ARHIM. ROMAN BRAGA – la 40 de zile de la mutarea la vesnicie. MARTURII COPLESITOARE DESPRE UN PARINTE CARE A TRAIT BUCURIA SFINTENIEI TRAIND LAUNTRIC RAIUL INCA DE AICI. Plus: ultimul sau amplu interviu testamentar

“Il priveam incremeniti despre ce chinuri infernale vorbea si cu cat zambet curat, cu cata iertare isi aducea aminte de ele, ca si cum inchisoarea ar fi fost un loc de placuta aducere-aminte iar persoana care fu­sese supusa acelor torturi n-ar fi fost sfintia sa… Şi despre nimeni nici un cuvant negativ, nici o carteala, nici o tagada. In furnicarul nostru romanesc care colcaia de resentimente, de critici neinduratoare la adresa oamenilor si faptelor, de violente anarhice ale cuvantului, gandului si actiunilor, Parintele Roman ne arata un mo­del de monah crestin care starpise din fiinta sa negatia insasi…”

Daca m-as intalni acuma cu capitanul Lefter care m-a chinuit atata in inchisoare, l-as saruta si m-as interesa sa aflu daca Il intelege pe Dumnezeu sau nu. Eu traiesc o mare bucurie”.
***
“Inainte de comunism eram superficiali. In persecutie ne-am maturizat, si vazand diavolul lucrul acesta — rolul lui nu este sa umple Cerul cu martiri, dimpotriva, este sa goleasca Cerul de martiri! — atunci a inventat democratia, care nu-i numai americana, este si europeana…”

 

***

FAMILIA ORTODOXA, nr. 6 (77)/ iunie 2015:

Arhimandritul Roman (Braga) – chip luminos al „Rugului Aprins”

(†28 aprilie 2015)


La sfarsit de aprilie, dupa o indelungata patimire trupeasca de pe urma unui cancer, s-a mutat in lumina nezidita a Imparatiei Arhimandritul Roman (Braga). Nascut in 1922 in Basarabia si atras de mic de lumea monahala, Parintele a fost ultimul reprezentant al acelei generatii de aur a Ortodoxiei romanesti faurita in miscarea de innoire isihasta a „Rugului Aprins” si incercata in topitoarea prigoanelor – lucrare proniatoare a Domnului Secerisului, pe care o numea
„un vulcan mistic si o reactie intr-un moment de criza; nu o miscare de mase, ci o convertire a persoanei, o revolutie interioara“.
Caci
„unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului?“
Şi iata ca
„aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu“.
Lectia „grupului de la Antim“, ramasa la fel de actuala – ca Rugaciunea lui Iisus este o metoda de vindecare a nebuniei omului modern, care fuge de sine, de confruntarea cu Dumnezeu si isi varsa toata energia in lucrurile cele din afara — a fost inteleasa prea bine si de stapanirea atee, care s-a temut de ea mai mult decat de rezistenta armata din Fagaras si s-a straduit pe toate caile sa o zadarniceasca, pentru ca primejduia din teme­lii „instaurarea oranduirii socialiste“. Astfel, in 1959, toti membrii acestei miscari duhovnicesti primesc condamnari grele (Parintele Roman, optsprezece ani!) si sunt aruncati in „macinatoarea” universului concentrationar comunist.
parintele-roman-bragaPutini au stiut ca Parintele a fost unul din supravietuitorii iadului „reeducarii” de la Pitesti si ai „mormantului reactiunii” de la Canal, din pricina preaplinului de discretie in privinta patimirilor sale, despre care rostea doar paradoxalul
„Privind acum in urma, pot spune ca inchisoarea a fost o binecuvantare“.
Taina supravietuirii, ace­easi atunci ca si acum?
„Acolo, daca-L aveai pe Dumnezeu in inima, nu sufereai, nu erai com­promis“.
Căci
„fenomenul acesta nu a fost nu­mai in inchisoare, este si astazi in afara inchisorilor, in lumea de dupa comunism, si in Romania, si aici, in America. Diavolul vrea ca noi sa ne murdarim – si, dupa aceea, putem sa murim“.
Dupa unsprezece ani de inchisoare, insu­mati in doua perioade de detentie, Patriarhul Iustinian mijloceste in 1968, pentru a-l scapa de hartuielile regimului (care-l considera un „element nedorit”), plecarea Parintelui Roman din tara. Astfel ajunge in Brazilia, la Sao Paulo, si apoi in Statele Unite ale Americii, unde, din 1988, s-a retras la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction. Acolo s-a ne­voit, a slujit si a povatuit obstea si poporul lui Dumnezeu pana la fericita sa adormire.
Am incercat in cele ce urmeaza sa schitam chi­pul iconic al acestui incercat dascal al Rugaciunii prin cuvintele celor care l-au cunoscut indea­proape, si nu mai putin prin cele ale sale.

