Chipul unui om fericit – Părintele Iacov Tsalikis


                          *

Părintele Iacov Tsalikis (1920-1991), starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului David din Evvia, a fost un ieromonah contemporan, nevoitor ca și sfinții cuvioși din primele secole creștine, înzestrat cu multe virtuți și harisme dumnezeiești. Părintele Porfirie, spunea despre părintele Iacov: „Să știți că el este unul dintre cei mai mari înainte-văzători din perioada aceasta numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit”, iar Cuviosul Paisie Aghioritul afirma că deținea „harismele Sfântului Nectarie”.

Când spunem „Nevoință duhovnicească” ce înțelegem?

Sfântul Nectarie al Pentapolei, făcătorul de minuni, constituie pentru zilele noastre ale veacului al XXI lea, un dar al lui Dumnezeu pentru lume. Scrierile sale sunt rezultatul trăirii sale cuvioase.
Din „Glasul parintilor” al Sfintei Mănăstiri Paraklitou vă punem de față textul de mai jos al Sfântului Nectarie:
„Scopul vieții noastre este să devenim desăvârșiți și sfinți. Să ne arătăm fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției Cerurilor. Să luăm aminte ca nu cumva de dragul vieții de acum, să ne lipsim de cea viitoare; ca nu cumva din pricina grijilor și preocupărilor, să neglijăm scopul vieții noastre.Postul, privegherea și rugăciunea nu aduc de la ele însele roadele dorite, pentru că ele nu sunt scopul vieții noastre, ci constituie mijloace pentru a izbuti scopul. Împodobiți-vă făcliile voastre cu virtuți. Nevoiți-vă să lepădați patimile sufletului. Curățați-vă inima de orice murdărie și păstrați-o neprihănită, ca să vină și să se sălășluiască înlăuntrul ei Domnul și să vă inunde Sfântul Duh cu dumnezeieștile daruri.Fiii mei iubiți, toată îndeletnicirea și grija voastră aceasta să fie. Aceasta să constituie scopul și dorința voastră neîncetată. Pentru aceasta să vă rugați lui Dumnezeu.

Să-L căutați în fiecare zi pe Domnul, dar în inima voastră, iar nu în afara ei. Și atunci când Îl veți afla, stați cu frică și cu cutremur înaintea Lui, ca Heruvimii și Serafimii, căci inima voastră a devenit tron al lui Dumnezeu. Dar pentru a-L afla pe Domnul, smeriți-vă până la pământ, pentru că Domnul se scârbește de cei mândri și îi iubește și îi cercetează pe cei smeriți cu inima. Dacă te nevoiești cu nevoința cea bună, Dumnezeu te va întări. În nevoință vom localiza neputințele, lipsurile și greșelile noastre. Ea este oglinda stării noastre duhovnicești. Cel care nu s-a nevoit, nu s-a cunoscut pe sine.

Luați aminte și la cele mai mici greșeli. Dacă din neatenție vi s-ar întâmpla să faceți un oarecare păcat, nu deznădăjduiți, ci sculați-vă repede și cădeți înaintea lui Dumnezeu, Care are puterea să vă ridice.

Înlăuntrul nostru avem neputințe, patimi și păcate adânc înrădăcinate, multe sunt și moștenite. Toate acestea nu se taie cu o mișcare spasmodică, nici cu neliniștea sau cu o profundă mâhnire, ci cu răbdare și stăruință, cu bărbăție, grijă și luare-aminte.

Întristarea exagerată ascunde înlăuntrul ei mândrie. De aceea este vătămătoare și primejdioasă și de multe ori este ațâțată de diavolul, ca să întrerupă călătoria nevoitorului.

Calea care duce la desăvârșire este lungă. Rugați-vă lui Dumnezeu ca să vă întărească. Înfruntați cu răbdare căderile voastre și, după ce vă veți scula în grabă, să alergați și să nu stați, ca și copiii, în locul unde ați căzut, plângând și tânguindu-vă nemângâiați.

Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Nu deznădăjduiți dacă cădeți mereu în păcate vechi. Multe dintre ele sunt din firea lor puternice și primesc putere și din pricina obișnuinței. Însă odată cu trecerea timpului și prin sârguință, se biruiesc. Nimic să nu vă arunce în deznădejde.”

Mulţi creştini se plâng: „Mă rog după pravilă, însă nu simt că Dumnezeu mă ascultă”

Această plângere merită să fie examinată mai îndeaproape.
Omul se roagă ca să primească ceva. El trebuie, prin urmare, să vadă ce împiedică ca rugăciunea lui să fie împlinită. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Uneori, trebuie să ne amintim că suntem datori nu doar să ne rugăm pur şi simplu, ci să ne rugăm astfel ca să fim ascultaţi.” Se întâmplă că şi după ce am împlinit condiţiile pentru a izbândi întru rugăciunile noastre să nu avem, totuşi, un răspuns din partea cerului. Cum trebuie să explicăm tăcerea lui Dumnezeu?

Astfel de lucruri, de o nespuse fineţe, le vom lămuri în capitolul prezent. „Rugăciunea – lămureşte Sfântul Ioan Gură de Aur – este neîndestulătoare pentru primirea celor dorite dacă nu o săvârşim aşa cum Ii este plăcut lui Dumnezeu. Şi fariseul s-a rugat, însă nu a primit vreun folos. Şi evreii s-au rugat, însă Dumnezeu nu S-a întors către rugăciunile lor, deoarece nu s-au rugat aşa cum trebuia… Dar de ce ar fi nevoie? – Ar fi nevoie de tânguiri, de lacrimi, de suspinări, de îndepărtare de oamenii plini de vicii, de teamă şi de îngrijorare faţă de judecata lui Dumnezeu… Ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, trebuie îndeplinite următoarele trei condiţii: 1) sa fim vrednici să primim cele cerute; 2) să ne rugăm în conformitate cu legile lui Dumnezeu; 3) să ne rugăm neîncetat; 4) să nu cerem nimic deşert; 5) să cerem cele de folos; 6) să împlinim cele ce ni s-au poruncit. In acest chip, mulţi au fost ascultaţi: Cornelie sutaşul a fost auzit pentru viaţa lui cea bună (v. Fapte 10, 4); femeia canaaneancă – pentru rugăciunea ei stăruitoare (v. Mc. 7, 25-29); Solomon pentru înalta cerere a rugăciunii sale (v. II Regi 3, 11); vameşul – pentru smerenia sa (v. Lc. 18,14).”

Dând aceste importante lămuriri care, în general, sunt în concordanţă cu cele examinate în capitolul precedent – în privinţa condiţiilor pentru ascultarea rugăciunii -, Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un alt loc, mângâind pe nevoitorii rugăciunii neîmplinite, subliniază că e mai bine uneori ca omul să nu fie ascultat, căci nu întotdeauna cererea noastră este de folos pentru sufletele noastre. „Iată de ce -conchide Sfântul Ioan Gură de Aur -, dacă nu vom fi ascultaţi, să preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru acest fapt.”

