Din predicile Sfantului Luca al Crimeei si ale Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica lui Toma

Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de tare Îl ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în viaţă. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine.

“Aţi văzut cât de greu le-a fost Sfinţilor Apostoli să creadă în învierea lui Hristos. Stiţi că, chiar si atunci când au văzut cu ochii lor pe Domnul, unii dintre ei s-au îndoit, gândind că este duh.

Cel mai greu i-a fost să creadă Apostolului Toma. Cum se explică această necredinţă a lui? Putem gândi că mintea lui era asemenea minţii materialiştilor, care cred doar în ceea ce pot pipăi, în ceea ce pot cunoaşte printr-o gândire raţională? Sigur că nu! Sfântul Toma, ca şi toţi Apostolii, a fost departe de o astfel de gândire. Şi totuşi, aţi văzut cât de greu i-a fost să creadă.

Cert este că Apostolul Toma avea o minte ascuţită, aprinsă. Această ascuţime a minţii sale s-a manifestat în dese rânduri si în mod deosebit atunci când Domnul Iisus Hristos, la invitaţia Martei şi a Mariei, a hotărât să meargă în Betania, să-l învieze pe fratele lor, Lazăr, mort de patru zile. Ucenicii Lui s-au fricoşat şi I-au spus:

Rabbi, nu de mult iudeii Te căutau să Te ucidă cu pietre, si Tu din nou mergi acolo?

Iar Apostolul Toma a spus:

Să mergem să murim si noi impreună cu El!

Nu denotă aceasta iuţimea minţii apostolului? O minte iute nu primeşte atât de uşor ca una liniştită tot ce este neobişnuit. Minţii Apostolului Toma i-a fost mai greu decât minţii liniştite a Apostolului Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, să creadă în Invierea Domnului. Şi doar atunci când Toma L-a văzut pe Domnul înviat şi a pus degetele lui în rănile cuielor, a exclamat cu încântare:

Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!

Acum Domnul ni Se arată. Nu suntem în situaţia Apostolului Toma, să punem degetele în urmele cuielor. Prin credinţă ştim că Domnul este viu, că Se află împreună cu Tatăl Său, ştim că locuieşte în fiecare inimă curată care Il iubeşte. Ştim că Domnul şi astăzi este printre noi, în Biserica Lui, şi că ia aminte la rugăciunile noastre.

Credinţa noastră este mult mai slabă decât credinţa Apostolilor, deşi nu avem nici o îndoială că Hristos a înviat, fiindcă acest adevăr sfânt este primit de multă vreme de întreaga lume creştină. Dar credinţa noastră necesita o întărire şi o încălzire permanente. Cu ce o vom întări? Cu ce o vom încălzi? Cumva prin atingerea de rănile lui Hristos?

Cum se poate întâmpla aceasta? Doar noi nu putem pune degetele în aceste răni. Dar putem să le pipăim prin credinţă, prin duh, prin dragoste fierbinte faţă de Hristos. Putem să ne aplecăm cu gândul la aceste răni, să ne concentrăm asupra lor gândurile sufletului nostru, să ne îndreptăm duhul spre contemplarea lor. Şi cu această contemplare, cu această pipăire duhovniceasca vom întări credinţa.

1Să privim dar la mâinile lui Hristos, să privim cu frică şi cu cutremur la mâinile Domnului însângerate, sfâşiate de cuie! Acestea sunt acele mâini care, cu atingerea lor, vindecau pe cei orbi. Acestea sunt mâinile care îi ridicau din patul suferinţei pe cei slăbănogiţi, degetele care au fost puse în urechile celui surd şi gângav şi l-au vindecat.

Acestea sunt aceleaşi mâini care s-au atins de sicriul fiului mort al văduvei din Nain – si a fugit moartea, si duhul vieţii a intrat în cel mort. Aceste maini s-au întins ca să ne primească pe noi toţi, fiii Săi risipitori! Ele s-au întins pe cruce ca să ne izbăvească de blestemul veşnic fi de moarte. Ele ţin cu puterea lor întreaga lume, întregul univers. Aceste mâini conduc viaţa întregii lumi, binecuvântează de sus tot pământul, tot universul. Şi aceste mâini sunt pironite de cuie, aceste mâini sunt însângerate!

Cum să nu privim cu frică şi cu cutremur la ele, gândindu-ne la cea mai mare fărădelege care s-a săvârşit vreodată în lume!

Să cădem, dar, la mâinile lui Hristos, să le sărutăm cu gândul!

Să privim şi la picioarele lui Hristos! Şi ele au fost pironite în cuie. Pentru ce au fost1 pironite? Pentru că Domnul a mers cu sfintele Sale picioare prin toată Palestina, binevestind despre Impărăţia lui Dumnezeu, chemând oamenii la pocăinţă, propovăduind lumii Sfânta Sa Evanghelie.

Această propovăduire a iscat o răutate diabolică din partea sinagogii evreieşti, fiindcă prin Dumnezeiasca Evanghelie, prin demascarea vicleniei carturarilor, a fariseilor şi a arhiereilor, Domnul le-a distrus autoritatea în ochii poporului iudeu, o autoritate falsă, nemeritată. Astfel că s-au aprins de ura cărturarii şi fariseii şi au hotărât să pironească aceste picioare, pentru ca ele stea pe loc, să nu mai meargă niciodată nicăieri. Şi au pironit aceste picioare pe Cruce.

Ce să facem noi, văzând aceste răni ale cuielor?

Nu trebuie, oare, să cădem la picioarele lui Hristos, cum a căzut femeia desfrânată, care le-a spălat cu lacrimile şi le-a şters cu părul capului ei? Nu trebuie, oare, să cădem cu frică si cu cutremur la aceste răni ale Domnului si să primim iertarea păcatelor, la fel ca acea femeie desfrânată? Ea n-a primit doar iertarea păcatelor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ea a devenit din nou fecioară. S-a auzit aşa ceva vreodată în lume? Iar aceasta este dovadă: desfrânata n-a devenit doar fecioară, ci şi soră a lui Hristos!

Dacă este aşa, dacă astfel este puterea închinării la picioarele lui Hristos, atunci cum să nu cădem noi, cei împovăraţi de păcate nu mai puţine decât cea desfrânată, la sfintele răni ale picioarelor Domnului, cum să nu le spălăm in lacrimile pocăinţei, cum să nu-I cerem din toată inima Domnului iertarea păcatelor? Doar pentru noi, pentru păcatele noastre Domnul a fost piro­nit pe Cruce!

1Să ne îndreptăm privirile spre cumplitele răni de pe pieptul lui Hristos, cele de la suliţa cu care a fost străpunsă coasta Dumnezeu-Omului, din care au curs sânge şi apă – acel Sânge care a spălat păcatele întregii lumi, acel Sânge care şi astăzi ni se dă în Taina Impărtăşaniei!

Să ne apropiem de această inimă deschisă a lui Hristos! Doar ea este plină de dragoste nemăsurată, dumnezeiască, care cuprinde întreaga lume, dragoste de care au fost învredniciţi toţi păcătoşii, dragoste care acoperea şi curăţea totul!

Să ne apropiem de această rană cumplită a lui Hristos, să ne amintim cuvintele1Domnului, spuse în Templul din Ierusalim în ziua înjumătăţirii sărbătorii Cinzecimii:

Dacă însetează cineva, să vină la Mine si să bea! (Ioan 7, 37).

Să ne apropiem dar şi să bem Sângele lui Hristos, să ne umplem de dragostea care se revarsă la nesfârşit din inima Lui! Iată ce înseamnă să pipăi duhovniceşte rănile lui Hristos. Doar acela le pipăie cu adevărat, care, asemenea Apostolului Pavel, poate spune:

Viaţa mea este Hristos.

Au existat o mulţime de sfinţi care au putut spune aceste cuvinte. Acest lucru îl puteau spune Cuviosul Serafim de Sarov, Sfântul Dimitrie al Rostovului, Sfântul Pitirim al Tambovului. Toţi au trăit numai cu Domnul Iisus Hristos, toţi au putut spune: Viaţa mea este Hristos.

Să ne adresăm dar oamenilor în mijlocul cărora trăim şi să-i întrebăm pe fiecare:

„Cu ce trăieşti?”

Dacă îl vom întreba pe un învăţat, el va răspunde:

„Eu traiesc cu ştiinţa”.

Şi noi cu tulburare îi vom răspunde:

„Doar cu atât? Pentru tine este importantă doar cunoaşterea naturii? Domnul Iisus Hristos pentru tine nu reprezintă nimic? De rănile lui Hristos nu-ţi aminteşti niciodată?”

El va spune:

„Sunt prea ocupat ca să ma gândesc la aceasta”.

Să ne adresăm oamenilor politici şi să-i întrebăm:

„Cu ce trăiţi voi?”

