Dogmele si Elementele de bază a dogmaticii Ortodoxe ,Mitropolitul Ieremia al Gortinei

Mitropolitul Ieremia al Gortinei

Predicile noastre, iubiți creștini, se referă la Dogmele Credinței noastre ortodoxe. Aceste Dogme, despre care v-am vorbit în general în anterioara mea predică, sunt liniile corecte, să spunem așa, potrivit cărora trebuie să mergem, ca să-L trăim pe Dumnezeul nostru și să izbutim mântuirea noastră. Prin Dogme este exprimată întreaga învățătură a Credinței noastre ortodoxe, care se numește învățătură dogmatică.
Din început am voit să vă spun, fraților, câteva principii generale, care constituie elementele de bază ale învățăturii dogmatice ortodoxe. Primul element de bază este acela despre care am spus în anterioara noastră predică, că în Biserica noastră Ortodoxă nu creăm dogme noi, adevăruri noi. Aceasta o fac papistașii, al căror sistem, ca și cum ar fi o mașină, produce mereu dogme noi, cum ar fi dogma primatului papei. Noi, în Ortodoxie, ținem credința tradițională a Bisericii, fără să adăugăm, nici să scoatem ceva din ea. De aceea, drept prim element de bază, vom spune cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pe care-l scrie la începutul Dogmaticii sale: „Nu voi spune nimic al meu”. Iar în continuare adaugă că va spune: „Cele spuse de dumnezeieștii și înțelepții bărbați (Sfinții Părinți)”.
Un alt element de bază despre care vreau să spun, fraților, este că învățătura dogmatică ortodoxă, vorbind despre Dumnezeu, face distincție între esență și energie în Dumnezeu. Dogma aceasta este foarte importantă și în aceasta ne deosebim de papistași, care nu fac această distincție în Dumnezeu. Ei Îl acceptă pe Dumnezeu numai ca esență. Dar esența lui Dumnezeu este neajunsă și nevăzută. Atunci cum ne-a spus Hristos că cei curați cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu(vezi Mt. 5, 8)? Îl vor vedea prin energiile Sale dumnezeiești. Dacă Dumnezeu este numai esență, așa cum acceptă catolicii, atunci cum a fost creată lumea? Din esența lui Dumnezeu? Atunci toate cele din jurul nostru, pietrele și iarba sunt Dumnezeu, dacă ar fi fost făcute din esența Lui. Astfel ajungem la panteism, care este „cel mai necuviincios decât toate”, așa cum spunea Sfântul Grigorie Palama. Sfântul Cosma Etolianul, vorbind despre Dumnezeu, aducea imaginea soarelui.

Este foarte frumoasă această imagine. Cu fierbințeala soarelui, cu lava, cu esența lui, să spunem, nu putem veni niciodată în contact, căci ne vom arde. Dar deși nu putem avea împărtășire cu lava soarelui, avem însă împărtășire cu energiile lui, cu lumina și cu căldura lui. Așa și noi ne împărtășim cu Dumnezeu prin dumnezeieștile Sale energii. Dumnezeu a creat lumea și o chivernisește prin dumnezeieștile Sale energii și tot prin energiile Sale ne sfințim și ne mântuim. Sfântul Vasilie cel Mare, Părinte al sec. IV, spunea: „Noi spunem că-L cunoaștem pe Dumnezeu din energiile Sale, însă de esența Sa a se apropia nu ne este îngăduit. Căci energiile Lui coboară spre noi, în timp ce esența Sa rămâne inaccesibilă”.
Și un al treilea lucru vreau să va spun în predica mea de astăzi, frații mei creștini, ca și condiție de bază în Teologia noastră ortodoxă. Este vorba despre faptul că trebuie să facem distincție între creat și necreat, între Cel ce este și Cel ce nu este. Dumnezeu este necreat, în timp ce toate celelalte, lumea care ne înconjură, noi oamenii și chiar Îngerii, toate sunt create. Adevărata Ființă, Existență, este numai Dumnezeu. Iar noi toți, oamenii și Îngerii, am devenit ființe, adică am venit la existență prin Ființa lui Dumnezeu. Tot ceea ce se referă la Dumnezeu este necreat. De aceea, atunci când vorbim despre energiile lui Dumnezeu, prin care El comunică cu noi, precum am spus mai înainte, trebuie să spunem și că aceste energii sunt necreate. Adică să spunem, „prin dumnezeieștile energii necreate”. Spun aceasta, pentru că tot papistașii, în timp ce mai înainte nu acceptau energiile lui Dumnezeu, și propovăduiau pe „Dumnezeu inactiv”, însă prin polemica luminoasă împotriva lor a Sfântului Grigorie Palama, au fost nevoiți în cele din urmă să accepte că Dumnezeu are energii, dar le-au numit „create”. Energii create, iar nu necreate. Aceasta constituie dogma greșită a catolicilor. Fiindcă, dacă energiile lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu ne mântuiește, sunt create, atunci cum ne mântuim? Cum ne îndumnezeim? Creatul nu poate mântui, nici îndumnezei. Creatul are el însuși nevoie de mântuire și îndumnezeire. Amintim aici pe Sfântul Grigorie Teologul, care, pentru a-i combate pe pnevmatomahi (luptători împotriva Duhului Sfânt), ce spuneau ca Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, ci este creație, le-a spus aceste cuvinte îndrăznețe: „Dacă Sfântul Duh nu este Dumnezeu, ci este zidire, atunci… să se îndumnezeiască mai întâi El Însuși și apoi pe om, care sunt și eu zidire, ca și Acela!”. Noi însă ne îndumnezeim prin energiile dumnezeiești, care sunt necreate, iar nu create.