Prin urmare, dacă ne rugăm cu sinceritate şi suntem înţelepţiţi de experienţa duhovnicească sănătoasă, vom înţelege că nu e cu putinţă să nu fim auziţi într-un fel ori altul. Se întâmplă ca Dumnezeu să nu îndeplinească direct cele cerute în rugăciunea noastră. Insă aceasta nu înseamnă că El a dispreţuit rugăciunea noastră. Dimpotrivă, El nu ne dă întotdeauna ceea ce cerem, iar aceasta este mult mai bine decât ceea ce cerem de la El, deşi pare uneori că nu ne dă nimic sau chiar că ne lipseşte de ceva.

De pildă, tu ceri sănătate, iar Dumnezeu îţi trimite spre încercare boală. De unde această neconcordanţă? -Credincioşii creştini smeriţi ştiu de ce Dumnezeu procedează astfel. Ei sunt adânc convinşi de cuvintele Scripturii: Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă (Evr. 12,6) şi nu cârtesc în boală, ci caută să descopere taina binecuvântării lui Dumnezeu în aceasta. Căci Dumnezeu nu trimite boala fără un scop anume, ci ca să ne dăruiască o binefacere duhovnicească prin aceasta. Noi suntem bolnavi de păcat. Prin boala trupească, Dumnezeu o lecuieşte pe cea sufletească. Străduieşte-te ca atunci când eşti bolnav să descoperi îndurarea lui Dumnezeu în certarea trimisă ţie. Astfel nu doar că nu te vei supăra de încercarea vremelnică a lui Dumnezeu, ci vei săruta cu evlavie mâna care te-a certat. Dacă s-a luat de la tine pentru o vreme sănătatea, Dumnezeu te-a tămăduit duhovniceşte de păcate şi-ţi dă posibilitatea să te îmbogăţeşti cu cele mai scumpe virtuţi – răbdarea şi smerenia -, fără de care nimeni nu poate să-şi mântuiască sufletul şi să moştenească împărăţia cerurilor (v. Mt. 5, 3; Lc. 21, 19). Luându-ţi ceva pentru puţină vreme – sănătatea vremelnică – , Dumnezeu îţi dă ceva măreţ – veşnica împărăţie a cerurilor! Iar acesta este, indiscutabil, un mai mare bine.

Pentru El, Sfinţii Apostoli, iar după aceştia mii şi mii de bărbaţi şi femei, au lăsat toate – case, fraţi, surori, tată, mamă, soţie, copii, averi etc, ca să urmeze lui Hristos (v. Mt. 19, 27-29). Sfinţii mucenici şi-au jertfit chiar şi viaţa lor ca să dobândească cerul. Căci acesta nu se dobândeşte fără necazuri şi jertfă (v. Fapte 14,22). Cel ce a plecat pe calea lepădării de sine nu a rămas dezamăgit: pierzând oarecare valori vremelnice, care mai devreme ori mai târziu şi fără aceasta vor fi pe deplin pierdute la părăsirea acestei lumi, a dobândit veşnicele bunătăţi, iar pe acestea nimeni nu poate să i le răpească (v. Mt. 6,19-20). Să luăm alt exemplu: tu te rogi pentru izbânda într-un oarecare lucru, iar Pronia lui Dumnezeu te împiedică să-ţi atingi scopul. Una ca aceasta te amărăşte. Dar tu nu încetezi să superi pe Dumnezeu. Rabdă şi te smereşte şi atunci vei vedea în ultimă instanţă că neizbânda ta a fost spre bine. Multe întâmplări în viaţă ne învaţă că dintr-un părut „rău” se naşte un bine şi, pe de altă parte, dintr-o dorinţă fierbinte a „binelui” se naşte nu arareori un mare rău!

Sfântul Nil Sinaitul mărturiseşte: „In multe rânduri, în rugăciune, am cerut să mi se dea ceva care mie mi se părea bun şi am stăruit în cererea mea silind cu neînţelepciune voia lui Dumnezeu, dar nu am arătat lui Dumnezeu aceasta, ca El să rânduiască mai bine pe cele care El însuşi vede că ne sunt de folos. Primind însă cele cerute, am căzut în mare scârbă, căci nu am dorit să se facă totul după voia lui Dumnezeu, iar cele cerute s-au arătat pentru mine nu aşa cum am gândit. Ce bine mai mare poate să afli în afară de Dumnezeu însuşi? Să-I arătăm Lui toate câte ne privesc şi ne va fi bine, căci Binele, în mod firesc, e Dăruitor al darurilor celor bune.”

Nespus de pilduitior este cazul cu creştina Cleopatra şi fiul ei Ioan. Ei trăiau în Egipt în timpul necuratului împărat Maximian, un crunt prigonitor al creştinilor. Printre mulţi mucenici din acea vreme a suferit pentru Hristos şi tânărul şi viteazul conducător de oşti Uar. El a fost dus la cercetare şi cu cutezanţă a mărturisit credinţa sa, după care a fost dat la fiare, ucis şi azvârlit, fără să fie îngropat, afară din cetate spre hrană câinilor. Cleopatra a izbutit să ia trupul lui multpătimitor şi să-l aducă la casa sa, socotindu-l o mare comoară. Câţiva ani mai târziu, când prigoana a încetat pe deplin, ea a strămutat moaştele Sfântului Uar în Palestina, unde a înălţat o biserică în cinstea lui. După sfinţirea bisericii, ea a îngenunchiat înaintea raclei cu sfintele moaşte şi s-a rugat aşa: „Pătimitorule pentru Hristos, te rog, cere mie de la Dumnezeu ceea ce este plăcut Lui şi de folos mie şi pentru singurul meu fiu!” In aceeaşi noapte, fiul a murit. Cleopatra a fost uimită de necazul care i s-a întâmplat. După multe lacrimi şi plâns nemângâiat, a intrat în biserică, a căzut înaintea moaştelor Sfântului Uar şi, începând să cârtească, a strigat: „Aşa trebuia oare să-mi răsplăteşti pentru grija mea faţă de tine, o, plăcutule al lui Dumnezeu? Ai luat pe singurul meu fiu, ai luat nădejdea mea! Cine va vedea de mine la anii bătrâneţii? Cine-mi va îngropa trupul? Ah, mai bine singură să fi murit decât să văd mort pe fiul meu atât de tânăr, ofilit precum o floare ruptă mai înainte de vreme!…” A plâns ea îndelung, îndelung a tot căinat, până ce mai apoi, din multă neputinţă, a aţipit. Şi iată – i s-a arătat Sfântul Uar ţinând de mână pe fiul ei. Amândoi străluceau precum soarele. Hainele lor erau albe ca zăpada. Aveau brâuri aurite şi cununi nespus de frumoase pe capetele lor.