Ei vor spune:

„Noi trăim pentru a transforma, pentru a perfecţiona viaţa omenească, pentru a face reforme care îi vor face pe oameni mai fericiţi”.

Iar noi vom spune:

„Da, este o sarcină demnă, dar oare nu ştiţi că Domnul Iisus Hristos, cu mult timp înaintea voastră, a rezolvat această sarcină în aşa fel cum nimeni dintre voi nu poate s-o facă? El a arătat singura cale pe care, dacă vom merge, viaţa noastră va fi plină de lumină”.

Ei cu siguranţă nu vor fi de acord cu noi, ci vor continua să se ocupe cu propriile lor activităţi.

Să ne adresăm oamenilor simpli şi să-i întrebăm:

„In ce constă viaţa voas­tră?”

Ei ne vor spune:

„Viaţa noastră constă în grija de familie, de pâinea cea de toate zilele, de îmbrăcăminte”.

Iar noi îi vom întreba:

„Oare n-aţi auzit niciodată că nu doar cu pâinea cea de toate zilele va fi viu omul, că Dumnezeu cunoaşte toate necesităţile tale, că dacă Ii vei sluji Lui cu toată inima nu va trebui să te îngrijeşti de ziua de mâine?”

Să ne îndreptăm spre cartierele întunecate, sumbre ale oraşelor şi să-i intrebăm pe cei ce locuiesc acolo:

„Cu ce trăiţi?”

Unul ne va răspunde:

„Viata mea consta in bautura şi in tutun”.

Altul va spune:

„Viaţa mea constă în ho­ţie şi în ucidere”.

Doamne, cât mai curând să ne întoarcem de la întuneric, să plecăm din acel întuneric în care trăiesc oamenii nefericiţi! Cât de puţini sunt cei care in aceste zile sfinte ale Săptămânii Patimilor, sau măcar în ziua Vinerii Mari, au respectat postul, gândind că în această zi Domnul a fost pironit pe Cruce!

Cât de puţini sunt cei care îşi amintesc de Hristos, cât de mulţi sunt cei despre care s-a spus de către Apostolul Pavel un cuvânt cumplit, cutremurător:

Dacă cineva încalcă legea lui Moise şi fără mila este ucis pe cuvântul a doi sau trei martori, cu cât mai aspră credeţi voi că va fi pedeapsa meritată de cel ce L-a calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu si I-a nesocotit sangele testamentului prin care s-a sfinţit, şi a batjocorit Duhul harului? (Evrei 10, 28-29)

1O, Doamne! Cât de mulţi, sunt cei din popor care L-au calcat in picioare, care au nesocotit Sângele lui Hristos şi chiar l-au batjocorit!

Va auzi oare cineva dintre noi, în ziua înfricoşătoarei Judecăţi, aceasta condamnare a lui Pavel? Oare va muri cineva dintre noi cu moarte veşnica pentru că L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a gândit la ranile lui Hristos, nu s-a închinat lor, nu le-a pipăit cu credinţa lui?

Să nu fie!

Să ne îndreptăm cu toată inima spre rănile lui Hristos, să primim din acest izvor veşnic al dragostei, dragostea sfântă!

Să pătrundă şi în inimile noastre şuvoiul dragostei Dumnezeieşti din inima lui Hristos!

Şi va fi cu noi ceea ce spune Solomon în Pildele sale:

Ii iubesc pe cei ce Ma iubesc.

El ii iubeşte pe toti care Il caută, le dă harul Său tuturor celor care îşi amintesc de rănile Lui şi le sărută duhovniceşte.

Cu noi va fi Insuşi Domnul Iisus Hristos, precum a spus:

Cel ce Mă iubeşte pe Mine iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14,21).

Orice om, care-L va iubi pe Hristos, va fi iubit de Dumnezeu, i Se va arăta Hristos Insuşi, precum S-a arătat multor sfinţi, aleşilor Săi.

El Se va arăta celui care cu dragoste fierbinte sărută rănile Lui, care … va exclama împreună cu Apostolul Toma:

„Domnul Meu şi Dumnezeul meu!“.

1

ganduridinortodoxie

Alta predica a Sfantului Luca al Crimeei la Duminica Tomei:Credinta, credulitate si necredinta.

De ce a crezut mai greu Sfantul Apostol Toma?

“Toti Sfintii Apostoli au crezut la un moment dat, si nu de prima data, ca invatatorul lor, Domnul Iisus Hristos, a inviat din morti.

Mai tarziu decat toti a crezut Sfantul Apostol Toma. Atat de greu i-a fost sa creada faptul uimitor al Invierii Domnului Iisus, incat a afirmat categoric ca nu va crede pana cand nu va pune degetul sau in ranile cuielor, pana cand nu va pune mana lui in coasta Domnului. Venind Domnul Iisus Hristos la ucenicii Sai, le-a spus:

Pace voua!

Iar lui Toma i-a spus:

“Adu-ti degetul tau incoace si vezi mainile Mele, adu-ti mana ta si pune-o in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios!”

Cu frica si cu uimire a pus Sfantul Toma degetele sale in ranile lui Hristos si a exclamat:

”Domnul meu si Dumnezeul meu!“

Iar Domnul i-a raspuns:

“Pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Fericiti cei ce au crezut fara sa fi vazut!“

Ei bine, putem considera aceste cuvinte o lectie pentru Sfantul Toma? L-a condamnat oare Domnul pentru necredinta lui? Nu, nicidecum! Nu l-a condamnat, pentru ca El cunostea inima lui Toma, stia ca i-a fost greu sa creada si de aceea i-a permis sa atinga ranile Sale.

De ce dar Sfantul Toma a crezut cu atata greutate, mult mai tarziu decat ceilalti ucenici?

Pentru a intelege aceasta, trebuie sa ne gandim la modul in care oamenii se raporteaza la orice zvon, la orice lucru nou, neasteptat. Exista multi oameni creduli, care primesc fara judecata, fara critica, orice zvon si cred usor orice lucru.
Sunt si unii care cred cu mare greutate, cum ar fi cei ce gandesc profund, cei seriosi – ei cerceteaza tot, chibzuiesc si primesc drept adevar doar ceea ce rezista criticii lor.
Mai exista si altfel de oameni, care nu doresc sa creada in ceea ce nu este pe plac sufletului lor. Astfel, cei rai nu vor sa creada nici unui lucru bun. Oamenii, in general, accepta mai usor ceea ce corespunde propriilor lor dorinte, propriilor lor ganduri, propriilor lor dispozitii si nu primesc nimic din cele ce nu corespund ratiunilor lor. Multi oameni nu au crezut in Hristos si in invierea Lui din cauza ca nu aveau nevoie de invierea lui Hristos, care ii impiedica sa traiasca dupa mintea lor, avand egoism si iubire de sine. De aceea au respins credinta in Hristos si Sfanta Evanghelie. Exista si o categorie de oameni sceptici, care se indoiesc de toate.
In care dintre cele trei tipuri de oameni se incadra Sfantul Toma? El apartinea grupului celor care gandesc profund, insa nu sunt creduli, al celor care doresc sa se convinga in toate. Este, oare, aceasta o calitate negativa a sufletului si a mintii? Nicidecum! Aceasta este o calitate pozitiva a sufletului si nimeni nu indrazneste sa-l invinovateasca de ceva pe Sfantul Toma.

Domnul Iisus Hristos nu l-a invinuit, ci, luand in calcul faptul ca i-a fost greu sa creada, ca mintea lui era una critica, i-a oferit posibilitatea sa se convinga de invierea Lui. In plus, a afirmat:

“Ai crezut pentru ca M-ai vazut, dar fericiti sunt cei care n-au vazut si au crezut!“.

