Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre cele opt patimi de căpetenie cu subîmpărţirile şi mlădiţele lor

  • 1. Slujirea pântecelui

Îmbuibarea, beţia, nepăzirea şi dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâncărurilor alese şi, îndeobşte, încălcarea înfrânării. Iubirea nepotrivită şi de prisos a trupului, a vieţii şi odihnei lui, din care se alcătuieşte iubirea de sine, ce naşte nepăzirea credinţei faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de faptele bune şi faţă de oameni.

  • 2. Desfrânarea

Aprinderea desfrânată, simţirile şi dorinţele desfrânate ale trupului, primirea gândurilor necurate, împreună-vorbirea cu ele, îndulcirea de ele, încuviinţarea lor, adăstarea în ele. Închipuirile desfrânate şi uitarea de sine în ele. Spurcarea prin scurgere de sămânţă. Nepăzirea simţurilor şi, mai ales, a pipăitului – îndrăzneală neruşinată care nimiceşte toate faptele bune. Vorbirea spurcată şi citirea cărţilor pătimaşe. Păcate de desfrânare după fire: desfrânarea şi preadesfrânarea. Păcate de desfrânare împotriva firii: malahia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace şi cele asemenea.

  • 3. Iubirea de argint

Iubirea de bani si, îndeobşte, iubirea de avuţie mişcătoare şi nemişcătoare. Dorinţa de îmbogăţire. Cugetarea la mijloace de îmbogăţire. Visarea la bogăţie. Teama de bătrâneţe, de sărăcirea năprasnică, de boală, de alungare din locuinţă. Zgârcenia. Iubirea de câştig. Necredinţa în Dumnezeu, nenădăjduirea în Pronia Lui. Împătimirea sau iubirea bolnăvicioasă, de prisos, faţă de felurite lucruri stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în griji lumeşti. Plăcerea de a primi daruri. Însuşirea avutului străin. Împietrirea faţă de fraţii săraci şi faţă de toţi cei nevoiaşi. Hoţia. Tâlhăria.

  • 4. Mânia

Iuţimea, primirea gândurilor mânioase; închipuirile mânioase şi răzbunătoare, tulburarea inimii de către întărâtare, întunecarea minţii de către ea: ţipetele necuviincioase, certurile, ocările, cuvintele crude şi răutăcioase, lovirea, împingerea, uciderea. Ranchiuna, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea şi jignirea aproapelui.

  • 5. Întristarea

Amărăciunea, tristeţea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele Lui, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nedojenirea de sine, supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de cruce, încercarea de a coborî de pe ea.

  • 6. Trândăvia

Lenevirea la toată fapta bună şi, mai ales, la rugăciune. Părăsirea pravilei de chilie şi a celei bisericeşti. Părăsirea rugăciunii neîncetate şi a citirii folositoare de suflet. Neluarea aminte şi lipsa de osârdie la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Nelucrarea. Odihnirea de prisos prin somn, stare în pat şi tot felul de desfătări. Preumblarea din loc în loc. Desele ieşiri din chilie, plimbările şi cercetarea prietenilor. Grăirea în deşert. Glumele. Luarea în deşert a celor sfinte. Părăsirea metaniilor şi a celorlalte nevoinţe trupeşti. Uitarea păcatelor proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Negrija. Furarea minţii. Lipsirea de frica lui Dumnezeu. împietrirea. Nesimţirea. Deznădăjduirea.

  • 7. Slava deşartă

Căutarea slavei de la oameni. Lăudăroşenia.  Dorirea şi căutarea cinstirilor lumeşti. Iubirea de a avea veşminte frumoase, trăsuri (în ziua de azi maşini – n. tr.) arătoase, servitori şi lucruri de prisos în chilie. Luarea-aminte la frumuseţea propriei feţe, la glasul plăcut pe care îl ai şi la alte calităţi trupeşti, înclinarea spre ştiinţele şi artele acestui veac ce piere, căutarea de a spori în ele pentru dobândirea slavei vremelnice, pământeşti. Ruşinea de a-ţi mărturisi păcatele. Ascunderea lor înaintea oamenilor şi a părintelui duhovnicesc. Viclenia. Dezvinovăţirea prin cuvinte. Împotrivirea. Dezvinovăţirea vicleană faţă de propria conştiinţă. Făţărnicia. Minciuna. Amăgirea. Pizma. Batjocorirea aproapelui. Nestatornicia în obiceiuri. Prefăcătoria. Lipsa de conştiinţă. Obiceiurile drăceşti si viata drăcească.

  • 8. Trufia

Dispreţuirea aproapelui. Părerea că eşti mai presus de ceilalţi. Obrăznicia, întunecarea, îngroşarea minţii şi inimii. Ţintuirea lor de cele pământeşti. Hula. Necredinţa. înşelarea. „Raţiunea” cea cu nume mincinos. Nesupunerea faţă de Legea lui Dumnezeu şi faţă de Biserică. Urmarea propriei voi trupeşti. Citirea cărţilor eretice, desfrânate şi deşarte. Nesupunerea faţă de mai-mari. Batjocurile crude. Părăsirea smereniei şi tăcerii prin care se face omul următor lui Hristos. Pierderea simplităţii. Pierderea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Filosofia cea mincinoasă. Erezia. Ateismul. Nestiinta. Moartea sufletului.

Acestea sunt bolile, acestea sunt rănile care alcătuiesc rana cea mare, învechirea vechiului Adam, care a luat fiinţă din căderea lui. Despre această mare rană, vorbeşte Sfântul Prooroc Isaia: De la picioare până la cap, nu e într-însul loc întreg; nici pe bubă, nici pe vineţeală, nici pe rana cu puroi nu sunt leacuri, nici untdelemn, nici legături de pus (Is. I, 6). Asta înseamnă, potrivit tâlcuirii Părinţilor, că rana – păcatul – nu este doar în parte, nu numai pe un singur mădular, ci pe întreaga fiinţă: a cuprins trupul, a cuprins sufletul, a cuprins toate însuşirile, toate puterile omului. Această mare rană, Dumnezeu a numit-o „moarte” atunci când, oprindu-i pe Adam şi Eva să guste din pomul cunoaşterii binelui şi răului, a zis: În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri (Fac. II, 17). Îndată ce au gustat din pomul oprit, strămoşii au simţit moartea veşnică: în privirile lor, a apărut simţirea trupească; ei au văzut că sunt goi. În cunoaşterea goliciunii trupului, se răsfrângea goliciunea sufletului care pierduse frumuseţea neprihănirii, asupra căreia odihnea Duhul Sfânt. Lucra în ochi simţirea trupească, iar în suflet – ruşinea, în care este unirea tuturor simţirilor păcătoase: şi a trufiei, şi a necurăţiei, şi a întristării, şi a trândăviei, şi a deznădăjduirii! Mare rană e moartea sufletească; de neîndreptat este învechirea ce a avut loc după pierderea dumnezeieştii asemănări! Această mare rană, Apostolul o numeşte legea păcatului, trupul morţii (Rom. VII, 23-24), fiindcă mintea şi inima omorâte s-au preschimbat pe de-a-ntregul în pământ, slujesc ca nişte roabe poftelor stricăcioase ale trupului, s-au întunecat, s-au îngreunat, însele s-au făcut trup. Acest trup nu mai este în stare să aibă împărtăşire cu Dumnezeu (Fac. VI, 3)! Acest trup nu e în stare să moştenească fericirea veşnică, fericirea cerească (I Cor. XV, 50)! Această mare rană s-a revărsat asupra întregului neam omenesc, s-a făcut moştenire nefericită a fiecărui om.
Cercetând rana mea cea mare, privind la omorârea mea, mă umplu de întristare amară! Nu mă dumiresc: ce să fac? Voi urma pilda vechiului Adam, care, văzându-şi goliciunea, s-a grăbit să se ascundă de Dumnezeu? Voi începe, asemenea lui, să mă dezvinovăţesc, adăugând altă vină la vina păcatului? În zadar este a mă ascunde de Cel Ce vede toate! În zadar e a mă dezvinovăţi înaintea Celui Care totdeauna va birui când va judeca El (Ps. L, 6)!
Deci, mă voi îmbrăca nu cu frunze de smochin, ci cu lacrimi de pocăinţă; în loc de dezvinovăţire, voi aduce mărturisire nefaţarnică. Îmbrăcat în pocăin-ţă şi lacrimi, mă voi înfăţişa înaintea Dumnezeului meu. Dar unde-L voi afla pe Dumnezeul meu? În rai? De acolo, am fost alungat şi heruvimul care stă la intrare nu-mi dă drumul! Prin însăşi greutatea trupului meu, sunt ţintuit de pământ, temniţa mea!
Urmaş păcătos al lui Adam, îmbărbătează-te! A strălucit lumina în temniţa ta: Dumnezeu S-a pogorât în valea surghiunului tău, ca să te ridice iarăşi în patria de sus, pe care ai pierdut-o. Ai vrut să cunoşti binele şi răul: El îţi lasă această cunoaştere. Ai vrut să te faci ca Dumnezeu, şi, prin aceasta, te-ai făcut asemenea diavolului la suflet, asemenea dobitoacelor şi fiarelor la trup: Dumnezeu, unindu-te cu El, te face dumnezeu după har. El îţi iartă păcatele. Şi nu numai atât! El smulge rădăcina răului din sufletul tău, însăşi boala păcatului, otrava strecurată în suflet de diavol şi îţi dăruieşte doctorie pentru toată calea vieţii tale pământeşti, ca să te vindeci de păcat, fără să aibă însemnătate de câte ori te-ai molipsit de el din neputinţă. Această doctorie este mărturisirea păcatelor. Vrei să te dezbraci de vechiul Adam, tu, care prin Sfântul Botez eşti, deja, îmbrăcat în Adam Cel Nou însă, prin fărădelegile tale, ai reuşit să învii în tine învechirea şi moartea, să înăbuşi viaţa, să o faci pe jumătate moartă? Tu, cel robit păcatului, tras către el de puterea obiceiului, vrei să recapeţi slobozenia şi îndreptarea? Cufundă-te în smerenie! Biruie ruşinea născută din slava deşartă, care te învaţă să te prefaci, cu făţărnicie şi viclenie, că eşti drept, ca astfel să păstrezi, să întăreşti în tine moartea sufletească. Leapădă păcatul, intră în vrăjmăşie cu el mărturisindu-l fără făţărnicie. Această doftoricire trebuie să meargă înaintea tuturor celorlalte; fără ea, doftoricirea prin rugăciune, lacrimi, post şi toate celelalte mijloace va fi neîndestulătoare, nemulţumitoare, netemeinică. Mergi, trufaşule, la părintele tău duhovnicesc: la picioarele lui, vei afla milostivirea Părintelui Ceresc! Numai şi numai mărturisirea nefăţarnică şi deasă poate slobozi pe om de obiceiurile păcătoase, să facă pocăinţa roditoare, iar îndreptarea, temeinică şi adevărată.
Într-o scurtă clipă de străpungere, dintr-acelea în care ochii minţii se deschid spre cunoaşterea de sine, dintr-acelea care vin atât de rar – într-o scurtă clipă de străpungere, am scris acestea, spre mustrare de sine, spre îndemn, spre aducere-aminte, spre povăţuire. Iar tu, care cu credinţă şi iubire întru Hristos citeşti aceste rânduri şi, poate, vei afla în ele ceva care să-ţi fie de folos, adu suspinare din inimă şi rugăciune pentru sufletul care mult a pătimit de la învăluirile păcatelor, care adeseori a văzut înaintea sa înec şi pieire şi a aflat odihnă într-un singur liman: mărturisirea păcatelor sale.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice

Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune (Partea a II-a)

Sfântă, mare, mântuitoare este nevoinţa rugăciunii. Ea este cea mai însemnată şi cea dintâi între nevoinţele călugăreşti. Toate celelalte nevoinţe sunt, faţă de ea, nevoinţe slujitoare; ele sunt întreprinse cu scopul ca nevoinţa rugăciunii să poată fi săvârşită cu mai mult spor, ca roadele rugăciunii să fie mai îmbelşugate. „Începutul a toată vieţuirea evlavioasă, spune Sfântul Macarie cel Mare, şi culmea tuturor faptelor bune e adăstarea statornică în rugăciune”[1].

Care situaţie omenească poate fi mai presus, se poate măcar măsura cu situaţia omului care este primit să stea de vorbă cu Împăratul împăraţilor, cu Dumnezeul dumnezeilor, cu Ziditorul şi Stăpânul cu drepturi depline al tuturor celor văzute şi nevăzute, al făpturilor materiale şi al duhurilor? Din pricina însemnătăţii sale, îndeletnicirea cu rugăciunea pretinde să ne pregătim pentru ea în chip deosebit[2].