Sfântul Uar i-a spus: „O, femeie, pentru ce mă superi? Nu am uitat faptele tale bune şi am împlinit rugăciunile tale. Mai apoi, m-am rugat la Dumnezeu ca să ierte păcatele tuturor din neamul tău! După aceea, am luat pe fiul tău ca ostaş al împăratului ceresc. Oare nu tu însăţi te-ai rugat şi ai cerut de la Dumnezeu să împlinească ceea ce Ii este plăcut Lui şi folositor fiului tău? Eu m-am rugat Bunului Dumnezeu şi iată – fiul tău e acum unul dintre cei care stau înaintea prestolului lui Dumnezeu. Dacă vrei, ia-l, dacă nu mai doreşti să slujească împăratului ceresc!” Iar Ioan se ţinea de Uar şi a spus ca şi cum ar fi fost în această lume: „Nu asculta pe maica mea, nu mă întoarce în lumea plină de nedreptăţi şi de nelegiuiri! Te rog, nu mă lăsa!” După aceasta, s-a întors către mama sa: „De ce plângi, maică? Sunt în oştirea veşnicului şi celui fără de moarte împărat Hristos! Mi s-a dat împreună cu îngerii cereşti să stau înaintea Lui. Şi tu doreşti acum să mă întorci din acea împărăţie luminoasă către tina cea pământească?” Atunci, mângâiată duhovniceşte, Cleopatra a strigat fierbinte: „Ia-mă şi pe mine cu tine, ca să fiu şi eu cu voi!” însă Sfântul Uar i-a răspuns: „Şi acum, vieţuind pe pământ, tu eşti cu noi. Mergi în pace! Iar când va veni vremea şi Domnul va porunci, vom veni să te luăm!” Cu aceasta, vedenia s-a sfârşit. Cleopatra s-a deşteptat, cutremurată de cele văzute şi s-a simţit plină de o bucurie neobişnuită. Şi-a şters lacrimile, a mers acasă, a împărţit averea sa săracilor, s-a lepădat de lume şi a început să vieţuiască pe lângă biserica Sfântului Uar, nevoindu-se în post şi în rugăciune neîncetată. Iar după şapte ani ea a plecat la Domnul.

Astfel, Preaînaltul Dumnezeu, după felul Său dumnezeiesc, a răspuns rugăciunilor ei. Ea a dorit una, El i-a dăruit alta. Ea a dorit ca fiul ei să fie bine rânduit pe pământ, iar Dumnezeu i-a rânduit binele în cer. Ea a cerut puţin, El i-a dat mult. Şi pentru că aceasta nu corespundea intenţiilor ei, Cleopatra a căzut în mare întristare şi a cârtit.

Cârtirea ei însă a fost nedreaptă. Dacă tânărul Ioan ar fi primit bunătăţile cele pământeşti, acestea nu ar fi fost trainice. Dumnezeu i-a dat lui cerul, fericirea cea de neluat. Cleopatra a recunoscut aceasta după vedenia care a înţelepţit-o şi, apoi, a devenit duhovnicească; nu doar că s-a împăcat cu acelea pe care Dumnezeu i le-a trimis, ci chiar I-a fost Lui recunoscătoare în chip de negrăit.

De luat aminte, în această pilduitoare întâmplare, că ea se ruga întru totul drept în rugăciunea sa. Cerea să i se dea de Dumnezeu acelea care îi sunt plăcute Lui şi folositoare ei, adică ea cerea să se facă voia lui Dumnezeu. Insă, în ciuda acestei rugăciuni, care părea fără reproş la arătare, totuşi, în esenţa ei, nu corespundea cu voia lui Dumnezeu. Cleopata avea dorinţa ei, limpede în mintea sa, voia ei – ca fiul să fie şi bine rânduit în această viaţă şi să se poată bucura ea ca mamă în această lume! Pentru aceasta, până ce a fost înţelepţitl a cârtit.

Cât de adesea se întâmplă astfel şi cu noi! Ne rugăm, chipurile, întru totul drept în rugăciune, spunând chiar cu simţământ şi cu convingere înaintea Părintelui ceresc: „Facă-se voia Ta!” Şi totuşi, în străfundul sufletului nostru, se află dorinţa noastră, care vrem neapărat să se înfăptuiască. Avem voia noastră, pe care nu dorim să o jertfim pentru voia lui Dumnezeu. Iată, în această fină nesinceritate înaintea lui Dumnezeu se ascunde pricina ca adeseori rugăciunile noastre să nu fie împlinite după cum dorim.

Voia noastră proprie, la vedere ori tăinuită, ne desparte de Dumnezeu. Ea se ridică precum un zid între noi şi Ziditor. Ea ne înstrăinează de Mântuitorul, pentru că menţine în noi, împotriva voii lui Dumnezeu, atât concepţiile noastre proprii despre Dumnezeu, propriile noastre puncte de vedere, propriile noastre gânduri. Anume voia de sine ne lipseşte de folosul rugăciunilor şi ni se arată ca o piedică a împlinirii lor, mai cu seamă când ne îndârjim în părerile noastre.

[… ] Să încheiem aceste cugetări asupra rugăciunii cu un model de rugăciune de dimineaţă, rugăciune alcătuită de ultimii stareţi de la Optina, cuprinsul acesteia impresionând adânc inima neliniştită a credinciosului de astăzi:

Doamne!

Dă-mi să întâmpin cu suflet liniştit toate pe care mi le va aduce ziua de astăzi! Dă-mi ca pe de-a-ntregul să mă predau voii Tale! Povăţuieşte-mă întru toate şi mă întăreşte în tot ceasul în această zi! Oricâte voi primi astăzi, învaţă-mă să le primesc cu suflet liniştit şi cu adâncă încredinţare că în toate se află sfânta Ta voie! Fii îndrumător în toate faptele mele, în toate cuvintele şi în toate simţămintele mele! In toate întâmplările neprevăzute să nu uit că totul este trimis de Tine!

Invaţă-mă ca după dreptate şi în chip înţelept să mă port cu toţi membri familiei mele, fără să tulbur ori să amărăsc pe cineva! Doamne, dă-mi puteri să îndur osteneala acestei zile şi toate întâmplările dintru ea! Indrumă voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred şi să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc! Amin!
Arhim. Serafim Alexiev – ”Calauza rugatorului ortodox”, Ed. Sophia

Să-i urmezi Domnului si să nu dai înapoi, să-ţi dai toată râvna

Foarte săracă este râvna noastră
Poate este potrivit să vorbim acum despre ceva care a venit, ca să spun aşa, ca un gând bun, tocmai acum, când se citea pericopa evanghelică, şi în primul rând mai înainte, cea apostolică, care este din Epistola către Evrei. Şi mulţi nu am înţeles nimic din ea, întrucât este foarte grea această epistolă. Evangheliile relatează, să spunem aşa, diferite cazuri, aşa cum este aici vindecarea acestui gângav, şi din acest motiv sunt de regulă mai lesne de înţeles. Epistolele, însă, unele dintre ele în mod special, sunt mai grele. Nu ajunge să luăm seama la ele. Trebuie să avem şi o interpretare ca să înţelegem conţinutul, care de fiecare dată este de o mare adâncime.

Iar acum să le privim pe toate din această perspectivă. Dumnezeu, toate câte spune şi câte face, le spune şi le face spre mântuirea noastră. Da, toate sunt pentru noi.

Dumnezeu, prin toate cuvintele şi prin toate faptele Sale, îşi declară dragostea faţă de creaţia Sa în general, şi faţă de oameni în special. Din cealaltă perspectivă, însă, şi acesta este un fenomen comun: fie că vorbeşte Dumnezeu, fie că nu vorbeşte, noi tot nu înţelegem prea multe, de parcă nici nu am auzi. Lucrează Dumnezeu, face minuni, iar noi ne purtăm ca şi când nu le-am vedea. Atât de puţin înţelegem. Şi aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, chiar şi atunci când înţelege cineva ceva, înţelege greşit, nu cum este cu adevărat. Nu ştiu ce părere aveţi voi despre asta, fraţii mei. E o problemă serioasă, foarte serioasă.

