune, se leapădă cugetarea acestei lumi, multgrăitoare şi lăudăroasă, dar asta nu înseamnă că, pentru a ne fi primită rugăciunea, trebuie să ne rugăm ca nişte oameni fără minte. Rugăciunea cere minte desăvârşită, minte duhovnicească, plină de smerită cugetare şi simplitate, care, adesori, se rosteşte în rugăciune nu prin cuvinte, ci prin tăcere rugătoare, care e mai presus de cuvinte. Tăcerea rugătoare cuprinde mintea atunci când acesteia i se înfăţişează fără veste lucruri noi, duhovniceşti, ce nu pot fi rostite în cuvintele acestei lumi şi ale acestui veac – atunci când se naşte o simţire deosebit de vie a lui Dumnezeu Care este de faţă. Înaintea necuprinsei măreţii a dumnezeirii, tace neputincioasa Lui făptură, omul.
Multa vorbărie (Mt. VI, VII, VIII), osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgânilor, în acea împletire ritoricească în care sunt înfăţişate ele[20], de parcă podoabele retorice, sonoritatea materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbărie, Domnul n-a osândit nicicum rugăciunile prelungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugăciunea prelungită, rămânând timp îndelung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu (Lc. VI, 12), istoriseşte despre Domnul Evanghelia.
Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte, se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefacându-se în veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu.
Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşezarea lor lăuntrică. Rugăciunea vameşului şi alte rugăciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea dorinţă a inimii şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fară a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată.[21]
Rugăciunile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele, e multă vorbărie; în ele, este frumuseţea pământească a cuvântului; în ele, e înfierbântarea sângelui; în ele, nu e pocăinţă îndestulătoare; în ele, este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele, este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării.
Mare e îndeletnicirea cu rugăciunea! Pentru rugăciune şi slujirea Cuvântului, Sfinţii Apostoli s-au lepădat de slujirea trebuinţelor trupeşti ale aproapelui. Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese… Noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea Cuvântului (Fapte VI, 2, 4), adică în împreună-vorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi împreună-vorbirea despre Dumnezeu cu aproapele, vestind oamenilor pe Dumnezeu Cel întreit ipostatic şi pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat.
Îndeletnicirea cu rugăciunea este cea mai înaltă îndeletnicire a minţii omeneşti; starea de curăţie străină de împrăştiere pe care o aduce minţii rugăciunea este cea mai înaltă stare firească a ei; răpirea ei la Dumnezeu, a cărei pricină începătoare este rugăciunea curată, este o stare suprafirească[22].
În starea suprafirească, intră numai sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, cei înnoiţi prin Duhul Sfânt, care s-au dezbrăcat de vechiul Adam, care s-au îmbrăcat în Cel Nou, care sunt în stare să privească slava Domnului cu faţa sufletului descoperită, să se prefacă în acelaşi chip din slavă în slavă (II Cor. III, 18), prin lucrarea Duhului Domnului. Cea mai mare parte a descoperirilor dumnezeieşti, ei o primesc în timp ce se îndeletnicesc cu rugăciunea, timp în care sufletul este cu osebire pregătit, cu osebire curăţit, pregătit spre a avea împărtăşire cu Dumnezeu[23]. Astfel, Sfântul Apostol Petru a văzut în vremea rugăciunii faţa cea mare de pânză coborând din cer (Fapte X, 11); lui Cornelie sutaşul, în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul (Fapte X, 3); atunci când Apostolul Pavel se ruga în templul din Ierusalim, i S-a arătat Domnul şi i-a poruncit să părăsească neîntârziat Ierusalimul: Mergi, că Eu te voi trimite la neamuri, departe (Fapte XXII, 17-21), i-a zis.
Rugăciunea este o poruncă a Domnului, la fel ca pocăinţa. Pentru rugăciune, la fel ca pentru pocăinţă, ne-a fost arătat un singur sfârşit: intrarea în Împărăţia Cerurilor, care e înlăuntrul nostru. Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Mt. IV, 17). Împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este (Lc. XVII, 21). Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide – că tot cel care cere primeşte, şi cel care caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide. Tatăl, Care este în ceruri, va da Duhul Sfânt celor care Îl cer de la Dânsul (Lc. XI, 9, 10, 13). Dumnezeu nu va face, oare, dreptate, aleşilor Săi, care strigă către Dânsul ziua şi noaptea şi se plâng de sila pricinuită lor de boala păcatului şi de demoni? Zic vouă că le va face dreptate curând (Lc. XVIII, 7-8). Intrarea în Împărăţia Cerurilor, care prin Sfântul Botez e sădită în inima fiecărui creştin, este împlinirea în om a acestei Împărăţii, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Aleargă prin rugăciune, suflet însetat de mântuire, aleargă prin rugăciune în urma Mântuitorului, Care e însoţit de nenumăraţii Săi ucenici. Strigă în urma Lui prin rugăciune, precum cananeanca (Mt. XV, 22-28); nu te amărî, că vreme îndelungată nu te bagă în seamă; rabdă, cu mărime de suflet şi smerenie, necazurile şi necinstirile pe care El le va îngădui să vină asupra ta în calea rugăciunii. Pentru a avea spor în rugăciune, este neapărat trebuincios ajutorul ispitelor. După credinţa ta, pentru smerenia ta, pentru stăruinţa în rugăciune, El te va mângâia prin vindecarea fiicei tale îndrăcite de lucrarea patimilor, prin vindecarea gândurilor şi simţirilor tale, prefacându-le din pătimaşe în nepătimaşe, din păcătoase în sfinte, din trupeşti în duhovniceşti. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
[1] Scara, Titlul cuvântului XXVIII. Preacuviosul Macarie Egipteanul, Cuvântul II, cap. 1.
[2] După lămuririle Preacuviosului Pimen cel Mare, Patericul egiptean.
[3] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 7.
[4] Scara, Cuvântul VII, cap. 11.
[5]Cuvântul LXXXIX.
[6] Preacuviosul Cassian, Cuvânt despre dreapt socotinţă, Dobrotoliubie, partea a patra.
[7] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LXXXV.
[8] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XI.
[9] Sfântul Isaac Sirul, Cuvintele LXVI şi LXVII.
[10] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvânt despre cele trei feluri ale rugăciunii, Dobrotoliubie, partea 1.
[11]Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 17.
[12]Calist şi Ignatie Xanthopulos, Dobrotoliubie, partea a patra, cap. 24.
[13]Lucrarea „Despre rugăciune” a acestui bineplăcut al lui Dumnezeu se află în cartea Spice,editată de Sihăstria Optinei.
[14] Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Despre înşelare, capete foarte folositoare, Dobrotoliubie, partea I.
[15] Cuvântul Sfântului Simeon despre cele trei feluri ale rugăciunii.
[16]Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 17.
[17]Ieromonahul Serafim de Sarov.
[18] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LV.
[19]Răspunsul 216.
[20]După tâlcuirea Fericitului Teofilact al Bulgariei.
[21] Ieromonahul Serafim de Sarov, monah ce a cunoscut mare sporire în rugăciune, a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi stând pe o piatră şi strigând către Domnul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, Povestire despre viaţa şi nevoinţele Părintelui Serafim, Moscova, 1844.
[22] Scara, Cuvântul XXVIII.
[23] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XVI.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvânt de la Sfinții părinți. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s