Cine sunt acestia care n-au vazut si au crezut? Sunt acele milioane de oameni, de crestini, care au trait si traiesc pana in prezent, acceptand si crezand in Invierea lui Hristos fara sa-L fi vazut. Pe acestia ii numeste Domnul fericiti.
Ce vom spune oare noi: cumva ca ne este mai greu sa credem decat le-a fost Sfintilor Apostoli? Ne vom mira de faptul ca ucenicii Lui apropiati, care au fost mereu cu Dansul, care L-au iubit cu toata inima, care L-au auzit si L-au vazut pe El, care s-au atins cu mainile de Dansul, au crezut cu atata greutate in invierea lui Hristos? De ce le-a fost greu sa creada? In Evanghelie se repeta nu o data ca Domnul Iisus Hristos, cu mult inainte de patimile si de moartea Sa pe cruce, le spunea uncenicilor Sai ca va fi dat in mainile pacatosilor si-L vor bate si-L vor scuipa, si-L vor rastigni pe cruce.
A spus aceste lucruri destul de clar, insa ucenicii, care au vazut nu doar o data cum Domnul Iisus Hristos invia mortii, sa creada ca cel mort, nemiscat, fara suflare, in care nu exista nici gand, nici simturi se poate invia pe sine? Acest fapt este mai de neinteles decat marea minune a invierii fiicei lui Iair sau a fiului vaduvei din Nain. Apostolii nu-si puteau inchipui ca un mort sa invieze singur.
Dar noi in ce situatie ne aflam? Ne este usor sau greu, fara sa-L fi vazut pe Domnul Iisus Hristos, sa credem in El? Ar trebui sa ne fie mai usor decat Apostolilor, mult mai usor, pentru ca din momentul Invierii Domnului Iisus Hristos propovaduirea Sfintei Evanghelii a cucerit repede intreaga lume, a stins focul paganatatii si a luminat intunericul pagan. Si lumina a stralucit peste lumea toata.
Inca din timpurile vechi multi oameni au crezut in Hristos. Poruncile Evangheliei, propovaduirea lui Iisus, au trait in inimile crestinilor si le-au condus viata. Lumina lui Hristos a luminat tot universul. Nenumarate popoare au fost patrunse de o evlavie adanca. Mare si inflacarata a fost si evlavia poporului nostru rus. In toate si intotdeauna oamenii se conduceau dupa duhul crestinatatii. In toate faptele lor, la toate inceputurile lor, cereau binecuvantarea lui Hristos.
Cu numele lui Hristos pe buze, ei ii invingeau dusmanii cumpliti, precum a invins Dimitrie Donskoi oastea lui Mamai. Oamenii simteau iubire fata de Hristos si aveau credinta in El. Toata literatura timpurilor mai vechi, arta, poezia au fost patrunse de duhul lui Hristos. Si pictorii, si poetii, si scriitorii aduceau jertfa Domnului Iisus talentele lor, Il preamareau prin cuvintele lor. Totul era impregnat de duhul evlaviei crestine; poporul stia cat de multi mucenici si-au varsat sangele pentru Domnul Iisus Hristos, intelegea ca se poate suferi asa numai pentru sfantul adevar si credea in acest adevar.
Au existat nenumarati sfinti care au luminat in intunericul lumii asemenea stelelor ceresti. Multi rusi, in timpurile de odinioara, mergeau sa se inchine sfintilor la Lavra Pecerska din Kiev, duceau acolo dragostea inimilor lor si sorbeau credinta de la sfintii care odihneau acolo.
Dar asa a fost doar in timpurile mai vechi, pana in secolul al XVI-lea. Mai aproape de zilele noastre au inceput sa apara tot mai multi si mai multi oameni care se straduiau sa stinga lumina lui Hristos. Se facea simtita tot mai mult si mai mult necredinta. Au aparut critici crunte, minicinoase la adresa Evangheliei, au aparut teoriile stiintifice care incercau sa distruga credinta in Dumnezeu, credinta in Hristos.
A sosit timpul cand multi au ajuns la concluzia ca credinta in Hristos este incompatibila cu datele stiintei. Si a avut loc o apostazie masiva de la Hristos. A inceput sa se stinga credinta in El. Propaganda invataturilor laice, impotriva a tot ce contravine aspiratiilor noastre duhovnicesti, a intelegerii noastre duhovnicesti – crestea, se extindea si se adancea, otravind inimile si mintile multor oameni. De aceea le este astazi greu oamenilor sa creada in Hristos.

Cine mai crede acum? Oare doar credulii?

Nu, nu cei creduli! Cred cei in ale caror inimi arde si lumineaza dragostea fata de tot ce este sfant, de tot ce este inalt, dragostea fata de Domnul Iisus Hristos – o dragoste atat de puternica, incat nici o dovada pseudo-filosofica sau pseudo-stiintifica nu poate stinge in ei aceasta dragoste.
Ei bine, ne vom descuraja oare, ne vom rusina, vom merge dupa gloata necredinciosilor? Stiati ca oamenii ii urmeaza si ii primesc extrem de usor pe cei ce reprezinta majoritatea.
Insa crestini care cunosc Sfanta Evanghelie, ale caror inimi sunt luminate de harul lui Dumnezeu si se curatesc cu rugaciuni indelungate si cu post – pana la sfarsitul lumii isi vor pastra credinta lor sfanta. Si Domnul a spus ca Sfanta Biserica nu va fi biruita de portile iadului, atat timp cat va exista lumea.

Sa ne intareasca pe noi cuvintele iesite din buzele Domnului Iisus Hristos:

“Sa nu se rusineze inima voastra, credeti in Dumnezeu si in Mine!“

Sa mergeti dupa Hristos, sa credeti in Dumnezeu, niciodata sa nu primiti rusinea in inimile voastre. Si atunci Se va salaslui in voi Insusi Domnul Iisus Hristos cu Tatal Sau si Isi vor face locas lor.

(Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

ganduridinortodoxie

1

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuire la strigatul lui Toma:“Domnul Meu si Dumnezeul meu!”

«Domnul meu şi Dumnezeul meu!», a strigat Sf. Ap. Toma. Simţiţi, oare, cu câtă putere s-a agăţat el de Domnul şi cât de tare Îl ţine? Cel care se îneacă ţine mai strâns scândura prin care nădăjduieşte să se izbăvească de moartea în viaţă. Să mai adăugăm că cel ce nu-L are astfel pe Domnul, acela încă nu crede în Domnul aşa cum se cuvine. Noi spunem «Domnul Mântuitorul», înţelegând prin aceasta că El este Mântuitorul tuturor; iar Toma zice: «Domnul şi Mântuitorul meu». Cel care spune «Mântuitorul meu», acela simte mântuirea care vine de la El, iar simţământul mântuirii este împreunat cu simţământul pierzaniei din care îl scoate Mântuitorul pe cel mântuit. Atunci când omul, care prin firea lui e iubitor de viaţă, îşi simte pierzarea aproape, ştiind că singur nu se poate mântui, se simte îndemnat să-L caute pe Mântuitorul. Atunci când Îl află şi simte puterea mântuirii ce vine de la Dânsul, se apucă de El cu tărie şi nu vrea să se desprindă de Dânsul, de-ar fi şi omorât pentru asta. Întâmplări de acest fel nu numai că sunt închipuite cu mintea, ci sunt şi trăite în fapt în viaţa duhovnicească a creştinului. De aceea, atât credinţa, cât şi unirea cu Hristos devin din ce în ce mai puternice, ca viaţa sau ca moartea. Un om aflat în această stare strigă fără făţărnicie: «Domnul meu şi Mântuitorul meu!»

1

Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea.

Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea. Toate canoanele vorbesc despre rugăciunea în comun cu ereticii ca motiv de despărțire de Biserică;
-Cei morți pot fi duși la preoții pomenitori pentru slujba înmormântării, dacă acolo s-au îmbisericit. Pot merge și cei care s-au îngrădit de aceștia (precizăm că la slujba de înmormântare nu este pomenit ierarhul). Adevărata problemă este: ce facem înainte de moarte?!;
-Este adevărat că Biserica fără episcop nu poate fi înțeleasă. De aceea, prin îngrădirea de erezie și apărarea Ortodoxiei, Biserica se îngrijește să aibă episcopi (ortodocși, nu falși sau mincinoși);

Sursa

Despre iconomie, părintele Sava a spus: s-a făcut destulă iconomie, timp de 115 ani. 

Despre iconomie, părintele Sava a spus: s-a făcut destulă iconomie, timp de 115 ani. Pe de o parte, noi urmăm linia Sfinților Părinți, iar pe de altă parte, iconomia este lucrare a Bisericii pentru cei neputincioși. Împreună cu acrivia, trebuie să înțelegem pe toți oamenii, să purtăm slăbiciunile lor și să arătăm multă dragoste. Facem iconomie fără a ne îndepărta de la învățăturile Sfinților Părinți. Împreună trebuie să ajungem la același scop: mântuirea;
-Părintele Sava nu crede că va fi Sinod panortodox:
cine să-l facă?!

ierarhii nu au curajul să mărturisească că este vremea antihristului

a rămas un singur ierarh mărturisitor, care s-a îngrădit cu totul de erezie – PS Longhin

trebuie să știm unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm – să înțelegem semnele vremurilor

-ROCOR a condamnat ecumenismului, dar nu a condamnat persoanele eretice. Sfintele Sinoade au condamnat odată cu ereziile și pe ereziarhi. Trebuie anatematizați și cei care promovează erezia, iar pentru aceasta e nevoie de Sinod. Întreruperea pomenirii episcopului este anatemă: scoatere în afara Bisericii;
-Nu trebuie să ne scandalizăm de neînțelegerile dintre preoții nepomenitori; sunt omenești. Și Sfinții Apostoli au avut divergențe care au fost depășite, rezolvate. Trebuie depășite dificultățile și împreună să ajungem la un numitor comun, după învățăturile Sfinților Părinți.