Vedeţi dumneavoastră, noi toţi, cu toate că suntem în Biserică de ani şi ani, am înţeles foarte puţine, am luat şi am simţit foarte puţine din cele pe care le spune Domnul. Foarte, foarte puţine din minunile Sale, din lucrările Sale ne-au atins sufletul.

Aici, în cazul de faţă, cum am spus şi la început, textul este de neînţeles, aşa încât avem nevoie de traducere, de interpretare ca să-l înţelegem. Din anumite motive Biserica încă foloseşte această limbă la citirea din cadrul slujbelor, adică păstrează limbajul în care s-au scris diferitele texte. Insă acum, slavă Domnului, avem la dispoziţie traduceri, şi încă o mare diversitate de traduceri, în diferite ediţii, care au lângă text şi o interpretare. Şi toţi creştinii au posibilitatea de a le consulta. Dar nu se sinchiseşte nimeni să citească înainte să meargă la biserică sau după — aş spune că ar fi bine să aibă o traducere la ei chiar şi atunci când sunt în biserică şi să urmărească pe ea. Să nu se mai plângă aşadar că ei ar citi dar nu înţeleg (în Grecia pericopele evanghelice şi apostolice se citesc în greaca veche, pe care nu toată lumea o înţelege foarte bine – n.tr.).

Şi da, se mai întâmplă şi să nu înţelegem câteodată, ca în această seară, pericopa apostolică, pentru că nu s-a citit în traducere. Dar în general, aceasta este poziţia noastră, a creştinilor, vizavi de adevărurile lui Dumnezeu, aceasta este poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, în care El lucrează minuni în continuu, iar noi nu înţelegem nimic. Iar acesta nu este un semn bun. Trebuie să ne neliniştim, nu numai laicii, ale căror păcate sunt şi neştiute, după cum spune apostolul Pavel52, dar şi noi, clericii, monahii şi monahiile. Da, nu ne înţelegem cu Dumnezeu. Ce ne-a apucat? Nu ne mai deranjează foarte tare dacă auzim sau n-auzim, înţelegem sau nu-nţelegem, prindem sensul lucrurilor sau nu. Nu ne afectează foarte tare. E grav. Ne este de ajuns, adică, dacă mergem la biserică, ca să spunem aşa, şi ne liniştim sau ne uşurăm, ne odihnim cumva şi ne rezumăm numai la asta. Este foarte săracă râvna noastră. Nu îndrăznim, ne temem să ascultăm întregul adevăr al lui Dumnezeu şi să îl primim.
Fermecaţi de energia pe care o transmit sensurile mântuitoare ale Bisericii
Problema nu este să auzi adevărul lui Dumnezeu. Bine, îl vei auzi. Problema este să ai îndrăzneala şi dispoziţia să primeşti ceea ce spune adevărul lui Dumnezeu, ceea ce vrea să aducă adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău. V-aş ruga să privim problema din acest punct de vedere. Numai dacă luăm puţin seama, nu numai că ne vom nelinişti, dar vom pătimi. Zile, luni, ani întregi deja de când ascultăm şi ascultăm şi ascultăm – şi prin asta mă refer la creştinii din Biserică, oriunde ar fi fiecare dintre ei, de orice enorie ar tine, în orice biserică s-ar duce. Si cum am spus, avem multe cărţi la îndemână, ‘diferite traduceri şi aşa mai departe, şi nu vezi niciodată pe cutare creştin sau pe cutare creştin fiind cuprinşi, fermecaţi de sensurile pe care le are cuvântul lui Dumnezeu, de la sensurile mântuitoare pe care le are în general, la întreaga învăţătură a Bisericii. Să fim fermecaţi, să ne cuprindă energia pe care o au şi o transmit adevărurile lui Dumnezeu. Şi într-o asemenea măsură să ne absoarbă, atât de mult să ne captiveze, în sensul bun al cuvântului, bineînţeles, încât să fie nevoie să uităm toate celelalte lucruri. Asta, faptul că stai şi te preocupă că te-ai îmbolnăvit, nu te-ai îmbolnăvit, te doare, nu te doare, ai o problemă, ai o altă problemă, nu e un semn bun. Şi aşa te găseşti continuu în treburi şi te preocupă astfel de lucruri, care nu sunt numai de neevitat, ci sunt şi cele de care ai nevoie pentru mântuirea ta.

Mă gândeam acum, puţin mai înainte, că, dacă omul începe să creadă cu adevărat, să primească dornic adevărurile lui Dumnezeu, să înţeleagă poruncile lui Hristos, să le primească şi să se adapteze la ele şi se aşează pe acest drum, alergând, adică, în urma lui Hristos lepădându-se de sine şi ducându-şi crucea sa, se epuizează cele omeneşti în om, în sensul bun. Unde să mai fie loc de slavă deşartă şi de împietrirea inimii şi toate de acest fel?! Una câte una, toate se risipesc.

Dumnezeu ne află în capcana păcatului nostru într-un mod înţelept şi mântuitor

Încă o dată, dacă se poate spune aşa, ne minunăm în faţa lui Dumnezeu. E ca şi când ar spune Dumnezeu „Cădeţi în păcat? Păcătuiţi? Bun, deci.” Şi ne află în această stare de aici încolo. Eşti păcătos. Vrei, nu vrei, eşti păcătos, foarte egoist, iubitor de sine, cu inima împietrită şi cu dispoziţia de a înfăptui toate aceste lucruri. Nu Dumnezeu ne face păcătoşi, nu ne duce Dumnezeu în această stare, dar ne lasă în ea, în sensul că „Dacă asta vă doriţi, de asta să aveţi parte.” însă cu toate acestea nu ne lasă în starea noastră de păcat, ca şi când ar zice „Dacă asta vă doriţi, într-acolo să mergeţi şi să vă pierdeţi”, ci într-un mod înţelept şi mântuitor ne află acolo, ne prinde în acea stare.

Fericit cel ce cinstit si adevărat care va cere lui Dumnezeu şi la un moment dat se va trezi şi va începe să înţeleagă ce spune El şi să primească adevărurile Lui şi atunci n-are să-i mai convină faptul că nu înţelege. Va spune „A, nu înţelegeam. Nu erau lucrurile aşa de simple, nu erau explicate textele pe care le ascultam.”

Dumnezeu permite, ştiţi, ca în Biserică să existe astfel de situaţii – aşa aş spune şi despre seara aceasta – ca noi să conştientizăm cât de mult ne convine de fapt că nu înţelegem, că rămânem indiferenţi. Şi ne convine pentru că preferăm lenea noastră, preferăm să nu ne supărăm pe noi înşine, să nu ne trezim măcar un pic.