Avem însă și alte învățături de bază ale Dogmaticii Ortodoxe, ca niște chei ale ei, pe care trebuie să le cunoaștem. Despre ele vom vorbi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în următoarea noastră predică.
Cu multe binecuvântări,
† IEREMIA, mitropolitul Gortinei și Megalopolei

                        *

               Dogmele   

Am spus de mai multe ori, frații mei creștini, că lucrul cel mai mare și mai important decât toate este CREDINȚA noastră, CREDINȚA noastră ORTODOXĂ. De aceea și în rugăciunea noastră zilnică trebuie să spunem: „Hristoase al meu, întărește-mi credința și dragostea mea pentru Tine!”. Numai dacă avem credință dreaptă și trăim această credință în viața noastră de zi cu zi, numai atunci vom izbuti mântuirea noastră și ne vom sfinți.
Credința noastră, frații mei, nu este o creație omenească, ci este DUMNEZEIASCA REVELAȚIE. Iar această Revelație (Descoperire) ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos.
Această credință a noastră au formulat-o Sfinții Părinți în propoziții scurte care se numesc DOGME. Iar DOGMELE sunt insuflate de Dumnezeu, precum insuflată de Dumnezeu este și Sfânta Scriptură. Sfinții Părinți au formulat Dogmele în Sinoadele ecumenice, unde lucrează Duhul Sfânt. Duhul Sfânt „construiește” Biserica și El, Duhul Sfânt, împreună lucrează la expunerea „dogmelor drepte ale Credinței” pentru mântuirea noastră.

Da! Dogmele Credinței noastre sunt pentru mântuirea noastră. Ele ne dau metoda corectă pentru a ne vindeca sufletul de patimile păcătoase și tot ele ne arată calea dreaptă pentru a-L afla și a-L trăi pe Dumnezeu. Erezia arată un drum greșit către Dumnezeu, te duce la alt dumnezeu, de aceea o respingem și o războim. „Filioque”, de pildă, a catolicilor ne încurcă calea către Dumnezeu. Ne duce la un dumnezeu fals, iar nu la adevăratul Dumnezeu al Sfintei Scripturi, la Cel pe Care ni L-a descoperit  Iisus Hristos.
Așadar, Dogmele Credinței noastre, frați creștini, nu sunt numai niște adevăruri teoretice, pe care trebuie să le învățăm ca să ne „cultivăm”, ci sunt adevăruri care rânduiesc viața noastră în Biserică și în societatea noastră, pentru a ne arăta creștini adevărați în lume.

