Patriarhul Bartolomeu nu se lasa si îşi doreste unitatea cu Papa Romei


În ciuda protestelor monahilor aghioriţi, liderul Constantinopolului continuă politica ecumenismului şi intenţionează să-l însoţească pe liderul Vaticanului la întîlnirea cu imamul Egiptului…

După toate aparenţele, desfăşurarea sinodului din Creta, unde sub preşedinţia PF Patriarh Bartolomeu al Constantinopolului s-au întrunit Întîistătătorii a zece Biserici Ortodoxe Locale, i-a oferit noi puteri şefului Patriarhatului de Constantinopol în fortificarea contactelor ecumeniste.
O astfel de politică ecumenistă a Patriarhului Bartolomeu i-a indignat şi mai înainte pe monahii athoniţi, care, în repetate rînduri, i-au cerut Întîistătătorului încetarea atît de deselor contacte cu eterodocşii şi, în special, cu papa Romei. Însă desfăşurarea sinodului din Creta şi prezidarea acestuia de către liderul Patriarhiei Constantinopolului doar i-a întărit convingerile în propria dreptate.
Sinodul a ridicat prestigiul şi importanţa Patriarhiei de Constantinopol şi acum Patriarhul Bartolomeu, fiind în dialog cu Vaticanul, încearcă să comunice din numele întregii lumi ortodoxe. În acest sens, orice critică la adresa sa în legătură cu ecumenismul el o respinge.

2Aşa că, în timp ce peste 50 de chilii de pe muntele Athos au încetat pomenirea numelui Întîistătătorului Bisericii Constantinopolului la sfintele slujbe din cauza politicii sale ecumeniste, Patriarhul Bartolomeu a decis să-şi demonstreze din nou unitatea sa cu papa Romei.

Potrivit RIA Novosti cu referire la ziarul italian L’Avvenire, pe 28 aprilie Patriarhul va însoţi pe papa Romei Francisc în timpul vizitei sale la marele imam al Egiptului, şeihul Ahmed Mohamed el-Tayyib.

Vizita „apostolică” a lui Francisc în Egipt e planificată pe 28-29 aprilie. Pe parcursul călătoriei, Papa va avea întîlniri cu preşedintele Egiptului Abdel Fattah el-Sisi, cu liderul „bisericii” copte, cu Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei, şi va face o vizită la cea mai mare universitate sunnită din lume, Al-Azhar, unde se va întîlni cu imamul.

Prezenţa Patriarhului Bartolomeu la această vizită a papei rămîne total neclară…

Traducere: Lumea Ortodoxă

Sursa: Русская линия

Panereticul papă Francisc îl pune pe Buddha la același nivel cu Hristos!

1

La adresa – https://katanixis.blogspot.ro/2017/04/blog-post_312.html#more sunt detaliile de mai jos:

Se vorbește despre mesajul pe care papa Francisc l-a trimis cu ocazia sărbătorii Vesakh, care este cea mai importantă sărbătoare budistă, în care se prăznuiesc (în 3 mai în Asia de Răsărit și în 10 mai în Asia de Sud) diferite momente din existența pământească a lui Buddha: nașterea, ”iluminarea”, moartea.

Papa spune printre altele în mesajul lui: ”religiile trebuie să colaboreze, pentru că religia este folosită adesea astăzi pentru a justifica violența. Trebuie să se renunțe la orice discurs al urii în mijloacele mass-media.”
Este recunoscută de către ereziarhul papă ”unicitatea religiilor noastre” (papistașă și budistă), însă se subliniază că papistașii (papa zice ”creștinii”, dar papistașii nu sunt creștini, nefiind botezați) și budiștii trebuie să colaboreze în cât mai multe domenii. El spune: ”Iisus Hristos și Buddha au promovat ferirea de violență, pentru că AMÂNDOI au fost niște făcători de pace.” Așadar se face o incredibilă identificare între Dumnezeu Cel adevărat și Buddha, ca și cum ar fi pe aceeași treaptă!
Anathema ție, ereticule Francisc, ocrotitor al homosexualilor și al pedofililor, surpător al ecumeniștilor din adevăr în minciună.
Ecumeniștilor români, acesta este dumnezeul și călăul vostru, de groaza căruia tremurați: papa cel ”infailibil.” Lui vă închinați voi, nedemni urmași în scaunul arhieriei ai Sfinților Ilie Iorest, Sava Brancovici, Simion Ștefan și Iosif al Maramureșului, pe care îi sărbătorim astăzi ortodocșii iubitori de Adevăr. Nu voi conduceți azi B.O.R., nu vă lasă Hristos să duceți Biserica Lui spre iad, ci voi sunteți rupți de Biserica neamului românesc. Hristos așteaptă pocăința voastră. Poporul așteaptă să fie cârmuit în Adevăr, nu doar sărăcit, amenințat, mințit și batjocorit.
Când vă pomenesc preoții cu conștiință ortodoxă, tremură carnea pe ei de frică, de groaza mâniei ierarhului lor. Nu se simt slujind într-un sfânt altar, ci ca și cum ar fi batjocoriți și mutilați sufletește în camera 4 spital de la vechea închisoare din Pitești. O zi dacă ar putea să nu pomenească ierarhul eretic, fără consecințe inchizitoriale pentru ei, ar face-o CÂNTÂND PASCAL, să simtă și ei că slujesc o DUMNEZEIASCĂ Liturghie nemânjită de ereziile din Creta, pe care le-ați semnat ca niște Iude, ca să râdeți ACUM în fața acestui popor care a dat milioane de martiri!
Sfinților Ierarhi Transilvăneni, Sfinților Noi Mucenici din închisorile comuniste, stați împotriva celor care vor să năruie Biserica acestui neam din interior și mijlociți pentru pocăința lor, să le putem săruta și mâinile și picioarele, ca unor adevărați ierarhi ai lui Hristos și mărturisitori ai Adevărului veșnic!
Cu nețărmurită durere, dar și cu nădejde,

pr. Ciprian Staicu

PSEUDO-mitr. Savu Teofan îl numește pe Părintele JUSTIN Pârvu, DUȘMAN al ORTODOXIEI