Sursa

Ce se ascunde în spatele fiecărui păcat pe care îl facem?

„Da, păcatul săvârşit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Însă important nu este doar să te căieşti de acest păcat, de această faptă ori greşeală săvârşită, ci mult mai important este să ajungi la pocăinţa pentru patima care a născut ori naşte permanent acest păcat, şi care pentru tine a a devenit o boală primejdioasă. Trebuie să înţelegi ca tocmai această patimă trebuie să o dezrădăcinezi din inima ta, pentru ca astfel să-ţi schimbi sufletul, să-ţi schimbi viaţa. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci când în viaţa ta duhovnicească săvârşeşti mai întâi această schimbare”.
Rădăcinile păcătoase, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, sunt patimile. Sistematizarea învăţăturii despre patimi ne este descrisă în multe opere ale acestora. Să enumerăm câteva patimi ca exemplu: îmbuibarea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, grija de multe, slava deşartă, mândria. Putem să denumim aceste patimi şi în alt mod. Putem să vorbim încă şi despre voluptate, despre invidie, despre iritare, despre iubirea de cinste – însă, în linii generale, acestea sunt diferite chipuri ale patimilor ori patimi înrudite, care pot să fie desemnate cu felurite nume.
Învăţătura despre viaţa duhovnicească a omului nu este cuprinsă nicăieri cu o aşa de binecuvântată plinătate, într-atât de minunat, ca la Sfinţii Părinţi ai Răsăritului. Şi orice creştin care vrea să ducă viaţă duhovnicească, şi cu atât mai mult orice păstor, trebuie nu doar să ia cunoştinţă de ascetismul Sfinţilor Părinţi, ci trebuie necontenit să fie în părtăşie cu Părinţii nevoitori, necontenit să citească învăţăturile lor, ca să vieze în inima lui experienţa vieţii duhovniceşti. Şi nu doar să le citească, ci să le şi pună în practică, să ducă o viaţă duhovnicească, spre a cunoaşte din experienţa duhovnicească cele spuse de Sfinţii Părinţi. Atunci preotul va putea să-i explice omului care se pocăieşte: „Da, păcatul săvârşit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Însă important nu este doar să te căieşti de acest păcat, de această faptă ori greşeală săvârşită, ci mult mai important este să ajungi la pocăinţa pentru patima care a născut ori naşte permanent acest păcat, şi care pentru tine a a devenit o boală primejdioasă. Trebuie să înţelegi ca tocmai această patimă trebuie să o dezrădăcinezi din inima ta, pentru ca astfel să-ţi schimbi sufletul, să-ţi schimbi viaţa. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci când în viaţa ta duhovnicească săvârşeşti mai întâi această schimbare”.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 21-22)
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-se-ascunde-spatele-fiecarui-pacat-pe-care-il-facem

Mormantul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe – Lodd

 

 

***

Biserica Sfantul Mare Mucenic Gheorghe din Lodd, Lida

Biserica Sfantul Gheorghe este o biserica ortodoxa din localitatea Lodd (Lod, Lida, Lydda), unul dintre marile orase din Israel. Dupa cum stim, la inceput bisericile se zideau pe mormintele martirilor; urmand aceasta randuiala, aceasta biserica a fost ridicata pe locul in care a fost inmormantat Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de Biruinta.

Despre aceasta localitate citim in Sfanta Scriptura astfel: „Si trecand Petru pe la toti, a coborat si la sfintii care locuiau in Lida. Si acolo a gasit pe un om, anume Enea, care de opt ani zacea in pat, fiindca era paralitic. Si Petru i-a zis: Enea, te vindeca Iisus Hristos. Ridica-te si strange-ti patul. Si indata s-a ridicat. Si l-au vazut toti cei ce locuiau in Lida si in Saron, care s-au si intors la Domnul.” (Fapte 9, 32-35

lodd-lida-gheorghe-2.jpg

Localitatea Lod sau Lido este o localitate cu populatie mixta, de arabi si evrei, aflata la o distanta de aproximativ 15 kilometri sud-est de Tel Aviv, in Districtul Central al Israelului. La sfarsitul anului 2007, localitatea Lod avea o populatie de 67.000 de persoane. Localitatea Lod gazduieste si Aeroportul International Ben Gurion, cunoscut initial chiar sub denumirea de Aeroportul Lod. Aeroportul si tot ceea ce tine de acesta constituie una dintre cele mai mari piete de angajari pentru locuitorii din Lod.Lod este un oras antic, el datand inca din perioada greco-romana. Orasul Lida, denumirea antica a locului, apare mentionat intr-o lista de orase canaanite a lui Thutmose al III-lea din Karnak, aceasta datand din mileniul II inainte de Hristos. Orasul Lida a fost construit pe ruinele anticului oras Lida. Lida este un oras mentionat si in Sfanta Scriptura, atat in Vechiul Testament, in I Cronici 8, 12, cat si in cel Nou, la Fapte 9, 32-38. Potrivit Bibliei, Lod sau Lida a fost construit de catre Shemed, un membru din tribul lui Veniamin. Acest loc a fost parasit odata cu captivitatea babilonica, fiind reinfiintat insa imediat dupa intoarcerea evreilor din exil.

lodd-lida-gheorghe-3.jpgÎn perioada elenista, acest loc se afla in afara granitelor Iudeii, insa in perioada Macabeilor, acesta va redeveni oras israelian. In anul 43 i.Hr, guvernatorul sirian Cassius i-a vandut pe locuitorii orasului drept sclavi. Proconsului roman al Siriei, Cestius Gallus, a devastat orasul, in drumul sau spre Ierusalim, iar in anul 68 i.Hr, acesta va fi din nou cucerit, de asta data de catre Vespasian.

Biserica Sfantul Gheorghe este o biserica ortodoxa din localitatea Lodd (Lod, Lida, Lydda), unul dintre marile orase din Israel. Dupa cum stim, la inceput bisericile se zideau pe mormintele martirilor; urmand aceasta randuiala, aceasta biserica a fost ridicata pe locul in care a fost inmormantat Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Purtatorul de Biruinta.

Despre aceasta localitate citim in Sfanta Scriptura astfel: „Si trecand Petru pe la toti, a coborat si la sfintii care locuiau in Lida. Si acolo a gasit pe un om, anume Enea, care de opt ani zacea in pat, fiindca era paralitic. Si Petru i-a zis: Enea, te vindeca Iisus Hristos. Ridica-te si strange-ti patul. Si indata s-a ridicat. Si l-au vazut toti cei ce locuiau in Lida si in Saron, care s-au si intors la Domnul.” (Fapte 9, 32-35)


    Localitatea Lod sau Lido este o localitate cu populatie mixta, de arabi si evrei, aflata la o distanta de aproximativ 15 kilometri sud-est de Tel Aviv, in Districtul Central al Israelului. La sfarsitul anului 2007, localitatea Lod avea o populatie de 67.000 de persoane. Localitatea Lod gazduieste si Aeroportul International Ben Gurion, cunoscut initial chiar sub denumirea de Aeroportul Lod. Aeroportul si tot ceea ce tine de acesta constituie una dintre cele mai mari piete de angajari pentru locuitorii din Lod.

Lod este un oras antic, el datand inca din perioada greco-romana. Orasul Lida, denumirea antica a locului, apare mentionat intr-o lista de orase canaanite a lui Thutmose al III-lea din Karnak, aceasta datand din mileniul II inainte de Hristos. Orasul Lida a fost construit pe ruinele anticului oras Lida. Lida este un oras mentionat si in Sfanta Scriptura, atat in Vechiul Testament, in I Cronici 8, 12, cat si in cel Nou, la Fapte 9, 32-38. Potrivit Bibliei, Lod sau Lida a fost construit de catre Shemed, un membru din tribul lui Veniamin. Acest loc a fost parasit odata cu captivitatea babilonica, fiind reinfiintat insa imediat dupa intoarcerea evreilor din exil.

In perioada elenista, acest loc se afla in afara granitelor Iudeii, insa in perioada Macabeilor, acesta va redeveni oras israelian. In anul 43 i.Hr, guvernatorul sirian Cassius i-a vandut pe locuitorii orasului drept sclavi. Proconsului roman al Siriei, Cestius Gallus, a devastat orasul, in drumul sau spre Ierusalim, iar in anul 68 i.Hr, acesta va fi din nou cucerit, de asta data de catre Vespasian.

Pana in epoca bizantina, orasul Lod era deja in mare parte increstinat. Acesta este unul dintre locurile legendare in care s-ar fi nascut Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul Angliei, motiv pentru care, intr-o vreme, s-a si numit Georgiopolis. Mormantul sfantului martir va fi construit chiar in acest loc, unde se afla si astazi. In Noul Testament, Lida este locul in care Sfantul Apostol Petru vindeca un paralitic (Faptele Apostolilor 9, 32-38). Cucerit de catre musulmani in anul 636, orasul Lod va fi folosit pe post de resedinta a regiunii filistene. Putin mai tarziu, capitala se va muta la Ramla. Cruciatii vor ocupa orasul Lod in anul 1099. Sultanul Saladin il va recupera, insa in scurt timp, cruciatii il vor cuceri din nou – 1191.