De la cei ce doresc a se apropia de Împăratul împăraţilor, El cere fel de a gândi şi aşezare a inimii bineplăcute Lui: felul de a gândi şi aşezarea inimii prin mijlocirea cărora s-au apropiat de El şi I-au bineplăcut toţi drepţii Vechiului şi Noului Testament[3]. Fără acest fel de a gândi şi această aşezare a inimii, încercările şi sforţările de a ajunge la Dumnezeu sunt zadarnice.
Tu, care voieşti să te apropii de Dumnezeu şi să te împropriezi Lui prin adăstarea statornică în rugăciune, ia seama! Cercetează cu luare-aminte felul tău de a gândi: nu eşti, cumva, molipsit de vreo învăţătură mincinoasă? Urmezi întru totul şi fără nicio abatere învăţătura Bisericii de Răsărit, singura adevărată, sfântă, apostolească[4]? Dacă cineva nu ascultă de Biserică, a zis Domnul ucenicului Său, să-ţi fie ca un păgân şi ca un vameş (Mt. XVIII, 17), care sunt străini de Dumnezeu, vrăjmaşi lui Dumnezeu. Şi ce însemnătate poate avea rugăciunea celui care se află în vrajbă cu Dumnezeu, în înstrăinare faţă de El?
Recunoaşterea propriei păcătoşenii, a propriei neputinţe, a propriei nimicnicii este condiţia de neînlăturat pentru ca Dumnezeu să primească şi să asculte cu milostivire rugăciunea. Toţi sfinţii au pus la temelia rugăciunii recunoaşterea şi mărturisirea păcătoşeniei lor şi a păcătoşeniei întregii omeniri. Sfinţenia omului atârnă de recunoaşterea şi mărturisirea acestei păcătoşenii. Cel ce dăruieşte oamenilor sfinţenie pentru pocăinţa lor a grăit: Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 13).
Tu, care voieşti să te îndeletniceşti cu nevoinţa rugăciunii! Mai înainte de a purcede la această nevoinţă, sileşte-te să ierţi pe oricine te-a amărât, te-a clevetit, te-a batjocorit, pe oricine ţi-a pricinuit vreun rău, oricare ar fi acest rău. Cel înaintea Căruia voieşti să stai prin rugăciune a poruncit: De îţi vei aduce darul rugăciunii tale la altarul cel de sus al Împăratului împăraţilor şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău, şi atunci venind adu darul tău (Mt. V, 23-24).
Pregăteşte-te de rugăciune prin despătimire şi desfacerea de grijile pământeşti. Din împătimire,  vin grijile. Ţinut de împătimiri, împrăştiat de griji, cugetul tău nu va putea să tindă neabătut prin rugăciune doar către Dumnezeu. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona: că, unde e comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Nu vă îngrijiţi, zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Căutaţi mai întâi, prin rugăciuni cu deadinsul, statornice, pline de străpungere, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt. VI, 21, 24, 31, 33). Rupe de pământ şi de toate cele pământeşti mintea şi inima ta şi nu îţi va fi anevoie să începi nevăzuta mergere a rugăciunii către cer.
Dacă rabzi sărăcie, ori te strâmtorează împrejurări mâhnicioase, ori unelteşte împotriva ta şi te prigoneşte vrăjmaşul tău, nu lua aminte, pentru ca la rugăciune luarea ta aminte să nu fie clintită de nicio împrăştiere, de nicio tulburare; nu lua aminte la amintirile şi gândurile care ţi se înfăţişează, privitoare la sărăcia ta, la împrejurările grele în care te afli, la vrăjmaşul tău. Cel sub a Cărui deplină stăpânire vă aflaţi şi tu, şi împrejurările în care te afli, şi vrăjmaşul tău, grăieşte către cei preaiubiţi ai Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi (In. XIV, 1).
Când te rogi, porunceşte Domnul, intră în cămara ta şi, zăvorând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns (Mt. VI, 6). Fie că te afli printre oameni, fie că eşti singur, sileşte-te mereu să te cufunzi în cămara lăuntrică a sufletului tău, să zăvorăşti uşile simţurilor şi limbii, să te rogi în taină cu mintea şi cu inima.
După ce ai îndrăgit nevoinţa rugăciunii, să îndrăgeşti şi însingurarea chiliei celei materiale. Zăvorăşte uşa ei şi pentru tine, şi pentru ceilalţi. Cu răbdare să înduri plictiseala de a sta închis în chilie: ea nu va întârzia să facă loc unui simţământ cât se poate de plăcut. „Rămâi în chilia ta, au zis Sfinţii Părinţi, şi ea te va învăţa la tot lucrul”[5], adică la vieţuirea călugărească, care se concentrează toată în rugăciune.
După ce ai îndrăgit nevoinţa rugăciunii, să îndrăgeşti tăcerea: ea păzeşte nedezbinate puterile sufletului, în stare a se ruga statornic în cămara lăuntrică. Deprinderea de a tăcea dă omului putinţa să se roage cu rugăciunea tăcută a inimii chiar şi în mijlocul unei mulţimi gălăgioase[6].
Adu ca jertfa iubirii de rugăciune plăcerile simţurilor şi deliciile intelectuale, dorinţa de a şti, curiozitatea; păzeşte sufletul de toate întipăririle din afară, ca în el să se întipărească, prin rugăciune, Dumnezeu. Chipul Lui atotsfânt, nevăzut, duhovnicesc nu suferă să rămână în sufletul întinat cu chipurile lumii deşarte, materiale, trecătoare.
Nu admira natura văzută, nu te lăsa prins de contemplarea frumuseţilor ei; nu pierde vremea atât de preţioasă şi puterile sufletului cu dobândirea cunoştinţelor aduse de ştiinţele lumeşti[7]. Atât puterile, cât şi timpul, să le întrebuinţezi pentru dobândirea rugăciunii, care săvârşeşte sfânta slujbă în cămara ta cea lăuntrică. Acolo, în tine însuţi, rugăciunea îţi va descoperi o privelişte care va atrage întreaga ta luare-aminte: ea îţi va aduce cunoştinţe pe care lumea nu poate să le încapă şi de care nici nu are habar.
Acolo, în adâncul inimii, vei vedea căderea omenirii, vei vedea sufletul tău omorât de păcat, vei vedea mormântul, vei vedea iadul, vei vedea demonii, vei vedea legăturile şi obezile, vei vedea sabia de foc a heruvimului care străjuieşte calea spre viaţa veşnică, care îngrădeşte omului intrarea în locaşul raiului – vei vedea multe alte taine ascunse de lume şi de fiii lumii[8]. Când ţi se va descoperi această privelişte, privirile tale se vor lipi de ea; te vei răci faţă de toate cele vremelnice şi stricăcioase, care ţi-au fost pe plac până în ceasul acela.
„Astăzi sau mâine vom muri”, i-a spus Sfântul Andrei monahului[9], desfacându-1 din legăturile materiei şi lămurindu-i câtă nebunie se ascunde în împătimirea de aceasta. Foarte nimerite cuvinte! Foarte nimerită zugrăvire a neştiinţei în care ne aflăm cu privire la răstimpul vieţii noastre pământeşti! Dacă nu astăzi, dar mâine vom muri. Nimic nu e mai lesne decât să mori. Cea mai îndelungată viaţă, când ajungem la sfârşitul ei, se arată ca o clipită nespus de scurtă. Deci, pentru ce să ne legăm de ceea ce negreşit vom fi siliţi să părăsim, şi încă foarte curând? Mai bine să ne cunoaştem pe noi înşine prin rugăciune: să cercetăm viaţa şi lumea ce ne aşteaptă, în care vom rămâne pentru vecie.
Însingurarea chiliei şi pustia sunt locaşul rugăciunii. „Cel care a gustat din rugăciune, spune Sfântul Ioan Scărarul, va fugi de mulţime: ce lucru, dacă nu rugăciunea, face pe cel ce-1 îndrăgeşte ca pe un asin sălbatic iubitor de pustie, slobod de cerinţele amestecării cu oamenii?”[10] De vrei a închina sufletul tău lucrării rugăciunii, depărtează-te de vederea lumii, leapădă-te de societatea oamenilor, de împreună-vorbiri şi de obişnuita primire a prietenilor în chilia ta, chiar dacă s-ar înfăţişa ca pricină a acesteia iubirea. Îndepărtează de la tine tot ce curmă şi tulbură tainica ta împreună-vorbire cu Dumnezeu[11]. Să petreci pe pământ, printre oameni, ca un călător. Tu eşti un călător. Pământul e un han. Nu e ştiut ceasul în care vei fi chemat. Chemarea e de neînlăturat: nu poţi spune nu, nici nu te poţi împotrivi. Pregăteşte-te, prin sfânta rugăciune, să ieşi din han cu bucurie.
Rugăciunea îl împropriază pe om lui Dumnezeu. Cu negrăită pizmă şi ură, caută spre lucrarea ei duhurile căzute, ce, prin cădere, au trecut de la starea de a fi ai lui Dumnezeu la înfricoşata, nebuneasca vrăjmăşie împotriva Lui. Ei se silesc, prin felurite ispitiri, să clatine pe cel care se roagă, să-l abată de la preamântuitoarea sa nevoinţă, să-i smulgă sporirea şi fericirea care, în chip neîndoielnic, le aduce aceasta. Drept aceea, cel ce voieşte să-şi închine viaţa nevoinţei rugăciunii trebuie să se pregătească din timp de necazuri, ca să nu-1 apuce nedumerirea şi tulburarea când acestea îl vor atinge şi ca să li se împotrivească bărbăteşte cu puterea credinţei şi a răbdării[12].
Demonii îl lovesc pe monahul care petrece în rugăciune cu boli trupeşti, îl strâmtorează cu sărăcia, cu lipsa luării-aminte şi a ajutorului omenesc – întocmai cum l-au lovit şi l-au strâmtorat pe mult-pătimitorul Iov, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Noi însă, asemenea acelui drept, să binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru ceea ce El a îngăduit şi demonii au împlinit (Iov, cap. I şi II); slavoslovind pe Dumnezeu şi mulţumindu-I, împlinim atotsfânta Lui voie, arătată nouă de către Sfântul Lui Duh: Întru toate daţi mulţumită, că aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi (I Tes. V, 18).
Demonii le insuflă oamenilor să se oştească împotriva lucrătorului rugăciunii, să-l osândească pentru ciudăţenia purtării sale, pentru puţinătatea faptelor lui folositoare, să-i scoată vină că e leneş, făţarnic şi face pe sfântul, să pună pe seama lui gânduri rele şi viclene, fapte stricate, să strice şi să tulbure liniştirea lui, să-l silească la îndeletniciri potrivinice vieţuirii lui, tovarăşe cu abaterea minţii de la rugăciune, cu împrăştierea, cu stricarea păcii sufleteşti. Cunoscând pricina începătoare a acestor ispite, să ne rugăm, precum ne porunceşte Evanghelia şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi, pentru cei de aproape ai noştri, care păcătuiesc întru necunoştinţă şi din îndemn străin; măiestriile demonilor le va strica Dumnezeu.
Ispitindu-ne din afară, demonii se ţin de ticăloşii şi înlăuntrul nostru. Când ne depărtăm în însingurare şi începem a ne îndeletnici cu rugăciunea, stârnesc în noi felurite dorinţe păcătoase pe care nu le simţeam mai înainte, învăluiesc inima noastră cu nenumărate gânduri şi visări păcătoase care, până atunci, nu se arătaseră niciodată minţii noastre şi fac acestea cu scopul ca noi, aduşi într-o stare de nedumerire şi descurajare şi nevăzând niciun folos de la nevoinţa rugăciunii şi de la însingurare, să ne lăsăm de ele[13]. Această lucrare a demonilor se înfăţişează nevoitorilor noi în nevoinţă ca o lucrare a sufletului lor: vrăjmaşii noştri cei nevăzuţi şi vicleni, săvârşindu-şi fărădelegile, vor, totodată, să se ascundă, ca omul să nu poată ieşi din cursele pe care ei i le-au întins, să meargă la destrămare lăuntrică şi la pierzanie sigură[14].
Dat fiind că, pentru demoni, este un lucru foarte însemnat să se ascundă de om, pentru om, este un lucru foarte însemnat să înţeleagă că ei sunt lucrătorii începători ai păcatului, izvorul ispitelor noastre, şi nicidecum cei de aproape ai noştri, nici noi – atunci când ne petrecem viaţa slujind lui Dumnezeu – şi nici vreo oarecare întâmplare. Privind cum lucrează vrăjmaşii, ne deprindem treptat, sub călăuzirea cuvântului lui Dumnezeu, să priveghem cu trezvie asupra lor şi asupra noastră şi să ne împotrivim lor cu tărie. Smeriţi-vă, ne povăţuieşte Apostolul verhovnic, sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca sâ vă înalţe pe voi la vremea potrivită, toată grija aruncând spre Dânsul – că El Se îngrijeşte pentru voi. Fiţi treji, privegheaţi – că vrăjmaşul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită: căruia staţi împotrivă, întăriţi fiind prin credinţă (I Pt. V, 6-9).
Această luptă, aceste bântuiri ale demonilor asupra celor ce se mântuiesc şi se roagă sunt îngăduite de Dumnezeu Însuşi şi sunt urmare a căderii noastre celei de voie, în care ne-am supus stăpânirii demonilor. Să ne supunem dreptei hotărâri a lui Dumnezeu şi să ne plecăm capul sub toate loviturile necazurilor şi suferinţelor cu care va plăcea lui Dumnezeu să pedepsească păcătoşenia noastră şi greşelile noastre în viaţa cea vremelnică, pentru a ne izbăvi de necazurile şi suferinţele veşnice pe care le merităm. Dumnezeu, îngăduind ispitelor să vină asupra noastră şi lăsându-ne pe mâna diavolului, nu încetează a ne purta de grijă; pedepsindu-ne, nu încetează să ne facă bine. Credincios este Dumnezeu, spune Apostolul, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va face şi scăparea, ca să puteţi răbda (I Cor. X, 13). Şi diavolul, fiind rob şi zidire a lui Dumnezeu, ne ispiteşte nu cât voieşte el, ci cât îi îngăduie porunca lui Dumnezeu; ne ispiteşte nu atunci când vrea, ci atunci când i se dă voie[15]. La Dumnezeu să aruncăm, după sfatul Apostolului, toată grija pentru noi înşine, toate întristările noastre, toată nădejdea noastră, iar pentru aceasta, să ne rugăm mai des şi mai cu putere către Dumnezeu.
Îngăduinţa dată demonilor de a ne ispiti este neapărat trebuincioasă pentru mântuirea noastră: lucrând împotriva rugăciunii noastre, ei ne silesc să învăţăm a mânui cu deosebită iscusinţă sabia rugăciunii. Cu această sabie, se sfărâmă sabia de foc a heruvimului, ce străjuieşte calea spre pomul vieţii, şi biruitorul se face părtaş al vieţii veşnice[16]. Prin negrăita înţelepciune a lui Dumnezeu, „răul ajută binelui cu un scop care nu este bun”[17]. Când, în timp ce ne aflăm în însingurare, exersând în rugăciune, fară de veste încep să clocotească în noi simţiri şi mişcări pătimaşe, năvălesc asupră-ne gânduri amarnice, ni se înfăţişează în culori amăgitoare închipuiri păcătoase: acesta este semnul venirii vrăjmaşului. Atunci, nu este vreme de descurajare şi trândăvire, nu este vreme de slăbănogire – este vreme de luptă şi nevoinţă. Să ne împotrivim vrăjmaşilor rugându-ne mai cu putere către Dumnezeu, şi El îi va împrăştia, îi va goni pe vrăjmaşii noştri[18].
În războiul nevăzut, nu totdeauna şi nu degrabă devenim biruitori: biruinţa este dar al lui Dumnezeu, dăruit de către El nevoitorului la vremea potrivită, vreme cunoscută doar Lui şi hotărâtă numai de către El. Chiar şi înfrângerile ne sunt trebuincioase – vreau să spun: înfrângerile care vin din neputinţă şi din păcătoşenia noastră, iar nu din întoarcerea spre rău a voii noastre. Dumnezeu îngăduie să fim înfrânţi, spre smerirea noastră, ca să vedem şi să cunoaştem căderea firii noastre, să recunoaştem că avem neapărată nevoie de Răscumpărătorul, să credem în El şi să-L mărturisim[19].
Când suferim asemenea înfrângeri, nevăzuţii noştri vrăjmaşi ne insuflă ruşine pentru că am fost înfrânţi şi, odată cu ruşinea, ne insuflă şi slăbire în nevoinţa rugăciunii, neîncredere în aceasta, gândul să o părăsim şi să trecem la o activitate folositoare în sânul societăţii. Să nu ne lăsăm înşelaţi! Cu lepădare de sine şi fără ruşine, să ne descoperim rana înaintea Atotbunului şi Atotputernicului nostru Doctor, Care a poruncit această neruşinare mântuitoare pentru noi şi a făgăduit să o încununeze cu răzbunare împotriva vrăjmaşilor noştri (Lc. XVIII). Să punem în sufletul nostru legământul: până la sfârşitul vieţii, să nu lăsăm nevoinţa rugăciunii, din sânul ei să ne mutăm în veşnicie.
Nu are nicio noimă să ne ruşinăm când suntem înfrânţi: aceasta este o batjocură rea din partea vrăjmaşilor noştri. Oare această frunză de smochin – ruşinarea şi dimpreună cu mijloacele ei – să ascundă păcatele omului de Atotvăzătorul Dumnezeu? Dumnezeu vede păcatul şi fără să-l mărturisim. El caută mărturisirea omului, doar ca să-l poată vindeca. Dacă i-a poruncit Apostolului Său să ierte de şapte ori în zi pe fratele care păcătuieşte şi se căieşte, cu cât mai mult va împlini El Însuşi aceasta asupra noastră, dacă aducem Lui neîncetat rugăciune şi pocăinţă? (Lc. XVII, 4).
Să luăm aminte cu sârguinţă la următoarele lucruri: Oare nu cumva cugetul nostru îndoit îi întăreşte pe vrăjmaşii noştri în lupta cu noi? Oare nu cumva el este pricina deselor noastre înfrângeri? Oare nu cumva noi înşine întărim asupra noastră stăpânirea şi înrâurirea vrăjmaşilor noştri, împlinind voia lor prin împlinirea dorinţelor, aplecărilor, împătimirilor noastre trupeşti? Oare nu cumva Îl mâniem pe Dumnezeu, oare nu Îl îndepărtăm de la noi prin asta? Oare nu lucrează în noi iubirea de această lume, care ne face să părem slujitori ai lui Dumnezeu însă, de fapt, ne răpeşte adevărata vrednicie a robilor lui Dumnezeu şi ne face vrăjmaşi ai Lui (Iac. IV, 4-5)?
Bărbatul îndoit la suflet nestatornic este în toate căile faptelor sale bune (Iac. I, 8): cu atât mai mult, se va clătina pe calea celei mai înalte, celei dintâi dintre faptele sale bune: rugăciunea. Acesta se leapădă de Dumnezeu, nefiind nici cald, nici rece (Apoc. III, 16). El nu poate să fie ucenic al adevăratei rugăciuni, care îi aduce pe ucenicii săi înaintea feţei lui Dumnezeu, pentru a fi zidiţi în chip mai presus de fire, care îi duce în urma lui Iisus – dacă nu se leapădă de toate avuţiile sale (Lc. XIV, 33): aplecările bolnăvicioase către lume ale voinţei omului căzut. Care sunt ai lui Hristos, aceia şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele (Gal. V, 24): numai cei care sunt cu totul ai lui Hristos pot dobândi adevărata rugăciune.
O împătimire măruntă la arătare, o dragoste nevinovată la arătare faţă de oarecare lucru însufletit sau neînsufleţit coboară mintea şi inima din cer, aruncându-le pe pământ, printre nenumăratele jigănii şi târâtoare ale mării acestei vieţi (Ps. CIII, 25). Sfinţii Părinţi îl aseamănă pe nevoitorul ce a sporit în rugăciune cu un vultur, iar împătimirea măruntă cu un laţ de mătase: dacă în acest laţ, se prinde o singură gheară a puternicei labe de vultur, vulturul nu se mai poate înălţa şi devine pradă lesnicioasă şi fără de scăpare a vânătorului[20]: zadarnice sunt atunci puterea şi curajul păsării împărăteşti.
Mergi, ne învaţă Sfinţii Părinţi, împrumutându-şi învăţătura din Sfânta Evanghelie, de vinde averea ta materială, şi dă-o la săraci, şi ia crucea, leapădă- te de tine însuţi împotrivindu-te împătimirilor tale şi voii tale căzute (Mt. XIX, 21; XVI, 24; Mc. X, 21), ca să te poţi ruga netulburat şi fără împrăştiere[21]. Cât timp trăiesc în tine împătimirile, rugăciunea e bântuită de tulburare şi împrăştiere.
Este de neapărată trebuinţă ca, mai întâi, să ne desfacem de avuţia materială, să ne despărţim de lume, să ne lepădăm de ea: numai după săvârşirea acestei lepădări, poate creştinul să-şi vadă lăuntrica înrobire şi temniţă, lăuntricele legături şi răni, lăuntrica omorâre a sufletului[22]. Lupta cu moartea care trăieşte în inimă, săvârşită prin rugăciune, sub călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu, e răstignire, este pieire a sufletului pentru mântuirea sufletului[23] (Mc. VIII, 35).
Cu rugăciunea, să împreunezi postirea cu dreaptă socotinţă: unirea acestor două arme duhovniceşti ne-a fost poruncită de Însuşi Mântuitorul, pentru a izgoni din noi demonii (Mc. IX, 29). Când posteşti, să ungi. capul tău şi faţa ta să o speli (Mt. VI, 7), a poruncit Mântuitorul. Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi[24], prin untdelemnul cu care, potrivit obiceiului acelei vremi, îşi ungeau capetele, se înţelege mila, care trebuie să rămână întotdeauna în vasul nostru cel duhovnicesc, precum a zis şi Apostolul: Deci, îmbrăcaţi-vă ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, întru milostivirile îndurărilor, întru bunătate, întru smerenie, întru blândeţe, întru îndelungă răbdare, suferindu-vâ unul pe altul şi iertând unul altuia dacă are cineva vreo pâră împotriva cuiva: precum a iertat Hristos vouă, aşa şi voi (Col. III, 12-13). Faţa trupului şi cea a sufletului trebuie spălate cu lacrimi: ele se vor arăta în ochii celui care se roagă şi posteşte atunci când inima lui se va umple cu covârşire de milă faţă de aproapele, de împreună-pătimire cu fiecare om, până la unul.
Vrei să te împropriezi lui Dumnezeu prin rugăciune? Împropriază inimii tale mila, prin care ni s-a poruncit să ne asemănăm Părintelui Ceresc (Lc. VI, 36) şi a atinge desăvârşirea harică (Mt. V, 48). Sileşte inima ta la milă şi bunătate; cufundă, îmbracă întreg duhul tău în aceste însuşiri, până ce vei simţi în tine iubire de oameni asemenea celei care face soarele să strălucească deopotrivă peste cei răi şi peste cei buni, şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. V, 45)[25].
Când vei ierta tuturor celor de aproape ai tăi, din suflet, toate greşelile lor, atunci ţi se vor descoperi toate greşelile tale. Vei vedea câtă nevoie ai de milostivirea lui Dumnezeu, câtă nevoie are de ea toată omenirea: vei plânge înaintea lui Dumnezeu pentru tine şi pentru omenire.
Sfinţii Părinţi concentrează toate lucrările monahului, toată viaţa lui în plâns. Ce însemnătate are plânsul monahului? Plânsul e rugăciunea lui[26].
Sfântul Duh, când Se sălăşluieşte în om, mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (Rom. VIII, 26). Duhul Cel Dumnezeiesc şi mai presus de ceruri, facându-Se omului ca şi cum ar fi sufletul lui, Se roagă şi plânge pentru el; Duhul mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu (Rom. VIII, 27), fiindcă numai El cunoaşte în chip deplin voia lui Dumnezeu. Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, jură numai Duhul lui Dumnezeu (I Cor. II, 11). Domnul, făgăduind ucenicilor Săi cel mai mare dar, darul Sfântului Duh, a grăit: Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăţa toate (In. XIV, 26); dacă ne învaţă toate, înseamnă că şi plânsul dimpreună cu rugăciunea. El va plânge pentru noi, El Se va ruga pentru noi, căci noi, pentru ce se cuvine a ne ruga, nu ştim (Rom. VIII, 26). Atât suntem de neputincioşi, de mărginiţi, de întunecaţi şi vătămaţi de păcat[27]!
Dacă Sfântul Duh, după ce Se sălăşluieşte întru noi, plânge pentru noi, cu atât mai mult se cuvine nouă să plângem pentru noi înşine mai înainte de a-L primi în sine pe acest Călător atotsfânt. Dacă starea noastră, după înnoirea prin Sfântul Duh, e vrednică de plâns – vrednică de plâns potrivit mărturiei Duhului Însuşi – cu cât mai mult este ea vrednică de plâns în învechirea sa, în căderea sa, lăsată să se descurce cu puterile sale? Plânsul trebuie să fie o însuşire nelipsită a rugăciunii noastre, tovarăş şi ajutor statornic şi nedespărţit al rugăciunii noastre, trebuie să fie sufletul ei.
Cel ce împreunează rugăciunea cu plânsul se nevoieşte după rânduiala arătată de Însuşi Dumnezeu, se nevoieşte după cuviinţă, în chip legiuit. La vremea sa, el va da roadă îmbelşugată: bucuria mântuirii neîndoielnice. Cel ce a înstrăinat plânsul de rugăciunea sa se osteneşte împotriva rânduielii lăsate de Dumnezeu şi nu va culege niciun fel de roade sau, mai bine zis, va culege spinii părerii de sine, amăgirii de sine, pierzării.
Fraţilor! Să nu ne îngăduim a ne amăgi cu gândul mincinos, caraghios, nechibzuit, pierzător; să nu ne repezim a căuta desfătări în rugăciunea noastră! Nu este dată păcătoşilor desfătarea harică; acestora li se cuvine plânsul: pe acesta să-l căutăm cu toată osârdia, să căutăm această comoară, cheia tuturor comorilor duhovniceşti.
Cel ce nu are plâns se află într-o stare mincinoasă: el este înşelat de trufia sa.
Sfinţii Părinţi numesc plânsul „călăuză în nevoinţa duhovnicească”. El trebuie să meargă înaintea tuturor cugetărilor noastre evlavioase, să le îndrepteze spre ţelul cel adevărat. Cugetarea care nu este pătrunsă şi călăuzită de plâns este o cugetare rătăcită[28].
Preacuviosul Pimen cel Mare a zis: „Toată viaţa monahului trebuie să fie plâns. Aceasta este calea pocăinţei predanisită nouă de Scriptură şi de Părinţi, care au zis: Plângeţi! Altă cale afară de plâns nu e”[29].
Alt părinte mare a zis: „De vrei să placi lui Dumnezeu, ieşi din lume, desfă-te de pământ, lasă cele zidite, apropie-te de Ziditorul şi uneşte-te cu Dumnezeu prin rugăciune şi plâns”[30].
Monahii ce trăiesc în mănăstiri cu obşte numeroasă şi doresc a dobândi rugăciunea înlăcrimată sunt datori să ia aminte cu deadinsul a-şi omorî voia. Dacă şi-o vor tăia şi nu vor lua aminte la păcatele aproapelui (şi, îndeobşte, la purtarea lor), vor dobândi şi rugăciunea, şi plânsul. Gândurile, adunându-se în inimă, stârnesc în ea rugăciunea şi întristarea cea după Dumnezeu, iar întristarea aceasta aduce lacrimi[31].
Dată fiind cumplita sărăcie a vremii noastre în povăţuitori ai adevăratei rugăciuni, să ne alegem ca povăţuitor şi călăuzitor plânsul. El ne va învăţa rugăciunea, iar de înşelarea de sine ne va păzi. Toţi câţi au lepădat plânsul au căzut în înşelare de sine. Aceasta o spun cu tărie toţi Sfinţii Părinţi[32].
Cel care a ajuns, prin mijlocirea plânsului, la rugăciunea curată îşi va aminti în vremea rugăciunii sale numai de Dumnezeu şi de păcătoşenia sa. Moartea şi judecata ce va avea loc îndată după moarte i se înfăţişează ca şi cum ar veni deja. Rugătorul stă, prin simţirea inimii, înaintea nemitarnicului şi neînduratului Judecător în ziua judecăţii – înaintea Judecătorului Care, la judecata rânduită şi începută, prin rugăciune, încă mai poate fi înduplecat, încă mai este cu putinţă să Se plece spre cel ce plânge. Acesta la bună vreme se spăimântează, se nedumereşte, se cutremură, se tânguie, geme ca să scape de groaza, cutremurul, nedumerirea, tânguirea, deznădejdea nefolositoare care vor fi atunci, pe care le va naşte în păcătoşii lepădaţi osânda fără putinţă de întoarcere a lui Dumnezeu, Ce va rămâne mâniat în veci pe ei. El se osândeşte pe sine, ca să nu fie osândit; se recunoaşte drept nelegiuit, vrednic de toate pedepsele, ca să abată de la sine pedepsele; se mărturiseşte drept păcătos, ca să primească îndreptarea din mâna lui Dumnezeu, Care dă această îndreptare, fără plată, tuturor păcătoşilor ce-şi mărturisesc păcătoşenia şi se căiesc de ea.
Porunceşte Domnul: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Aici, ne este arătată o faptă săvârşită nu o singură dată, ci mereu; porunca se întinde asupra întregii vieţi pământeşti a omului: că oricine cere în acest chip primeşte, şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate cu stăruinţă i se va deschide. Tatăl, Care este în ceruri, va da Duh Sfânt celor care cer de la Dânsul (Lc. XI, 9, 10, 13; tâlcuirea Fericitului Teofilact). Făgăduinţa însăşi cere din partea noastră să lucrăm necontenit, cu cea mai mare osârdie: Privegheaţi, dar, că nu ştiţi în care ceas vine Domnul casei – seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa: ca nu cumva, venind fară de veste, să vă afle pe voi dormind (Mc. XIII, 35-36).
Este cu neputinţă, bagă de seamă Sfântul Ioan Scărarul, ca cel ce doreşte să înveţe a se ruga să poată învăţa asta numai din vorbe[33]. Dascălii ei sunt cercarea (experienţa) şi plânsul. În străpungerea şi smerirea duhului să începem nevoinţa rugăciunii, să intrăm sub acoperământul plânsului: Dumnezeu Însuşi, Care dă rugăciune celui ce se roagă (I Împ. II, 9), Se va face nouă Dascăl al rugăciunii.
Veniţi la Mine, ne cheamă sfinţita maică a tuturor faptelor bune – rugăciunea, toţi cei osteniţi sub jugul patimilor în robia duhurilor căzute, şi împovăraţi cu felurite păcate, şi eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul meu asupra voastră, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, tămăduire rănilor voastre – că jugul Meu este bun (Mt. XI, 28-30), puternic să tămăduiască de păcate, cât de mari ar fi ele[34].
Veniţi, fiilor, ne cheamă sfinţita maică a tuturor faptelor bune – rugăciunea, ascultaţi-mă: frica Domnului vă voi învăţa (Ps. XXXIII, 12). Vă voi învăţa frica Domnului prin cercare, voi pune simţirea ei în inimile voastre. Vă voi învăţa şi frica noilor începători, prin care se fereşte fiecare de rău (Pilde XV, 29), şi frica cea curată de Domnul, care rămâne în veacul veacului (Ps. XVIII, 10), frica prin care înfricoşat este Domnul peste toţi cei dimprejurul Lui (Ps. LXXXVIII, 8), înfricoşat chiar şi pentru heruvimii cei de foc şi preaslăviţii serafimi cu şase aripi. Părăsiţi stearpa şi deşarta împătimire de tot ce este trecător, de care fară voie va trebui oricum să vă despărţiţi! Părăsiţi distracţiile şi plăcerile amăgitoare! Părăsiţi grăirea în deşert, snoavele şi pălăvrăgeala, care pustiesc sufletul! Amintiţi-vă, luaţi seama, încredinţaţi-vă că aici, pe pământ, sunteţi pribegi pentru o scurtă vreme, că patria voastră, sălaşul vostru veşnic, e cerul. Vă trebuie, ca să ajungeţi acolo, o călăuză de încredere şi puternică: această călăuză sunt eu, iar nu altcineva. Toţi sfinţii care au suit de la pământ la cer au săvârşit aceasta nu altminteri decât prin mine. Eu descopăr celui care intră în părtăşie cu mine căderea şi păcătoşenia omului şi îl trag din ele ca dintr-o prăpastie adâncă. Îi arăt pe stăpânitorii văzduhului, cursele şi legăturile lor, stric aceste curse şi legături, birui şi alung pe aceşti stăpânitori. Eu tâlcuiesc pe Ziditor celui zidit şi pe Răscumpărător celui răscumpărat, împac pe om cu Dumnezeu. Eu descopăr înaintea ucenicului meu, care mă iubeşte, necuprinsa mărire a lui Dumnezeu şi-l fac să intre în acea stare de evlavie şi supunere faţă de El, pe care se cuvine să o aibă zidirea înaintea Ziditorului. Eu semăn în inimă smerenia, eu fac inima izvor de lacrimi îmbelşugate; pe părtaşii mei, îi fac părtaşi ai harului dumnezeiesc. Nu-i părăsesc pe cei călăuziţi de mine până ce nu-i aduc înaintea feţei lui Dumnezeu, până ce nu-i unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu e plinirea cea neplinită a tuturor doririlor în veacul cel de acum şi în cel ce va să vină. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
[1] Cuvântul III, cap. 1.
[2] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 3.
[3] Lc. I, 17.
[4] Molitfelnic, rânduiala Spovedaniei.
[5] Patericul egiptean, Sfântul Arsenie cel Mare.
[6] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XLI.
[7] Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 13, Dobrotoliubie, partea a patra.
[8] Preacuviosul Macarie Egipteanul, Cuvântul I, cap. 1; Cuvântul VII, cap. 1.
[9]Vieţile Sfinţilor, 2 octombrie.
[10]Scara, Cuvântul XXVII, cap. 56.
[11] Acestea sunt împrumutate din Cuvântul LVI al Sfântului Isaac Sirul.
[12]Preacuviosul Nil Sinaitul, Despre rugăciune, Dobroto liubie, partea a patra.
[13] Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul III.
[14] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul VII, cap. 31.
[15] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul IV, cap. 7.
[16] Apocalipsa II, 7; Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul IV, cap. 5.
[17] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul IV, cap. 6.
[18] O pildă de luptă cu năvălirea patimilor, putem vedea în viaţa Sfintei Iustina. Vieţile Sfinţilor, 2 octombrie.
[19] Preacuviosul Nil Sorski, Cuvântul III.
[20] Preacuviosul Avvă Dorotei, Învăţătura a XI-a, despre cum pot fi tăiate degrabă patimile.
[21]Preacuviosul Nil Sinaitul, Despre rugăciune, cap. XVII.
[22] Preacuviosul Macarie Egipteanul, Omilia XXI, cap. 2, 3.
[23] Pilde ale acestei lupte şi răstigniri vedem în Viaţa Preacuviosului Antonie cel Mare, Preacuviosului Macarie Egipteanul şi a altor Sfinţi monahi.
[24] Fericitul Teofilact al Bulgariei.
[25] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul I.
[26] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXI.
[27] Preacuviosul Macarie cel Mare, Cuvântul XXXVII, cap. 2 şi 4.
[28] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântul 6.
[29] Patericul egiptean.
[30] Patericul egiptean, Sisoe cel Mare.
[31] Călăuzire în viaţa duhovnicească, a Preacuvioşilor Varsanufie cel Mare şi Ioan Proorocul, răspunsul 282.
[32]Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Despre înşelare, ca şi despre multe altele, Dobrotoliubie, partea I.
[33]Cuvântul XXVII, cap. 64.
[34] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 2.