Vizionați începând cu min. 14:40


Și ascultați logica de trădător al Bisericii, căci Domnul îl vădește prin propriile cuvinte: “(cei care sunt anti-Creta,) luptând pentru APĂRAREA DREPTEI CREDINȚE, atacă pe cei care nu sunt de aceeași părere cu ei (adică pe ecumeniști și eretici) și prin aceasta se înscriu în rândurile DUȘMANILOR BISERICII”.
Întrebare simplă: Sfântul Părinte Justin Pârvu ar fi luptat pentru apărarea Dreptei Credințe? Ar fi fost de acord cu ecumeniștii? Viața sa întreagă ne este mărturie și ne oferă răspunsurile clare. Deci, pe cine faci tu, pseudo-mitropolitule, DUȘMAN al Bisericii?
Această vulpe vicleană, așa cum l-a numit IPS Serafim de Pireu pe Teofan Savu, întărește apostazia din Creta la care este părtaș și se leapădă încă o dată de Hristos! Iată pe cine pomeniți voi, preoți auto-numiți anti-ecumeniști.

Sursa

SFANTUL IUSTIN POPOVICI: „Impartasania de la eretic instraineaza pe om de Dumnezeu si il preda diavolului”

Sfîntul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul:

Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostita de Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este urmatoarea: Ereziile nu sînt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, si mai cu seama Taina Împartasirii – aceasta Taina a Tainelor; fiindca tocmai Sfînta Împartasire este totul si toate în Biserica: Însusi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, si Biserica însasi, ca trup al Lui, si îndeobste tot ce este Dumnezeu-omenesc.
„Intercommunio” – între-unirea, între-împartasirea cu ereticii în Sfintele Taine si îndeosebi în Sfînta Împartasire – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda; si, mai mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenesti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa “intercommunio“? Fiindca întreaga teologie ortodoxa a Bisericii privitoare la Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe “intercommunio“, ci pe realitatea Dumnezeu-omeneasca a lui „communio“, pe împreuna-unirea Dumnezeu-omeneasca, (…) (v. 1 Corinteni 1:9; 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14; 3:14; 1 Ioan 1:3), în timp ce notiunea „inter-communio” (între-unire) este în ea însasi contradictorie si cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca.
Al doilea fapt, sfînt fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si sfintele Taine, singura si neasemanata Taina este Biserica însasi – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în asa fel ca ea este si singurul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta Dumnezeu-omeneasca si a-tot-cuprinzatoare a Bisericii care este a-tot-taina, nu exista si nici nu pot sa existe “Taine”; asadar, nu poate exista nici o “între-împartasire” (“inter-communio”) în ceea ce priveste Tainele. De aici, numai în Biserica – în aceasta neasemuita a-tot-taina a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindca Biserica Ortodoxa, ca Trup al lui Hristos, este izvorul si criteriul Tainelor si nu invers.
Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi gîndite în afara de Trupul Bisericii. Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si cu întreaga Predanie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu îngaduie existenta altor taine în afara de ea, nici nu le socoteste taine, pîna la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o biserica mincinoasa în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cîta vreme cineva ramîne în afara de Biserica, neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica eretic si, în chip de neocolit, se gaseste în afara împreuna-unirii mîntuitoare: fiindca ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? ce partasie poate sa fie între lumina si întuneric? (2 Corinteni 6:14). Întîiul vîrf si Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, da porunca: De omul eretic, dupa prima si a doua sfatuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela, deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic“, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi, în Sfînta Împartasire, se mai gaseste oare în sfînta credinta Apostolica si Dumnezeu-omeneasca? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu primeste învatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „sa nu-l primiti în casa” (2 Ioan 1:10).
Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care s-a rugat cu ereticii numai, sa se afuriseasca; iar daca le-a îngaduit lor sa lucreze ceva ca clerici, sa se cateriseasca“. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tînţar. Oare nu? Canonul 65 al Sfintilor Apostoli hotaraste: „Daca vreun cleric sau mirean intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca“. Si aceasta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu? Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau preotul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru batator la ochi, chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în chip imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfînta taina si ca trebuie sa judecam toate ale lor ca nelucratoare si lipsite de dar.
De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvînt al Predaniei apostolesti si parintesti sobornicesti a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei (=Sfintei Împartasanii) nu este simpla pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curatindu-ne, ne unim cu trupul Domnului si cu Duhul Lui si ne facem trup al lui Hristos” (= Biserica)… Taina Euharistiei „se numeste Împartasanie fiindca printr-însa ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus. Si se numeste cuminecare si cu adevarat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos si partasia la Trupul si la Dumnezeirea Lui. Iar pe de alta parte, ne cuminecam si ne unim si unii cu altii prin ea. Caci pentru ca ne împartasim dintr-o singura pîine, ne facem cu totii un trup si un sînge al lui Hristos, si unii altora madulare, ajungînd de un trup cu Hristos. Pentru aceea cu toata puterea sa ne pazim a nu lua împartasanie de la eretici, nici sa le-o dam. Nu dati cele sfinte cîinilor, zice Domnul, si nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca sa nu ne facem partasi relei slaviri si osîndei lor. Caci daca de buna seama unire este catre Hristos si catre ceilalti, de buna seama ne unim pe noi, de buna voie, cu cei ce se împreuna-împartasesc. Caci de buna voie se face însasi unirea, iar nu fara voia noastra: caci un trup sîntem toti, fiindca dintr-o singura pîine ne împartasim, precum zice Apostolul (1Corinteni 10:17)”.
Neînfricatul marturisitor al adevarurilor Dumnezeu-omenesti al ortodocsilor [Sf. Teodor Studitul] vesteste tuturor oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic înstraineaza pe om de Dumnezeu si îl preda diavolului”. În Euharistie, „pîinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos“. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si deosebirea dintre împartasania drept slavitoare (ortodoxa) si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca întuneca; una îl uneste cu Hristos, cealalta – cu diavolul; una da viata sufletului, cealalta îl ucide“. „Împartasania din mîna eretica este otrava, nu simpla pîine“.”
(Sfantul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Man. Petru-Vodă, 2002).