Acela, însă, care îi va urma lui Dumnezeu, va ieşi din această stare de complacere şi va privi adevărul în ochi. Care adevăr este acesta: vrei, nu vrei, omul meu, eşti păcătos. S-a terminat. Nu Dumnezeu te-a dus într-acolo, ci tu ai ales. Si aceasta se vede din faptul că fiecare dintre noi ne dorim păcatul, participăm la el, nu încercăm să ne desprindem de el. Iar după aceea, începem şi zicem „Foarte greu este a trăi după poruncile Domnului. Nu se poate”, şi îl scoatem şi pe Dumnezeu vinovat pentru asta, pentru că a făcut poruncile atât de grele. Dragul meu, în păcat te afli, în întuneric şi în stricăciune, în tot acest hăţiş. Cum spui acum că prea grele şi dificile sunt toate? Cine, dar, va spune, pierdut fiind şi gata să cadă în prăpastie, celui care vine să îl salveze, „Tare greu mă scoţi de aici.” Nu, ci pe toate le va primi cu bucurie, numai să se salveze.

Trebuie să înţelegem asta. Insă trebuie să subliniem în acest moment faptul că, deîndată ce devine omul dornic să îi urmeze lui Hristos, vrea nu vrea, pe acest drum fiecare pas pe care îl face îi arată că e şi mai păcătos, fiecare strădanie pare că îl duce şi mai mult înspre eşec, dar aşa învaţă să se încreadă şi să se lase în mila lui Dumnezeu. Pentru că, printre toate celelalte, şi pe aceasta o poartă omul, omul cel căzut. Se luptă, se luptă ca să se arate înaintea lui Dumnezeu cu faţa curată, nepătată să spunem. însă nu aceasta este lupta. Lupta este să iei ca cert faptul că eşti păcătos, să te lepezi de tine însuţi, să-ţi ridici crucea şi să alergi în urma lui Hristos, să îi urmezi Lui. Iar atunci vei învăţa lecţia smereniei, lecţia pocăinţei. Altfel nu merge, nu vei răzbi cu nimic altceva.

Dintr-un punct de vedere, deci, noi nu ne dorim să înţelegem, ca şi când ne-ar spune Dumnezeu „Voi nu aveţi poftă de înţelegere, de a răspunde. Aşa vreţi? Aşa să fie!”

Nu e ca şi când ne-a ascuns adevărurile Sale. Atâţia ani, atâţia ani şi noi tot nu înţelegem. E impresionant acest lucru, adică. E impresionant de multe ori faptul că poţi să ai în faţa ta chiar şi pe cel mai binevoitor, pe cel mai luminat creştin şi să te agăţi de un lucru pe care îl zice şi să te străduieşti să îl ajuţi să vadă adevărul, să se prindă de adevăr, să se predea adevărului – adevărului lui Hristos – chiar dacă îi este mai bine, acesta tot nu înţelege, tot se întoarce la ale lui. E impresionant. Pentru că pare a fi un lucru simplu, în faţa lui se află lumina, o lumină orbitoare, iar el nu o vede. în faţa lui este întregul adevăr al lui Dumnezeu, însă el nu-l vede, nu-l simte. Foarte dificil este omul.

Din alt punct de vedere, cel care se hotărăşte – adică să înţeleagă şi să întoarcă răspuns – acela va fi prins, dar într-un sens foarte bun, va fi prins în întregul plan, aşa cum l-a aşezat Dumnezeu, şi acolo va avansa şi va avansa. Şi să vrei după aceea să te mândreşti, şi tot n-ai putea. Vei cădea jos, îţi vei sparge faţa, te vei face de tot râsul şi în ochii tăi, întâi de toate, şi în ochii celorlalţi. Chiar şi diavolul va râde de tine. Dacă nu te smereşti, dacă nu vrei să te smereşti, dacă nu iubeşti smerenia şi dacă nu vei vedea că acesta este bunul cel mare care te ajută să rămâi întru Hristos, te vei face de râs. Are să râdă diavolul de strădaniile şi de eforturile tale, de aşa-zisele tale lupte.

Presupun că am înţeles acum cu toţii ce înseamnă această prindere în capcană – între ghilimele cuvântul, bineînţeles. Se nevoieşte, aşadar, cineva să se smerească, să se pocăiască, să îi urmeze lui Hristos. Acela cu cât se va lăsa mai mult în mila lui Dumnezeu şi mai puţin în seama meritelor şi realizărilor sale, cu atât va avansa mai mult şi va gusta mântuirea. Va gusta mântuirea şi viaţa cea înviată pe care o oferă Hristos, viaţa cea cerească pe care o oferă Hristos, această cu totul altă realitate. Şi atunci nu îi va mai fi greu să renunţe la una, să renunţe la cealaltă, să se abţină de la una, să se ţină departe de cealaltă şi să rămână gol şi singur în faţa lui Dumnezeu.

Aşa ne-am dori să vedem lucrurile, fraţii mei. Să folosim ca pretext, adică, faptul că nu înţelegem unele lucruri, ca să conştientizăm faptul că poate aşa le-a făcut Dumnezeu, să nu le înţelegem, pentru că nu preţuim acest lucru, nu-l preţuim. Il ignorăm. Martoră ne este realitatea că de atâţia ani, atâţia ani ascultăm şi nu avansăm deloc.

Puţin numai să scormoneşti şi râvna ta va prinde aripi

Să nu mai spunem mai multe. Vă rog, însă, foarte mult să luăm aminte la aceste cuvinte simple pe care le-am spus – şi să ne rugăm chiar – să ne dăm, adică, silinţa de a ieşi din starea aceasta în care ne dorim să scăpăm de responsabilitate: ori că nu putem, ori că nu am înţeles, ori că nu ni s-a spus, ori că avem alte preocupări sau alte probleme. Toate acestea sunt doar nişte pretexte. Nu suntem adevăraţi. Ne temem să fim adevăraţi şi să avansăm cu adevărat, cu multă râvnă, adică.

Dumnezeu l-a creat pe om cu râvnă în el. Şi am putea spune că noi, aici, în ţara noastră, poporul nostru, noi toţi nu avem nimic altceva – în ultimă instanţă, celelalte nu înseamnă nimic. Nu poate nimeni să îşi pună speranţa şi să se sprijine în ele, însă unii au râvnă. Toţi am putea să fim mai zeloşi. Acest lucru s-a pierdut destul de mult, bineînţeles, însă există încă adânc în sufletul nostru ca un izvor, aş spune, şi este un lucru pe care ni-l dăruieşte Dumnezeu dintru început ca pe o harismă firească, ca pe o putere naturală. Da, ai râvnă. Nu este aşa, ca şi când am fi obţinut-o noi, dar iată, este înlăuntrul sufletului nostru, adânc în sufletul nostru. Şi puţin numai să scormoneşti după ea, puţin numai să o zgândări, puţin numai să o stârneşti, iar râvna ta va prinde aripi.