                         ***

Dr. Dan Hinshaw:
O icoana vie a invataturii lui Hristos


In instructiunile date de Parintele Roman pri­vind moartea si ingroparea sa, a lasat anume sa nu se tina nici un cuvant de pomenire. Dar, ca unul dintre multii sai fii duhovnicesti care indrageau sa-l auda dand „cuvant” la sfarsitul Liturghiei, as dori si eu, unul din doctorii sai, sa ofer smerit, cu dragoste si adanca recunos­tinta, cateva cuvinte, drept marturie pentru „cuvantul de pe urma” pe care ni l-a dat in preajma mortii sale.
Parintele Roman ne-a indemnat mereu sa intelegem rugaciunea ca pe o convorbire continua si nesfarsita cu Dumnezeu; nimic, nici o activitate, oricat de banala ar parea, nu ramane in afara proniei dragostei si grijii lui Dumnezeu pentru fapturile Sale. Asa a si fost in decursul acestui indelung pas final al calatoriei sale spre Imparatie. Viata sa, pana la moarte, a fost o ne­incetata rugaciune. Mereu inainte, ca un far ca­lauzitor in aceste luni indelungate de declin si suferinta, i-a stat povata pe care o rostea adesea duhovnicul tineretilor sale. Parintele Cleopa de la Sihastria:
„Rabdare, rabdare, rabdare”.
A fost literalmente o icoana vie a invataturii lui Hristos din Evanghelia Sfantului Luca:
„Intru rabdare veti dobandi sufletele voastre“ (Luca 21: 19).
In aceeasi Evanghelie, Domnul nostru mai spune si ca
„fericiti sunt cei saraci…” (Luca 6:20).

Parintele Roman, ca monah, primise deja de bunavoie sfanta saracie, dar in acesti ultimi doi ani de viata a primit harul de a incerca abso­luta saracie a celui ce moare, o kenoza deose­bit de inceata, o desertare de sine pana la capat, asemenea Domnului sau Cel rastignit. N-a aratat sovaiala, nici impotrivire sau tocmeala – doar primirea deplina a tot ce avea sa vina asu­pra sa, cu toate incertitudinile si suferintele. La implinirea varstei de 93 de ani, cu doar cateva saptamani inainte sa moara, a fost intrebat daca e de acord sa i se cante traditionalul „Multi ani traiasca“. Raspunsul sau e chintesenta vietii crestine ortodoxe:

„Nu! Am inceput, in cele din urma, sa invat a muri“.
Cand era intrebat ce mai face, raspundea adesea cu un zambet: „Astept“- Acest simplu „Astept” trebuie pus in contextul daruirii sale disciplinate si pline de credinta pentru randu­iala zilnica de rugaciune, care l-a sustinut si l-a inaltat in decursul acestei lungi incercari. Cu adevarat, e putin probabil sa fi trait atat de mult, devorat (in adevaratul inteles al cuvan­tului) de boala, daca n-ar fi avut o disciplina a vietii de rugaciune. Nu doar ca traia intr-o continua convorbire cu Dumnezeu, ci si aseza aceasta relatie tamaduitoare in cadrul vietii comunitare si sacramentale a Bisericii. Inarmat cu deprinderea rugaciunii, a putut infrunta pier­derea treptata, mai intai, a putintei de a sta in picioare si a sluji ca preot in altar, apoi a pu­tintei de a lua parte la Liturghie in scaunul cu rotile si, in cele din urma, chiar a putintei de a se ridica din pat pentru a-si implini randuiala zilnica de rugaciune. Şi totusi a continuat sa se roage, imobilizat la pat, cu rugaciunea esentiala a crestinului ce se pocaieste: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Cand, in cele din urma, l-a parasit si putinta de a vorbi, isi facea pe mai departe semnul Crucii, caci dobandise tacerea, „graiul Raiului”.
In preocuparea sa necontenita pentru cei­lalti, ca un dascal desavarsit ce era, se oprea uneori din adancurile luptelor sale ca sa ne in­vete. Nici o fapta, nici o bunatate aratata, oricat de mica, nu trecea neobservata de el. Chiar si cand parea adormit de epuizare sau adancit in rugaciune, spunea intotdeauna „Multumesc” – iar cei ce-l ingrijeau se minunau de fiecare data si, in taina, se umpleau de tot mai multa recu­nostinta. Cand nu s-a mai putut deplasa, in loc sa se planga, a zis doar:
„Nu-mi mai pot folosi picioarele, asa ca trebuie sa ma sprijin mai mult pe Dumnezeu”.
Iar cand a fost silit sa-si intre­rupa vechea sa randuiala monahala de ruga­ciune, a zis:
„Pur si simplu, nu mai pot s-o fac. Dumnezeu trebuie sa preia de aici!”
Moartea e o adevarata corvoada. Aproape de capatul in­delungatului sau declin, Parintele Roman a exprimat aceasta realitate zicand:
„E atat de ane­voie sa mori!“
A depasit insa aceasta greutate a mortii prin randuiala monahala de primire cu bucurie a ultramundanului. S-a luptat cu plictiseala, cu durerea si frustrarea pierderii trep­tate a abilitatilor sale prin imbratisarea micilor bucurii. Nici unul din cei ce i-am vazut bucu­ria copilareasca de-a manca o inghetata nu se va mai gandi vreodata la acest desert fara sa­-si aminteasca de cuvintele sale:
„Calugarii sunt niste copii cu barba!”
Este un dar urias al lui Dumnezeu sa fii de fata la suferinta unui om pe moarte, mai ales cand acel om raspandeste dragostea lui Dumnezeu. Se naste atunci un dor de a-l urma pe cel iubit pana la capat – si totusi fiecare moarte este, pana la urma, o experi­enta solitara.

Cu bunatate, Parintele Roman ne-a ingaduit sa-i fim impreuna-calatori si martori ai patimirii sale prin moarte catre viata cea adevarata. Paradoxul suferintei este ca nu patimim doar singuri, ci si impre­una. Dragostea e puntea care ne uneste. Slava Domnului, omul acesta, care atat a suferit in tinerete, a fost inconjurat de o comuniune a dragostei, plina de alinare, la sfarsitul drumu­lui sau pamantesc.

Indelunga si inceata stingere a Parintelui Roman din ultimii doi ani a fost un fel de Liturghie, precum cea de-a doua parte a Dumnezeiestii Liturghii, in care, potrivit propriului ritm duhovnicesc, partasia sa cu Dumnezeu s-a facut desavarsita in suferinta sau, dupa cuvintele Sfantului Pavel,
„puterea lui Dumnezeu intru neputinte s-a desavarsit“ (cf. 2 Corinteni 12:9).

Sanatatea sa duhovniceasca si ta­maduirea sa deplina s-au aratat in adanca-i smerenie si daruirea pentru Euharistie, cand spunea:

„Nu sunt vrednic a ma apropia de Tine, Doamne, dar fara Tine nu pot trai”.
Parintele Roman a facut la un moment dat o observatie profunda:
„Suferinta este izvorul culturii“.
Felul in care noi, crestinii, suferim, poate fie sa creasca, fie sa micsoreze esenta sau „sufletul” culturii noastre. De aceea cautam catre sfintii din vechime, ca si catre acei martori contemporani precum Parintele Roman ca la niste pilde si povatuitori in propria noastra suferinta.
Iti multumim, Parinte Roman, ca ne-ai fost dascal pana la sfarsit. Cerem pe mai departe rugaciunile tale, pentru toti fii duhov­nicesti si pentru intreaga Biserica!