​Sfântul Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune. (Partea I)

Săracilor li se cuvine să ceară, iar omului sărăcit prin cădere, i se cuvine să se roage.
Rugăciunea este întoarcerea omului care a căzut şi se pocăieşte, către Dumnezeu. Rugăciunea e plânsul omului care a căzut şi se pocăieşte, înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea e revărsarea dorinţelor, cererilor, suspinărilor inimii omului căzut, omorât de păcat, înaintea lui Dumnezeu.
Primul semn, prima mişcare a pocăinţei e plânsul inimii. Acesta este glasul de rugăciune al inimii, care premerge rugăciunii minţii şi mintea, atrasă de ruga inimii, începe degrabă a naşte gânduri de rugăciune.
Dumnezeu este singurul izvor al tuturor bunătăţilor adevărate. Rugăciunea este maica şi capul tuturor virtuţilor[1], fiind mijlocul şi starea de părtăşie a omului cu Dumnezeu. Ea ia virtutile de la izvorul bunătătilor, Dumnezeu, şi le împropriază acelui om care se străduieşte prin rugăciune să rămână în părtăşie cu Dumnezeu.

Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.
Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea. Mântuirea apare de la Dumnezeu la vremea ei, însoţită de o vestire de netăgăduit a inimii celui ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic.
Pentru ca rugăciunea să fie fără greşeală, trebuie ca ea să fie adusă dintr-o inimă plină de sărăcie cu duhul, din inimă înfrântă şi smerită. Toate celelalte stări al inimii, până la înnoirea ei de către Duhul Sfânt, să le socoţi – cum şi sunt ele cu adevărat – nepotrivite păcătosului care se pocăieşte şi îl roagă pe Dumnezeu pentru iertarea păcatelor sale şi pentru slobozirea – ca dintr-o temniţă şi din obezi – din robia patimilor.
Prin Legea lui Moise, li s-a poruncit israelitenilor să aducă toate jertfele lor doar într-un singur loc, arătat de Dumnezeu. Şi legea cea duhovnicească rânduieşte creştinilor un singur loc duhovnicesc unde aceştia să-şi aducă toate jertfele şi, mai ales, jertfele jertfelor – rugăciunile. Acest loc e smerenia[2].
Nu are trebuinţă Dumnezeu de rugăciunile noastre! El ştie mai înainte de a cere noi de ce avem nevoie; El, Preamilostivul, şi asupra celor care nu cer de la El revarsă îndurări bogate. Nouă ne e neapărat trebuincioasă rugăciunea: ea îl împropriază pe om lui Dumnezeu. Fără ea, omul e străin de Dumnezeu şi, cu cât se ăndeletniceşte mai mult cu rugăciunea, cu atât se apropie de El.
Rugăciunea e împărtăşire de viaţă. Părăsirea ei aduce sufletului moarte nevăzută.
Ce e văzduhul pentru viaţa trupului, aceea e Duhul Sfânt pentru viaţa sufletului. Prin mijlocirea rugăciunii, sufletul respiră acest văzduh sfânt, văzduh de taină.
Când te trezeşti din somn, primul tău gând să fie la Dumnezeu; adu lui Dumnezeu însăşi începătura gândurilor tale, încă nepecetluită de nicio întipărire deşartă. Când mergi spre somn, când te pregăteşti să te cufunzi în acest chip al morţii, cele din urmă gânduri ale tale să fie la veşnicie şi la Dumnezeu, Care împărăţeşte în ea.
Un înger i-a descoperit unui călugăr sfânt următoarea rânduială bineplăcută lui Dumnezeu, a gândurilor la rugăciune: „Începutul rugăciunii se cuvine să fie alcătuit din slavoslovirea lui Dumnezeu, din mulţumita adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale cele fără de număr; după aceea, datori suntem să aducem lui Dumnezeu mărturisirea fără nicio făţărnicie a păcatelor noastre, cu duh înfrânt; iar în încheiere, putem înfăţişa Domnului – cu mare smerenie totuşi – cereri pentru nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti, lăsând cu evlavie împlinirea sau neîmplinirea acestor cereri în seama voii Lui.”[3]
Pricina cea dintâi a rugăciunii este credinţa: Crezut-am, de aceea am grăit (Ps. CV, 1) rugăciunea mea către Milostivul Dumnezeu, Care bine a voit a-mi porunci mie să mă rog şi mi-a făgăduit că va asculta rugăciunea mea.
Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi primi şi va fi vouă (Mc. XI, 24), a vestit Domnul. Drept aceea, lepădând orice îndoială, să petreci necurmat în rugăciune înaintea Domnului, Care a poruncit a ne ruga şi a nu ne lenevi (LC. XVIII, 1), adică a nu ne lăsa biruiţi de trândăvie, din pricina strâmtorării pe care o încercăm la rugăciune şi care este, mai ales la început, apăsătoare şi nesuferită pentru mintea obişnuită să hoinărească peste tot.
Fericit, sufletul care bate neîncetat, prin rugăciune, la uşa milostivirii lui Dumnezeu şi, cu plângeri împotriva pârâşului (Lc. XVII, 3) – a păcatului care îi face silnicie – neîncetat Îl oboseşte pe Cel Neobosit[4]: el se va bucura la vremea potrivită de curăţia şi de nepătimirea sa.
Uneori, cererea noastră e ascultată fără întârziere; iar alteori, după cuvântul Mântuitorului: Dumnezeu îndelung rabdă în privinţa noastră (Lc. XVIII, 7), adică nudegrabăîmplineşte ceea ce am cerut: El vede că este bine să întârzie cu împlinirea cererii noastre, pentru a ne smeri, că avem nevoie să ne istovim, să vedem neputinţa noastră, ce se vădeşte întotdeauna foarte limpede atunci când suntem lăsaţi de capul nostru.
Rugăciunea este în sine, ca împreună-vorbire cu Dumnezeu, un bun foarte înalt, adeseori, cu mult mai înalt decât ceea ce cere omul; şi Milostivul Dumnezeu, neîmplinind cererea omului, îl ţine pe acesta la rugăciune, ca să n-o piardă, să nu lase acest bun înalt al rugăciunii după primirea lucrului cerut, cu mult mai puţin bun.
Cererile a căror împlinire are urmări vătămătoare, Dumnezeu nu le împlineşte; El nu împlineşte nici cererile potrivnice sfintei Lui voi, potrivnice preaînţeleptelor şi neurmatelor Sale judecăţi.
Împotriva hotărârii lui Dumnezeu, a cerut marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, să i se dăruiască a intra în pământul făgăduinţei şi n-a fost ascultat (Deut. III, 26); împotriva hotărârii lui Dumnezeu, s-a rugat Sfântul David, înaripându-şi rugăciunea prin postire, cenuşă şi lacrimi, pentru păstrarea vieţii fiului său bolnav şi n-a fost ascultat (II împ. 12). Şi tu, dacă Dumnezeu nu împlineşte cererea ta, pleacă-te cu evlavie înaintea voii Atotsfântului Dumnezeu, Care, din nepătrunse pricini, a lăsat cererea ta neîmplinită.
Fiilor lumii, care cer de la Dumnezeu bunuri pământeşti pentru îndestularea poftelor trupeşti, Sfântul Apostol Iacov le vesteşte: Cereţi şi nu primiţi fiindcă rău cereţi, ca întru dezmierdările voastre să cheltuiţi (Iac. IV, 3).
Când vrem să ne înfăţişăm împăratului pământesc, ne pregătim pentru asta cu mare sârguinţă: cercetăm cum trebuie să fie starea simţirilor inimii noastre când vorbim cu împăratul, ca nu cumva, mânaţi de vreun simţământ oarecare, să ne scape vreun cuvânt sau mişcare neplăcute împăratului; ne gândim din timp ce să-i spunem, ca să-i spunem numai lucruri care îi sunt pe plac şi, astfel, să câştigăm bunăvoinţa lui; ne îngrijim ca însuşi felul în care arătăm să-i atragă luarea-aminte asupra noastră. Cu atât mai mult, suntem datori să facem pregătirile cuvenite atunci când vrem să ne înfăţişăm Împăratului împăraţilor şi să intrăm în vorbă cu El prin rugăciune.
Omul caută la faţă, iar Dumnezeu caută la inimă (I împ. XVI, 7); însă în om, aşezarea lăuntrică a inimii se potriveşte mult cu atitudinea sa din afară. Drept aceea, atunci când stai la rugăciune, dă trupului poziţia cea mai evlavioasă cu putinţă. Stai, ca un osândit, cu capul plecat, fără a îndrăzni să priveşti la cer, cu mâinile lăsate în jos sau împreunate la spate, ca şi cum ar fi legate, aşa cum sunt legaţi de obicei răufăcătorii prinşi la locul faptei. Sunetul glasului tău să fie sunet jalnic de tânguire, ca glasul unui om rănit de o armă ucigaşă sau sfâşiat de o boală cumplită.
Dumnezeu caută la inimă. El vede cele mai ascunse, cele mai subţiri gânduri şi simţiri ale noastre; vede tot trecutul şi viitorul nostru. Dumnezeu e pretutindenea-fiitor: şi, ca atare, stai la rugăciunea ta ca şi cum ai sta înaintea lui Dumnezeu Însuşi. Cu adevărat stai înaintea Lui! Stai înaintea Judecătorului tău şi Stăpânului tău cu drepturi depline, de Care atârnă soarta ta vremelnică şi veşnică. Întrebuinţează răstimpul acestei stări înaintea Lui, spre a-ţi zidi bunăstarea duhovnicească; nu îngădui ca ea, prin nevrednicia sa, să ţi se facă pricinuitoare muncilor vremelnice şi veşnice.
Dacă te-ai hotărât să-I aduci lui Dumnezeu prinos de rugăciune, leapădă toate cugetările şi grijile lumeşti. Nu te îndeletnici cu gândurile care îţi vor veni atunci, oricât îţi vor părea de însemnate, strălucitoare, trebuincioase. Dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, iar cele trebuincioase pentru viaţa vremelnică vei reuşi să le dai la vremea potrivită. Nu este cu putinţă să slujeşti lui Dumnezeu cu rugăciunea şi totodată să-ţi umpli mintea cu gânduri şi griji lăturalnice.
Înainte de rugăciune, să cădeşti în inima ta cu tămâia fricii de Dumnezeu şi a sfintei evlavii: să te gândeşti că L-ai mâniat pe Dumnezeu cu nenumărate păcate, pe care El le vede mai limpede decât însăşi conştiinţa ta: sileşte-te să-L pleci pe Judecător spre milostivire prin smerenie. Ia seama! Nu-I stârni nemulţumirea prin nepăsare şi obrăznicie: El binevoieşte ca până şi preacuratele puteri îngereşti, care se află în apropierea Sa nemijlocită, să-I stea înainte cu toată evlavia şi cu preasfântă frică (Ps. LXXXVIII, 8).
Haina sufletului tău trebuie să strălucească de albeaţa simplităţii. Nimic pretenţios nu trebuie să fie în ea! Nu trebuie să fie amestecate viclenele gânduri şi simţăminte ale slavei deşarte, făţărniciei, prefăcătoriei, dorinţei de a plăcea oamenilor, semeţiei minţii, patimii desfătărilor, aceste pete întunecate şi puturoase, care împestriţează haina sufletească a fariseilor care se roagă.
În loc de mărgăritare şi diamante, în loc de aur şi argint, împodobeşte-te cu înfrânare, smerită cugetare, lacrimi de blândeţe şi înţelegere duhovnicească – iar mai înainte de a primi aceste lacrimi, cu lacrimile pocăinţei; împodobeşte-te cu nerăutate pruncească, îngerească: iată podoabele cu adevărat de preţ! Când va vedea Împăratul împăraţilor aceste podoabe pe suflet, Îşi va pleca spre el privirile Sale milostive.
Iertarea tuturor greşelilor aproapelui – a tuturor, până la una, chiar şi a celor mai grele – este condiţia de neînlăturat a reuşitei la rugăciune. Şi când staţi de vă rugaţi, porunceşte Mântuitorul, iertaţi tot ce aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşalele voastre; iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre (Mc. XI, 25-26). „Rugăciunea celor ce pomenesc răul e ca semănatul pe piatră”, a zis Preacuviosul Isaac Şirul[5].
Înfrânarea cu măsură, cu bună înţelegere, statornică, de la mâncare şi băutură face trupul uşor, curăţă mintea, îi dă trezvie şi, ca atare, slujeşte, de asemenea, drept pregătire pentru rugăciune. Neînfrânarea pântecelui face trupul greoi, puhav, împietreşte inima, întunecă mintea cu o mulţime de vapori şi gaze care urcă din stomac la creier. Abia se scoală cel ghiftuit la rugăciune, că moţăiala şi lenevia năvălesc asupra lui, o mulţime de arătări grosolane i se zugrăvesc în închipuire, inima lui nu poate ajunge la străpungere.
Pe cât de vătămătoare e neînfrânarea, pe atâta e de păgubitor, sau chiar mai mult, şi postul fară de măsură[6]. Slăbiciunea trupului ce vine din prea puţina lui hrănire nu îngăduie săvârşirea rugăciunilor în cantitatea şi cu puterea cuvenită.
Cantitatea rugăciunii se hotărăşte pentru fiecare în parte după felul lui de viaţă şi măsura puterilor sale sufleteşti şi trupeşti. Cei doi bănuţi ai văduvei, aduşi de către ea în templu şi care alcătuiau toată averea ei, s-au arătat în cumpăna Dreptului Judecător mai mari decât prinoasele însemnate aduse de bogaţi din prisosurile lor. Aşa să judeci şi cu privire la rugăciune: cantitatea ei să ţi-o stabileşti după puterile tale, amintindu-ţi înţeleapta povaţă a marelui povăţuitor al monahismului: „De sileşti trupul tău neputincios la fapte ce întrec puterile lui, prin asta bagi în sufletul tău întunecare şi îi aduci tulburare, iar nu folos”[7].
De la o constituţie sănătoasă şi viguroasă, se cere rugăciune pe potrivă. „Toată rugăciunea în care trupul nu se osteneşte, iar inima nu vine la străpungere, a zis acelaşi mare Părinte, se socoate ca roadă necoaptă, fiindcă această rugăciune e fără suflet.”[8]
Când eşti prins cu datoriile mireneşti sau, dacă eşti monah, cu ascultările şi nu-ţi este cu putinţă să-ţi faci timp cât ai vrea pentru rugăciune, oricât ţi-ai dori-o, nu te tulbura: slujirea legiuită şi făcută în conglăsuire cu conştiinţa îl pregăteşte pe om pentru rugăciunea cea cu deadinsul şi înlocuieşte cantitatea prin calitate. Nimic nu ajută sporirea în rugăciune cum o ajută conştiinţa împăcată prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu.
Plinirea poruncilor evanghelice pleacă mintea şi inima spre rugăciunea curată, plină de străpungere, iar rugăciunea curată îndreaptă cugetul ca să cugete, să simtă şi să lucreze după poruncile Evangheliei.
Milostivirea către aproapele şi smerirea dinaintea lui, arătate prin faptele din afară şi nutrite în suflet, alcătuiesc împreună cu curăţia inimii (mai ales de gândurile şi simţămintele desfrânate) temeiul şi puterea rugăciunii[9]. Ele sunt ca nişte aripi (Ps. LIV, 7) ale rugăciunii, prin care aceasta îşi ia zborul către cer. Fără ele, rugăciunea nu poate nici să se ridice de pe pământ, adică să se ridice din cugetarea trupească: este ţinută de aceasta ca de o cursă ori un laţ; e tulburată, e pângărită, e nimicită de ea.
Sufletul rugăciunii este luarea-aminte[10]. Trupul fără suflet e mort, iar rugăciunea fară luare-aminte e, aşijderea, moartă. Fără luare-aminte, rugăciunea rostită se preface în vorbire deşartă, iar cel ce se roagă astfel se numără cu cei ce iau numele lui Dumnezeu în desert.
Cuvintele rugăciunii să le rosteşti fară grăbire; nu îngădui minţii să rătăcească peste tot, ci zâvorăşte-o în cuvintele rugăciunii[11]. Strâmtă şi mâhnicioasă este această cale pentru minte, ce s-a obişnuit să vagabondeze slobod prin lume; însă această cale duce la luarea-aminte. Cine va gusta din marea bunătate a luării-aminte, acela va iubi să-şi strâmtoreze mintea pe calea care duce la fericita luare-aminte.
Luarea-aminte este cel dintâi dar al harului dumnezeiesc, trimis de sus celui care se osteneşte şi cu răbdare pătimeşte în nevoinţa rugăciunii[12].
Haricei luări-aminte, trebuie să-i premeargă silinţa omului spre luarea-aminte: aceasta din urmă trebuie să fie martorul lucrător al nemincinoasei dorinţe de a o primi pe cea dintâi. Luarea-aminte a omului este înviforată de gânduri şi visări, se clatină din pricina lor; luarea-aminte harică e neclintită şi plină de tărie.
Nu-ţi îngădui să te împrăştii cu gândurile la rugăciune. Să urăşti visarea, să lepezi grijile cu puterea credinţei, să baţi în inimă cu frica de Dumnezeu – şi lesne vei deprinde luarea-aminte.
Mintea care se roagă trebuie să se afle în stare de adevăr deplin. Visarea, oricât ar fi de ademenitoare şi frumoasă la arătare, pentru simplul fapt că e o alcătuire proprie şi samavolnică (arbitrară) a minţii, scoate mintea din starea de adevăr dumnezeiesc, o aduce în starea de amăgire de sine şi înşelare, drept care şi trebuie lepădată la rugăciune.
În vremea rugăciunii, mintea trebuie să o avem şi cu toată osârdia să o păzim fără închipuiri, lepădând toate chipurile care ni se zugrăvesc în ea prin virtutea închipuirii: fiindcă la rugăciune mintea stă înaintea Dumnezeului Nevăzut, Care nu poate fi închipuit în nici un chip material. Chipurile, dacă mintea le va îngădui la rugăciune, se vor face un văl, un zid de nepătruns între minte şi Dumnezeu. „Cei ce nu văd nimic în rugăciunile lor Îl văd pe Dumnezeu”, a grăit Sfântul Meletie Mărturisitorul[13].
Dacă în vremea rugăciunii tale ţi se înfăţişează în chip simţit sau se zugrăveşte în tine de la sine, în chip gândit, chipul lui Hristos sau al vreunui înger, sau vreunui sfânt – într-un cuvânt, orişice fel de chip – nicicum să nu iei această arătare drept adevărată, nu o băga de loc în seamă, nu sta de vorbă cu ea[14]. Altminteri, negreşit te vei supune unei înşelări şi foarte puternice vătămări sufleteşti, precum s-a şi întâmplat cu mulţi. Mai înainte de a fi înnoit de către Sfântul Duh, omul nu e în stare să aibă împărtăşire cu duhurile sfinte. Aflându-se încă în tărâmul duhurilor căzute, în robia lor, nu e în stare să le vadă decât pe ele şi acestea, văzând la om înaltă părere despre sine şi amăgire de sine, i se arată în chip de îngeri luminaţi, în chipul lui Hristos Însuşi, pentru a pierde sufletul lui.