Am spus că dogmele Credinței noastre ne-au fost date pentru a le trăi, pentru că aplicarea lor în viață ne va aduce mântuirea. Sfinții Părinți au trăit dogmele, toată viața lor a fost ORTHOPRAXIE (FĂPTUIRE DREAPTĂ) și de aceea au vorbit corect despre ORTODOXIE. Mai întâi Sfinții Părinți „au pătimit cele dumnezeiești” și din experiența lor „au învățat cele dumnezeiești”. De aceea au și devenit organe ale Sfântului Duh în formularea Dogmelor Credinței noastre. Și de aceea și noi le acordăm desăvârșită încredere, pentru că întreaga lor viață a fost o vie punere în lucrare a adevărurilor Credinței noastre, adică a Dogmelor ortodoxe. Așa cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Nimic nu au scris acei luminători (Sfinții Părinți) din cele pe care mai întâi nu le-au făcut și, făcându-le, nu le-au izbutit”.
De vreme ce sfințitele Dogme ale Credinței noastre sunt viața noastră și trăirea noastră ca și creștini, aceasta înseamnă că, încă mai înainte de a se formula Dogmele de către Sinoadele ecumenice, creștinii le credeau și le trăiau. Adică faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu asemenea cu Dumnezeu Tatăl, creștinii îl cunoșteau dintru început, iar nu l-au învățat la 325, atunci când a avut loc Sinodul I ecumenic și s-a formulat cu claritate Dogma Dumnezeirii lui Iisus Hristos.

Aceasta s-a făcut atunci deoarece s-a arătat ereticul Arie, care spunea împotrivă și trebuia să fie combătută înșelarea sa, pentru că aducea multă vătămare. Dar și înainte de a se formula în dogmă adevărul Dumnezeirii lui Hristos, el (adevărul) era crezut de către creștini, era viața Bisericii. Astfel, atunci când Biserica formulează o dogmă într-un Sinod ecumenic, nu creează o nouă credință, ci fiindcă așa s-au desfășurat lucrurile și au cerut-o nevoile, de aceea formulează cu claritate un adevăr deja dat al Dumnezeieștii Revelații. Atenție, la ceea ce spun, creștinii mei! Biserica noastră Ortodoxă nu creează dogme noi! Aceasta o fac catolicii, care mereu produc dogme noi, cum ar fi dogma lor despre primatul și infailibilitatea papei.
Fraților, întreaga noastră Credință, adică Dogmele Credinței noastre Ortodoxe, se află în cărțile liturgice ale Bisericii, în cele pe care le auziți aici în biserica noastră de la preot și psalt. Adică atunci când ne adunăm aici în biserică pentru a-L adora pe Dumnezeu, prin cele pe care le spunem din cărțile liturgice, mărturisim Credința noastră. Și așa trebuie să se facă. Deoarece, pentru ca rugăciunea noastră să fie auzită de Dumnezeu, trebuie să fie adresată adevăratului Dumnezeu. Iubiții mei creștini, pentru a învăța Credința ortodoxă, vă recomand să veniți la Biserică și să luați aminte la cuvintele și la psalmodiile preotului și ale psaltului, căci în ele se află Crezul nostru. Dar și la casele voastre să aveți cărți liturgice și să le citiți. Neapărat fiecare casă trebuie să aibă o carte de rugăciuni sau un Ceaslov. Și de acolo să citiți Rugăciunile de dimineață, Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului.

Aceste sfințite creații imnografice sunt operele Sfinților Părinți, pe care le-au „supt” cu gurilor lor evlavioase nenumărate suflete sfințite. Se alcătuiesc și astăzi Slujbe sfinte, dar, precum se vede, în multe dintre acestea lipsește cu totul învățătura dogmatică a Credinței noastre, pe care o găsim din belșug în vechile noastre cărți liturgice. Vă recomand să vă procurați Octoihul, pentru că are imnuri ale marelui dogmatist al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Damaschin.
În sfârșit, pentru a înțelege Dogmele Credinței noastre, frații mei, nu este ușor, pentru că ele nu se înțeleg cu rațiunea. Nu pentru ca sunt „iraționale”, ci sunt „mai presus de rațiune”. Sunt deasupra rațiunii. Credința noastră nu se înțelege cu mintea, ci se gustă cu inima; de aceea se și numește „credință”, de la verbul „a se încrede”. Adică Îl iubesc pe Dumnezeu și mă predau Lui. Astfel, într-un mod dumnezeiesc tainic, atunci când ascultăm cu dragoste față de Dumnezeu și cu evlavie cuvintele cultului dumnezeiesc, inima noastră începe încet-încet să-L guste pe Dumnezeu, se îndulcește de El și astfel vine, cu Harul lui Dumnezeu, la cunoașterea lui Dumnezeu. Și când Dogmele Credinței le aplicăm în viața noastră, adică când trăim în curăție, atunci vine mai mult Har al lui Dumnezeu asupra noastră și gustăm și cunoaștem mai bine Credința noastră. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune iarăși: „Dacă nu dobândești experiență, nici cunoașterea acestora (Dogmelor) nu le dobândești”. Și Sfântul Cosma Etolianul, vorbind despre Dogma Sfintei Treimi și voind ca cei care îl ascultau s-o înțeleagă, le spunea în predica sa: „Există și un alt mod de a înțelege Preasfânta Treime. Care? Să vă spovediți curat și bine, să vă împărtășiți cu frică și cu evlavie cu Preacuratele Taine, și atunci vă va lumina Harul Preasfântului Duh să înțelegeți, deoarece prin învățătură nu veți putea înțelege”.