Conferința părintelui Sava Lavriotul de la București – 20 aprilie 2017: ,,Despre Sinaxa din Grecia – Tesalonic, de pe data de 4 aprilie 2017”


În ziua de joi, 20 aprilie, Gheron Sava Lavriotul a venit la București pentru a conferenția (catehiza) cu scopul de a lămuri unele probleme apărute la Sinaxa din Grecia, de pe data de 4 aprilie și de a risipi confuzia legată de acrivie și iconomie din spațiul ortodox românesc, de după sinodul tâlhăresc și eretic din Creta.
Omilia rostită de părintele lavriot și răspunsurile precise, din punct de vedere canonic și patristic, la întrebările auditoriului, au fost ca o ,,rapsodie de primăvară” înviorând sufletele și simțirile celor prezenți la această frumoasă întâlnire.
După ce teologul Mihai – Silviu Chirilă ne-a introdus în atmosfera conferinței prin amintirea Rezoluției Sinaxei din Grecia[1], Gheron Sava a rostit o scurtă omilie, din inimă – după cum a mărturisit, traducător fiind părintele Efrem de la Schitul Prodromu, din care amintim:
-Părintele Sava nu și-a propus la această întâlnire să vorbească despre ,,Creta”. A vorbit cu alte ocazii, atunci când a trebuit;
-S-a început prigoana în Biserică: cei care nu vor accepta ,,sinodul” din Creta vor fi considerați schismatici, ca unii ce sunt în afara Bisericii și rup unitatea Bisericii, fanatici, fundamentaliști și alte apelative care nu au nici o legătură cu realitatea;
-Scopul întâlnirii este comun: dragostea de Hristos, dorința de a mărturisi Adevărul și voința de a rămâne în Biserica Lui.
-Cum să mergem mai departe pe calea mărturisirii? Să nu avem comuniune cu ereticii ecumeniști! Nu va fi ușor. Vom fi prigoniți!;
-Noi nu facem sinoade și nu ne organizăm în structuri paralele Bisericii. Nu trebuie să urmăm nimic din ceea ce greșit s-a hotărât la Creta;
-Nu noi suntem cei care am creat probleme, ci ereticii ecumeniști care conduc oamenii spre iad;
-Celor care ne spun că ne aflăm în afara Bisericii, le răspundem: noi nu ne aflăm în ,,biserica” lor, ci în Biserica lui Hristos;
La sesiunea de întrebări și răspunsuri, s-au făcut următoarele precizări:
-Nu se știe unde sau dacă a slujit părintele Theodoros Zisis în noaptea Sfintelor Paști. De fapt, părintele Sava nu cunoaște dacă pr Zisis a mai slujit de când a fost oprit de la slujire după întreruperea pomenirii;
-Dacă mergem acolo unde sunt pomeniți ierarhii eretici este ca și cum am fi de acord cu învățătura lor;
-Stiliștii pot fi primiți la spovedanie. Ei nu sunt eretici, nu sunt condamnați de un sinod iar calendarul nu este dogmă. Bineînțeles, nu avem comuniune!
–Despre iconomie, părintele Sava a spus: s-a făcut destulă iconomie, timp de 115 ani. Pe de o parte, noi urmăm linia Sfinților Părinți, iar pe de altă parte, iconomia este lucrare a Bisericii pentru cei neputincioși. Împreună cu acrivia, trebuie să înțelegem pe toți oamenii, să purtăm slăbiciunile lor și să arătăm multă dragoste. Facem iconomie fără a ne îndepărta de la învățăturile Sfinților Părinți. Împreună trebuie să ajungem la același scop: mântuirea;
-Părintele Sava nu crede că va fi Sinod panortodox:
cine să-l facă?!

ierarhii nu au curajul să mărturisească că este vremea antihristului

a rămas un singur ierarh mărturisitor, care s-a îngrădit cu totul de erezie – PS Longhin

trebuie să știm unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm – să înțelegem semnele vremurilor

-ROCOR a condamnat ecumenismului, dar nu a condamnat persoanele eretice. Sfintele Sinoade au condamnat odată cu ereziile și pe ereziarhi. Trebuie anatematizați și cei care promovează erezia, iar pentru aceasta e nevoie de Sinod. Întreruperea pomenirii episcopului este anatemă: scoatere în afara Bisericii;
-Nu trebuie să ne scandalizăm de neînțelegerile dintre preoții nepomenitori; sunt omenești. Și Sfinții Apostoli au avut divergențe care au fost depășite, rezolvate. Trebuie depășite dificultățile și împreună să ajungem la un numitor comun, după învățăturile Sfinților Părinți;
-Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea. Toate canoanele vorbesc despre rugăciunea în comun cu ereticii ca motiv de despărțire de Biserică;
-Cei morți pot fi duși la preoții pomenitori pentru slujba înmormântării, dacă acolo s-au îmbisericit. Pot merge și cei care s-au îngrădit de aceștia (precizăm că la slujba de înmormântare nu este pomenit ierarhul). Adevărata problemă este: ce facem înainte de moarte?!;
-Este adevărat că Biserica fără episcop nu poate fi înțeleasă. De aceea, prin îngrădirea de erezie și apărarea Ortodoxiei, Biserica se îngrijește să aibă episcopi (ortodocși, nu falși sau mincinoși);
–Neparticiparea părintelui Theodoros Zisis a fost cauzată de temerea acestuia că părinții aghioriți vor antematiza Bisericile Bulgariei și Georgiei pentru neîntreruperea pomenirii patriarhilor care au acceptat,,sinodul” din Creta, îndeosebi a lui Bartolomeu;
–Diferența dintre părintele Zisis și părinții aghioriți este dată de faptul că părintele profesor consideră că se poate merge în biserici, la preoții cu cugetare ortodoxă care pomenesc pe ierarhii semnatari la Creta și că întreruperea pomenirii nu este obligatorie;
–Despre preoții care au întrerupt pomenirea și trimit credincioșii la biserici, la preoții care pomenesc, nu doar pentru mărturisire, ci și pentru spovedit și împărtășit, părintele Sava este categoric: aceștia greșesc! De ce au mai întrerupt pomenirea dacă trimit la pomenitori pe credincioșii care ei înșiși au hotărât să se îngrădească?!
-Patriarhul Daniel a fost numit eretic și s-a amintit o expresie a acestuia, făcută în 2008: ,,Considerăm că, printr-un dialog teologic sincer şi profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă”.[2] (Sinodul BOR din 8-9 iulie 2008)
La finalul întâlnirii, domnul Mihai Silviu Chirilă a anunțat că se dorește înființarea unei Sinaxe Ortodoxe Românești, cu participarea preoților, monahilor și mirenilor din spațiul românesc: România, Basarabia și Comunitățile românești din Ucraina.
Preot Claudiu Buză
[1] https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/04/05/rezolutia-sinaxei-din-4-aprilie-prin-care-este-condamnat-ecumenismul-si-pseudo-sinodul-din-creta/
[2] http://ziarullumina.ro/sa-pastram-unitatea-de-credinta-si-disciplina-canonica-ortodoxa-dar-si-pacea-dintre-culte-55949.html