Sfintele icoane sunt primite de către Biserică pentru încălzirea amintirilor şi simţămintelor evlavioase, iar nicidecum pentru întărâtarea închipuirii. Stând înaintea icoanei Mântuitorului, să stai ca înaintea Domnului Iisus Hristos Însuşi, Care e pretutindenea-fiitor după dumnezeire şi, prin icoana Sa, este de faţă în acel loc unde se află ea. Stând înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu, să stai ca înaintea însăşi Sfintei Fecioare, dar mintea ta păstreaz-o fără chipuri: este o mare deosebire între a fi în prezenţa Domnului şi înaintea Lui şi a ţi-L închipui pe Domnul. Simţământul că Domnul este de faţă aduce în inimă frica mântuitoare, bagă în ea mântuitorul simţământ al evlaviei, iar închipuirea Domnului şi a Sfinţilor împărtăşeşte minţii o anumită materialitate, o aduce în mincinoasa şi trufaşa părere de sine, aduce sufletul într-o stare mincinoasă, în starea amăgirii de sine[15].
Înaltă stare este a simţi că Dumnezeu e de faţă! Ea înfrânează mintea de la împreună-vorbirile cu gândurile străine care uneltesc împotiva rugăciunii; ea îi aduce omului din belşug simţirea nimicniciei sale; ea îl face pe om priveghetor asupră-şi, păzindu-1 de greşeli, chiar şi de cele mai mărunte. Simţirea că Dumnezeu este de faţă se dobândeşte prin rugăciune cu luare-aminte. Mult ajută la dobândirea ei şi starea cu evlavie înaintea sfintelor icoane.
Cuvintele rugăciunii, însufleţite de luarea-aminte, pătrund adânc în suflet, străpung, ca să zic aşa, inima şi nasc în ea străpungerea. Cuvintele rugăciuniisăvârşite cu împrăştiere se ating de suflet numai pe deasupra, fără a lăsa în ele nicio întipărire.
Luarea-aminte şi străpungerea sunt socotite daruri ale Sfântului Duh. Numai Duhul poate opri valurile minţii care se împrăştie pretutindeni, a zis Sfântul Ioan Scărarul[16]. Un alt Părinte vrednic de fericire a grăit: „Când e cu noi străpungerea, e cu noi Dumnezeu”[17].
Cel care a ajuns la starea de luare-aminte statornică şi străpungere în rugăciunile sale a ajuns la starea fericirilor numite în Evanghelie sărăcie cu duhul şi plâns. El a rupt deja multe legături ale patimilor, a tras deja în piept văzduhul libertăţii duhovniceşti, deja poartă în sânurile sale zălogul mântuirii. Nu lăsa strâmtorările adevăratei căi a rugăciunii şi vei ajunge la sfinţita odihnă a sâmbetei celei de taină: sâmbăta nu se săvârşeşte nicio lucrare pământească, sunt înlăturate lupta şi nevoinţa; în fericita nepătimire, afară de împrăştiere, sufletul stă înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunea curată şi se odihneşte în El prin credinţa în bunătatea Lui cea nemărginită, prin încredinţarea în voia Lui cea atotsfântă.
În nevoitorul rugăciunii, sporirea în rugăciune începe să se arate printr-o osebită lucrare a luării-aminte: din vreme în vreme, aceasta cuprinde fără veste mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii. După aceea, ea se face mult mai statornică şi mai dăinuitoare: mintea se lipeşte, parcă, de cuvintele rugăciunii, este trasă de ele spre unirea cu inima. În cele din urmă, cu luarea-aminte se uneşte pe neaşteptate străpungerea şi îl face pe om biserică a rugăciunii, biserică a lui Dumnezeu.
Adu-I ca prinos lui Dumnezeu rugăciuni line şi smerite, iar nu aprinse şi înfierbântate. Atunci te vei face sfinţit slujitor de taină al rugăciunii: atunci vei sui în cortul lui Dumnezeu şi de acolo vei umple cu foc sfinţit cădelniţa rugăciunii. Nu e îngăduit a aduce foc necurat – înfierbântarea oarbă, materială a sângelui – înaintea Atotsfântului Dumnezeu.
Sfinţitul foc al rugăciunii, împrumutat din cortul lui Dumnezeu, e sfânta dragoste, revărsată în adevăraţii creştini de către Duhul Sfânt (Rom. V, 5). Cel care se sileşte să împreuneze rugăciunea cu aprinderea sângelui socoate în înşelarea lui de sine, amăgit fiind de părerea de sine, că săvârşeşte slujbă lui Dumnezeu, în vreme ce, de fapt, Îl mânie.
Nu căuta desfătări în rugăciune: ele nu sunt nicidecum potrivite păcătosului. Dorinţa păcătosului de a simţi desfătare este deja amăgire de sine. Caută învierea inimii tale moarte, împietrite, ca ea să se deschidă către simţirea păcătoşeniei sale, a căderii sale, a nimicniciei sale; ca să le vadă, să şi le mărturisească cu lepădare de sine. Atunci se va arăta în tine adevăratul rod al rugăciunii: pocăinţa adevărată. Atunci, vei suspina înaintea lui Dumnezeu şi vei striga către Dânsul, prin rugăciune, din starea cea nenorocită a sufletului care ţi se va fi descoperit pe neaşteptate; vei striga ca dintr-o temniţă, ca din mormânt, ca din iad.
Pocăinţa naşte rugăciunea şi cu îndoită măsură se naşte, la rându-i, din fiica sa.
Desfatarea în rugăciune este numai şi numai partea sfinţilor aleşi ai lui Dumnezeu, a celor înnoiţi prin Duhul Sfânt. Cel care, tras fiind de tresăltările sângelui, tras de slava deşartă şi patima dulceţii, îşi născoceşte sieşi desfătări, acela se află în jalnică înşelare de sine. Către asemenea născociri e foarte înclinat sufletul întunecat de vieţuirea după trup, sufletul care a fost şi continuă să fie amăgit de trufia sa.
Simţămintele născute prin rugăciune şi pocăinţă sunt: uşurarea conştiinţei, pacea sufletească, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, mila şi împreună-pătimirea faţă de omenire, înfrânarea de la patimi, răceala faţă de lume, supunerea faţă de Dumnezeu, puterea în lupta cu gândurile şi înclinările păcătoase. Să te mulţumeşti cu aceste simţiri în care guşti, totuşi, nădejdea mântuirii. Nu căuta mai înainte de vreme înalte stări duhovniceşti şi extaze în rugăciune. Acestea nu sunt deloc aşa cum se înfăţişează închipuirii noastre: lucrarea Sfântului Duh, din care apar înaltele stări ale rugăciunii, sunt neajunse pentru mintea trupească[18].
Învaţă-te să te rogi din tot cugetul tău, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta. Vei întreba: „Cum adică?” Aceasta nu o poţi afla decât încercând. Sileşte-te să te îndeletniceşti necontenit cu rugăciunea întru luare-aminte: rugăciunea întru luare-aminte îţi va răspunde la întrebare prin fericita cunoaştere din cercare.
Apăsătoare, plicticoasă, seacă pare nevoinţa rugăciunii pentru mintea ce s-a deprins să se îndeletnicească numai cu lucruri stricăcioase. Cu osteneală se dobândeşte deprinderea la rugăciune; dar, când se dobândeşte, devine izvor de nesecată mângâiere duhovnicească.
Rugăciunea, precum am spus mai sus, e maica tuturor virtuţilor: dobândeşte-o pe mamă! Dimpreună cu ea, vor veni toţi copiii ei în casa sufletului tău, o vor face altar al lui Dumnezeu.
Înainte de a începe orice lucrare, adu prinos de rugăciune lui Dumnezeu; prin aceasta, să atragi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor tale şi, prin aceasta, să le şi judeci: cugetarea la rugăciune se opreşte de la faptele potrivnice poruncilor lui Dumnezeu.
Cel ce, înainte de orice faptă şi cuvânt, se întoarce prin rugăciune către Dumnezeu pentru povaţă, ajutor şi binecuvântare, acela îşi săvârşeşte vieţuirea sa ca sub privirile lui Dumnezeu, sub călăuzirea Lui. Deprinderea cu o asemenea purtare e lesnicioasă; nimic nu e mai iute decât mintea, a zis Marele Varsanufîe, nimic nu e mai lesnicios decât a înălţa mintea, în orice nevoie s-ar întâmpla, către Dumnezeu[19].
În împrejurările trudnice ale vieţii, roagă-te cât mai des. Mai de nădejde este să cauţi sprijin în rugăciune, decât în slabele socotinţe ale raţiunii omeneşti – socotinţe care, în cea mai mare parte, se arată a fi cu neputinţă de împlinit. Mai bine să te sprijini, prin credinţă şi rugăciune, pe Atotputernicul Dumnezeu, decât să te sprijini, prin socotinţe şi presupuneri şubrede, pe mintea ta neputincioasă.
Nu fi nechibzuit în cererile tale, ca să nu mânii pe Dumnezeu cu puţinătatea ta de minte: cel care cere lucruri de nimic de la Împăratul împăraţilor Îl jigneşte. Israelitenii, trecând cu vederea minunile lui Dumnezeu săvârşite pentru ei în pustie, au cerut împlinirea poftelor pântecelui – încă mâncarea fiind în gura lor, şi mânia lui Dumnezeu s-a suit peste dânşii (Ps. LXXVII, 34 – acest paragraf şi cele două care urmează sunt împrumutate din Cuvântul V al Sfântului Isaac Sirul).
Adu lui Dumnezeu prinos de cereri pe potriva măririi Lui. Solomon a cerut de la El înţelepciune; a primit-o şi, dimpreună cu ea, mulţime de bunătăţi, fiindcă a cerut cu bună înţelegere. Elisei a cerut de la El îndoit har al Sfântului Duh faţă de învăţătorul său, şi cererea lui a fost primită.
Cel care caută în rugăciunea sa bunuri stricăcioase pământeşti stârneşte împotrivă-i nemulţumirea Împăratului Ceresc. Îngerii şi arhanghelii – aceste căpetenii ale Lui – caută spre tine în vremea rugăciunii tale, să vadă ce vei cere de la Dumnezeu. Ei se minunează şi se bucură când văd pe cel pământesc că părăseşte pământul şi aduce prinos de cerere pentru primirea uneia dintre bunătăţile cereşti; dimpotrivă, se supără pe cel ce trece cu vederea cele cereşti şi cere lucruri de ale sale, pământeşti şi stricăcioase.
Ni s-a poruncit să fim prunci cu răutatea, nu şi cu mintea (I Cor. XIV, 20). În rugăciune, se leapădă cugetarea acestei lumi, multgrăitoare şi lăudăroasă, dar asta nu înseamnă că, pentru a ne fi primită rugăciunea, trebuie să ne rugăm ca nişte oameni fără minte. Rugăciunea cere minte desăvârşită, minte duhovnicească, plină de smerită cugetare şi simplitate, care, adesori, se rosteşte în rugăciune nu prin cuvinte, ci prin tăcere rugătoare, care e mai presus de cuvinte. Tăcerea rugătoare cuprinde mintea atunci când acesteia i se înfăţişează fără veste lucruri noi, duhovniceşti, ce nu pot fi rostite în cuvintele acestei lumi şi ale acestui veac – atunci când se naşte o simţire deosebit de vie a lui Dumnezeu Care este de faţă. Înaintea necuprinsei măreţii a dumnezeirii, tace neputincioasa Lui făptură, omul.
Multa vorbărie (Mt. VI, VII, VIII), osândită de Domnul în rugăciunile păgânilor, stă în numeroasele cereri de bunătăţi vremelnice care umplu rugăciunile păgânilor, în acea împletire ritoricească în care sunt înfăţişate ele[20], de parcă podoabele retorice, sonoritatea materială şi puterea stilului L-ar putea înrâuri pe Dumnezeu aşa cum înrâuresc auzul şi nervii oamenilor trupeşti. Osândind această multă vorbărie, Domnul n-a osândit nicicum rugăciunile prelungite, aşa cum li s-a părut unor eretici: El Însuşi a sfinţit rugăciunea prelungită, rămânând timp îndelung la rugăciune. Şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu (Lc. VI, 12), istoriseşte despre Domnul Evanghelia.
Lungimea rugăciunii la plăcuţii lui Dumnezeu vine nu din multa vorbărie, ci din belşugul simţămintelor duhovniceşti care apar în ei la vremea rugăciunii. Prin îmbelşugarea şi puterea acestor simţăminte, se desfiinţează, ca să zic aşa, timpul, prefacându-se în veşnicie pentru sfinţii lui Dumnezeu.
Atunci când lucrătorul rugăciunii ajunge la sporire în fericita sa nevoinţă, felurimea gândurilor din psalmi şi din alte rugăciuni devine nepotrivită cu aşezarea lor lăuntrică. Rugăciunea vameşului şi alte rugăciuni foarte scurte rostesc cel mai bine nerostita, cuprinzătoarea dorinţă a inimii şi plăcuţii lui Dumnezeu au petrecut adeseori în astfel de rugăciune multe ceasuri, zile şi ani, fară a simţi nevoie de felurime a gândurilor pentru rugăciunea lor puternică şi concentrată.[21]
Rugăciunile alcătuite de eretici sunt foarte asemănătoare cu rugăciunile păgânilor: în ele, e multă vorbărie; în ele, este frumuseţea pământească a cuvântului; în ele, e înfierbântarea sângelui; în ele, nu e pocăinţă îndestulătoare; în ele, este năzuinţă către nunta Mielului de-a dreptul din casa de desfrânare a patimilor; în ele, este amăgire de sine. Ele sunt străine de Duhul Sfânt: adie din ele suflarea molipsitoare a duhului întunecat, a duhului viclean, a duhului minciunii şi pierzării.
Mare e îndeletnicirea cu rugăciunea! Pentru rugăciune şi slujirea Cuvântului, Sfinţii Apostoli s-au lepădat de slujirea trebuinţelor trupeşti ale aproapelui. Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese… Noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea Cuvântului (Fapte VI, 2, 4), adică în împreună-vorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi împreună-vorbirea despre Dumnezeu cu aproapele, vestind oamenilor pe Dumnezeu Cel întreit ipostatic şi pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat.
Îndeletnicirea cu rugăciunea este cea mai înaltă îndeletnicire a minţii omeneşti; starea de curăţie străină de împrăştiere pe care o aduce minţii rugăciunea este cea mai înaltă stare firească a ei; răpirea ei la Dumnezeu, a cărei pricină începătoare este rugăciunea curată, este o stare suprafirească[22].
În starea suprafirească, intră numai sfinţii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, cei înnoiţi prin Duhul Sfânt, care s-au dezbrăcat de vechiul Adam, care s-au îmbrăcat în Cel Nou, care sunt în stare să privească slava Domnului cu faţa sufletului descoperită, să se prefacă în acelaşi chip din slavă în slavă (II Cor. III, 18), prin lucrarea Duhului Domnului. Cea mai mare parte a descoperirilor dumnezeieşti, ei o primesc în timp ce se îndeletnicesc cu rugăciunea, timp în care sufletul este cu osebire pregătit, cu osebire curăţit, pregătit spre a avea împărtăşire cu Dumnezeu[23]. Astfel, Sfântul Apostol Petru a văzut în vremea rugăciunii faţa cea mare de pânză coborând din cer (Fapte X, 11); lui Cornelie sutaşul, în vremea rugăciunii i s-a arătat îngerul (Fapte X, 3); atunci când Apostolul Pavel se ruga în templul din Ierusalim, i S-a arătat Domnul şi i-a poruncit să părăsească neîntârziat Ierusalimul: Mergi, că Eu te voi trimite la neamuri, departe (Fapte XXII, 17-21), i-a zis.
Rugăciunea este o poruncă a Domnului, la fel ca pocăinţa. Pentru rugăciune, la fel ca pentru pocăinţă, ne-a fost arătat un singur sfârşit: intrarea în Împărăţia Cerurilor, care e înlăuntrul nostru. Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Mt. IV, 17). Împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este (Lc. XVII, 21). Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide – că tot cel care cere primeşte, şi cel care caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide. Tatăl, Care este în ceruri, va da Duhul Sfânt celor care Îl cer de la Dânsul (Lc. XI, 9, 10, 13). Dumnezeu nu va face, oare, dreptate, aleşilor Săi, care strigă către Dânsul ziua şi noaptea şi se plâng de sila pricinuită lor de boala păcatului şi de demoni? Zic vouă că le va face dreptate curând (Lc. XVIII, 7-8). Intrarea în Împărăţia Cerurilor, care prin Sfântul Botez e sădită în inima fiecărui creştin, este împlinirea în om a acestei Împărăţii, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Aleargă prin rugăciune, suflet însetat de mântuire, aleargă prin rugăciune în urma Mântuitorului, Care e însoţit de nenumăraţii Săi ucenici. Strigă în urma Lui prin rugăciune, precum cananeanca (Mt. XV, 22-28); nu te amărî, că vreme îndelungată nu te bagă în seamă; rabdă, cu mărime de suflet şi smerenie, necazurile şi necinstirile pe care El le va îngădui să vină asupra ta în calea rugăciunii. Pentru a avea spor în rugăciune, este neapărat trebuincios ajutorul ispitelor. După credinţa ta, pentru smerenia ta, pentru stăruinţa în rugăciune, El te va mângâia prin vindecarea fiicei tale îndrăcite de lucrarea patimilor, prin vindecarea gândurilor şi simţirilor tale, prefacându-le din pătimaşe în nepătimaşe, din păcătoase în sfinte, din trupeşti în duhovniceşti. Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
[1] Scara, Titlul cuvântului XXVIII. Preacuviosul Macarie Egipteanul, Cuvântul II, cap. 1.
[2] După lămuririle Preacuviosului Pimen cel Mare, Patericul egiptean.
[3] Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 7.
[4] Scara, Cuvântul VII, cap. 11.
[5]Cuvântul LXXXIX.
[6] Preacuviosul Cassian, Cuvânt despre dreapt socotinţă, Dobrotoliubie, partea a patra.
[7] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LXXXV.
[8] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XI.
[9] Sfântul Isaac Sirul, Cuvintele LXVI şi LXVII.
[10] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvânt despre cele trei feluri ale rugăciunii, Dobrotoliubie, partea 1.
[11]Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 17.
[12]Calist şi Ignatie Xanthopulos, Dobrotoliubie, partea a patra, cap. 24.
[13]Lucrarea „Despre rugăciune” a acestui bineplăcut al lui Dumnezeu se află în cartea Spice,editată de Sihăstria Optinei.
[14] Preacuviosul Grigorie Sinaitul, Despre înşelare, capete foarte folositoare, Dobrotoliubie, partea I.
[15] Cuvântul Sfântului Simeon despre cele trei feluri ale rugăciunii.
[16]Scara, Cuvântul XXVIII, cap. 17.
[17]Ieromonahul Serafim de Sarov.
[18] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul LV.
[19]Răspunsul 216.
[20]După tâlcuirea Fericitului Teofilact al Bulgariei.
[21] Ieromonahul Serafim de Sarov, monah ce a cunoscut mare sporire în rugăciune, a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi stând pe o piatră şi strigând către Domnul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, Povestire despre viaţa şi nevoinţele Părintelui Serafim, Moscova, 1844.
[22] Scara, Cuvântul XXVIII.
[23] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XVI.