Pentru cruciatii englezi, cum ar fi regele Richard Inima de Leu, orasul Lod avea o valoare nespusa, tinand cont ca acesta era considerat a fi locul de nastere al sfantului ocrotitor al Angliei – Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Cruciatii vor face din acest oras scaun al ritului latin din zona. Potrivit pelerinului iudeu Veniamin de Tudela, in anul 1170, in Lod nu mai locuia decat un boiangiu iudeu.

lodd-lida-gheorghe-10.jpg

De-a lungul perioadei otomane, in localitatea Lod nu mai vietuia nici un evreu, insa incepand cu secolul al XIX-lea, aici va lua nastere o micuta comunitate. Locuitorii evrei au fost exilati de catre arabi in anul 1921. In anul 1944, Lida avea o populatie de 17.000 de oameni, dintre acestia o cincime fiind crestini arabi. In razboiul israeliteano-arab din anul 1948, in luna iulie, Haganah si Iegun au capturat Lida. Locuitorii arabi au fost exilati, dimpreuna cu cei ce locuiau in orasul apropiat Ramla, in total de aproximativ 50.000. Aceasta hotarare a fost luata pentru a asigura protectia drumului ce leaga orasele Tel Aviv si Ierusalim.
Biserica Sfantul Mare Mucenic Gheorghe din Lida, Lodd – scurt istoric

Sfantul Gheorghe este renumit in toata lumea crestina, ca unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti, si cu atat mai mult in Lodd, orasul sau natal. Dupa martiriul sfantului, crestinii i-au luat sfantul trup si i l-au adus in Tara Sfanta, in satul sau natal. Biserica Sfantul Gheorghe (el-Khader) din Lodd (Lida). este unul dintre cele mai mari sfinte locasuri inchinate martirului din secolul al IV-lea. Manastirea greco-ortodoxa are doua hramuri: Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil.

Mormantul Sfantului Gheorghe – Lodd Mormantul pSfantului Gheorghe – Lodd

Actuala biserica din Lodd a fost ridicata in anul 1870, avandu-si zidurile lipite de Moscheea El-Chodr. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Patriarhatul greco-ortodox de Ierusalim a primit aprobarea, de la autoritatile otomane, spre a reconstrui o biserica pe locul unei foste basilici crestine. 

lodd-lida-gheorghe-15.jpg

Ultimele ruine din acest loc, peste care s-au asezat cele noi, aprtineau unei structuri crestine din secolul al XV-lea; noua cladire a bisericii ocupa fosta noava si absida stanga a vechii biserici, cu toate ca ruinele cele vechi se intindeau pe mai mult de atat.

lodd-lida-gheorghe-18.jpgPentru a aproba zidirea noii biserici, autoritatile otomane au cerut ca restul spatiului sa fie daruit spre a se ridica si o moschee. De aceea, actuala Biserica a Sfantului Gheorghe se ridica doar in coltul nord-estic al vechii basilici crestine. Hala centrala a moscheii pastreaza, chiar in centrul ei, o coloana veche ce se afla in naosul basilicii crestine.

lodd-lida-gheorghe-4.jpg

Deasupra usii de intrare in biserica se afla un frumos basorelief infatisandu-l pe Sfantul Gheorghe omorand balaurul. Intr-o capela subterana, actuala biserica ortodoxa pastreaza mormantul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe si o parte din moastele sale.

lodd-lida-gheorghe-21.jpgIn partea dreapta a altarului, in dreptul scarilor ce coboara in capela subterana, se afla „lanturile” cu care a fost legat Sfantul Gheorghe, inainte de a fi omorat. 

Sarcofagul de piatra din capela a fost restaurat in anul 1871, in vremea Patriarhului Chiril.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

O vedenie din Sfantul Munte cu Sfantul Mucenic Gheorghe despre vremurile din urma lipsite de povatuitori si despre cum putem trece puntea spre Cer. “A pierit adevarul, a lipsit smerenia…”




“A pierit adevarul, a lipsit smerenia, au prisosit rautatea, sodomia, curvia, preacurvia. Lumea s-a stricat!”

Vedenie

Ce s-a aratat in anii nostri unui parinte din Sfantul Munte al Atonului, care, pentru multa lui smerenie, nu si-a scris numele, fugind de slava desarta a oamenilor

“In anul 1854, in 14 zile ale lunii martie, intr-o joi, la sase ceasuri din noapte, m-am sculat la Utrenie, am mers la biserica si am stat in strana, iar in timp ce fratii citeau Miezonoptica eu socoteam adancurile lui Dumnezeu, zicand:

Un Dumnezeu si Ziditor si Facator al tuturor a primit si S-a facut om pentru noi, S-a rastignit si S-a ingropat. Acestea toate El le-a facut si le-a rabdat pentru mantuirea oamenilor.

Astfel cugetand eu, s-a umilit inima si atata bucurie mi-a venit in suflet si o liniste in mintea mea, incat am venit intru atata umilinta, de curgeau lacrimile mele ca izvorul. […]

Atunci s-a deschis inima mea si s-a facut, intr-un chip oarecare, un drum din inima pana la scaunul lui Dumnezeu. Iar mintea mea, cuvantul cel dinlauntru si inima mea erau unite si ma rugam cu mintea fara vreo impiedicare. Imi ziceam rugaciunea cu oarecare cuvinte umilicioase si mi-a venit o dragoste mare catre aproapele si ma rugam pentru cei ce ma urau si ma dusmaneau.
Atunci, din bucuria inimii mele, salta sufletul meu. Cat am fost in aceasta umilinta si stare, ma vedeam pe mine ca eram in biserica si pe frati ca citeau.
Nemaiputand sta in picioare, am pus strana si am sezut si iarasi ma rugam cu mintea. Si atata dragoste dumnezeiasca m-a cuprins, incat nu a fost cu putinta sa ma odihnesc sezand. Si nu-mi mai era frica de Dumnezeu, ci mai ales aveam mare indrazneala si dragoste catre El, incat sufletul meu a fost stapanit de aceasta dragoste. Si nu mai puteam zice nici rugaciunea din inima, nici alta rugaciune, ci numai simteam in sufletul meu o dorire si o dragoste dumnezeiasca, ca o para de foc arzand in inima mea. Iar sufletul si inima mea erau lipite de Dumnezeu si numai pe Dansul Il inchipuiam, si din ochi curgeau lacrimile ca izvorul. Sufletul meu salta de bucurie si avea mare smerenie.
Si atunci fara de veste am venit in uimire. Nu mai vedeam biserica, nici nu mai auzeam ce se citea. Ci ma aflam intr-un camp mare si frumos, care era impodobit cu tot felul de copaci si de flori pline de miros placut. Frumusetea si podoaba aceea nu se poate scrie, nici nu se poate povesti de limba omeneasca.

1Totul era plin de lumina ca si cum ar fi luminat sapte sori. De departe vedeam o multime de oameni imbracati in haine luminoase, tineri de o varsta si tare frumosi la vedere. Fiecare stralucea mai mult decat soarele si umblau incet-incet. Si aveam mare bucurie in sufletul meu si, mirandu-ma, ziceam in sine:

„Oare a cui sa fie gradina aceasta? Cine sa fie oamenii acestia si cum s-au aflat aici?”

Acestea cugetand, mergeam, si, dupa ce am mers putin, am vazut alta multime nenumarata de oameni, care stateau impreuna si erau imbracati in haine ostasesti. Toti erau tineri, de o varsta si voinici la trup, tare blanzi si frumosi la fata, incat straluceau mai mult decat soarele.

Cand i-am vazut, am stat si priveam la podoaba si frumusetea lor, avand mare bucurie in sufletul meu.

Dupa aceea am auzit o strigare de la ei, zicand:

„Fratele nostru – spunandu-mi pe nume – are mare dorire sa mearga la Imparatul, precum stim toti. Deci cine din noi sa-l povatuiasca?”.

Atunci s-a deosebit unul dintre dansii, tanar, mai frumos si mai voinic decat ceilalti, care stralucea precum straluceste luna intre stele, si se arata a fi mai mare intre ei. Acesta a raspuns si a zis catre ceilalti:

„Eu o sa-l povatuiesc, fiindca, precum stiti, are deosebita dragoste pentru mine. Ziua si noaptea mi se roaga, si pentru aceasta de multe ori m-am pus chezas la Imparatul pentru el”.