***

Maica Benedicta (Zoe-Dumitrescu Busulenga):

„Un om al lui Dumnezeu“                        *

Am invatat, cu trecerea anilor, ca intalnirile nu sunt intamplatoare, ca punerea fata in fata a oa­menilor nu tine decat foarte putin de vointa lor si ca o anume rabdare a asteptarii poate fi raspla­tita, oricat de tarziu, cu vederea a ceea ce ar parea imposibil.
Cand, prin anii ’70, venerabila maicuta Benedicta Braga imi vorbea, in chi­lia preacuviosiei sale de la Varatec, despre Arhimandritul Roman Braga, aflat in Statele Unite, Parintele mi se parea un personaj de poveste hagiografica. Atata durere razbatea dinspusele maicutei despre suferintele grozave in­durate de fratele sau mai mic in inchisoare, apoi de incercarile grele prin care trecuse in Mato Grosso si care-i zdruncinasera amarnic sanata­tea, incat ma copleseau si pe mine tristetea si o mila nesfarsita fata de calugarul de departe. Mi-l inchipuiam ca pe un mucenic, palid, slab, strivit de chinurile la care fusese supus, ca o imagine dintr-o icoana bizantina. Nici nu-mi inchipu­iam sa am vreodata bucuria de a-l vedea in carne si oase pe Parintele Roman.
Dar deodata, in vara anului 1992, au inceput a umbla prin Varatec vorbe despre o neasteptata venire a Parintelui in Romania si chiar la casa sa (si a maicutei Benedicta) din manasrirea nemteana. Zvonurile veneau, se duceau, noi nu indrazneam sa speram. Oricum, fierberea era mare. Şi, intr-o buna zi, iata ca minunea s-a produs.
In amurg, intr-un amurg din acelea de tainica maretie, cum numai Varatecul are, vazuram suind pe cararea dinspre vale o silueta monahala. Venea repejor, cu pas tineresc pe scarile destul de nume­roase, neinsotit. Dar maicutele noastre i-au iesit cu o nemaipomenita graba in cale, fericite sa-i pri­measca blagoslovenia pentru intaia oara in chip di­rect. Plecaciuni, sarutari de maini refuzate de mo­destia Parintelui au incetinit ritmul suisului sau.

Cand a ajuns la capul scarii, l-am intampinat cu o emotie greu stavilita. Ne aflam, in sfarsit, in fata aceluia la care ne gandeam si pe care-l asteptam de ani si ani. Şi am ramas muti de ui­mire, caci imaginea pe care ne-o facusem des­pre sfintia sa nu coincidea defel cu cea adevarata. Chipul sau nu era mohorat si brazdat de urmele durerilor. O calda si luminoasa bucurie radia din figura blanda a Parintelui, inconjurata de o barba alba ca neaua care intregea parca un nimb neva­zut. Ne-a imbratisat si ne-a binecuvantat cu o dra­goste adevarata, desi ne vedea pentru intaia oara. L-am poftit sub nucul cel vechi. L-am intrebat cat ramane la noi si greu l-am convins sa ramana, fiindca se temea sa nu stinghereasca. Dar cand, in sfarsit, l-am hotarat sa poposeasca in asezarea care-i apartinea intru totul, am pornit spre nuc. Atunci am vazut ca mersul Parintelui e putin ciudat, ca se misca repede, insa picioarele aveau o calcatura care trada o lipsa si, probabil, o durere.
Ne-am asezat si am inceput sa vorbim de una, de alta. La inceput au fost vorbe de circumstanta, schimburi de politete. Dar, cu­rand, firescul si franchetea Parintelui ne-au fa­cut sa ne simtim in largul nostru si am pornit sa dialogam ca si cand ne-am fi cunoscut de cand lumea. Sfintia sa era mai tanar decat noi, dar apartinea aceleiasi generatii. Traisem aceeasi istorie vitrega, aveam radacinile de intelect, de suflet si de spirit comune. Evocam oameni pe care ii cunoscusem, imprejurari prin care trecu­sem toti trei. Ne entuziasmam si faceam sa retra­iasca viata, tineretea noastra. Şi tot timpul eram fascinati de-a dreptul de vorbele Parintelui.
Cu o eleganta de o simplitate surprinzatoare, sfintia sa povestea despre lucruri din trecut si lu­cruri prezente, dandu-ne o imagine limpede asu­pra celor traite. Judecatile sale aveau o obiectivitate rar intalnita, intemeiata pe o cunoastere dreapta si adanca a faptelor. Fie ca atingea un subiect de isto­rie, de politica, de cultura, ca sa nu vorbim de cele religioase, o facea intr-o perspectiva atat de adeva­rata, incat parea ca ai in fata un istoric din cei mai patrunzatori, un om politic cu experienta unei vieti intregi, un om de cultura plin de toate cartile, de toata cunoasterea lumii. La sine facea prea putine referiri si cu atat mai putin la suferintele prin care trecuse. In treacat, si doar ca raspuns la o intrebare, a pomenit de Pitesti, de Turcanu, de felul in care acela, lovindu-l cu biciul, lasa sa-i sara sangele si puroiul pana-n tavan. Atunci a pome­nit si de smulgerea oaselor (metatarsienelor) si am inteles pricina mersului sau mai special. Il priveam incremeniti despre ce chinuri infernale vorbea si cu cat zambet curat, cu cata iertare isi aducea aminte de ele, ca si cum inchisoarea ar fi fost un loc de placuta aducere-aminte iar persoana care fu­sese supusa acelor torturi n-ar fi fost sfintia sa…