Să-ti dai toată râvna, aşadar, să-i urmezi Domnului si să nu dai înapoi. Să nu te temi că, în timp ce vei progresa, ţi se va părea că dai înapoi. Da, aceasta se va întâmpla cu siguranţă până în momentul în care vei găsi smerenia, până când vei îmbrăţişa smerenia, până când îl vei găsi pe Hristos, pe Hristos cel smerit, care spunea „căci blând sunt şi smerit cu inima”53. Hristos este învăţătorul, cel care ne poartă şi ne învaţă ale Sale. Nu avem nimic de ce să ne temem. Să luăm aminte, aşadar, vă rog, şi să facem si noi asemenea.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină

Oamenii au devenit ca animalele



 

  • Oamenii au devenit ca animalele 

 

„Cum au devenit oamenii! Ca animalele! Stiti ce fac animalele ? La început intra în grajd, se balega, urineaza… Dupa aceea balegarul începe sa fermenteze. Cum începe sa fermenteze, simt o caldura. Nu le lasa inima sa plece din grajd; le place. Asa si oamenii, vreau sa spun ca simt caldura pacatului si nu-i lasa inima sa plece, înteleg ca miroase urît, dar nu-i lasa inima sa plece din caldura aceea. Iata, de va intra acum unul în grajd, nu va putea suferi mirosul urît. Altul care e mereu în grajd nu e deranjat; s-a obisnuit.”

  • La ce stapîn lucrezi? 

„Oamenii îndepartati de Dumnezeu mereu sînt nemîngîiati si de doua ori chinuiti. Cel ce nu crede în Dumnezeu si în viata viitoare, pe lînga faptul ca ramîne nemîngîiat, îsi osîndeste si sufletul sau vesnic. La ce stapîn lucrezi, de la acela vei lua si plata. Daca lucrezi la stapînul cel negru, îti face viata neagra înca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cît vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atît vei straluci mai mult si te vei veseli. Dar noi spunem: „E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !”. Însa aceasta este înfricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa înnoiasca tot neamul omenesc. Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ?

Lumea vrea sa pacatuiasca si Îl vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi… vioara noastra
De ce se islamizeaza francezii ?

„În Franta, cu toate ca e stat avansat – nu e supradezvoltat – de curînd (N.e.: acestea s-au spus în 1988) optzeci de mii au devenit musulmani. De ce ? Pentru ca au facut din pacat moda. Vezi bine ca erau mustrati si au vrut sa-si odihneasca constiinta. Si precum vechii elini, ca sa-si îndreptateasca patimile lor, au aflat pe cei doisprezece zei, asa si acestia au cautat sa afle o religie care sa le justifice patimile lor, ca sa aiba odihna în problema asta. Mahomedanismul îi serveste într-un anumit fel. Le îngaduie sa ia cîte femei vor. Le fagaduieste în cealalta viata un munte de pilaf, un lac de iaurt, un rîu de miere. Si orice pacate ar avea, daca îi spala cu apa calda cînd mor, se curatesc. Merg la Alah curati. Ce altceva vor ? Toate la îndemîna. Dar francezii nu vor afla odihna. Vor sa-si odihneasca cugetul, dar nu se vor odihni, pentru ca patimile nu se justifica.

Orice ar face oamenii, si fara simtire de ar fi, tot nu vor afla odihna. Vor sa justifice cele ce nu se pot justifica, dar launtric se chinuiesc, se salbaticesc. De aceea cer distractii, alearga la muzica, se îmbata, privesc la televizor. Adica casca gura, ca sa uite de ei însisi pentru ca sunt mustrati. Si cînd dorm, crezi ca se odihnesc ? Exista constiinta, vezi bine. Prima Sfînta Scriptura pe care a dat-o Dumnezeu primilor creati este constiinta, si noi acum purtam fotocopia parintilor nostri.”

  • Pacatul da drepturi ispitei 

„Multa demonizare exista astazi în lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc înfricosatoare înrîuriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: „Oarecînd diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: „Calatorie buna !” – si oamenii calatoresc”. Este cumplit ! Vedeti, diavolii în laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre în porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre în ei. Hristos a îngaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manînce carne de porc.

  • Parinte, sînt unii care spun ca nu exista diavol. 

Da, si mie mi-a spus cineva: „Sa scoti din traducerea franceza a cartii: „Sfîntul Arsenie Capadocianul”, cele ce se refera la cei îndraciti, pentru ca europenii nu le vor întelege. Nu cred ca exista diavol”. Vezi, pe toate le explica prin psihologie. Daca acesti demonizati ai Evangheliei ar fi mers la psihiatri, i-ar fi supus la socuri electrice. Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul îi da dreptul, poate sa faca rau. Cînd cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o înrîurire diavoleasca.”

  • Marturisirea taie drepturile diavolului 

„Cel putin sa mearga oamenii la un duhovnic sa se marturiseasca, spre a se îndeparta înrîurirea diavoleasca de la ei, ca sa poata gîndi putin. Acum nu pot nici macar gîndi din pricina influentei diavolesti. Pocainta, marturisirea taie drepturile diavolului. Cu putin timp mai înainte a venit în Sfîntul Munte un vrajitor si a îngradit în tarusi si plasa o portiune de teren aproape de Coliba mea. Daca trecea pe acolo unul nemarturisit, patea ceva rau. Nu stia de unde-i vine. Cum le-am vazut, am facut cruce si am trecut prin mijloc; le-am destramat.

>Dupa aceea vrajitorul a venit la Coliba, mi-a spus toate planurile lui si si-a ars cartile. Asupra unuia ce este credincios, merge la biserica, se marturiseste, se împartaseste, diavolul nu are nici o putere, nici o stapînire. Face numai putin „ham-ham”, ca un caine ce nu are dinti. Însa asupra unuia ce nu e credincios si îi da drepturi, are mare stapînire. Îl poate omorî; are dinti si îl sfîsie. Potrivit cu drepturile ce i le da un suflet, este si stapînirea diavolului asupra lui.

Daca un om o ia razna de la poruncile lui Dumnezeu, îl lupta dupa aceea patimile. Si daca lasa cineva sa-l razboiasca patimile, nu mai e nevoie de diavol ca sa-l razboiasca. Si diavolii au „specializare”. Lovesc pe om tac-tac, asa fel ca sa-i afle suferinta, neputinta, si sa-l razboiasca. E nevoie de atentie, ca sa închidem usile si ferestrele – simturile – sa nu lasam fisuri ispitei si sa intre vrajmasul pe acolo unde sînt punctele slabe. Daca lasi chiar si o crapatura deschisa, poate intra si îti va face pagube. Diavolul intra în om, cînd exista noroi în inima sa, nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu.

Daca se va curati inima de noroi, vrajmasul fuge si vine iarasi Hristos. Ca si mistretul, care cînd nu afla noroi, guita si pleaca. La fel si diavolul nu se apropie de inima ce nu are mocirla. Ce treaba are în inima curata si smerita ? Daca vedem însa casa noastra – inima noastra – ca este casa veche si vrajmasul locuieste în ea, trebuie îndata s-o darîmam, ca sa fuga si chiriasul nostru cel rau, adica aghiuta. Pentru ca atunci cînd pacatul se învecheste în om, diavolul, fireste, dobîndeste mai multe drepturi.