Acestea zicand, a venit catre mine. Iar eu cu mare mirare gandeam in sine:1

„Eu pe acesti oameni nu i-am vazut niciodata, dar ei unde m-au vazut si de unde stiu numele meu? Si cum au aflat ca am dorire sa merg la Imparatul?”.

Acestea gandindu-le eu, a venit langa mine si mi-a zis cu fata vesela:

Urmeaza-mi mie, ca sa mergem la Imparatul!

Iar eu l-am rugat, zicand:

Frate, lasa-ma! Cine sunt eu ca sa merg la Imparatul? Si de ce ma voieste Imparatul? Si ce Imparat este Acela?

Atunci acela, zambind, mi-a zis:

Te faci ca nu stii cine este Imparatul la Care am sa te duc? Sau nu stii cine sunt eu? Fiindca ma iubesti si ma rogi ziua si noaptea, iata am venit sa te duc si sa te povatuiesc la Imparatul. Si cu neputinta este sa te las. Deci urmeaza-ma!
Atunci eu, nemaiavand ce sa raspund, i-am urmat. Si acela mergea inainte si eu dupa dansul, aproape. Si mi-a zis gandul sa-l intreb cine este, de-mi arata atata dragoste. Dar ma rusinam, zicand ca o sa-l intreb mai pe urma. Si aveam mare mangaiere in sufletul meu, vazandu-l aproape langa mine. Deci am mers multa lungime de loc de la acel camp frumos si nu se mai vedea nimeni, fara numai noi doi.
Dupa ce s-a sfarsit acel camp frumos, am ajuns la o ulita stramta, care era foarte lunga, incat nu se vedea celalalt capat, iar pe amandoua partile avea ziduri inalte. Drumul acela era atat de stramt, incat omul pe jos abia putea sa treaca. Cand am ajuns acolo, am avut putina temere in inima mea, fiindca locul acela era salbatic si fara mangaiere. Dar, vazand pe povatuitorul meu, mi se bucura sufletul.

Atunci povatuitorul meu a stat putin si a cautat spre mine cu fata luminata si vesela si mi-a zis:

„Pentru ce te stapaneste lenevirea si-ti imprastii mintea incoace si-ncolo si nu iei aminte la rugaciunea lui Iisus Hristos? Nu stii cata paguba patimeste omul cand se leneveste la rugaciune, macar si o rasuflare? Si iarasi, cat folos are cand cugeta la mantuitorul nume al Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos de-a pururea? Un om ca acesta se izbaveste de patimi si de pacate si se face lacas al Presfintei Treimi, si va ajunge la dragostea cea desavarsita, pe care, in parte, ai cercat-o si tu din mila lui Dumnezeu cea neajunsa.
Deci, stiindu-i dulceata ei, pentru ce te lenevesti de lucrul acesta? Pana cand, frate, ai sa fii in somnul adanc al lenevirii si nu te intorci? Adu-ti aminte de osardia ta cea dintai, de la care te-ai lenevit desavarsit. Nu cumva Dumnezeu nu te-a invatat lucrarea, cand ai pus pe Preasfanta Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, mijlocitoare si chezasa a mantuirii tale? Nu cumva nu te-ai invrednicit sa o afli povatuitoare milostiva spre adeverirea aceasta? Nu stii, frate, milostivirea si dragostea pe care ti le-a aratat Dumnezeu? Dar tu ai ales lenevirea in locul dragostei Lui. Cu toate acestea mare este dragostea lui Dumnezeu cu tine!”

Cand povatuitorul meu imi zicea acestea, mi-a venit multa umilinta si cu inima zdrobita ziceam: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”. Si cu cat ziceam rugaciunea, cu atat se infierbanta inima mea spre dorirea si dragostea dumnezeiasca. Pentru ca atat de curat faceam rugaciunea, incat nici un gand nu era care sa tulbure inima mea si s-o impiedice. Si atat s-a adancit mintea mea in rugaciune si am luat atata putere, incat a fugit acea temere care ma stapanea mai inainte.

Atunci imi zice povatuitorul meu:

„Vezi ca acum esti mai bine, cand zici rugaciunea? Daca voiesti sa fii pururea in aceasta stare si voiesti sa te mantuiesti, ridica-te din adancul lenevirii si incepe iarasi petrecerea ta cea dintai si cea dintai lucrare in pazirea poruncilor lui Dumnezeu, fara schimbare. Si toata puterea sa ti-o pui in cugetarea numelui lui Iisus Hristos si al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Ia aminte sa pazesti acestea cu scumpatate si sa te marturisesti curat in toata ziua de orice ti se va intampla, neascunzand nici un gand duhovnicului tau!”.

17904137_1550086235011017_975819816813313672_nAcestea zicandu-mi, am inceput sa mergem pe acea ulita stramta. Si mergand, am vazut o cruce, ca un semn de drum. Iar cand am ajuns aproape de cruce, povatuitorul meu a stat si si-a facut trei cruci, zicand:

„Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta invierea Ta o laudam si o marim!”.

Si mi-a zis sa fac si eu asemenea, si m-am inchinat si eu la fel.

Dupa ce am mers multa departare de acolo, am trecut de acea ulita. Si am vazut acolo un loc care infricosa si cutremura pe cei ce-l vedeau. Pentru ca era o rapa si o vale atat de adanca si intunecata, incat nici lungimea, nici adancimea nu se vedeau, fiind ca un noian neumblat. Si de cealalta parte de noian, tare departe, se vedea un munte foarte inalt, al carui varf ajungea pana la cer. Peste acel noian era o punte infricosatoare, pentru ca acea punte era numai un lemn rotund, ca de o palma de gros. Un capat al ei era in ulita cea stramta, iar celalalt era la marginea acelui munte inalt. Si cand sufla vantul, acea punte tremura ca frunza in copac. Deci, cand am ajuns mai aproape de acel noian si de punte, m-a cuprins frica si cutremur, vazand ca trebuie sa trecem pe ea, fiindca, privind intr-o parte si-n alta, nu vedeam alt loc de trecut de cealalta parte, fara numai acea punte. Si nu era nici o poteca pe acea vale adanca si intunecoasa.

Atunci iarasi mi-a zis povatuitorul meu:

„Din nou te-ai lenevit la rugaciune si pentru aceasta te temi. Da-mi mana incoace!”.

Atunci eu i-am dat mana dreapta si, tinandu-ne de mana, mergeam pe acea punte infricosatoare. Si mergand putin, am vazut acea punte clatinandu-se si tremurand, cum tremura frunza in copac cand bate vantul. Si privind intr-o parte si in alta, in acea vale adanca si intunecoasa, mi-a fost frica sa mai merg, dar fiindca eram cu povatuitorul meu, care ma tinea de mana, am luat oarecare indrazneala.

Apoi povatuitorul meu a stat putin si intorcandu-se cu fata la mine, mi-a zis:

„Fa-ti cruce de trei ori si cheama numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, pentru ca la locul acesta mare putere are numele ei!”.

Atunci am facut de trei ori cruce si am zis cu mintea:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ajuta-ma!”.

Si, o, minune! Atata barbatie a venit in sufletul meu, incat nu am mai avut nici o frica, cu toate ca puntea aceea tremura ca un paianjen, cand mergeam pe ea. Si dupa oarecare timp am ajuns la capatul ei.

Sfarsindu-se puntea am ajuns la marginea muntelui. Atunci povatuitorul m-a lasat de mana si mi-a zis:

„De acum nu mai ai frica!”.

Insa eu, din multa dragoste ce aveam catre dansul, nu l-am lasat de mana, ci il tineam si mergeam mai departe impreuna. Dupa ce am mers putin, am inceput sa ne suim pe munte. Atunci eu am privit in sus, dar nu se vedea varful lui de inalt ce era. Cu toate ca urcusul era foarte greu, insa locul era inveselitor. Dupa ce am suit multa cale, am stat putin si am privit in toate partile muntelui si m-am minunat. Toate partile muntelui erau pline de maslini. Si gandeam in sine: „De unde sunt aici atatia maslini?” si am plecat mai departe.
Apoi, mai mergand putin, am ajuns la o poarta mare, care era deschisa. Atunci povatuitorul meu si-a facut cruce de trei ori, asemenea si eu. Si am intrat inauntru pe poarta. Si am vazut iarasi un camp mare! Si atat de mare era, incat nu i se vedeau marginile; si precum era taria cerului, asa era si acel camp. Frumusetea si podoaba acelui camp cine poate sa le spuna? Si de as voi sa descriu frumusetea acelui camp, nu as putea, pentru ca nu este vreun lucru pamantesc cu care sa-l aseman. Limba omeneasca nu poate sa spuna frumusetea lui, nici mintea omeneasca sa o inteleaga. Acel camp era impodobit cu tot felul de copaci si infrumusetat cu tot felul de flori cu buna mireasma. Lumina care lumina acolo era ca lumina a sapte sori.