Parintele Roman Braga, în mijlocul credincioşilor români, la vizita în ţară din 1992Şi despre nimeni nici un cuvant negativ, nici o carteala, nici o tagada. In furnicarul nostru romanesc care colcaia de resentimente, de critici neinduratoare la adresa oamenilor si faptelor, de violente anarhice ale cuvantului, gandului si actiunilor, Parintele Roman ne arata un mo­del de monah crestin care starpise din fiinta sa negatia insasi. Pastrator al tuturor randuielilor legate de institutiile nationale, traind in toata fiinta sa continuitatea neamului, sfintia sa pri­vea, cu ochiul inrourat de iubire hristica, viitorul romanesc ortodox. Fara nici o emfaza, dincolo de orice ostentatie, insufletit de o smerenie ne­maiintalnita de noi la un om atat de cultivat, ne vorbea bland, cu dulceata, luminand parca seara care se lasase, cu chipul acela care raspandea atata dragoste si atata caldura duhovniceasca.
Am stat impreuna pana noaptea tarziu si ne­-am simtit inaltati si purificati de acea intalnire. A fost uimitoare noaptea aceea. O noapte de re­velatie, intr-adevar, ca o eufonie. Acest preot, cu figura de icoana, cu parul alb, cu barba alba-colilie si un zambet nesters pe fata, de o inteligenta stralucita, la curent cu fiecare problema politica europeana, americana, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era intru Hristos, totul era admirabil, totul era nadejde, totul era cre­dinta si totul era posibil. O astfel de faptura, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicata pentru vindecarea ranilor noastre. Fusese intr-adevar o intalnire cu un om al lui Dumnezeu.

Dinu Cruga:


„Un traitor in Duh si Adevar“
Este nespus de greu sa descrii pe un traitor in Duh si Adevar cum este Parintele Arhimandrit Roman Braga. Cuvintele noastre nu-l pot cu­prinde. Cu greu se lasa cuprins de propriile cu­vinte. Şi aceasta numai in taina. Invataturile Parintelui? Trairea duhovniceasca. Are cateva lo­curi din Sfanta Scriptura la care revine in orice imprejurare. Indeosebi
„Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine“ (Galateni 2: 20).
Sau:
„Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15: 5).
Randuiala vorbirii ii este simpla, nespus de simpla si directa. Este prieten cu toti Sfintii Parinti; cunoaste teologhisirile pe oricare din fetele lor, dar fuge de ispita cugetarii si le aduna pe toate in rugaciune. Lumea din jurul sfintiei sale ii cauta sfatul, in­drumarea si mangaierea. Şi daca este uneori lesne sa afli ce l-a indemnat si ce l-a staruit in randu­iala calugariei, nu este la fel de lesne sa afli cum a crescut duhovnicia in el, in ce suflare a Duhului Sfant s-a aflat, cand a inceput sa respire odata cu Duhul, pe ce cruce a dragostei de Dumnezeu si de semeni s-a suit de bunavoie — pentru ca sa nu mai traiasca el, ci Hristos sa traiasca in el…