”Evlavia în Ortodoxie nu se exprimă prin prisma lui Cain” – de arhimandrit Paisios Papadopoulos


(Arhimandritul Paisie slujește în Mitropolia de Florina și este un ieromonah antiecumenist, prigonit de mai-marii lui, ecumeniști pro-Creta)

Motto: ”Nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernămînt, păcat este?” (Facere 4, 7)

1Punerea în practică a ceea ce înţelegem prin Ortodoxie este întâlnită pentru prima dată în Vechiul Testament şi anume în jertfa lui Abel, nu cea a lui Cain. Ce înseamnă Ortodoxia? Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα), deci, cuget bun – în speţă, cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.
Iar Dumnezeu spune clar: ”Nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernământ, păcat este?”(Facere 4, 7) Abel a fost de părere să aleagă cu atenţie ceea ce urma a oferi ca jertfă Domnului. De aceea şi Dumnezeu a fost mulţumit de ofranda lui. Nu s-a întâmplat acelaşi lucru, însă, cu ofranda lui Cain, cu toate că a acestuia fusese, iniţial, ideea de a aduce jertfă.
Din moment ce, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu cere de la omul căzut [din Paradis], să discearnă, aşteptând de la credincios ofrande alese, iar aceasta încă înainte ca Harul să fi lucrat cu mântuitoarea sa Iconomie, este cu putinţă ca în vremea Noului Testament, când comuniunea noastră cu Domnul trece la un nivel superior, să accepte Dumnezeu în Biserică ofranda Sfintei Anaforale liturgice întinată de crezul ereticilor? Nu trebuie defel să îngăduim a se întâmpla aşa ceva!
Şi totuşi Ierarhia Bisericii grecești este, în marea ei majoritate, într-un cuget cu Cain în ceea ce priveşte Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, în aşa fel încât nu numai că nu discerne, nefăcând, deci, diferenţa dintre teologia ortodoxă şi panerezie, dar şi acceptă ca fiind corecte deciziile „sinodului Kolimbăresc”. Iar cea mai mare tragedie este faptul că în comunicatul cu titlul „Către popor”, dat de curând publicităţii, încearcă să muşamalizeze cele întâmplate la Kolimbari, în aşa fel încât în loc să informeze poporul, mai degrabă îl dezinformează! Şi apoi Arhiereii ne cer să le mai dăm şi ascultare!
Ce spune însă Sfântul Nectarie: „comuniunea cu acesta [cu cel de rea-credinţă şi eretic] întinează credinţa şi [cel ce se găseşte în comuniune cu ereticul] îşi asumă responsabilitatea pentru consecinţele care rezultă din aşa ceva. Aşadar, exteriorizarea necomuniunii previne alterarea sinelui” („Despre relaţiile cu ereticii”).
Iar Sfântul Vasile cel Mare scria: ”Iar dacă la cei care au greșit în cele morale, vătămarea este așa de mare, ce trebuie să spunem despre cei ce învață greșit despre Dumnezeu, a căror rea-credință dacă nu se va vindeca, aceasta îi va preda pe aceștia și unor patimi de necinste?”
Aşadar, dacă încă de pe vremea Vechiului Testament nu era permis nici măcar să se rostească numele lui Dumnezeu în deşert și să nu se ofere jertfă Domnului în mod neglijent, cum va permite Domnul ca în Biserica lui Hristos, în epoca Harului Dumnezeiesc, în care s-a revelat Adevărul, să oferim Sfânta Liturghie noi fiind adepţi ai înşelării?
Dacă nu toţi arhiereii oferă jertfă plăcută lui Dumnezeu, noi, turma raţională a lui Hristos, cunoscându-l pe Păstorul cel bun, îi vom părăsi pe păstorii cei răi şi auzind vocea lui Hristos Îl vom urma chiar de-ar fi să se năpustească asupra noastră toate forţele întunericului din epoca de renegare a lui Hristos prin care trecem. Din nefericire Biserica, în rolul acesteia de for administrativ instituţionalizat, nu a dorit să păstreze şi moştenirea sa duhovnicească, pentru a ţine dreapta slăvire – Ortodoxia -, adică să se adreseze în mod acceptabil lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiu, întru Duh Sfânt.

Responsabili pentru această atitudine inadecvată sunt:

A. ECUMENIŞTII

Este vorba despre acei păstori bisericeşti, în primul rând episcopii, dar în special patriarhii, arhiepiscopii, iar din rândurile teologilor de mir, în special profesorii universitari, din fericire nu toţi, totuşi cei mai mulţi dintre aceştia, care l-au urmat pe [Patriarhul] Constantinopolului, cel ce conduce hora Panereziei, unde se antrenează reciproc întru Ecumenism, din narcisism şi corupţie. Despre aceştia s-au scris şi se scriu multe pe internet, deci în direcţia aceasta nu avem prea multe de adăugat şi nici nu va ieşi ceva folositor prin cultivarea polemicii. Cei care sunt cu adevărat interesaţi a se informeze, pot căuta şi vor găsi referinţe.

B. CEI ÎN COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII

Mă refer la acei păstori – episcopi, preoți şi „teologi” care, deşi îşi dau seama că lucrurile nu merg bine, neavând îndrăzneala să-şi exprime dezacordul şi să se opună panereziei, fiind şi interdependenţi unii de alții, au devenit şi aceştia, până la urmă, datorită lucrărilor lor, eretici. Şi asta pentru că prin colaborarea cu ei, nu numai că nu informează turma, ceea ce este datoria lor în faţa lui Dumnezeu, din moment ce au dorit să devină păstori, dar îi mai şi acoperă pe ecumenişti atunci când protestează credincioşii, deşi aceştia lucrează de ani de zile, în mod cinic, fără a întâlni nici măcar o rezistenţă semnificativă, ca să nu mai vorbim de vreo tactică de luptă consecventă. De strategie, nici vorbă, căci „strategii” [generalii] au dat bir cu fugiţii!
Una peste alta, marginile temporale şi spaţiale de mişcare pe care aceştia le lasă la îndemâna ereticilor contemporani, le alterează şi propriul crez, din moment ce suportă ca glasul conştiinţei să devină din ce în ce mai estompat, aducând astfel prejudicii Ortodoxiei: mai întâi prin tăcere şi inerţie, în continuare prin a găsi scuze ecumeniştilor şi, în final, fiind slăbiţi şi lipsiţi de Harul lui Dumnezeu, trădând Biserica lui Hristos şi identificându-se cu ecumeniştii. Deoarece, pe când păcatul este considerat ca fiind o ofensă, a găsi scuze păcatului reprezintă ofensa la pătrat!
Aceşti păstori, deci, aduc prejudicii turmei Ortodoxe în aceeaşi măsură ca ecumeniştii, deoarece, prin a nu informa clerul şi poporul despre ceea ce se întâmplă cu-adevărat, privitor la erezia ecumenismului – în momentul în care aceasta a fost infiltrată în mod oficial, sinodal, în sânul Bisericii – şi neluând atitudine, ca nişte nesimţitori – din punct de vedere duhovnicesc – ce se află, considerând, pe motive de comfort propriu, că „totul merge bine”, permit membrelor putrede să infecteze şi pe cele sănătoase.
Din cauza acestora pliroma ortodoxiei este dezinformată în aşa grad încât dacă cineva îndrăzneşte să ia atitudine, este caracterizat ca fiind cel puţin fanatic. Am citit de curând în astfel de texte date publicităţii, că cei ce protestează sunt caracterizaţi ca fiind „necurăţenii” umane!
Aceşti aşa-zişi „Kolimbarişti”, nu purced la încetarea comuniunii prin întreruperea pomenirii, deoarece consideră respectiva luare de atitudine ca fiind o rătăcire, cu toate că această modalitate de rezistenţă ne-a fost lăsată de Sfinţii Părinţi. De la cei în comuniune cu ecumeniştii vei auzi lucrurile cele mai de neimaginat, iar prin confuzia pe care o sădesc prin faptele lor, sunt, în final, ei cei care îi debusolează pe credincioşi, pentru că nu le spun lucrurilor pe nume. Ei vorbesc despre ascultare de Biserică, despre luptă din interiorul, ci nu din afara Bisericii, despre unde va fi condusă turma fără episcopi (dar o turmă numeroasă şi dinamică, i-ar încuraja şi pe episcopi să iasă în faţă!), şi tot aşa, până când „castrează” îndrăzneala credincioşilor, acesta fiind şi motivul pentru care nu dau roade întru mărturia de credinţă!

C. CEI ÎN INDIRECTĂ COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII

Referitor la cei care nu sunt de-acord cu ecumenismul dar nici nu au intrat în lupta mărturisitoare, păstrând comuniunea cu ecumeniştii şi pomenindu-i pe aceştia, consider că aduc cele mai multe prejudicii pentru că nu ajută la limpezirea înceţoşatei situaţii, în aşa fel încât să vadă turma la ce nivel s-a ajuns şi să poată confrunta întru trezvie Panerezia, nepermiţând astfel luarea de atitudine şi intrarea în luptă.
Pe cînd ecumeniştii sunt născătorii panereziei, segmentul acesta, al, aşa-numiţilor anti-ecumenişti, zişi şi „αχρικαιρίτες” (cei care aşteaptă până în pânzele albe), îşi asumă rolul de doici care alăptează panerezia şi o întăresc. În ce fel? Având de partea lor „nume mari”, de prestigiu (bătrâni, duhovnici, profesori), neavând însă flacăra credinţei, din moment ce acţionează în mod antropocentrist, ci nu întru Duhul Sfânt, mai degrabă sting focul [luptei], ca pompierii.
Deoarece având Avva (Bătrânul) prestigiu, dar neluând o poziţie clară, se declanşează o criză în conştiinţa celor care-l cunosc, pentru că aceştia intră în dilemă din moment ce şi „bunul” duhovnic tace. Când cineva are un aşa fel de duhovnic sau Gheron nu-i este uşor să intre în luptă deoarece este, într-adevăr, legat şi ar trebui să fie foarte viteaz ca să rupă legăturile şi să se alieze cu Hristos, ci nu cu duhovnicul sau Avva sau profesorul „cutare”.
În fine, duhovnicii aceştia vin să unească sufletele cu Hristos sau cu sinele lor? Te conduc spre Mire sau se erijează ei înşişi în „miri”? De mulţi ani încoace tot auzim şi citim despre ecumenism dar, într-un mod ciudat, cei care scriau despre această erezie a vremurilor de pe urmă, nu se arată dispuşi – cu mici excepţii – să ia o atitudine fermă pentru a şi împiedica, cu hotărâre, răspândirea panereziei. Conferinţe, articole, afişări pe internet, întruniri, la obiect, însă, nimic concret, din moment ce continuă a pomeni episcopi care rămân în comuniune cu ereticul Patriarh al Constantinopolului şi cu cei de un gând cu el.
Pe deasupra, îi mai şi înfierează ca rătăciţi pe acei clerici care au procedat la întreruperea comuniunii cu ecumeniştii. Amintesc aici de cazul unei anumite Egumene care se duce în Australia unde propovăduieşte la discuţii că întreruperea pomenirii este o rătăcire şi că aşa procedau precedentul Mitropolit de Florina, ÎPS Augustin şi teologul Nikolaos Sotiropoulos, cel demn de aducere aminte, creând prin asta o nemaiîntâlnită confuzie. Cum putem califica aşa ceva?
Greşeala este că în loc de a ne bizui, în această luptă, pe Hristos, ne rezemăm şchioapa credinţă de oameni-cârje. Astfel, ne tot uităm la ce va face profesorul „cutare”, sau „cutare” Gheron, neglijând faptul că fiecare este dependent de o conjunctură specifică, iar, ca om ce se află, nu este o autoritate. În loc, deci, să ne uităm la exemplele sfinţilor, care şi-au terminat drumul într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi să ţinem asta drept canon, noi căutăm pe traseele celei mai antihristice epoci, uitând de prezenţa Globalizării şi a Noii Ordini Mondiale, oameni cărora nu le-a fost încă evaluat drumul în viaţă.
Este oare posibil ca cineva să poată da lupta cu aceeaşi intensitate, indiferent de vârstă sau de etapă a vieţii? Cel căsătorit are aceleaşi caracteristici cu cel necăsătorit? Conjuncturile create nu sunt cu totul speciale, în aşa fel încât să ne gândim că nu este obligatoriu să ne spună Gheron „cutare” să ne aruncăm în luptă, din moment ce vedem şi singuri că au intrat lupii la oi? Este asta viziune de om duhovnicesc? În loc să-i „spargem capul” ereziei încă din faşă, să fie „ca un pui izbit de piatra” mărturisirii, noi stăm şi căutăm nu ştiu ce nume şi Gheroni; nu ne este ruşine?
Ne vor judeca strămoşii! Ce fel lupte au dus ei? Vede şi aude cineva blasfemie? Trebuie să ia poziţie! Trebuie să iasă în faţă cu credinţă, să vorbească şi să acţioneze! Cât de simplu, dar şi cu câtă putere şi hotărâre spunea aceasta eroicul general Makrigianis: „Am auzit de la oameni onorabili căci cateheza străinilor împotriva religiei noastre progresează. Atunci mi-au scânteiat ochii. Mă duc la Koletis şi-i zic: Nu ne mai laşi deloc să trăim în pace, în ţara noastră însângerată, cu religia noastră, ci ne calci şi ne dezbini. Cunoaştem acţiunile spionilor dintre străini ce lucrează împotriva religiei noastre, [dar] religia noi n-o schimbăm şi nici n-o vindem. O să te nenorocească lucrările tale şi ale celor de-o seamă cu tine, că lăsaţi şi pe străini să lucreze într-ale religiei noastre. Îmi zice: Guvernul trebuie să ia măsuri în ceea ce te priveşte. I-am zis: să vă vedeţi de treabă, tu şi guvernul tău! M-am ridicat şi-am plecat. Atunci a trimis soldaţi, noaptea, de-mi dădeau târcoale casei. Veneau tot timpul oamenii să-mi zică să mă feresc, căci mă vor omorî, căci am mulţi duşmani. Le zic: dacă mi-i i-am făcut duşmani, nu-mi pare rău, căci n-am făcut nimănui rău spre a-mi apăra interesul. Când, însă, nu-mi lasă-n pace ţara şi religia, voi vorbi, voi acţiona şi n-au decât să-mi facă ce vor vrea.”
Clericii, astăzi, în loc a intra în luptă, vedem că o iau la fugă. Mirenii sunt îngrijoraţi, se roagă, mărturisesc credinţa, iar „conducătorii” spirituali sunt ca nedumeriţi! De ce? Pentru că dacă funcţionezi în baza logicii seci este ca şi când ai tăia capul credinţei, neacţionînd duhovniceşte, ci în mod antropocentrist.
Tot vorbim despre umanismul european, despre Varlaam de Kalavra, fără să ne fi lecuit însă de bolile europene pe care le contracasem. Şi vin credincioşi simpli şi ne-ntreabă: este necesar să se organizeze un congres pentru a întrerupe oarecine comuniunea bisericească cu cei ce-au intrat în rândurile ereticilor?
Este necesar să fim mulţi la număr pentru a avea „spate”? Şi-i văd pe mireni care discută cu noi ca şi când ar fi teologi, vorbindu-ne cu o înţelepciune pe care nu o întâlneşti la episcopi. Şi-i admir pe cei care străbat drumul preţ de trei ore pentru a participa la Liturghie unde nu sunt pomeniţi cei ce acceptă pseudo-sinodul de la Kolimbari şi îmi vine-n minte cuvântul Scripturii: ”Atunci vor fi cei din urmă primii și cei dintâi ultimii, căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Marcu 20, 16).