Statul suedez a început să implanteze microcipurile angajaților săi


Jowan Osterlund din Biohax Suedia, are un mic implant cu microcip, asemănător celor implantate lucrătorilor de la centru de inovație digital, Epicenter, pe durata unei petreceri de la locul de muncă, în centrul Stockolmului, marți 14 martie 2017.

Seringa pătrunde printre degetul mare și degetul arătător. Apoi, cu o apăsare, în mâna angajatului se injectează un microcip. Un nou „cyborg” este creat.

Ceea ce ar putea trece drept viziune distopică la locul de muncă, este aproape rutină la hubul suedez, Epicenter. Compania se oferă să-și implanteze angajații și membrii debutanți cu microcipuri de mărimea bobului de grâu, care funcționează ca și cartelele: pot să deschidă uși, să acționeaze imprimante, sau să cumpere ceva bun printr-o simplă vânturare a mâinii.

Injecțiile au devenit atât de populare încât angajații de la Epicenter dau petreceri pentru cei care își doresc implanturi.

„Cred că cel mai mare beneficiu este comoditatea” a spus Patrick Mesterton, co-fondator și director general al Epicenter.

Ca să ne demonstreze asta, el deschide ușa printr-o simplă mișcare a mâinii.

„Practic asta înlocuiește o grămadă de lucruri pe care le ai, orice alt mijloc de comunicație, fie el carte de credit sau cheie.”

Tehnologia în sine nu este nouă. Asemenea cipuri sunt deja folosite pe post de zgarde virtuale la animalele de companie. Companiile le folosesc ca să depisteze mărfurile livrate. Numai că nu au fost încă folosite la scară largă pentru a însemna angajații. Epicenter și o mână de alte companii sunt primele care au făcut disponibile aceste implanturi cu cipuri.

Cum e cu majoritatea noilor tehnologii, și acestea ridică probleme de securitate și de intimitate. Deși sigure din punct de vedere biologic, informațiile generate de cipuri pot să arate cât de des vin angajații la muncă sau ce achiziții fac. Spre deosebire de cartelele din companii sau a telefoanelor smart, care pot genera aceleași informații, o persoană nu se poate debarasa cu ușurință de acest cip.

„Normal, a-ți implanta chestii în corp este un pas important, așa cum a fost și pentru mine la început”, a spus Mesterton, amintindu-și cum și el a avut ceva dubii la început.

„Pe de altă parte, oamenii își mai implantează chestii în corp și pentru a-și controla inima”, a mai spus el.

„Asta este ceva mult mai serios decât a avea un cip mic care poate comunica cu dispozitivele.”

Epicenter, care găzduiește peste 100 de companii și aproape 2000 de lucrători, a început să își implanteze angajații din ianuarie 2015. Acum, aproape 150 de angajați le au. O companie cu sediul în Belgia oferă și ea angajaților ei asemenea implanturi, și mai sunt și alte cazuri izolate în lume unde entuziaștii noii tehnologii le încearcă de câțiva ani.

Micile implanturi folosesc tehnologie NFC (Near Field Communication – Comunicație în apropierea zonei), aceeași ca la cărțile de credit fără contact sau la plățile mobile. Când sunt activate de către un cititor la câțiva centimetri distanță, o mică cantitate de informație va curge prin undele electromagnetice printre cele două dispozitive. Implanturile sunt pasive, însemnând că ele conțin informații pe care alte dispozitive le pot citi, dar ele însele nu pot citi nicio informație.

Ben Libberton, un microbiolog de la Institutul Carolina din Stockholm, spune că hackerii pot extrage o cantitate mare de informații din microcipurile atașate. Dilema din punct de vedere etic este din ce în ce mai mare cu cât microcipurile devin mai sofisticate.

„Informația pe care o poți prelua dintr-un cip implantat în corpul tău este mult diferită de cea preluată dintr-un smartphone”.

„În principiu, se pot obține informații despre sănătatea ta, despre locația în care te afli, despre cât de des sau cât de mult muncești, cât de mult te duci la baie, chestii de-astea.”

Libberton a zis că dacă astfel de date ar fi colectate, întrebarea ar fi: ce s-ar întâmpla cu aceasta, cine o folosește și în ce scop.

Până acum, grupul de cyborgi de la Epicenter nu pare prea îngrijorat.

Oamenii mă întreabă: „Ești cipat?” iar eu le spun: „Da, de ce nu?” a răspuns Fredric Kaijser, directorul în vârstă de 47 de ani de la Epicenter.

„Toți se stresează de treaba cu intimitatea, însă pentru mine înseamnă a încerca lucru noi ca să văd unde pot să aducă ele în viitor.”

Implanturile au devenit atât de populare încât angajații de la Epicenter organizează evenimente lunare unde participanții au posibilitatea să fie cipați pe gratis.

Aceasta înseamnă vizite de la cel care s-a descris pe sine ca ”hacker corporal”, anume Jowan Osterlund din Biohax Suedia, cel care conduce operațiunea.

El injectează implanturile – folosind seringi preîncărcate – în zona cărnoasă, chiar lângă degetul mare. Operațiunea durează câteva secunde, și de cele mai multe ori nu doare sau abia curge vreun strop de sânge.

„Următorul pas pentru electronică este să se mute în corp” spune acesta.