  • Smerenia topeste pe diavol 

Smerenia are mare putere si topeste pe diavolul. Este cel mai puternic soc pentru diavol. Acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc. Si acolo unde nu exista diavol, e firesc sa nu existe ispite. Odata un pustnic a silit pe un aghiuta sa spuna: „Sfinte Dumnezeule …”. A spus aghiuta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte”, dar nu spunea „miluieste-ne pe noi”. Spune: „miluieste-ne pe noi!”. Nimic. Daca ar fi spus, ar fi devenit înger. Toate le spune aghiuta, dar pe „miluieste-ma” nu-l spune, pentru ca trebuie smerenie. „Miluieste-ma” are smerenie si sufletul ce îl rosteste primeste mila cea mare a lui Dumnezeu.

  • Diavolul stapîneste desertaciunea 

– Parinte, de ce diavolului i se spune „stapînitorul lumii ?” Chiar si este într-adevar ?

Asta mai lipsea, sa stapîneasca diavolul lumea. Cînd Hristos a spus despre diavol „stapînitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înteles ca este stapîn pe lume, ci ca stapîneste desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapîneasca lumea ! Însa cei ce îsi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapînirea „stapînitorului acestui veac” (Efes. 6,12). Adica diavolul stapîneste peste desertaciune, peste „lume”. Ce înseamna „lume” ? Nu înseamna podoaba, împodobirea desarta ? Asadar cine e stapînit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea întunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, dar în esenta este avorton duhovnicesc.

  • Lucrurile lumesti ne pot rapi inima 

Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele. Sa ne îngrijim însa sa fie sobre. Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, înseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramîne nici o bucatica. Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o înfatisare frumoasa, cu sculpturi, etc.

Te minunezi de pietre, de caramizi si îti lasi inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, îti lasi inima ta în magazin. Daca le cumperi, îti atîrni inima de ramele ce le porti. În special femeile sunt furate usor. Putine sînt acelea care nu-si vînd inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare.

  • Bucuriile lumesti sunt bucurii materiale 

– Parinte, oamenii lumesti spun ca simt un gol, desi au toate bunatatile.

Bucuria adevarata, curata se afla alaturi de Hristos. Daca te unesti cu El prin rugaciune, vei vedea sufletul tau rasplatit. Oamenii lumesti cauta bucuria în distractii. Unii oameni duhovnicesti o cauta în discutii duhovnicesti, în predica, etc. Dar cînd se termina acestea ramîn într-un gol si se întreaba ce vor face în continuare. Fie ca sînt pacatoase, fie indiferente cele cu care se ocupa, la fel este.

De ce nu merg mai bine sa se culce, ca sa fie buni a doua zi pentru lucru ?

Împlinind dorintele lumesti ale inimii, nu vine bucuria duhovniceasca, ci stresul. Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. Bucuria lumeasca nu este permanenta, nu este bucurie adevarata, ci este o bucurie temporara, a acelei clipe. Aceasta e bucurie materiala, nu este duhovniceasca. Iar cu bucuriile lumesti nu „se umple” sufletul omului. Ci mai degraba sînt balast. Atunci cînd simtim bucuria duhovniceasca, nu o mai dorim pe cea materiala. „Satura-ma-voi cînd mi se va arata slava Ta” (Ps.16,15). Bucuria lumeasca nu odihneste pe omul duhovnicesc, ci îl oboseste. Pune un om duhovnicesc într-o casa lumeasca. Nu se odihneste. Desi omul lumesc crede ca el se odihneste, dar nu, se chinuieste. Se bucura la exterior, iar pe dinlauntru nu este multumit ci chinuit.

  • Despre duhul lumesc 

Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gîndesc lumeste, ce sa mai faca mirenii ? Am spus unora sa ajute copii drogati si mi-au spus: „Daca facem o fundatie pentru drogati, nu ne va aduce nici un venit. De aceea vom face un azil de batrîni”. Nu spun ca nu e nevoie si de azil de batrîni. Vai mie ! Ci, daca începem asa acestea, nu vor fi fundatii respectabile, ci … „naufragiabile”. Nu înteleg ca fericirea lumeasca este nefericire duhovniceasca.

  • Despre duhul lumesc la monahi 

Astazi exista monahi care traiesc monahismul pe dinafara. Nu fumeaza, traiesc simplu, citesc Fllocalia, vorbesc numai din Sfintii Parinti. Adica, asa precum în lume, cei ce nu spuneau minciuni, îsi faceau semnul Crucii, mergeau la Biserica, si cînd au crescut luau aminte la subiecte morale si credeau ca asta este tot. Asa se petrec lucrurile si în unele manastiri si mirenii sînt atrasi acolo. Dar, cînd îi cunosc, vad ca acestia nu difera de mireni deoarece pastreaza tot duhul lumesc. Daca ar fi fumat, ar fi citit ziare, ar fi vorbit despre politica, i-ar fi evitat ca pe niste mireni si nu s-ar fi vatamat monahismul.

  • Monahismul catolic 

Ati vazut si catolicii unde au ajuns ? Îmi aduc aminte ca acum cîtiva ani, cînd eram la Manastirea Stomiu, la Konita, mi-a adus cineva o bucata de ziar în care scria: „Trei sute de calugarite au protestat: de ce sa nu vada si ele un film la cinema ? De ce îmbracamintea lor sa fie pîna jos si nu pîna la genunchi ?”. Atît de mult m-am înversunat cînd am citit asta, încît am spus: „Dar pentru ce va mai faceti totusi calugarite ? Si la urma scria ca toate si-au lepadat rasele. Dar dupa cum gîndeau, le aveau lepadate de mai înainte. Odata am vazut o calugarita catolica, ce nu se deosebea cu nimic de o mireanca. Facea chipurile lucrare misionara si era complet … ca unele din fetele cele foarte moderne. Sa nu îngaduim si la noi duhul acesta contemporan; sa nu ajungem si noi acolo.

  • Duhul lumesc este boala 

Astazi lucrul cel mai important este sa nu ne modelam dupa acest duh lumesc. Este o mucenicie. Pe cît putem, sa nu fim atrasi de acest curent si sa ne duca tîrîs pe acest canal. Pestii destepti nu se prind în cîrlige. Vad momeala, înteleg ca e momeala si pleaca de acolo, scapînd astfel. În timp ce ceilalti vad momeala, alearga acolo sa manînce si, hop, se prind. Asa si lumea: are momeala ei si îi prinde pe oameni. Oamenii sunt atrasi de duhul lumesc si sunt prinsi de el.

Duhul lumesc este boala, Precum cautam sa evitam o boala, asa si cugetarea lumeasca s-o evitam, oriunde ar fi ea. Sa ne înstrainam de duhul progresului lumesc, ca sa progresam duhovniceste, sa ne însanatosim duhovniceste si sa ne bucuram îngereste.

  • Cel ce nedreptateste se chinuieste 

Cel ce nedreptateste si, în general, orice vinovat cînd nu cere iertare, este chinuit de constiinta sa si pe deasupra de supararea celui nedreptatit. Pentru ca atunci cînd cel nedreptatit nu iarta si cîrteste împotriva lui, atunci cel ce a nedreptatit se chinuieste si mai mult. Nu poate dormi. Ca si cum l-ar lovi valurile si l-ar învîrti ca pe un titirez. Este un lucru tainic felul cum simte el aceasta. Precum atunci cînd cineva iubeste pe unul si se gîndeste la el în sensul cel bun, acela o simte, asa si în cazul acesta. O, cum îl chinuie nemultumirea celuilalt ? Si departe sa fie, în Australia, în Johanesburg, nu se poate linisti cînd celalalt este suparat din pricina lui.