Toţi cei care afirmau că vor proceda la întreruperea pomenirii celor în comuniune cu ereticii, dar nu au făcut-o, au pierdut deja următoarele:

a. Momentum, cu alte cuvinte conjunctura temporală optimă pentru atingerea a ceea ce este prin excelenţă ţelul întreruperii pomenirii: episcopii ar fi fost nevoiţi să ia o atitudine corectă în plenul Sinodului Ierarhilor [vezi: Sinodul Permanent al Bisericii Elene, Decembrie 2016 – n.tr.], dacă comuniunea ar fi fost întreruptă pre-sinodal.

b. Unitatea, pentru că s-a produs, până la urmă o dezbinare, din moment ce nu toţi au fost dispuşi să se supună nevoinţelor, încercărilor şi prigoanelor implicite.

c. Stabilitatea, pentru că aşteptându-se la întărire din partea factorului uman, negăsind-o s-au descurajat.

d. Credibilitatea, din moment ce, în practică, anunţurile nu au fost urmate de fapte.

e. Puritatea, din moment ce se întinează prin comuniunea cu erezia prin pomenirea episcopilor.

f. Ocazia de a se face pasul întru întărire, deoarece pe măsură ce trece timpul, creşte nu numai probabilitatea să nu procedeze, până la urmă, la întreruperea pomenirii, dar să şi înceapă a-şi găsi scuze, dacă nu chiar să înceapă a înfiera pe puţinii care au avut curajul să o facă.

g. Combatanţii, pe care i-au lăsat singuri; în consecinţă, mulţi dintre aceştia, găsindu-se sub papucul egumenilor în Sfântul Munte, cei patronaţi de Patriarhul Constantinopolului, s-au retras.

Vrând-nevrînd, situaţia în Biserică a evoluat în direcţia formării a trei grupări distincte, care corespund celor de pe vremea Arianismului:

1. Pe cei prin excelenţă eretici ecumenişti îi compar cu arienii extremiști eretici neruşinaţi;
2. Pe cei aflaţi în comuniune cu ereticii îi compar cu semiarienii, care erau şi aceştia eretici confuzi;
3. Pe cei care au întrerupt comuniunea cu ecumeniştii îi compar cu Ortodocşii şi aveau o atitudine foarte clară.

Pe de altă parte, cei puţini, care – Har Domnului – am întrerupt comuniunea după pseudo-sinodul de la Kolimbari, au reuşit următoarele:

1. Să ţinem tema în actualitate prin aceea că din pricina noastră s-au scris multe articole antieretice, dar şi câteva de rea-credinţă, fără suport teologic, în aşa fel încât:

a. S-a realizat o campanie intensă şi importantă de informare suplimentară;
b. Să cadă măştile spre a fi revelate adevăratele feţe ale unora;
c. Să câştigăm timpul necesar pregătitor în numele celor ce nu-şi dădeau, încă, seama în ce direcţie evoluează situaţia

2. Să încurajăm pe acei mulţi credincioşi care au fost foarte scandalizaţi şi disperaţi de inerţia aşa-zişilor anti-ecumenişti. Încă de mult timp poporul credincios urmăreşte cu mare nelinişte evoluţia situaţiei din sânul Bisericii, tot sperând să vadă cel puţin câţiva episcopi, clerici şi monahi dispuşi să iasă în faţă. Această turmă de credincioşi, care în marea lor majoritate ştiu ce vor, nu au găsit luptători, ci vorbăreţi. Vorbe, vorbe, vorbe! Ajunge! Abia acum au înţeles unii că în luptă este nevoie şi de altceva? Se impune a decide întreruperea comuniunii. Amânările de până acum au creat numai probleme deoarece: Întreruperea pomenirii se face în scopul respingerii ereziei, astfel încât să nu apuce ecumeniştii a înrădăcina reaua-credinţă. „Toate la timpul lor”! Cine doreşte poate întrerupe pomenirea şi mai târzium dar va reuşi numai să se despartă el singur de întinare – prin căinţă, bineînţeles – dar în perioada de timp petrecută în comuniune cu ecumenismul, dacă într-adevăr crede că acesta este erezie, nu s-a întinat? Cu ce a fost de folos Bisericii? Nu a făcut decât să amâne momentul luptei astfel încât nu numai că nu se poate bucura de vreun rezultat, dar nici măcar a începe vreo luptă nu mai e în stare!

3. S-au limpezit câteva teme teologice cu privire la canoanele credinţei, cum ar fi:

a. Interpretarea canonului al XV-lea de la Sinodul I-II;
b. Dacă tainele şi în special Sfânta Liturghie sunt valide fără pomenirea episcopului;
c. Dacă poate exista Biserica lui Hristos acolo unde nu există Adevărul credinţei revelate

De-a lungul istoriei noastre bisericeşti luptele pentru credinţă din Ortodoxie nu au fost date nici de cei mulţi şi nici de cei proeminenţi ai fiecărei epoci în parte. Când cineva începe lupta pentru credinţă uitându-se în jurul său ca să vadă cine-l va urma este, duhovniceşte vorbind, terminat din start. De ce asta? Pentru că, pur şi simplu, nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa îl face pe creştin să contempleze, să vadă diversele probleme duhovniceşti cu ochii minţii, forţa principală a sufletului în cazul celor „după chip”. Conştiinţa, care reprezintă, într-un sens, vocea intrinsecă a sufletului, ceea ce numim cunoaştere naturală, care îl face pe fiecare om să discearnă dacă punctul său de vedere este corect.
Dacă punctul de vedere se identifică cu discernământul, atunci omul ia hotărâri despre dorinţele sale în cuget, activând astfel voinţa, din moment ce voinţa este însăşi dorinţa pentru ceva anume. Prin urmare cu mintea contemplăm, în cuget discernem, în duh dorim. Ca să ştim ce să ne dorim trebuie mai întâi să discernem. Iar pentru a discerne trebuie mai întâi să vedem (să contemplăm) întru credinţă prin Duhul Sfânt: ”întru lumina Ta vom vedea lumină.”
De aceea Sfântul Simion Noul Teolog atrage atenţie: ”Căci cu nimic nu îi este de folos celui care umblă în întuneric, dacă ține în mâini multe lumânări frumoase stinse – căci nici pe sine, nici pe ceilalți nu îi vede – nici dacă cred că are toate virtuțile, dacă nu are în el lumina Sfântului Duh, nici lucrările Lui nu le poate vedea bine, nici nu poate să fie bineplăcut lui Dumnezeu, nefiind în cunoștință de cauză în mod deplin. Dar nici nu poate să îi călăuzească și să îi învețe pe alții voia lui Dumnezeu, nici nu este vrednic să arate care sunt gânduri străine, chiar dacă s-ar naște patriarh între oameni, până când nu se va sălășlui lumina în el. Căci zice Hristos: “Umblați până aveți lumina, pentru ca să nu vă cuprindă întunericul și cel care umblă în întuneric nu vede unde merge.” Dacă acela nu vede încotro merge, cum să arate calea altora? Care este folosul să pui un fitil stins în altă candelă, căci fără focul aprins nu poate să se vadă nimic. Nu trebuie să facem așa!”

Aşadar, fără lumina Sfântului Duh nu putem păşi drept, întru ortodoxie!

Lumina, însă, este credinţa. Care credinţă? Cea prin viu grai, lăsată din tată-n fiu sau cea concretizată în scris? Fără credinţa lăsată din tată-n fiu, ca dreaptă învăţătură dogmatică a Bisericii, nu este posibil să se ajungă nici la stricta delimitare a credinţei. Prin urmare, învăţătura ortodoxă dogmatică a credinţei, ceea ce reprezintă învăţătura revelată a lui Hristos, pe care au interpretat-o îndumnezeiţii Părinţi peste care s-a revărsat strălucitoarea necreată lumină, este premiza pentru trăirea empirică a credinţei concretizate. Deci, dacă ne dezicem de această învăţătură, bâjbâim orbeşte în întuneric şi ce-am realizat prin asta? Vom mai avea Harul şi comuniunea neziditelor energii ale lui Dumnezeu? Vom mai fi Biserica lui Hristos?
Aşadar, dacă nu discerni cum trebuie, alegînd cu atenţie ceea ce oferi Domnului slujindu-L, ai păcătuit! Altfel spus, este necesar, din moment ce noi înşine am ales să fim într-o relaţie de comuniune cu El, să-i purtăm nu numai respect, dar şi evlavie,
respect, în aşa fel încît să stăm în faţa Lui cu veneraţie şi frică de Dumnezeu, care să izvorască din cunoaşterea de sine, din conştientizarea faptului că suntem oameni creaţi şi trecători; să stăm în faţa Demiurgului şi Creatorului nostru cugetînd la măreţia lui Dumnezeu.
Evlavie pentru că noi, de unii singuri, fără de supranaturala, chiar personificata Sa revelaţie nu ne-am fi putut crea o opinie corectă despre El şi nici nu I-am fi putut aduce dreaptă slăvire, din moment ce El este de neînţeles şi de nepătruns, iar omul însuşi, prin forţe proprii, nu are capacitatea de a cunoaşte adevărurile credinţei.
Aşadar, din moment ce ni s-a revelat adevărata credinţă, din moment ce această credinţă nu conţine închipuiri şi fantezii omeneşti, dacă dorim, într-adevăr, să avem o relaţie concretă cu Dumnezeu, nu avem dreptul să improvizăm, cugetând, cântărind, contemplând şi într-un sfîrşit spunând (iertare!), prostii. Cu atît mai mult cu cât vorbim de membri ai Bisericii sau care alcătuiesc corpul Ierarhiei; căci, de când au episcopii dreptul de a falsifica credinţa dată nouă prin revelaţie, alterînd-o cu rătăcirile şi relele-credinţe ale nu-ştiu-cărei erezii sau religii, din moment ce ne diferenţiem de celelalte denominaţii prin aceea că Biserica Ortodoxă nu este o religie, ci trupul lui Hristos, întru credinţa pe care însuşi Domnul ne-a revelat-o.

Astfel, Ortodoxia nu este, în nici un caz, vreu crez precum acele erezii creştine care exact pe motiv că ele sunt erezii, NU SUNT Biserica lui Hristos.

traducere din limba greacă de S.D.

Comentariul meu:

Este un cuvânt de foc, care vine la fix, acum când ecumeniștii deghizați în anti-ecumeniști își arată chipul de dincolo de mască. Să ne întărească Dumnezeu în mărturisire, chiar dacă vom fi singuri, însă cu Cel Singur (așa Îl numea pe Dumnezeu, în rugăciunea sa, Sfântul Efrem Sirul, spunând: ”Tu, Cel Singur (adică Unic), vino la mine, cel singur”)!

Cu mulțumire și recunoștință
pentru munca doamnei traducătoare,
pr. Ciprian Staicu

Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“. Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună. După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi. Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu. La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră. Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu. Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat… Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor! Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?… Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.
Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:

“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“

“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».
Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“. Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei. Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie. Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.
Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Parintele Nicolae – Venirea a doua a Domnului – Imparatia de o mie de ani