Sandra Haglof, 25 ani, care lucrează pentru Eventomatic, o companie de evenimente ce lucrează la rândul ei cu Epicenter, a mai avut trei piercing-uri până acum, și de aceea de abia dacă îi tremură mâna stângă când Osterlund îi injectează micul cip în corp.

„Vreau să fac parte din viitor,”râde ea.

Din predicile Sfantului Luca al Crimeei si ale Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica lui Toma

Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de tare Îl ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în viaţă. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine.

“Aţi văzut cât de greu le-a fost Sfinţilor Apostoli să creadă în învierea lui Hristos. Stiţi că, chiar si atunci când au văzut cu ochii lor pe Domnul, unii dintre ei s-au îndoit, gândind că este duh.

Cel mai greu i-a fost să creadă Apostolului Toma. Cum se explică această necredinţă a lui? Putem gândi că mintea lui era asemenea minţii materialiştilor, care cred doar în ceea ce pot pipăi, în ceea ce pot cunoaşte printr-o gândire raţională? Sigur că nu! Sfântul Toma, ca şi toţi Apostolii, a fost departe de o astfel de gândire. Şi totuşi, aţi văzut cât de greu i-a fost să creadă.

Cert este că Apostolul Toma avea o minte ascuţită, aprinsă. Această ascuţime a minţii sale s-a manifestat în dese rânduri si în mod deosebit atunci când Domnul Iisus Hristos, la invitaţia Martei şi a Mariei, a hotărât să meargă în Betania, să-l învieze pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. Ucenicii Lui s-au fricoşat şi I-au spus:

Rabbi, nu de mult iudeii Te căutau să Te ucidă cu pietre, si Tu din nou mergi acolo?

Iar Apostolul Toma a spus:

Să mergem să murim si noi impreună cu El!

Nu denotă aceasta iuţimea minţii apostolului? O minte iute nu primeşte atât de uşor ca una liniştită tot ce este neobişnuit. Minţii Apostolului Toma i-a fost mai greu decât minţii liniştite a Apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, să creadă în Invierea Domnului. Şi doar atunci când Toma L-a văzut pe Domnul înviat şi a pus degetele lui în rănile cuielor, a exclamat cu încântare:

Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!

Acum Domnul ni Se arată. Nu suntem în situaţia Apostolului Toma, să punem degetele în urmele cuielor. Prin credinţă ştim că Domnul este viu, că Se află împreună cu Tatăl Său, ştim că locuieşte în fiecare inimă curată care Il iubeşte. Ştim că Domnul şi astăzi este printre noi, în Biserica Lui, şi că ia aminte la rugăciunile noastre.

Credinţa noastră este mult mai slabă decât credinţa Apostolilor, deşi nu avem nici o îndoială că Hristos a înviat, fiindcă acest adevăr sfânt este primit de multă vreme de întreaga lume creştină. Dar credinţa noastră necesita o întărire şi o încălzire permanente. Cu ce o vom întări? Cu ce o vom încălzi? Cumva prin atingerea de rănile lui Hristos?

Cum se poate întâmpla aceasta? Doar noi nu putem pune degetele în aceste răni. Dar putem să le pipăim prin credinţă, prin duh, prin dragoste fierbinte faţă de Hristos. Putem să ne aplecăm cu gândul la aceste răni, să ne concentrăm asupra lor gândurile sufletului nostru, să ne îndreptăm duhul spre contemplarea lor. Şi cu această contemplare, cu această pipăire duhovniceasca vom întări credinţa.

1Să privim dar la mâinile lui Hristos, să privim cu frică şi cu cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâşiate de cuie! Acestea sunt acele mâini care, cu atingerea lor, vindecau pe cei orbi. Acestea sunt mâinile care îi ridicau din patul suferinţei pe cei slăbănogiţi, degetele care au fost puse în urechile celui surd şi gângav şi l-au vindecat.

Acestea sunt aceleaşi mâini care s-au atins de sicriul fiului mort al văduvei din Nain – si a fugit moartea, si duhul vieţii a intrat în cel mort. Aceste maini s-au întins ca să ne primească pe noi toţi, fiii Săi risipitori! Ele s-au întins pe cruce ca să ne izbăvească de blestemul veşnic fi de moarte. Ele ţin cu puterea lor întreaga lume, întregul univers. Aceste mâini conduc viaţa întregii lumi, binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Şi aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate!

Cum să nu privim cu frică şi cu cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârşit vreodată în lume!

Să cădem, dar, la mâinile lui Hristos, să le sărutăm cu gândul!

Să privim şi la picioarele lui Hristos! Şi ele au fost pironite în cuie. Pentru ce au fost1 pironite? Pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Impărăţia lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăinţă, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie.

Această propovăduire a iscat o răutate diabolică din partea sinagogii evreieşti, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei carturarilor, a fariseilor şi a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată. Astfel că s-au aprins de ura cărturarii şi fariseii şi au hotărât să pironească aceste picioare, pentru ca ele stea pe loc, să nu mai meargă niciodată nicăieri. Şi au pironit aceste picioare pe Cruce.

Ce să facem noi, văzând aceste răni ale cuielor?

Nu trebuie, oare, să cădem la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile şi le-a şters cu părul capului ei? Nu trebuie, oare, să cădem cu frică si cu cutremur la aceste răni ale Domnului si să primim iertarea păcatelor, la fel ca acea femeie desfrânată? Ea n-a primit doar iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea a devenit din nou fecioară. S-a auzit aşa ceva vreodată în lume? Iar aceasta este dovadă: desfrânata n-a devenit doar fecioară, ci şi soră a lui Hristos!

Dacă este aşa, dacă astfel este puterea închinării la picioarele lui Hristos, atunci cum să nu cădem noi, cei împovăraţi de păcate nu mai puţine decât cea desfrânată, la sfintele răni ale picioarelor Domnului, cum să nu le spălăm in lacrimile pocăinţei, cum să nu-I cerem din toată inima Domnului iertarea păcatelor? Doar pentru noi, pentru păcatele noastre Domnul a fost piro­nit pe Cruce!