  • Puterea vrajilor 

– Parinte, multi cred ca li se fac vraji. Se prind vrajile?

Daca omul are pocainta si se marturiseste, nu se prind. Daca prind vrajile înseamna ca a dat pricina. Poate a nedreptatit pe cineva, si-a batut joc de vreo fata, etc. Atunci va trebui sa se pocaiasca, sa ceara iertare, sa se marturiseasca, sa puna în ordine si sa îndrepte ceea ce a facut. Pentru ca altfel chiar daca toti preotii îi vor citi exorcisme, nu dispar vrajile. Si nu numai vrajile, ci fie si numai supararea sufletului nedreptatit este suficienta ca sa-l chinuie.

  • Razboiul nu sufera necinstea 

Exista doar doua chipuri de nedreptate: materiala si morala. Nedreptate materiala este atunci cînd cineva îl nedreptateste pe altul în lucruri materiale. Morala este atunci, cînd, de pilda, cineva însala o copila. Si, daca e orfana, îsi îngreuiaza sufletul sau cu o greutate de cinci ori mai mare. În razboi stii cum urmareste glontul pe cei imorali ?

Acolo vezi clar dreptatea dumnezeiasca si protectia lui Dumnezeu. Razboiul nu sufera necinstea. Pe omul imoral îl va gasi glontul. Odata mergeam cu doua companii sa înlocuim un batalion. Între timp am fost atacati si ne-am aruncat în lupta. Unul din batalion, îmi aduc aminte, a facut în ziua precedenta un lucru necinstit a violat o femeie gravida, sarmana. Dar în acea lupta numai acela a murit! Înfricosator ? Toti spuneau dupa aceea: „Dobitocul, bine a patit ?”.

Mai ales cei ce fac viclenii desi încearca sa scape, în cele din urma platesc. Este de observat ca toti cei ce cred cu tarie, în mod firesc traiesc si cinstit, crestineste si trupul lor cel cinstit este aparat de focuri mai mult decît daca ar purta Cinstitul Lemn (al Crucii).

  • Omul drept are pe Dumnezeu de partea lui 

Cînd cineva merge cu diavolul, cu viclenii, Dumnezeu nu binecuvînteaza lucrurile lui. Ceea ce fac oamenii cu viclenie, nu reuseste. Poate sa se vada pîna la o vreme ca înainteaza, dar în cele din urma, va cadea gramada. Cel mai important este sa porneasca cineva de la binecuvîntarea lui Dumnezeu în orice face. Omul, cînd este drept, are pe Dumnezeu de partea lui. Si cînd are si putina îndrazneala la Dumnezeu, atunci face si minuni. Cînd paseste cu Evanghelia, are drept la ajutorul dumnezeiesc. Calatoreste cu Hristos. Cum sa nu aiba drept la ajutorul dumnezeiesc ?

Toata temelia aici este. De aici încolo sa nu se teama de nimic. Ceea ce are valoare este sa Se odihneasca Hristos, Maica Domnului si Sfintii în fiecare lucrare a noastra, iar Sfîntul Duh Se va odihni în noi. Cinstea omului e mai pretioasa decît Cinstitul Lemn. Daca cineva nu este cinstit si are Cinstitul Lemn asupra sa, este ca si cum nu ar avea nimic. Iar daca altul nu are Cinstitul Lemn, dar daca e cinstit, primeste ajutorul dumnezeiesc. Daca mai are si Cinstitul Lemn, atunci…
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, volumul I  ,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,, Editura Evanghelismos

Rugaciune ecumenista in Cairo cu Papa Francisc, Papa Tawadros II, Patriarhul Bartolomeu și Patriarhul Alexandriei

Rugăciunea ecumenistă din 28 aprilie 2017,
în complexul catedralei ortodoxe copte din Cairo, Egipt

condusa de:

Papa Francisc, al Bisericii Romano-Catolice;
Papa Tawadros II, al Bisericii Copte-Ortodoxe;
Patriarhul Sidrak, al Bisericii Copte-Catolice;
Patriarhul Laham, al Bisericii Greco-Catolice Melchite;
Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu;
Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei și al întregii Africi.

*

1

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1

3

4

Conferința de presă a Papei Francisc, la întoarcere din Cairo

(min 11.22): Unitatea botezului avanseaza. Problema botezului este una istorica, caci la primele Sinoade era acelasi lucru. Coptii botezau copiii in altar si cand vroiau sa se casatoreasca veneau la noi, pentru a se casatori cu un catolic. Si le ceream sa marturiseasca credinta, caci consideram ca nu au. Faceam botezul cu conditii. Noi am inceput. Nu ei. Astazi o poarta s-a deschis si suntem pe calea cea buna pentru a depasi aceasta problema. Ultimul paragraf din declaratia comuna vorbeste despre asta.
Ortodocsii rusi recunosc botezul nostru, si noi il recunoastem pe al lor. Si este acelasi lucru cu georgienii. Patriarhul lor este un om al lui Dumnezeu. Elias II este un mistic si noi, catolicii trebuie sa invatam din aceasta traditie mistica a Bisericilor Ortodoxe.
In timpul acestui voiaj am avut aceasta intalnire ecumenica. A fost Patriarhul Bartolomeu, Arhiepiscopul Grec-Ortodox (?), au fost alti crestini, anglicani, secretarul Uniunii Bisericilor de Geneva… Tot ceea ce ecumenismul face, se face mergand impreuna. Ecumenismul se face pe cale, prin opere de caritate, prin faptul de a face lucruri impreuna, cand aceasta este posibil. Nu exista ecumenism static. De fapt, teologii trebuie sa studieze si sa se acorde, dar aceasta nu poate sa-si atinga scopul daca nu mergem impreuna. Ce putem face impreuna? Putem sa ne rugam impreuna, sa lucram impreuna, sa infaptuim opere de caritate impreuna. Asta inseamna sa avansam!
Raporturile cu Patriarhul Kirill sunt bune. IPS Hilarion a venit sa-mi vorbeasca de mai multe ori. Avem relatii bune. Cu Statul rus? Stiu ca Statul rus vorbeste despre apararea crestinilor din Orientul Mijlociu. Stiu asta, si cred ca este un lucru bun. Sa lupti impotriva persecutiilor si sa vorbesti de ele. Astazi sunt mai multi martiri decat in primele secole. In Orientul Mijlociu, in particular.

Rugăciune ecumenică la Assisi cu Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu, 20 sept 2016

(Radio Vatican) Entretien – Trente ans après la rencontre interreligieuse d’Assise convoquée par Jean-Paul II, la communauté de Sant’Egidio, le diocèse d’Assise et les Familles franciscaines d’Assise organisent une prière internationale des religions mondiales. Parmi les participants, le patriarche œcuménique de Constantinople, Bartholomée Ier. En tout, une centaine de participants, chefs religieux, mais aussi représentants du monde de la culture et des institutions ainsi que des citoyens venus de toute l’Europe, se retrouveront du 18 au 20 septembre dans la ville de Saint-François.

1

3

4

5