Să primim, iubiții mei, Dogmele Credinței noastre cu curăția și simplitatea inimii, iar nu stăpâniți de raționalism, așa cum fac apusenii, care cred că cu mintea lor puternică pot înțelege Dogmele, și nu numai atât, ci și a le abroga și a „fabrica” altele noi. Dogmatistul Bisericii Ortodoxe, Sfântul Ioan Damaschin, ne spune: „Să primim tradiția Bisericii în sinceritatea inimii, iar nu în multe raționamente”.
Cu multe binecuvântări,
† IEREMIA, Mitropolitul Gortinei și Megalopolei

Să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru toată zidirea

Arhimandritul Zaharia de la Essex
Cea mai înaltă lucrare pentru om este să rămână în linişte şi să-şi ţină mintea în Dumnezeu, precum ne porunceşte Vechiul Testament: „Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45:10). Dar acea liniştire este atât de intensă, încât trebuie să înveţi să pătrunzi în ea încetul cu încetul. Îmi amintesc, când am venit pentru prima oară la mănăstire, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încerc aceasta nu mai mult de zece minute în fiecare zi. Treptat, înveţi tot mai mult să rămâi în ea, să stai cu mintea în inimă şi înaintea lui Dumnezeu, precum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul foarte adesea în scrierile, sale. În capitolul său despre călugări, Sfântul Siluan spune că cei care au cu adevărat darul pocăinţei nu trebuie să fie ocupaţi cu nici o altă muncă; nu trebuie să fie epuizaţi, „istoviţi” de alte lucrări, ci mai degrabă trebuie ocrotiţi, ca să se îndeletnicească cu acest dar rar. Acest dar al pocăinţei cu siguranţă îi va călăuzi spre împlinirea chemării lor, adică să devină mijlocitori pentru întreaga lume.
Dacă cineva se pocăieşte cu adevărat, atunci va afla har, şi în acel har va descoperi două lucruri: mai întâi, adâncul inimii sale, şi apoi, în adâncul inimii, îl va descoperi pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Aceasta a fost descoperirea pe care Maica Domnului a făcut-o în biserică, pe când se afla în Sfânta Sfintelor, precum spune Sfântul Grigorie Palama. Prin rugăciune, ea şi-a descoperit adâncul inimii şi acolo, de asemenea, şi-a descoperit unitatea sa cu întreaga lume, şi astfel a început să mijlocească pentru întreaga lume încă de la acea vârstă fragedă.
„Această chemare nu este numai pentru monahi”
Prin urmare, prima mişcare este spre Dumnezeu, cu pocăinţă. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, ne întoarcem spre lume, aducând lumea înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru toată zidirea. Această chemare nu este numai pentru monahi; ea este pentru tot omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. în Vechiul Testament vedem cum Moise stă înaintea lui Dumnezeu şi mijloceşte, şi chiar se ceartă cu Dumnezeu, când îi cerea Domnului să-i mântuiască pe toţi evreii sau să-l şteargă şi pe el din cartea vieţii (Ieșire 32:32). Sfântul Pavel a preferat să fie el blestemat, numai să se mântuiască israeliţii (Romani 9:3); şi în chip asemănător mijlocesc înaintea lui Dumnezeu toţi Sfinţii din toate veacurile.