Arhimandritul Roman (Braga):
„Taina vietii mele este bucuria“
Eu iubesc foarte mult fapturile lui Dumnezeu si natura. Il vad pe Dumnezeu in fiecare lucrusor din jurul nostru si mai ales in oameni. Nu exista oameni rai pentru mine. Daca m-as intalni acuma cu capitanul Lefter care m-a chinuit atata in inchisoare, l-as saruta si m-as interesa sa aflu daca Il intelege pe Dumnezeu sau nu. Eu traiesc o mare bucurie. Sunt un optimist de nelecuit. Traiesc o bucurie, nu stiu de ce, dar aceasta bu­curie ma insoteste in toate cate le vad in jurul meu – si cred pana la urma ca Dumnezeu ne va da marea bucurie a mantuirii, atat individuala cat si a neamului nostru romanesc.
Imi iubesc tara foarte mult, dar nu politic. As dori ca neamul romanesc sa inteleaga ratiunea pentru care Dumnezeu l-a creat pe pamant si l-a facut ortodox si i-a dat manastiri si calugari im­bunatatiti, si sa inteleaga ca nu ne putem realiza decat pe verticala spirituala. Dumnezeu ne vrea pe noi sa fim noi insine. Nu suntem mai grozavi de­cat altii. Fiecare neam trebuie sa-si dezvolte specifi­cul si personalitatea lui, dar putina frica totusi am cand ii aud pe politicieni vorbind. Sa nu ne pier­dem specificul nostru pentru care Dumnezeu ne-a adus pe pamant. Se reflecta chipul lui Dumnezeu nu numai in indivizi, ci si intr-o natiune intreaga – si pentru aceasta trebuie sa fim constienti, sa ne cu­ratim de racilele pacatelor, de crime, avorturi, desfranari, de toate purtarile potrivnice firii noastre si lui Dumnezeu in primul rand.
Nu cred ca Dumnezeu ne-a menit sa fim exemplu pentru alte neamuri. Aceasta e o pros­tie. Nu as vrea de aceea sa ne mandrim ca noi suntem mai grozavi decat altii. Sa ne vadim ceea ce este autentic in noi, esenta vietii noastre. Asa dupa cum si ungurii sunt sigur ca au o esenta a vietii lor si un fel al lor pentru care Dumnezeu i-a creat pe pamant si trebuie sa se dezvolte ca atare.
Numai atunci vom putea sa traim intr-o ar­monie universala, inclusiv politica, cand ne vom vedea unul in altul asa cum ar trebui sa ne ve­dem – ca persoane, chipul lui Dumnezeu unul in altul; tot asa si ca natiune trebuie sa vedem cum se reflecta Dumnezeu in fiecare neam.
Daca vreti taina vietii mele, ea este bucuria, si la toti le-as spune sa se bucure, deoarece nu este nici un motiv pentru tristete cand noi sun­tem ai Domnului si El ne iubeste atat de mult ca nu-si ia ochii de la noi. Asa cum o mama nu-si poate lua ochii de la prunc. Asa vrea ca toata lumea sa se bucure. „Bucurati-va in Domnul“, cum spune Psalmistul.
Sa nu credeti ca sunt un calugar bun. Imi pare rau ca nu mai sunt copil. Eu inca ma con­sider la inceputul vietii calugaresti si nu cred ca mai am vreme sa realizez ce au realizat marii calugari. Dar un lucru stiu: i-am iubit mult pe calugari si omul in general, si vad in om, si in special in roman, trasatura aceasta a renuntarii. Romanul are capacitatea sa se rupa din bucuriile exterioare, bucuriile pamantesti, seculare. Sa ma rup din aceste bucurii si sa traiesc in saracie, in simplitate. A te rupe din bucuriile pamantesti — asta este inca o bucurie. Este culmea bucuriei.
Material realizat de

Radu Hagiu

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s