Deci, cand am vazut acel camp, s-a robit inima mea de frumusetea lui si pofteam ca sa raman acolo. Dar povatuitorul meu imi zise:

„De acum vei vedea si alte locuri mai frumoase, si dupa aceasta vei vedea si pe Imparatul!”.

Si mergeam pe acel camp frumos, bucurandu-ne. Si am vazut de departe multime de1oameni, care erau imbracati in haine calugaresti, insa nu negre, ci rosii, care straluceau ca lumina. Fetele lor straluceau mai mult decat soarele, iar vederea si frumusetea lor era mai presus de intelegerea omeneasca. Unii dintre ei erau tineri, iar altii batrani. Si apropiindu-ne de ei, ne-au primit cu mare bucurie si au zis catre povatuitorul meu:

Bucura-te, Mare Mucenice Gheorghe, iubitule al lui Hristos!

Asemenea si el le-a zis:

Bucurati-va, cuviosilor, iubitii lui Hristos!

Atunci toti si-au intors fetele lor spre mine si cu fata vesela mi-au zis:

„Fiule – zicandu-mi pe nume –de ar dobandi omul toata lumea, dar isi va pierde sufletul sau, ce va folosi? Si de ar trai o suta de ani si ar dobandi toate bunatatile lumii si si-ar face toate poftele, tot trebuie sa vina ceasul cel infricosator al mortii, si toata viata lui i se va parea un vis si o umbra. Iar tu de te vei scula din lenevire si vei incepe iarasi viata ta cea dintai, vei placea lui Dumnezeu si te vei invrednici fericirii celei ceresti, bucurandu-te impreuna cu noi in veci. Iar de-ti vei petrece viata in lenevire, vei ajunge in valea care primeste pe cei lenesi, trandavi si nepocaiti. Fiule, sa nu voiesti a iubi mai mult acel noian intunecat, decat aceasta fericire! Sa nu pui mai presus lenevirea decat dragostea lui Hristos! Fiule, adu-ti aminte din ce inaltime ai cazut si de ce te-ai instrainat si ce-ai pagubit! Fiule, intoarce-te si cazi la milostivirea lui Dumnezeu, si noi nu vom inceta rugandu-L pe Dansul!”.

Dupa aceasta ne-am despartit de ei si am plecat mai departe. Atunci s-a infricosat sufletul meu de cele auzite. Dar am aflat ca povatuitorul meu este Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta. Si mi-am adus aminte si de cuvintele ce le-a zis el, cand se intrebau acei ostasi: „Cine sa-l povatuiasca pe el?”. Caci zicea Sfantul Gheorghe: „Eu o sa-l povatuiesc, pentru ca are dragoste deosebita catre mine si de multe ori m-am pus chezas si mijlocitor catre Imparatul pentru el.”. Deci l-am cunoscut pe deplin ca de la inceput aveam dragoste mare si deosebita catre Sfantul Gheorghe, mai mult decat fata de alti sfinti. Si de multe ori l-am pus mijlocitor pentru mantuirea mea. Si el multe minuni a facut cu mine si oricand l-am rugat, nu m-a lasat neajutorat.
Deci, cand am cunoscut ca povatuitorul meu este Marele Mucenic Gheorghe, n-am mai putut rabda, ci l-am sarutat si l-am imbratisat mult timp, din dragostea cea multa ce o aveam in suflet catre el. Si m-am lipit cu sufletul si mai mult de el prin dragoste.
Si mergand noi putin, am vazut de departe si alti oameni, si acestia imbracati cu haine calugaresti asemenea cu cei mai dinainte. Insa imbracamintea si fetele lor straluceau mai mult decat soarele si aveau slava mai multa si mai mare decat ceilalti. Si stralucire mai mare aveau, dar erau putini la numar. Si l-am intrebat pe povatuitorul meu:

Sfinte Gheorghe, cine sunt acestia? Ce sunt de au atata slava, stralucire si frumusete si ce au savarsit in viata lor?

Si el mi-a raspuns, zicand:

Acestia sunt calugarii cei de acum, care fara povatuitori si fara pilda faptelor bune ale acelora, ci numai din singura lor bunavointa au ravnit faptele bune ale calugarilor celor de demult, si le-au savarsit, bineplacand lui Dumnezeu. Si pentru aceasta Dumnezeu i-a preamarit.

Si eu iarasi i-am zis:

In vremea aceasta au lipsit faptele cele bune din lume, dar cum se poate sa fie in ea acest fel de oameni alesi?

Si mi-a raspuns:

Acest fel de oameni alesi sunt putini in zilele acestea in lume. Dar cel ce va face in aceste zile fapte bune, dupa puterea lui, si va placea lui Dumnezeu, mare se va chema aici in Imparatia lui Dumnezeu. Caci cine face cateva fapte bune, le face din singura lui bunavointa, fara povatuitor si fara pilda altora. Si pentru aceasta Dumnezeu le primeste ca pe niste fapte desavarsite. Frate, in zilele acestea au lipsit faptele cele bune din lume, a incetat cuvantul lui Dumnezeu si se obisnuieste osandirea si minciuna. In loc de smerenie, inaltarea; in loc de dragoste, vrajba; in loc de milostivire, nemilostivirea si in loc de dreptate, nedreptatea. Acum s-a inmultit tinerea de minte a raului, pizma si alte multe asemenea; toti s-au abatut la rau. Nu este cel ce face bine. Foarte putini sunt cei care savarsesc faptele cele bune si plac lui Dumnezeu.

In zilele acestea se potriveste cuvantul: „Cel ce se mantuieste, mantuiasca-si sufletul sau!”. Nimeni sa nu astepte ajutor de la altul, ci numai de la Maica Domnului. Cel ce va cadea la dansa cu tot sufletul, il va povatui, si cu adevarat se va mantui, pentru ca toate cate le voieste poate, caci: „Mult pot rugaciunile Maicii spre imblanzirea Stapanului!”.

1Aceste cuvinte mi-a zis si iarasi am inceput sa mergem. Si dupa ce am mers putina departare spre partea rasaritului acelui camp, se vedea de departe un palat mare si frumos. Inaltimea, latimea si lungimea lui erau foarte mari. Zidurile lui nu se puteau asemana in frumusete si se vedeau ca erau din aur curat. Stralucirea care iesea din el lumina tot locul acela. Forma palatului era neinteleasa. Podoaba si frumusetea lui necuprinse de mintea omeneasca. Si am intrebat pe povatuitorul meu:

Sfinte Gheorghe, ce palat este acesta?

Si el mi-a zis:

Acesta este palatul Imparatului, unde te voi duce.

Deci mergand, am ajuns la palat si am venit la o poarta mare si inalta, care era deschisa. Povatuitorul meu si-a facut de trei ori cruce; asemenea si eu. Si am intrat inauntru pe poarta, intr-o curte. Din ea se vedeau toate partile palatului aceluia. Si vazand acelea m-am minunat de podoaba si de frumusetea lor, pentru ca ochi de om nu le-a vazut. Vedeam si oameni multi plimbandu-se pe acolo, care erau in mare slava. Atunci povatuitorul meu m-a apucat de mana dreapta si ma tinea si mergeam impreuna.
Dupa aceasta am trecut printr-o poarta, care era deschisa, si am dat intr-o sala mare si frumoasa. In partea de rasarit a salii era o alta poarta mare si inalta, care era facuta cu un mestesug pe care mintea omeneasca nu poate sa-l inteleaga. Si era impodobita cu pietre scumpe. In partea dreapta a portii era zugravita icoana Domnului nostru Iisus Hristos sezand pe jilt. De asemeni, si de-a stanga era zugravita icoana Maicii Domnului, sezand pe jilt. Iar inauntru, in sala, era multime de oameni, toti imbracati calugareste cu acelasi fel de imbracaminte, dar hainele lor erau rosii ca sangele si straluceau ca fulgerul, iar in maini tineau cruci si stalpari. Frumusetea si podoaba lor nu o pot povesti.

Cum ne vazura, au venit in intampinarea noastra si ne-au primit cu mare bucurie. Si privind toti spre mine mi-au zis cu glas dulce:

Frate, pana cand sa te asteptam? Pentru ce nu te silesti pe tine?

Apoi au zis catre povatuitorul meu:

Frate Gheorghe, iata ca l-ai luat in stapanirea ta. Cand ni-l vei aduce?

Sfantul a raspuns:

Cand va voi Domnul.

Atunci aceia m-au luat din mana povatuitorului meu si ma tineau ei de maini, aratandu-mi prin aceasta mare dragoste.1

Iar povatuitorul meu a mers si a stat inaintea icoanei Maicii Domnului, la fel am mers si noi toti si am stat cu multa randuiala. Si toti au inceput sa cante cu glas dulce: „Cuvine-se cu adevarat…”.