1Să ne îndreptăm privirile spre cumplitele răni de pe pieptul lui Hristos, cele de la suliţa cu care a fost străpunsă coasta Dumnezeu-Omului, din care au curs sânge şi apă – acel Sânge care a spălat păcatele întregii lumi, acel Sânge care şi astăzi ni se dă în Taina Impărtăşaniei!

Să ne apropiem de această inimă deschisă a lui Hristos! Doar ea este plină de dragoste nemăsurată, dumnezeiască, care cuprinde întreaga lume, dragoste de care au fost învredniciţi toţi păcătoşii, dragoste care acoperea şi curăţea totul!

Să ne apropiem de această rană cumplită a lui Hristos, să ne amintim cuvintele1Domnului, spuse în Templul din Ierusalim în ziua înjumătăţirii sărbătorii Cinzecimii:

Dacă însetează cineva, să vină la Mine si să bea! (Ioan 7, 37).

Să ne apropiem dar şi să bem Sângele lui Hristos, să ne umplem de dragostea care se revarsă la nesfârşit din inima Lui! Iată ce înseamnă să pipăi duhovniceşte rănile lui Hristos. Doar acela le pipăie cu adevărat, care, asemenea Apostolului Pavel, poate spune:

Viaţa mea este Hristos.

Au existat o mulţime de sfinţi care au putut spune aceste cuvinte. Acest lucru îl puteau spune Cuviosul Serafim de Sarov, Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Pitirim al Tambovului. Toţi au trăit numai cu Domnul Iisus Hristos, toţi au putut spune: Viaţa mea este Hristos.

Să ne adresăm dar oamenilor în mijlocul cărora trăim şi să-i întrebăm pe fiecare:

„Cu ce trăieşti?”

Dacă îl vom întreba pe un învăţat, el va răspunde:

„Eu traiesc cu ştiinţa”.

Şi noi cu tulburare îi vom răspunde:

„Doar cu atât? Pentru tine este importantă doar cunoaşterea naturii? Domnul Iisus Hristos pentru tine nu reprezintă nimic? De rănile lui Hristos nu-ţi aminteşti niciodată?”

El va spune:

„Sunt prea ocupat ca să ma gândesc la aceasta”.

Să ne adresăm oamenilor politici şi să-i întrebăm:

„Cu ce trăiţi voi?”

Ei vor spune:

„Noi trăim pentru a transforma, pentru a perfecţiona viaţa omenească, pentru a face reforme care îi vor face pe oameni mai fericiţi”.

Iar noi vom spune:

„Da, este o sarcină demnă, dar oare nu ştiţi că Domnul Iisus Hristos, cu mult timp înaintea voastră, a rezolvat această sarcină în aşa fel cum nimeni dintre voi nu poate s-o facă? El a arătat singura cale pe care, dacă vom merge, viaţa noastră va fi plină de lumină”.

Ei cu siguranţă nu vor fi de acord cu noi, ci vor continua să se ocupe cu propriile lor activităţi.

Să ne adresăm oamenilor simpli şi să-i întrebăm:

„In ce constă viaţa voas­tră?”

Ei ne vor spune:

„Viaţa noastră constă în grija de familie, de pâinea cea de toate zilele, de îmbrăcăminte”.

Iar noi îi vom întreba:

„Oare n-aţi auzit niciodată că nu doar cu pâinea cea de toate zilele va fi viu omul, că Dumnezeu cunoaşte toate necesităţile tale, că dacă Ii vei sluji Lui cu toată inima nu va trebui să te îngrijeşti de ziua de mâine?”

Să ne îndreptăm spre cartierele întunecate, sumbre ale oraşelor şi să-i intrebăm pe cei ce locuiesc acolo:

„Cu ce trăiţi?”

Unul ne va răspunde:

„Viata mea consta in bautura şi in tutun”.

Altul va spune:

„Viaţa mea constă în ho­ţie şi în ucidere”.

Doamne, cât mai curând să ne întoarcem de la întuneric, să plecăm din acel întuneric în care trăiesc oamenii nefericiţi! Cât de puţini sunt cei care in aceste zile sfinte ale Săptămânii Patimilor, sau măcar în ziua Vinerii Mari, au respectat postul, gândind că în această zi Domnul a fost pironit pe Cruce!

Cât de puţini sunt cei care îşi amintesc de Hristos, cât de mulţi sunt cei despre care s-a spus de către Apostolul Pavel un cuvânt cumplit, cutremurător:

Dacă cineva încalcă legea lui Moise şi fără mila este ucis pe cuvântul a doi sau trei martori, cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu si I-a nesocotit sangele testamentului prin care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului? (Evrei 10, 28-29)

1O, Doamne! Cât de mulţi, sunt cei din popor care L-au calcat in picioare, care au nesocotit Sângele lui Hristos şi chiar l-au batjocorit!

Va auzi oare cineva dintre noi, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, aceasta condamnare a lui Pavel? Oare va muri cineva dintre noi cu moarte veşnica pentru că L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a gândit la ranile lui Hristos, nu s-a închinat lor, nu le-a pipăit cu credinţa lui?

Să nu fie!

Să ne îndreptăm cu toată inima spre rănile lui Hristos, să primim din acest izvor veşnic al dragostei, dragostea sfântă!

Să pătrundă şi în inimile noastre şuvoiul dragostei Dumnezeieşti din inima lui Hristos!

Şi va fi cu noi ceea ce spune Solomon în Pildele sale:

Ii iubesc pe cei ce Ma iubesc.

El ii iubeşte pe toti care Il caută, le dă harul Său tuturor celor care îşi amintesc de rănile Lui şi le sărută duhovniceşte.

Cu noi va fi Insuşi Domnul Iisus Hristos, precum a spus:

Cel ce Mă iubeşte pe Mine iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Orice om, care-L va iubi pe Hristos, va fi iubit de Dumnezeu, i Se va arăta Hristos Insuşi, precum S-a arătat multor sfinţi, aleşilor Săi.

El Se va arăta celui care cu dragoste fierbinte sărută rănile Lui, care … va exclama împreună cu Apostolul Toma:

„Domnul Meu şi Dumnezeul meu!“.

1

ganduridinortodoxie

Alta predica a Sfantului Luca al Crimeei la Duminica Tomei:Credinta, credulitate si necredinta.