Parusia lui Hristos si “sfarsitul” lumii. – Eshatologia crestina cuprinde invatatura despre ultimele momente din istoria mantuirii ; moartea fizica a omului si judecata particulara ; venirea a doua a Domnului Hristos si semnele ei premergatoare; invierea mortilor si judecata obsteasca ; eliberarea firii din robia stricaciunii si innoirea ei; trecerea pentru vesnicie a celor buni in fericirea raiului ftsi a celor rai in chinurile iadului. In cadrul acestei invataturi, morala crestinaapreciaza faptele omenesti atat in raport cu folosul lor pentru viata pamanteasca (Matei V, 5, 25-26), cat mai ales in functie de folosul lor pentru viata viitoare {Matei X, 42, XXV, 31-46). Biserica invata ca viata pamanteasca a credinciosilor este un preludiu si o premisa a celei ceresti, ca orice gand, vorba si fapta isi vor primi dreapta rasplata in viata viitoare; ca moartea fizica a omului este doar o despartire vremelnica a sufletului de trup si ca, prin invierea mortilor si prefacerea viilor, la a doua venire a lui Hristos, toti credinciosi vor intra intr-o stare noua, neschimbatoare si fara de sfarsit. In preocuparile eshatologice ale crestinului, intra astfel mai intai grija pentru sfarsitul apropiat al vietii sale pamantesti: decesul fizic, pe care Sfanta Scriptura il considera pedeapsa si urmare a pacatului stramosesc (Rom. V, 12) si poarta de intrare in viata cea vesnica (Ioan XII, 24 ; I Cor. XV, 36). De aceea Biserica povatuieste pe credinciosi ca, mai inainte de a se preocupa de venirea a doua a Domnului si de-judecata de apoi, sa se ingrijeasca de cel mai apropiat moment eshatologic: cel individual, care este totodata si cel mai important moment de rascruce din viata fiecaruia, si anume de despartirea sufletului de trup (II Cor. V, 1-10). Ea indeamna pe credinciosi sa se pregateasca din vreme pentru intalnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza indata dupa moarte. In cartile Vechiului Testament, se gasesc putine invataturi despre starea sufletelor dupa moarte. Evreii de odinioara credeau ca Dumnezeu rasplateste binele si raul chiar aici pe pamant si isi inchipuiau ca, in timp ce trupurile celor repauzati se contopesc cu pamantul din care au fost alcatuite, sufletele se coboara pentru totdeauna in “seol”, loc de singuratate, tristete si resemnare. Eshatologia Noului Testament este, in schimb, mai clara si plina de nadejde. Sfantul Apostol Pavel, in Evrei XIII, 14, spune : “Noi nu avem aici cetate statatoare, ci cautam pe cea care va sa fie”, iar in II Corinteni V, 1-10, declara : “Stim ca, de se va strica aceasta locuinta a noastra de cort, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri… Caci noi trebuie sa ne infatisam inaintea lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine ori rau”. De asemenea, Sfantul Apostol Petru, in a II-a sa Epistola soborniceasca, scrie : “Noi asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea”. Sfanta Scriptura se ocupa de problemele referitoare la mantuirea omului si lasa pe plan cu totul secundar interesul fata de evenimentele cosmice si fata de starea viitoare a universului. In cartile biblice, gasim doar in mod intamplator aluzii la legile care guverneaza lumea materiala. Cum insa viata omului nu poate fi despartita de cadrul cosmic in care ea se desfasoara dintru inceput si care o va insoti de-a pururi, Sfanta Scriptura nu ignora faptul ca intre om si natura inconjuratoare exista, “de la inceput, o legatura de solidaritate fizica si morala. Astfel, Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre urmarile pacatului stramosesc, afirma ca, din pricina neascultarii primilor oameni, “toata faptura a fost supusa desertaciunii” si ca si ea “impreuna suspina si este pana acum ca in dureri de nastere, spre nadejdea ca va fi izbavita de robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. VIII, 18-25, comp. Facere III, 17-18). A spune ca lumea este “supusa desertaciunii”, nu inseamna insa a afirma ca ea este netrebnica si vrednica de dispret. Dupa cum se stie, Biserica a osandit, in epoca veche, pe gnostici si pe manihei, care sustineau ca lumea este rea si ca va fi nimicita complet de Dumnezeu. Biserica a osandit, cu aceeasi asprime, in evul mediu, pe cei ce sustineau ca s-ar fi apropiat sfarsitul lumii si ca credinciosii ar trebui sa-si paraseasca munca, spre a se pregati, prin rugaciune si priveghere, pentru venirea a doua a Domnului si judecata universala. Noua, ca teologi, ne sunt bine cunoscute, din studiul istoriei bisericesti, cauzele care au prilejuit nasterea ratacirilor eshatologice din primele veacuri ale crestinismului: lipsa de cultura a credinciosilor, violenta persecutiilor din partea statului roman, neputinta maselor de credinciosi de a se elibera de jugul exploatarii sclavagiste si de a scapa de mizerie, dezgustul celor obijduiti de a mai trai intr-o lume impartita samavolnic in liberi si robi, bogati si saraci, satui si flamanzi, dorinta celor deznadajduiti de a afla dreptatea si linistea macar dupa moarte, in imparatia cereasca a lui Iisus Hristos. Ne sunt cunoscute, desigur, si cauzele care stau la obarsia ratacirilor eshatologice din evul mediu; inapoierea culturala si religioasa a credinciosilor, apasarea nemiloasa a exploatarii feudale, abuzurile savarsite de ierarhia romano-catolica si de inchizitie, desele migratiuni de popoare si razboaiele nesfarsite, care epuizeaza rabdarea celor napastuiti si-i faceau sa doreasca mai degraba nimicirea intregii lumi, decat o viata plina numai de nedreptati si suferinte. Astfel de rataciri, astazi, pot totusi sa mai tulbure pe alocuri linistea sufleteasca a unor credinciosi si sa-i abata de la indatoririle lor bisericesti; combaterea gresitelor interpretari ale eshatologiei biblice constituie o indatorire pastorala permanenta pentru slujitorii sfintelor noastre altare. In vederea implinirii acestei indatoriri, sunt necesare urmatoarele precizari teologice in legatura cu Sfanta Scriptura: Este adevarat ca Sfanta Scriptura vorbeste adesea despre “sfarsitul lumii” (Ps. CII, 26-27; Isaia LI, 6; Matei XXIV, 35; II Petru III, 7, 10 etc). Dar ea nu intelege prin acest “sfarsit”, in chip pesimist, nimicirea, disparitia sau intoarcerea lumii in neant. Dimpotriva, prin “sfarsitul lumii”, eshatologia biblica intelege, in mod pozitiv si optimist, purificarea ei de orice imperfectiune, innoirea ei totala, desavarsirea ei. Astfel, Mantuitorul vorbeste despre “innoirea lumii” in Matei XIX, 28, iar Sfantul Apostol Petru scrie: “Noi (crestinii) asteptam, potrivit fagaduintelor Domnului, ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea” (II Petru III, 13). Tot astfel, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, referindu-se, intr-una din vedeniile sale profetice, la viata veacului ce va sa fie, spune : “Si am vazut un cer nou si un pamant nou ; caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut… Si moarte nu va mai fi, nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut” (Apoc. XXI, 1-5). Credinta crestina ca lumea va fi innoita de Dumnezeu sta in stransa legatura, in Sfanta Scriptura, cu invatatura despre a doua venire a Domnului Hristos, despre invierea mortilor si despre judecata din urma (Matei XVI, 27; XXV, 31-46; Ioan V, 28-29; I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 35-38; Apoc. XX, 11 s.u.). Sfanta Scriptura nu ne spune insa cand anume va veni a doua oara Domnul Hristos si cand se va produce “innoirea” lumii si nu ne furnizeaza nici un fel de informatii care sa ne ingaduie a le calcula cu anticipatie sorocul sau data. Tot ce se spune in Sfanta Scriptura in legatura cu data “sfarsitului” lumii acesteia si a inceputului “lumii viitoare”, se rezuma la afirmatia ca aceasta data va coincide, cronologic, cu venirea a doua a lui Hristos, eveniment numit, mai pe scurt, “Parusia Domnului” (cuvantul grecesc “parusie” inseamna: prezenta, sosire). Profetii Vechiului Testament au scris foarte putin despre Parusia Domnului Hristos (Isaia LXVI, 15-18, Sofonie I, 14-18). Faptul acesta este absolut explicabil, deoarece nu era potrivit sa se vorbeasca in mod amanuntit, despre a doua venire a lui Mesia, inainte de a se fi realizat prima. In Vechiul Testaiment, se vorbeste putin si despredogma invierii mortilor (Isaia XXVI, 19 ; Ezechiel XXXVII 1-14), in care, cu exceptia saducheilor, credeau toti evreii de pe vremea Mantuitorului (Ioan XI, 24). In schimb, in Noul Testament se vorbeste in repetate randuri si cu deosebita claritate atat despre venirea a doua a Domnului, cat si despre invierea mortilor. Astfel, Mantuitorul declara solemn ca, dupa ce se va inapoia la Tatal ca sa gateasca loc ucenicilor Sai (Ioan XIV, 3), va veni din nou in lume, pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Matei XXIV, 30; XXVI, 64; Ioan XIV, 18, 28). De asemenea, pe cand Mantuitorul se inalta la cer, ingerii spun sfintilor Apostoli: “Barbati galileeni, ce stati cautand spre cer ? Acest Iisus, care s-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum l-ati vazut mergand la cer” (Faptele Apostolilor I, 11). Sfantul Apostol Pavel – vorbind despre Parusia Domnului Hristos si despre invierea mortilor si prefacere” viilor – scrie: ” Insusi Domnul … se va pogori din cer si cei morti vor invia intai ; dupa aceea noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti in nori impreuna cu ei, intru intampinarea Domnului in vazduh, si asa vom fi pururea cu Domnul”, (I Tes. IV, 16-17). Sorocul Parusiei Domnului – de care depind innoirea lumii si invierea mortilor pentru judecata din urma – il cunoaste dinainte numai Dumnezeu-Tatal (Matei XXIV, 36, Marcu XIII, 32), iar Mantuitorul nu numai ca n-a voit sa-l descopere, dar a si oprit categoric pe sfintii Sai Apostoli si ucenici sa se preocupe de aflarea lui si sa-i mai puna vreo intrebare in legatura cu aceasta problema : “Nu este treaba voastra ca sa cunoasteti vremurile sau soroacele pe care Tatal le-a pus intr-a Sa stapanire” (Fapte I, 7). Ceea ce ne-a descoperit Domnul Hristos cu privire la Parusia Sa, este doar faptul ca El va veni pe neasteptate, asa cum a venit potopul pe vremea patriarhului Noe, cum vine furul in puterea noptii, cum sosesc durerile facerii pentru femeia insarcinata si cum iese fulgerul de la rasarit si se arata pana la-apus (Matei XXIV, 27, 36-44, XXV, 13 ; Marcu XIII, 33-37 ; Luca XVII, 24-30 ; Potrivit acestei invataturi, Sfantul Apostol Pavel scrie : “Iar despre vremi si despre ani, fratilor, nu aveti trebuinta sa va scriem, pentru ca voi insiva stiti bine ca ziua Domnului va veni ca un fur noaptea,.., ca si durerea femeii care are in pantece” (I Tes, V, 1-3). La fel scrie si Sfantul Apostol Petru: “Iar ziua Domnului va veni ca un fur” (II Petru III, 10). Ceea ce Mantuitorul a voit sa ne descopere cu anticipatie, au fost doar unele indicatii generale cu privire la cateva din semnele premergatoare parusiei Sale: unele din aceste semne sunt anterioare, altele sunt concomitente. Anterioare sunt: predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei XXIV, 14); ivirea de prooroci, taumaturgi si hristosi mincinosi intre crestini (Matei XXIV, 24); inmultirea faradelegii si racirea iubirii fratesti intre credinciosi (Matei XXIV, 10, 12). Semne concomitente sunt : intunecarea soarelui, caderea astrilor, perturbari grave in legile naturii (Matei1 XXIV, 7, 29), aratarea pe cer a “semnului Fiului Omului” (Matei XXIV, 30), adica a Sfintei Cruci. Sfintii Apostoli – completand, dupa revelatia data lor, aceasta eshatologie “- ne mai descopera cateva alte semne premergatoare Parusiei Domnului, dar si acestea au tot un caracter general : Convertirea la crestinism a poporului evreu (Rom. XI,. 25-26) i lepadarea multora de crestinism (II Tes. II, 3) si activitatea desfasurata in cadrul Bisericii de un personaj religios sinistru – numit “omul pacatului”, “fiul pierzarii”, “cel fara de lege”, “potrivnicul” -, care va savarsi minuni false, se va instala la carma Bisericii si se va da pe sine insusi drept Dumnezeu suprem, cerand credinciosilor adorare (II Tes. II, 3-10 ; of. Matei XXIV, 15). Unii comentatori au dat acestui personaj numele de “Antihrist” si au incercat sa acrediteze ideea ca el va fi o persoana din afara Bisericii si ostila ei. Dar trebuie precizat ca, dupa I Ioan I, 18, 22 ; I1V, 3 si II Ioan 7, numele de “antihrist!” este dat deSfantul Apostol si Evanghelist Ioan dochetilor, cerintienilor si nicolaitilor – eretici” de la finele, veacului apostolic -, adica unor oameni dinauntrul Bisericii, nu din: afara ei. Alti comentatori identifica acest personaj cu cel descris simbolic de Sfantul, Apostol si Evanghelist Ioan in Apoc. XX, 7-10, dar stilul acestei scrieri biblice este cu totul simbolic si nu ingaduie nicidecum o interpretare, literala. De fapt, cele cateva texte referitoare la acest personaj nu se preteaza la nici o actualizare si nu se refera la persoane din afara Bisericii sau la evenimente istorice-obisnuite. Din cuprinsul acestor texte, rezulta clar ca atat Mantuitorul (Matei XXIV), cat si Sfantul Apostol Pavel (II Tes. II, 3-10) se refera doar la viata interna a Bisericii si la activitatea religioasa desfasurata intre crestini de unii invatatori mincinosi sau eretici, ori de unii clerici nedemni de chemarea lor. Din felul cum sunt anuntate in textele biblice, rezulta ca toate aceste semne se vor intampla inainte de Parusia Domnului Hristos si de innoirea lumii, dar nici unul dintre ele nu are caracterul unui pronostic precis, sigur si indiscutabil. In toate pericopele biblice cu semnificatie eshatologica, aghiografii se folosesc fie de imagini poetice si de figuri retorice, fie de expresii vagi si de indicatii generale, din care este cu neputinta sa se scoata o invatatura precisa asupra, datei venirii a doua a Domnului Hristos si asupra epocii innoirii finale a lumii. Intr-adevar, Domnul nostru Iisus Hristos, in marea sa cuvantare profetica si eshatologica aflata in Evangheliile sinoptice (Matei XXIV si XXV; Marcu XIII; Luca XVII, 20-37 si XXI, 5-26), descrie in sens literal numai daramarea Templului, pustiirea Ierusalimului si desfiintarea inevitabila a Statului iudaic de pe vremea Sa de catre armatele romane, in timp ce despre evenimentele, cu mult mai indepartate cronologic, care vor preceda Parusia Sa si “sfarsitul” lumii, vorbeste in figuri profetice si simbolice menite sa sublinieze doar grandoarea lor. Ceva mai mult : Mantuitorul, in raspunsul la intrebarea Apostolilor cu privire la data daramarii Templului, la data Parusiei Sale si la data “sfarsitului” lumii si a inaugurarii vietii viitoare (Matei XXIV 3; Marcu XIII, 3-4; Luca XVII, 20 si XXI, 7) nu anunta nici macar sorocul catastrofei religioase si nationale a poporului iudeu, desi se serveste de evenimentele din Iudeea dintre anii 68-70 ca de un tip (model, preinchipuire) pentru descrierea evenimentelor generale care vor preceda Parusia Sa. De-.a lungul intregii Sale cuvantari profetice si eshatologice din Evangheliile sinoptice, intentia Mantuitorului este, in mod vadit, aceea de a da Apostolilor cateva sfaturi morale si religioase: “Vedeti, sa nu va amageasca cineva… Luati aminte, sa nu va spaimantati, caci trebuie sa fie toate, dar inca nu va veni sfarsitul… Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri… Drept aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nu ganditi va veni Fiul Omului” (Matei XXIV, 4, 6, 36, 44), sau : “Privegheati deci, ca nu stiti ziua, nici ceasul in care Fiul Omului va veni” (Matei XXV, 13), si iarasi: “Luati asadar aminte de voi insiva, ca sa nu se ingreuneze inimile voastre de mancare si de bautura peste masura si de grijile lumii si fara veste sa vina asupra voastra ziua aceea. Privegheati, dar, in toata vremea rugandu-va, ca sa va invredniciti sa scapati de toate ce vor sa fie si sa stati inaintea Fiului Omului” (Luca XXI, 34-36). La fel procedeaza, in activitatea lor misionara si pastorala, si Sfintii Apostoli. Astfel, dupa ce aminteste credinciosilor caracterul inopinat al Parusiei Domnului, Sfantul Apostol Pavel scrie : “Voi toti sunteti fii ai luminii si fii ai zilei ; nu suntem ai noptii, nici ai intunericului. Deci dar sa nu dormim, ca si ceilalti, ci sa priveghem si sa fim treji…, imbracandu-ne cu platosa credintei si a dragostei si cu coiful nadejdii de mantuire” (I Tes. V, 5-8), sau : “Si va rugam, fratilor, cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos si la adunarea noastra cu El, sa nu va clintiti degraba cu mintea, nici sa va spaimantati… Si sa nu va amageasca nimeni in nici un chip” , (II Tes. II, 1-3); “Deci, dar, fratilor, stati bine si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie din cuvantul, fie din epistola noastra” (II Tes. II, 15). La randul sau, Sfantul …Apostol Petru scrie : “Pentru aceea, iubitilor, asteptand acestea, sarguiti-va sa fiti aflati de Domnul (Hristos) fara vina, fara prihana, in pace. Si indelunga rabdare a “Domnului nostru drept mantuire socotiti-o… Si stiind aceasta de mai inainte, paziti-va, ca nu cumva, lasandu-va dusi de ratacirea celor nelegiuiti, sa cadeti din intarirea voastra” (II Petru III, 14-17). Confirmarea adevarului ca textele biblice nu permit nici un fel de pronostic asupra datei Parusiei Domnului Hristos si “sfarsitului” lumii vine si din partea istoriei. Curgerea fireasca a vremii si mersul mereu inainte al istoriei au dezmintit, in decursul veacurilor, toate interpretarile gresite si pesimiste ale eshatologiei biblice si se vor dezminti, fara indoiala, si in viitor. Astfel, la jumatatea veacului apostolic, istoria a dat de rusine pe aceia dintre crestinai tesalonicieni care, socotind ca Parusia Domnului Hristos era apropiata, isi parasisera lucrul, tulburau linistea celorlalti credinciosi cu sumbre prevestiri eshatologice si asteptau cu infrigurare, clipa de clipa, sfarsitul lumii. Daca Sfantul Pavel n-ar fi intervenit la vreme si cu toata autoritatea sa de Apostol, lumea greco-romana ar fi rasunat de scandalul unei intregi grupari religioase pauperizate prin fals iluminism eshatologic, dar prestigiul crestinismului ar fi fost grav compromis. De fapt, absurditatea credintei ca s-ar fi apropiat sorocul Parusiei Domnului Hristos si al “sfarsitului” lumii rezulta limpede din insasi revelatia biblica despre menirea credinciosilor. Cel ce crede cu adevarat in cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, trebuie sa fie absolut sigur, in inima lui, ca lumea aceasta nu se va sfirsi mai inainte de implinirea binecuvantarii – cu caracter si de porunca – pe care Dumnezeu cel atotputernic si atotbun a adresat-o, la creatie, protoparintilor neamului omenesc si tuturor urmasilor acestora, cand le-a spus : “Cresteti si va inmultiti si umpteti pamantul si supuneti-l” (Facere I, 28). Intr-adevar, Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a dat oamenilor mai intai porunca si binecuvantarea de “a creste”. Cine ar putea sustine ca neamul omenesc a crescut deja pana la masura plinatatii capacitatii sale? Dumnezeu a mai dat oamenilor, la creatie, porunca si binecuvantarea de “a se inmulti si de a umple pamantul”. Cine poate afirma, in cunostinta de cauza, ca neamul omenesc a atins deja sau ca va atinge, intr-un viitor apropiat, gradul maxim al inmultirii sale numerice, ori ca el este in perspectiva apropiata sa umple tot globul ? In acelasi timp Dumnezeu, cand a binecuvantat pe oameni, la creatie, le-a dat si porunca de “a supune pamantul si a stapanii peste pestii marii si peste pasarile cerului, peste toate vietatile ce se misca pe pamant, peste toate ierburile si peste toti pomii” (Facere I, 28-30). Cine poate pretinde, in deplina cunostinta de cauza si cu respect pentru adevar, ca neamul omenesc si-a indeplinit ori ca este pe punctul de a-si indeplini integral o astfel de menire? Marile si oceanele alcatuiesc, precum se stie, un izvor urias si practic inepuizabil de resurse alimentare si de bogatii dintre cele mai pretioase, care, pana acum, n-au fost puse la dispozitia omului decat intr-o masura cu totul neinsemnata. Aceste cateva sumare consideratii teologice si rationale ne fac mai intai sa nu intelegem absolut deloc cum ar putea un crestin sa impace invatatura biblica despre intelepciunea, bunatatea si pronia dumnezeiasca, cu ideile pesimiste, negative si catastrofale despre viitorul omenirii si al universului. Ele ne fac, in al doilea rand, sa ne miram cum pot unii credinciosi sa marturiseasca, pe de o parte, dogma despre bunatatea lui Dumnezeu si sa se dedea, pe de alta parte, la interpretari pesimiste asupra eshatologiei biblice. De aceea, aceste consideratii ne obliga – si aceasta este foarte important pentru indatoririle noastre pastorale si misionare – sa combatem orice actualizari subiective, nestiintifice si tendentioase ale profetiilor biblice cu caracter eshatologic si sa ferim pe credinciosi de influenta lor pagubitoare. De fapt, Sfantul Duh ne-a descoperit pe calea Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, numai ceea ce ne este de trebuinta pentru mantuire, nu stiinta insasi. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie cuprind adevarul religiosdescoperit de Dumnezeu, iar stiinta pe cel material descoperit prin stradania omului : “intru sudoarea fruntii tale iti vei dobandi hrana” (Facere III, 19). Prin inspiratia biblica, Dumnezeu n-a dat omului, in Sfanta Scriptura, date de stiinta pozitiva, ci invataturireligioase si morale. De aceea Sfanta Scriptura nu poate fi privita – in felul ramano-catolicilor din evul mediu – ca o enciclopedie a tuturor cunostintelor despre lume si viata. Fiind o carte religioasa, Sfanta Scriptura atinge numai incidental unele probleme stiintifice, iar cand se refera la ele, le priveste nu dupa realitate, ci potrivit stadiului cultural, mentalitatii, limbajului si mediului vremii in care a fost scrisa. Din aceasta cauza, nici un text biblic nu trebuie luat ca baza pentru a contrazice afirmatiile oamenilor de stiinta ca pe planeta noastra vor putea duce o viata interesanta, rodnica si fericita, pe o perioada de mii si de zeci de mii de milioane de ani, un numar din ce in ce mai mare de oameni. Tot astfel, nici una din invataturile de credinta sau hota-rinle Bisericii nu ne da dreptul sa privim cu scepticism speranta oamenilor de stiinta ca omenirea,va sti sa gaseasca, pina la urma, caile care sa-i asigure o dezvoltare multilaterala nelimitata si sa supuna astfel complet natura. Omenirea nu sta deci pasiva in asteptarea unui “cer nou” si a unui “pamant nou”. Dimpotriva, ea se straduieste sa le realizeze, atat cat ii permit puterile, sau macar sa se apropie de pragul infaptuirii lor, pe diferite cai. Astfel, medicina lupta pentru vindecarea bolilor si preintampinarea batranetii. Arta lupta pentru realizarea frumosului. Stiinta lupta pentru cunoasterea tuturor, lucrurilor si energiilor din univers, iar tehnica lupta pentru continua extragere a energiei (materiei si usurarea muncii omului. Toate acestea se cuvine a fi privite de crestini ca marturii ca chiar pe plan” material tindem spre desavarsire, spre o lume noua si superioara, spre ceea ce Revelatia biblica ne sugereaza, pe plan spiritual, prin expresiile “un pamant nou si ura cer nou”. Pesimismul eshatologic al acelora care orbecaie in cautarea de analogii intre unele semne eshatologice descrise simbolic in Sfanta Scriptura si -anumite situatii de moment din istoria bisericeasca sau universala, este deci cu totul nepotrivit pentru epoca noastra. Sa nu uitam ca, daca in primele veacuri se punea mare pret, in crestinism, pe viata ascetica, iar in evul mediu pe pietismul individual si pe viata mistica, in secolul nostru Biserica pretuieste si cultiva cu predilectie virtutile care contribuie: la innobilarea si intarirea vietii sociale : dreptatea, libertatea, egalitatea, munca, pacea, intr-ajutorarea frateasca. A ne intoarce la forme de pietate potrivite doar pentru epoci trecute, inseamna a incerca intoarcerea vremii, a iesi din fagasul firesc al dezvoltarii istorice si a purta Biserica in dezacord cu progresul firesc al societatii. Prin aceasta, s-ar incerca punerea crestinismului in contrazicere cu insasi menirea lui pentru credinciosi. De-aceea, cei ce cad in asemenea rataciri se elimina singuri atat din disciplina vietii crestine, cat si din normele generale de convietuire sociala. Imparatia de o mie de ani. – Intre ratacirile cu caracter eshatologic, se numara si credinta unor culte neoprotestante ca intre cele doua momente (considerate-distincte): Parusia Domnului. Hristos si “sfarsitul” lumii, Iisus Hristos va intemeia pe pamant o imparatie de o mie de ani, in care El va domni impreuna cu cei alesi ai Sai. Originea acestei credinte este foarte veche. Se stie ca credinciosii iudei de odinioara, dupa exilul babilonic, intelegand gresit unele profetii mesianice din Vechiul Testament, sperau ca Mesia, cand va veni, va intemeia, numai pentru ei si in detrimentul celorlalte popoare, o imparatie pamanteasca si ca, dupa aceasta imparatie, va urma sfarsitul lumii si Judecata de apoi. Astfel, intr-o scriere apocrifa atribuita patriarhului Enoh (XVII-XXXVI), se spune ca fericirea -adusa iudeilor de Mesia va dura pe pamant vreme foarte indelungata si ca ea va fi inaugurata printr-o judecata necrutatoare a celorlalte popoare si a nelegiuitilor. In scrierea apocrifa intitulata Testamentul celor doisprezece patriarhi, se spune ca aceasta era de aur pentru poporul iudeu se va inaugura cu invierea celor alesi. In scrierea apocrifa cunoscuta sub numele de Cartea a IV-a a lui Esdra, se spune ca imparatia mesianica fagaduita iudeilor va fi un preludiu pamantesc al fericirii ceresti si ca ea se va incheia cu invierea generala si ca judecata de apoi. Teologii iudei aveau insa pareri deosebite in privinta duratei acestei imparatii. Dupa unii, ea avea sa dureze 40 de ani (cat ratacirea evreilor in pustiul Arabiei); dupa altii, 70 de ani (cat robia babilonica); dupa altii, 400 de ani (cat robia egipteana) ; dupa altii, cat totalul anilor in care poporul evreu a suferit robii, peregrinari, persecutii, molime, foamete, razboaie, lipsuri (400 ani de robie egipteana + 40 de ani de ratacire in pustiul Arabiei + 111 ani de impilari straine in epoca judecatorilor +70 de ani de robie babilonica + 490 de ani de suferinte nationale si religioase de la exilul babilonic pana la pustiirea Ierusalimului de catre ostile romane etc). Pana la urma, intre credinciosii iudei din epoca precrestina a predominat ideea ca aceasta imparatie mesianica va dura o mie de ani si ca ea va incheia cele sase milenii scurse de la facerea lumii, toata durata vietii oamenilor pe pamant fiind conceputa ca o perioada sabatica de sapte mii de ani. Credinta ca sfarsitul lumii va fi precedat de o era de “o mie de ani” de fericire pamanteasca pentru cei drepti si de mari suferinte si infrangeri pentru cei nedrepti, era raspandita in mai toate cercurile iudaice din veacul apostolic. De la iudei, au imprumutat-o si unii scriitori crestini si Parinti bisericesti din primele veacuri. Sub influenta ei, autorul Epistolei atribuite Sfantului Varnava (XV, 4-9) credea ca istoria omenirii pe pamant va dura sapte mii de ani – care corespund celor “sapte zile” ale creatiei – si ca ultimul mileniu va fi de fericire mesianica. Sub influenta eshatologiei iudaice si mai ales pentru intretinerea nadejdii crestine in vreme de persecutie, au sustinut milenarismul sau hiliasmul episcopul Papias de Ierapole (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, XXXIX, 11-13), Sfantul Iustin Martirul si Filosoful (Dialogul cu iudeul Trifon, LXXX-LXXXI), Sfantul Irineu (Adversus Haeresis V, 28, 3), apologetul Tertulian (Adversus Marcionem III, 24), Sfantul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Sulpiciu-Sever, Victorin de Pictavi, Sfantul Ambrozie de Mediolan si altii. Dar, desi a fost sustinut de atatia scriitori crestini si Parinti bisericesti si cu toate ca n-a fost condamnat de nici o hotarare oficiala a Bisericii, hiliasmul n-a izbutit sa influenteze gandirea crestina. In Rasarit, el a fost combatut cu hotarare mai intai de catre Origen si apoi de catre episcopul Dionisie al Alexandriei. In Apus, hiliasmul sau milenarismul a fost combatut mai intai de preotul roman Oaius – care, in toiul polemicii, a savarsit greseala de a contesta autenticitatea Apocalipsei, de care abuzau milenaristii – si apoi de Fericitul Ieronim si mai cu seama de Fericitul Augustin, care a propus, cel dintai, un sistem de interpretare larga a simbolismului Apocalipsei. Erezia hiliasta sau milenarista, inmormantata pe nesimtite in veacurile IV si V, a reaparut apoi in sanul protestantismului, dupa douasprezece secole. Milenarismul literal a fost predicat, in cadrul Reformei, de catre secta Anabaptistilor si apoi de catre Russelisti si Adventisti, precum si de catre unii comentatori protestanti. Cativa dintre acestia din urma sustin ca, din moment ce Biserica luptatoare nu poate infaptui integral prezicerea din Apoc. XX, 1-10, despre “legarea” diavolului si despre intemeierea imparatiei lui Hristos si a alesilor sai pe pamant, trebuie sa admitem ca Iisus Hristos va veni sa imparateasca intr-adevar cu sfintii pe pamant “timp de o mie de ani”, insa doar in sens nevazut, sufletesc, spiritual. Dar nici sub aceasta forma milenarismul n-a devenit acceptabil. Milenistii (sau Russelistii), Adventistii, reformistii si ceilalti adepti ai ereziei milenariste pretind ca invatatura lor si-ar avea temeiul in pericopa din Apocalipsa XX, 1-10, pe care o interpreteaza in sens cu totul literal, fara nici o legatura cu simbolismul general al acestei scrieri biblice si in dezacord atat cu contextul, cat si cu eshatologia celorlalte carti ale Noului Testament. Ei pretind ca Apocalipsa ar prezice doua invieri din morti: una a dreptilor, la inceputul acestea mii de ani, cand Domnul Hristos va veni a doua oara, si alta a nedreptilor, la sfarsitul acestei mii de ani, cand se va incheia faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu si cand satan si slujitorii sai vor fi aruncati pentru totdeauna in chinurile infricosate ale iadului. Textul biblic din Apocalipsa XX, 1-10 este urmatorul: 1. “Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer si avand cheia adancului si lant mare in mina lui. 2. Si a prins pe balaur si pe sarpele cel vechi, care era diavolul si satana, si l-a legat pe o mie de ani ; 3. si l-a aruncat in adine si l-a inchis si -a pecetluit deasupra lui, ca sa nu mai amageasca popoarele pana se vor sfarsi cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat catava vreme. 4. Si am vazut tronuri, si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati cu securea pentru numele lui Iisus si pentru cuvantul lui Dumnezeu, care nu s-au inchinat fiarei, nici chipului ei si nu au primit semnul ei pe fruntea si pe mina lor. Si au inviat si au imparatit cu Hristos o mie de ani. 5. Iar ceilalti morti nu inviaza pana nu se vor sfarsi cei o mie de ani. Aceasta este intaia inviere. 6. Fericit si sfant este cel ce are parte de intaia inviere. Peste acestia moartea a doua nu are putere, ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani. 7. Si cand se vor sfarsi cei o mie de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui. 8. Si va iesi sa amageasca neamurile, care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe Magog, si sa le adune la razboi, iar numarul lor este ca nisipul marii. 9. Si s-au suit pe fata pamantului si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita, dar s-a coborat foc din cer si i-a mistuit. 10. Si diavolul, care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, “unde se afla si fiara si proorocul mincinos; si vor fi chinuiti acolo zi si noapte, in vecii vecilor”. Adeptii milenarismului ignora faptul ca, pentru intelegerea acestei pericope, trebuie sa se tina seama de cateva considerente esentiale, si anume:

a) Toate vedeniile din Apocalipsa sunt descrise in grai simbolic si nu se preteaza la interpretari literale ;

b) Cifrele si numerele din Apocalipsa exprima, simbolic, doar notiuni abstracte si insusiri generale, nu cantitati definite;

c) Vedenia din Apocalipsa XX, 1-7 nu prezice evenimente eshatologice viitoare, ci descrie, simbolic, activitatea misionara a Bisericii crestine de la intemeierea ei pana la Parusia lui Hristos.

De fapt, pericopa din Apocalipsa XX, 1-10 cuprinde trei tablouri :

1. Vers. 1-3, in care este vorba de limitarea puterii diavolului pe o perioada de “o mie de ani”;

2. Vers. 4-6, in care este amintita imparatia lui Hristos si a celor alesi ai Lui, timp de “o mie de ani” ;

3. Vers. 7-10, care anunta totala infrangere a lui satan si a uneltelor lui vazute si nevazute, dupa trecerea acestei “mii de ani”.

Trebuie sa observam insa ca primele doua tablouri sunt sincronice, descriind, profetic, fapte concomitente. Faptele descrise sunt simultane si cu cele anuntate in XIX, 11-12. Ele privesc conflictul dintre fortele divine si fortele diabolice, in desfasurarea lui de la intrupare la Parusia lui Hristos. Dupa invatatura Sfintei Scripturi prabusirea puterii lui satan se desfasoara in doua etape principale. La intruparea Fiului lui Dumnezeu si la intemeierea Bisericii crestine, satan si ingerii rai au fost loviti de aratarea lui Hristos si de lucrarea harului divin, care le-au limitat considerabil influenta asupra credinciosilor si au scos pe crestini de sub tirania lor. Atunci, ingerii rai au primit o pedeapsa prealabila condamnarii lor finale (XX, 10), puterea lor a fost neutralizata si ei au fost pusi in situatia unor prizonieri care se mai bucura de o libertate cu totul redusa si relativa (Matei XII, 29, Marcu III, 27). Fericitul Augustin (De civitate Dei XX, 8, 1) spune : “Alligatio diaboli est non permitti exercere totam tentationem quam potest”. Diavolul va ramane in aceasta situatie pana la Parusia Domnului Hristos. Atunci, toti ingerii rai, in frunte cu satan, vor fi aruncati pentru vesnicie in chinurile iadului; tot aci sunt aruncati, indata dupa moarte (XIX, 20, XX, 10), si uneltele sau adeptii lor dintre oameni. Epoca restrangerii puterii satanice asupra neamului omenesc este concomitenta cu aceea a imparatiei lui Hristos cu cei alesi ai Sai. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca durata acestei epoci va fi de “o mie de ani” cifra rotunda insemnand, in limbaj profetic, o epoca foarte lunga si nedeterminata (comp. II Petru III, 8 ; Ps. XV, 4 ; Isada LXIII, 4). Fericitul Augustin (De civitate Dei VII, 2) identifica aceasta epoca cu toata faza paimanteasca a imparatiei lui Dumnezeu, de la intrupare la Parusia lui Hristos si spune : “Miile annos pro annfis omntbus hujus saeculi posudt, ut perfecto numero notaretur ipsa temporis plenitudo”. Spre sfarsitul acestei perioade, satan va incerca un ultim asalt impotriva Bisericii, dar si acesta va fi zdrobit cu totul, cand va veni a doua oara Domnul FIristos. Incercarile diavolului si ale uneltelor lui vor dura, pe pamant, atat cat vor dura ereziile si falsele invataturi religioase sustinute intre crestini de eretici si de schismatici. Inlantuirea diavolului este si cauza principala pentru care vor esua uneltirile celor rai. Adevarata interpretare a mileniului din Apocalipsa XX, 1-10 este deci aceea care vede in cei “o mie de ani” o epoca nelimitata si foarte lunga ; – in “imparatia” lui Hristos si a alesilor Lui de pe pamant, o stare de fericire si de binecuvantare spirituala ; – in “legarea diavolului”, o limitare relativa si treptata a puterii diavolului asupra credinciosilor; – in “invierea cea dintai”, renasterea spirituala prin taina Sfantului Botez ; – in “moartea cea de a doua”, condamnarea pacatosilor la chinurile iadului, dupa judecata din urma ; – in “dezlegarea lui satan din inchisoarea lui, cand se vor sfarsi cei o mie de ani”, ultimele incercari ale diavolului de a indeparta pe crestini de pe calea binelui (comp. II Tes. II, 1-12) ; – in “Gog si Magog”, imaginea fortelor raului ; – in “cetatea cea iubita”,Biserica crestina sau Trupul tainic al lui Hristos ; – in “tabara sfintilor”, totalitatea credinciosilor devotati Evangheliei lui Hristos; – in expresia “preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos”,, nobletea spirituala a chemarii crestine si starea de har in oare se afla cei ce slujesc cu vrednicie lui Dumnezeu, iar – in “imparatia de o mie de ani”, toata epoca de la intrupare la Parusia Domnului, adica toata faza pamanteasca a imparatiei lui Dumnezeu. Din aceasta imparatie a lui Dumnezeu fac parte, in chip nevazut, sufletele crestinilor repauzati si, in chip vazut, crestinii care lupta impotriva pacatului, refuzand sa se inchine “fiarei”, adica sa faca voia diavolului. Prin acestia, peste acestia si impreuna cu acestia, Iisus Hristos domneste in permanenta in lume. Ei au fost eliberati din tirania pacatului, a mortii vesnice si a diavolului, bucurandu-se de “prima inviere”, despre care insusi Mantuitorul spune : “Ca precum Tatal scoala mortii si-i inviaza, asa si Fiul, pe care voieste ii inviaza… Amin, amin graiesc voua: Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis pe Mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata. Amin, amin graiesc voua, ca vine ceasul, si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si care voi auzi vor invia. Caci precum Tatal are viata in Sine, asa a dat si Fiului sa aiba viata in sine ; si putere i-a dat sa faca judecata, caci Fiul Omului este” (Ioan V, 21, 24-27), sau : “Amin, amin graiesc voua: Cel ce crede in Mine, are viata vesnica… Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi” (Ioan VI, 47, 54). Imparatia lui Hristos nu cuprinde deci pe toti oamenii, ci numai pe aceia care primesc invatatura Sa, devin membri ai Bisericii prin Sfintele Taine si se straduiesc sa traiasca potrivit moralei evanghelice, a carei lege suprema este iubirea frateasca fata de aproapele. Asupra acestora, “moartea cea de a doua” si diavolul nu mai au nici o putere. Cu toate acestea, diavolul nu renunta la lupta, ci dimpotriva, dar puterea lui este tot mai slaba incercarea lui de a-si restabili stapanirea -asupra credinciosilor coincide cu durata istorica a Bisericii. Capitolele XII-XIX din Apocalipsa insista mai ales asupra raspunsului Bisericii la atacurile repetate ale lui satan ; capitolul XX (1-10) staruie indeosebi asupra activitatii neintrerupte a Bisericii, ca slujitoare a binelui si asupra biruintei finale si complete a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asupra fortelor raului. Despre zvarcolirile finale ale diavolului, care vor precede Parusia Domnului, Apocalipsa spune ca vor dura 1.260 zile, sau 42 de luni, sau trei ani si jumatate, sau chiar trei zile si jumatate ; aceste expresii echivaleaza cu “catava vreme” din XX, 3 si reprezinta, simbolic, o epoca scurtata inainte de vreme, incompleta, relativa, deci o incercare sortita de la inceput esecului si practic cu totul neizbutita. In schimb, pacea spirituala, linistea interna si activitatea misionara a Bisericii vor dura “o mie de ani”, adica o epoca deplina, continua si desavarsita, deci atat cat va fi necesar pentru ca propovaduirea Evangheliei sa-si atinga scopul final. De aceea,Sfintii Parinti invata ca mileniul Apocalipsei simbolizeaza insasi epoca harului divin, care s-a inceput odata cu intemeierea Bisericii si va dura pina la Parusia lui Hristos si ca, in aceasta epoca, crestinii adevarati participa, spiritual, la domnia lui Hristos pe pamant, surprind zi de zi stapinirea diavolului, iar cei repauzati domnesc impreuna cu Hristos in cer, aflindu-se in starea de slava vesnica in urma judecatii particulare si in asteptarea invierii trupurilor, la judecata universala, cand se va definitiva starea fiecaruia, iar satan va fi aruncat pentru vesnicie in chinurile iadului. Aceasta interpretare se afla in perfecta concordanta cu invatatura eshatologica din celelalte scrieri ale Noului Testament. Sfintii Evanghelisti ne spun ca Mantuitorul a venit in lume ca sa intemeieze in ea “imparatia lui Dumnezeu” sau “imparatia cerurilor” (Matei III, 2, IV, 17, Luca VIII, 1 etc.) si ne arata ca aceasta imparatie se realizeaza in si prin Biserica crestina (Matei XVI, 18-19). Iisus Hristos ne-a spus ca intrarea in aceasta imparatie spirituala (Ioan XVIII, 36) se face prin “nasterea cea de a doua”, adica prin harul Sfantului Duh primit la Botez, care echivaleaza cu “prima inviere” din morti {Ioan III, 5 ; V, 25, XI, 24-25). Sfantul Apostol Pavel precizeaza, la randul sau, ca “Imparatia lui Dumnezeu nu-i mancare si bautura”, ca s-o intelegem ca pe ceva trupesc, ci “pace, dreptate si bucurie intru Duhul Sfant” (Rom. XIV, 17) si ca ea se infaptuieste, treptat-treptat, in Trupul tainic al lui Hristos care este Biserica (Efes. IV, 25, V, 23, Col. I, 24, I Cor. XII, 29, Rom. XII, 5 etc); ca cei primiti in ea prin Taina Sfantului Botez s-au facut partasi mortii si invierii lui Hristos (Rom. VI, 2-6); ca pacatosii se afla intr-o stare de moarte morala {Efes. V, 14, Col. II, 13) si ca Biserica se opune fara incetare incercarilor diavolului de a zadarnici mantuirea credinciosilor (II Tes. II, 1 s.u.).

Ideile dogmatice si morale care se desprind din Apocalipsa XX, 1-10, sunt deci, pe scurt, urmatoarele:

a. Legarea diavolului inseamna limitarea puterii satanice asupra credinciosilor si s-a facut odata cu intemeierea crestinismului ;

b. Imparatia de “o mie de ani” a lui Hristos si a alesilor Sai este rastimpul in ,care Hristos a restrins puterea diavolului asupra credinciosilor ;

c. Membri ai imparatiei lui Hristos sunt credinciosii care s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii prin harul Sfantului Botez si al celorlalte sfinte taine si care se impotrivesc voii diavolului ;

d. Spre sfarsitul erei mesianice si mai inainte de Parusia Domnului, diavolul se va bucura din nou de o oarecare libertate de actiune, fiind lasat sa lucreze catava vreme asupra credinciosilor ;

e. Credinciosii care nu s-au facut partasi primei invieri, adica renasterii baptismale si sfinteniei crestine, vor invia la sfarsitul veacurilor, adica la invierea cea de-a doua, care va precede judecata generala, cand se va da fiecaruia dupa faptele sale ;

f. Asupra celor ce s-au impartasit de harul divin, au pastrat pana la moarte credinta in Hristos si n-au facut faptele diavolului moartea a doua, adica osanda cea vesnica, nu va avea nici o putere ;

g. La sfarsitul celor “o mie de ani”, adica atunci cand Biserica isi va fi implinit misiunea pentru care a fost intemeiata, diavolul si slujitorii sai vor fi aruncati in focul iadului, care este moartea cea de a doua .

h. Chinurile iadului nu se vor sfarsi niciodata, ci vor dura fara nici o intrerupere, zi si noapte, in vecii vecilor; acolo va fi locul fiarei si al proorocului mincinos;

i. Venirea a doua a Domnului va fi urmata de invierea trupurilor celor adormiti, de Judecata de apoi si de starea tuturor in viata ce va sa fie, pe care autorul Apocalipsei le descrie, tot in grai simbolic, in vedeniile din XX 11 – XXI, 5-11.

/http://deveghepatriei.wordpress.com/