Dacă cineva se pocăieşte cu adevărat, nu va putea ocoli această cale a mijlocirii. Noi, preoţii, trebuie să facem aceasta prin natura slujirii noastre. Eu am descoperit ceva: de multe ori simt că rugăciunea mea e zadarnică — pentru mine însumi, cel puţin dar când mă rog pentru alţii, simt uneori că ea aduce un folos si nu datorită mie, ci pentru că Dumnezeu vrea să-i ajute pe ceilalţi. Şi El îi ajută prin harul slujirii pe care ni l-a dat nouă. Preotul este chemat să mijlocească pentru poporul său, precum Domnul, Care, atunci când urca pe Golgota, purta în inima Sa întreaga omenire, şi când Se ruga în grădina Ghetsimani, Se ruga pentru întreaga omenire. Când a murit pe cruce, a murit purtând întreaga omenire în inima Sa. Când S-a pogorât în mormânt — fără să vadă stricăciune, precum scrie în cartea Faptelor (cf Fapte 2:27), pentru că era fără de păcat – şi când „Dumnezeu… L-a sculat din morţi” (I Petru 1:21) cu acelaşi conţinut al inimii Sale, întregul Adam a aflat mântuire, pentru că întregul Adam era în inima lui Hristos.
„Sfintele, Sfinţilor”
Tot aşa se întâmplă şi în Liturghie cu tot ce aducem, cu tot ce îmbrăţişăm în rugăciunea noastră când stăm înaintea lui Dumnezeu, când ne înfăţişăm înaintea altarului Domnului, cu tot ceea ce conştiinţa noastră îmbrăţişează: momentul sfinţirii va aduce har asupra conţinutului rugăciunii noastre. Altfel spus, dacă în Liturghie îmbrăţişăm întreaga lume în rugăciunea noastră, vom revărsa binecuvântare peste întreaga lume, pentru că nu trebuie să uităm că nu noi suntem cei ce slujim Liturghia, ci Hristos însuşi. In Liturghie noi suntem doar biete unelte ale Domnului, „Cel ce aduce şi Se aduce”.
Aşa că, atunci când spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”, noi nu îi aducem doar un mic potir cu vin şi o bucăţică de pâine, ci în acea pâine şi în acel vin noi punem toată dragostea noastră, toată credinţa noastră, toată mijlocirea noastră pentru cei pe care îi iubim, pentru poporul în suferinţă, pentru întreaga lume. Noi punem toată viaţa noastră în acea pâine şi în acel vin, şi spunem lui Dumnezeu: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”. Şi El face la fel, pentru că este un Dumnezeu al dragostei, şi Se pogoară, pentru că El ne-a dat porunca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22:19). Aşa că El face la fel: primeşte acele daruri şi îşi pune toată viaţa Lui în ele, pe Duhul Sfanţ, şi ne spune nouă: „Sfintele, Sfinţilor”.
În Liturghie are loc un schimb de vieţi: omul îşi dăruieşte viaţa sa lui Dumnezeu şi Dumnezeu îşi dăruieşte viaţa Sa omului — şi cine poate compara sau măsura în vreun fel acest schimb de vieţi? Viaţa noastră este trecătoare, stricăcioasă, pământească, iar a Lui nestricăcioasă, cerească, veşnică — de aceea, acest schimb de vieţi care are loc în Liturghie este inegal.
Aşadar, dacă înfăţişarea noastră înaintea Domnului, fie în rugăciune, fie în pocăinţă sau în Liturghie este roditoare, mai devreme sau mai târziu vom simţi această nevoie: să revărsăm acelaşi har asupra întregii zidiri, să mijlocim pentru ceilalţi – şi exerciţiul cel mai măreţ pentru aceasta este preoţia pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă; şi nu cred să fie alt dar pe pământ pe care ni l-a dat Dumnezeu, mai mare decât preoţia. Nu-I putem mulţumi îndeajuns „cu vrednicie”, precum spune Sfântul Vasilie în Liturghia sa, chiar înainte de împărtăşire: „Şi ne învaţă cum cu vrednicie să-Ţi mulţumim Ţie…”.
Din Arhimandritul Zaharia, „Lărgiţi şi voi inimile voastre”, traducere de Monahia Mariam (Vicol), Editura Reîntregirea, 2009.