De ce a crezut mai greu Sfantul Apostol Toma?

“Toti Sfintii Apostoli au crezut la un moment dat, si nu de prima data, ca invatatorul lor, Domnul Iisus Hristos, a inviat din morti.

Mai tarziu decat toti a crezut Sfantul Apostol Toma. Atat de greu i-a fost sa creada faptul uimitor al Invierii Domnului Iisus, incat a afirmat categoric ca nu va crede pana cand nu va pune degetul sau in ranile cuielor, pana cand nu va pune mana lui in coasta Domnului. Venind Domnul Iisus Hristos la ucenicii Sai, le-a spus:

Pace voua!

Iar lui Toma i-a spus:

“Adu-ti degetul tau incoace si vezi mainile Mele, adu-ti mana ta si pune-o in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios!”

Cu frica si cu uimire a pus Sfantul Toma degetele sale in ranile lui Hristos si a exclamat:

”Domnul meu si Dumnezeul meu!“

Iar Domnul i-a raspuns:

“Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce au crezut fara sa fi vazut!“

Ei bine, putem considera aceste cuvinte o lectie pentru Sfantul Toma? L-a condamnat oare Domnul pentru necredinta lui? Nu, nicidecum! Nu l-a condamnat, pentru ca El cunostea inima lui Toma, stia ca i-a fost greu sa creada si de aceea i-a permis sa atinga ranile Sale.

De ce dar Sfantul Toma a crezut cu atata greutate, mult mai tarziu decat ceilalti ucenici?

Pentru a intelege aceasta, trebuie sa ne gandim la modul in care oamenii se raporteaza la orice zvon, la orice lucru nou, neasteptat. Exista multi oameni creduli, care primesc fara judecata, fara critica, orice zvon si cred usor orice lucru.
Sunt si unii care cred cu mare greutate, cum ar fi cei ce gandesc profund, cei seriosi – ei cerceteaza tot, chibzuiesc si primesc drept adevar doar ceea ce rezista criticii lor.
Mai exista si altfel de oameni, care nu doresc sa creada in ceea ce nu este pe plac sufletului lor. Astfel, cei rai nu vor sa creada nici unui lucru bun. Oamenii, in general, accepta mai usor ceea ce corespunde propriilor lor dorinte, propriilor lor ganduri, propriilor lor dispozitii si nu primesc nimic din cele ce nu corespund ratiunilor lor. Multi oameni nu au crezut in Hristos si in invierea Lui din cauza ca nu aveau nevoie de invierea lui Hristos, care ii impiedica sa traiasca dupa mintea lor, avand egoism si iubire de sine. De aceea au respins credinta in Hristos si Sfanta Evanghelie. Exista si o categorie de oameni sceptici, care se indoiesc de toate.
In care dintre cele trei tipuri de oameni se incadra Sfantul Toma? El apartinea grupului celor care gandesc profund, insa nu sunt creduli, al celor care doresc sa se convinga in toate. Este, oare, aceasta o calitate negativa a sufletului si a mintii? Nicidecum! Aceasta este o calitate pozitiva a sufletului si nimeni nu indrazneste sa-l invinovateasca de ceva pe Sfantul Toma.

Domnul Iisus Hristos nu l-a invinuit, ci, luand in calcul faptul ca i-a fost greu sa creada, ca mintea lui era una critica, i-a oferit posibilitatea sa se convinga de invierea Lui. In plus, a afirmat:

“Ai crezut pentru ca M-ai vazut, dar fericiti sunt cei care n-au vazut si au crezut!“.

Cine sunt acestia care n-au vazut si au crezut? Sunt acele milioane de oameni, de crestini, care au trait si traiesc pana in prezent, acceptand si crezand in Invierea lui Hristos fara sa-L fi vazut. Pe acestia ii numeste Domnul fericiti.
Ce vom spune oare noi: cumva ca ne este mai greu sa credem decat le-a fost Sfintilor Apostoli? Ne vom mira de faptul ca ucenicii Lui apropiati, care au fost mereu cu Dansul, care L-au iubit cu toata inima, care L-au auzit si L-au vazut pe El, care s-au atins cu mainile de Dansul, au crezut cu atata greutate in invierea lui Hristos? De ce le-a fost greu sa creada? In Evanghelie se repeta nu o data ca Domnul Iisus Hristos, cu mult inainte de patimile si de moartea Sa pe cruce, le spunea uncenicilor Sai ca va fi dat in mainile pacatosilor si-L vor bate si-L vor scuipa, si-L vor rastigni pe cruce.
A spus aceste lucruri destul de clar, insa ucenicii, care au vazut nu doar o data cum Domnul Iisus Hristos invia mortii, sa creada ca cel mort, nemiscat, fara suflare, in care nu exista nici gand, nici simturi se poate invia pe sine? Acest fapt este mai de neinteles decat marea minune a invierii fiicei lui Iair sau a fiului vaduvei din Nain. Apostolii nu-si puteau inchipui ca un mort sa invieze singur.
Dar noi in ce situatie ne aflam? Ne este usor sau greu, fara sa-L fi vazut pe Domnul Iisus Hristos, sa credem in El? Ar trebui sa ne fie mai usor decat Apostolilor, mult mai usor, pentru ca din momentul Invierii Domnului Iisus Hristos propovaduirea Sfintei Evanghelii a cucerit repede intreaga lume, a stins focul paganatatii si a luminat intunericul pagan. Si lumina a stralucit peste lumea toata.
Inca din timpurile vechi multi oameni au crezut in Hristos. Poruncile Evangheliei, propovaduirea lui Iisus, au trait in inimile crestinilor si le-au condus viata. Lumina lui Hristos a luminat tot universul. Nenumarate popoare au fost patrunse de o evlavie adanca. Mare si inflacarata a fost si evlavia poporului nostru rus. In toate si intotdeauna oamenii se conduceau dupa duhul crestinatatii. In toate faptele lor, la toate inceputurile lor, cereau binecuvantarea lui Hristos.
Cu numele lui Hristos pe buze, ei ii invingeau dusmanii cumpliti, precum a invins Dimitrie Donskoi oastea lui Mamai. Oamenii simteau iubire fata de Hristos si aveau credinta in El. Toata literatura timpurilor mai vechi, arta, poezia au fost patrunse de duhul lui Hristos. Si pictorii, si poetii, si scriitorii aduceau jertfa Domnului Iisus talentele lor, Il preamareau prin cuvintele lor. Totul era impregnat de duhul evlaviei crestine; poporul stia cat de multi mucenici si-au varsat sangele pentru Domnul Iisus Hristos, intelegea ca se poate suferi asa numai pentru sfantul adevar si credea in acest adevar.
Au existat nenumarati sfinti care au luminat in intunericul lumii asemenea stelelor ceresti. Multi rusi, in timpurile de odinioara, mergeau sa se inchine sfintilor la Lavra Pecerska din Kiev, duceau acolo dragostea inimilor lor si sorbeau credinta de la sfintii care odihneau acolo.
Dar asa a fost doar in timpurile mai vechi, pana in secolul al XVI-lea. Mai aproape de zilele noastre au inceput sa apara tot mai multi si mai multi oameni care se straduiau sa stinga lumina lui Hristos. Se facea simtita tot mai mult si mai mult necredinta. Au aparut critici crunte, minicinoase la adresa Evangheliei, au aparut teoriile stiintifice care incercau sa distruga credinta in Dumnezeu, credinta in Hristos.
A sosit timpul cand multi au ajuns la concluzia ca credinta in Hristos este incompatibila cu datele stiintei. Si a avut loc o apostazie masiva de la Hristos. A inceput sa se stinga credinta in El. Propaganda invataturilor laice, impotriva a tot ce contravine aspiratiilor noastre duhovnicesti, a intelegerii noastre duhovnicesti – crestea, se extindea si se adancea, otravind inimile si mintile multor oameni. De aceea le este astazi greu oamenilor sa creada in Hristos.

Cine mai crede acum? Oare doar credulii?

Nu, nu cei creduli! Cred cei in ale caror inimi arde si lumineaza dragostea fata de tot ce este sfant, de tot ce este inalt, dragostea fata de Domnul Iisus Hristos – o dragoste atat de puternica, incat nici o dovada pseudo-filosofica sau pseudo-stiintifica nu poate stinge in ei aceasta dragoste.
Ei bine, ne vom descuraja oare, ne vom rusina, vom merge dupa gloata necredinciosilor? Stiati ca oamenii ii urmeaza si ii primesc extrem de usor pe cei ce reprezinta majoritatea.
Insa crestini care cunosc Sfanta Evanghelie, ale caror inimi sunt luminate de harul lui Dumnezeu si se curatesc cu rugaciuni indelungate si cu post – pana la sfarsitul lumii isi vor pastra credinta lor sfanta. Si Domnul a spus ca Sfanta Biserica nu va fi biruita de portile iadului, atat timp cat va exista lumea.

Sa ne intareasca pe noi cuvintele iesite din buzele Domnului Iisus Hristos:

“Sa nu se rusineze inima voastra, credeti in Dumnezeu si in Mine!“

Sa mergeti dupa Hristos, sa credeti in Dumnezeu, niciodata sa nu primiti rusinea in inimile voastre. Si atunci Se va salaslui in voi Insusi Domnul Iisus Hristos cu Tatal Sau si Isi vor face locas lor.

(Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

ganduridinortodoxie

1

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuire la strigatul lui Toma:“Domnul Meu si Dumnezeul meu!”

«Domnul meu şi Dumnezeul meu!», a strigat Sf. Ap. Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de tare Îl ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în viaţă. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem «Domnul Mântuitorul», înţelegând prin aceasta că El este Mântuitorul tuturor; iar Toma zice: «Domnul şi Mântuitorul meu». Cel care spune «Mântuitorul meu», acela simte mântuirea care vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când Îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. Întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. De aceea, atât credinţa, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: «Domnul meu şi Mântuitorul meu!»

1

Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea.

Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea. Toate canoanele vorbesc despre rugăciunea în comun cu ereticii ca motiv de despărțire de Biserică;
-Cei morți pot fi duși la preoții pomenitori pentru slujba înmormântării, dacă acolo s-au îmbisericit. Pot merge și cei care s-au îngrădit de aceștia (precizăm că la slujba de înmormântare nu este pomenit ierarhul). Adevărata problemă este: ce facem înainte de moarte?!;
-Este adevărat că Biserica fără episcop nu poate fi înțeleasă. De aceea, prin îngrădirea de erezie și apărarea Ortodoxiei, Biserica se îngrijește să aibă episcopi (ortodocși, nu falși sau mincinoși);

Sursa

Despre iconomie, părintele Sava a spus: s-a făcut destulă iconomie, timp de 115 ani. 

Despre iconomie, părintele Sava a spus: s-a făcut destulă iconomie, timp de 115 ani. Pe de o parte, noi urmăm linia Sfinților Părinți, iar pe de altă parte, iconomia este lucrare a Bisericii pentru cei neputincioși. Împreună cu acrivia, trebuie să înțelegem pe toți oamenii, să purtăm slăbiciunile lor și să arătăm multă dragoste. Facem iconomie fără a ne îndepărta de la învățăturile Sfinților Părinți. Împreună trebuie să ajungem la același scop: mântuirea;
-Părintele Sava nu crede că va fi Sinod panortodox:
cine să-l facă?!

ierarhii nu au curajul să mărturisească că este vremea antihristului

a rămas un singur ierarh mărturisitor, care s-a îngrădit cu totul de erezie – PS Longhin

trebuie să știm unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm – să înțelegem semnele vremurilor

-ROCOR a condamnat ecumenismului, dar nu a condamnat persoanele eretice. Sfintele Sinoade au condamnat odată cu ereziile și pe ereziarhi. Trebuie anatematizați și cei care promovează erezia, iar pentru aceasta e nevoie de Sinod. Întreruperea pomenirii episcopului este anatemă: scoatere în afara Bisericii;
-Nu trebuie să ne scandalizăm de neînțelegerile dintre preoții nepomenitori; sunt omenești. Și Sfinții Apostoli au avut divergențe care au fost depășite, rezolvate. Trebuie depășite dificultățile și împreună să ajungem la un numitor comun, după învățăturile Sfinților Părinți.

Sursa