Si cand cantau, fiecare cuvant al troparului atat de curat il auzeam, incat se intiparea in sufletul meu. Si savarsind cantarea, m-a luat iarasi povatuitorul meu si, facandu-si de trei ori cruce, ne-am inchinat la icoana; asemenea au facut si toti sfintii de acolo. Apoi mi-au zis:
Acestea care le vezi s-au facut pentru tine, ca sa nu ai indoiala fata de cele pe care le vezi si le auzi, crezand ca ar fi nalucire diavoleasca. Nu este nalucire, ci milostivirea lui Dumnezeu.
Apoi ei s-au departat putin si numai eu si povatuitorul meu am ramas in dreptul usii. Si fara de veste usa s-a deschis singura, de la sine, si s-a varsat multa lumina afara, care ne-a inconjurat. Am stat in afara usii si ne-am uitat mult timp. Apoi am auzit un glas dulce dinauntru, zicand:

„Mare este mila Ta, Doamne, catre fiii omenesti!”.

Si cate am vazut acolo, cu neputinta este sa le scrie cineva. Pentru ca ochi de om nu au vazut, urechi nu au auzit, la inima de om nu s-a suit si minte de om nu poate sa inteleaga. Frumusetea si podoaba lor nu se pot spune si nici nu se pot asemana cu vreun lucru omenesc.
Inspre mijlocul bisericii era un tron inalt si preaslavit. El era ca niste carbuni aprinsi si stralucea ca soarele. Pe tron statea Imparatul slavei, Hristos. Imprejurul tronului si al Imparatului statea multime nemasurata de oameni de toate varstele. Unii dintre ei erau foarte tineri si imbracati in haine albe. Unii erau imbracati in haine monahicesti, iar altii in haine ostasesti.

1Chipul Imparatului era asa cum se vede zugravit pe icoane. Era cu trup plin si imbracat cu haine arhieresti, iar pe cap avea o cununa de pietre scumpe. Podoaba si frumusetea Imparatului cine poate sa o spuna? Din lumina care stralucea in fata Imparatului se lumina toata ceata aceea a sfintilor si toata biserica. Si toti dreptii aceia s-au facut asemenea cu Imparatul intru stralucire.

Atunci mi-am adus aminte de cuvantul lui Agapie din cartea ce se numeste „Mantuirea pacatosilor”, care povesteste despre slava raiului, zicand:

„Cand bagi un fier in carbunii cei aprinsi, arde si se face si acela foc si nu mai cunosti care sunt carbunii si care este fierul. Asa este si in rai. Din stralucirea care iese de la Dumnezeu se impartasesc si stralucesc dreptii, ca si Insusi Dumnezeu”.

De acestea aducandu-mi aminte si vazandu-le cu ochii mei, ziceam in sine:

„Cate au scris sfintii pentru slava raiului sunt foarte putine, pentru ca toate nici nu este cu putinta sa le scrie”.

Lumina care iesea de la Imparatul slavei era atat de stralucitoare, incat daca s-ar aduna mii si mii si milioane de sori, n-ar fi stralucit atata. Bunacuviinta si frumusetea Imparatului slavei, stralucirea luminii celei nezidite, buna podoaba a Bisericii, slava dreptilor, cine poate sa le spuna? Ca mai degraba s-ar putea numara multimea stelelor si nisipul marii, decat sa se poata spune acestea. Si daca s-ar aduna toate limbile oamenilor, si daca stelele cerului, nisipul mari si frunzele copacilor s-ar face limbi, toate impreuna n-ar putea spune macar o parte din slava aceea.

Stand eu afara de usa si privind in slava aceea, am vazut pe povatuitorul meu ca intra inauntru in biserica si merge sa se inchine Imparatului. Si, intorcandu-si fata sa si vazandu-ma ca nu vin dupa el, s-a intors si, venind aproape de mine, mi-a zis:

Ce stai? Vino impreuna cu mine, sa ne inchinam Imparatului.

Si pregatindu-ma sa intru inauntru, am auzit pe Imparatul, zicand:

Gheorghe, lasa-l pe el afara, ca nu este vrednic sa intre inauntru, fiindca nu are imbracaminte de nunta!

Cand am auzit acel glas, m-am temut putin, ca nu cumva sa ma osandeasca. Dar iarasi am castigat indrazneala, pentru ca dragostea care era inlauntrul meu pentru Imparatul alunga frica. Atunci povatuitorul meu m-a lasat afara de usa si a intrat singur la Imparatul. Si toata ceata aceea s-a sculat si a cinstit pe povatuitorul meu, ca pe o mare capetenie a Imparatului. Si nu numai ceata dreptilor, ci si Insusi Imparatul l-a cinstit cu mare cinste, caci degraba S-a sculat din tron si l-a primit cu mare cinste si bucurie, sarutandu-l pe obraz; apoi iarasi a sezut. Dupa aceasta, povatuitorul meu a facut trei metanii si a sarutat picioarele Imparatului si a stat inaintea Lui si a zis catre El:

Doamne, adu-ti aminte de sangele care L-ai varsat pe Cruce pentru pacatosi! Adu-ti aminte ca te-ai pogorat pe pamant ca sa mantuiesti pe cei pacatosi! Deci iarta acest suflet si-l povatuieste la calea mantuirii! Adanc nemasurat este mila Ta, Stapane, si are trebuinta de facerea de bine!

Atunci Imparatul a raspuns:

Gheorghe, stii prea bine dragostea pe care am aratat-o catre el din inceput; pentru ca i-am aratat tainele cele ascunse si dragostea Mea cea mare. Si multi oameni s-au nevoit in viata lor mai mult decat acesta si nu au castigat-o. Iar acesta, avand-o in sufletul sau, a trecut-o cu vederea, alegand mai bine lenevirea si impatimirea lumii, decat pe Mine. Si pentru aceasta nu este vrednic de iertare.

Si iarasi a zis povatuitorul meu:

Doamne, ma rog, iarta-l, caci de-l vei judeca dupa dreptatea Ta, este vrednic de pedeapsa; ci primeasca darul si milostivirea Ta cu el. Cele ascunse ale inimii lui sunt inaintea Ta pururea. Vezi bunavointa lui, plineste-i cererile inimii lui si, nevrand el, mantuieste-l, Doamne, vezi si asezarea lumii! Unde este pilda cea buna? Unde este cuvantul Tau din gurile oamenilor? Unde este indemnarea? Ca desi ar fi cineva sa voiasca sa faca binele, il face numa din buna lui vointa, caci duhovnicii lui si staretii il opresc. Fiecare cauta cele pentru folosul sau trupesc. Pentru aceasta, Te rog, invata-l sa faca voia Ta! Povatuieste-l la calea mantuirii! Chiverniseste-i in pace viata lui! Fa-l mostenitor imparatiei Tale, caci toate cate le voiesti, le si poti.

Imparatul a raspuns din nou:

Gheorghe, iubitul meu, vad starea lumii; cuvintele Mele au incetat din gurile oamenilor. In locul cuvantului Meu, osandirea; in locul dragostei, ura, vrajba si pizma; in loc de dreptate, nedreptate; a pierit adevarul; a lipsit smerenia; a prisosit rautatea, sodomia, curvia, preacurvia. Lumea s-a stricat! Si acestea toate le fac nu numai mirenii, barbatii si femeile, ci si unii preoti si calugari. Ma patrund la cele dinlauntru. Ma rastignesc a doua oara. Si-au spurcat cu desavarsire chipul calugaresc, cel ingeresc. Insa toate le rabd cu indelunga rabdare, asteptand indreptarea si pocainta lor. Iar pe acesta n-am incetat a-l povatui pana astazi, ca sa faca voia Mea. Nu am incetat a-l striga prin cuvant viu, sa nu faca ceea ce nu-mi place Mie. Iar el, auzind glasul Meu si cunoscand cum ca Eu sunt, dupa cum s-a adeverit de la multi duhovnici si robi ai Mei imbunatatiti, nu M-a ascultat. De multe ori i-am adus aminte de petrecerea lui cea dintai, ca sa se intoarca iarasi la ea; dar el a ramas neindreptat. Deci fara de raspuns este inaintea Mea.

Atunci povatuitorul meu a cazut la picioarele Imparatului cu mare smerenie si a zis catre Dansul:

Doamne, adu-Ti aminte de sangele care l-am varsat pentru dragostea Ta, si-mi daruieste mie acest suflet, si iarta-l pe el! Asa, Te rog, Doamne! Si invredniceste-l sa bea si paharul pe care-l poftea!

Atunci Imparatul cu fata vesela si cu bucurie a zis:

Gheorghe, fie voia ta!

Apoi povatuitorul meu s-a sculat si a stat inaintea Imparatului cu indrazneala. Iar1Imparatul a luat cu mana stanga un pahar plin; insa ce era in el nu stu, ci numai ca era rosu ca vinul. Si l-a binecuvantat cu mana dreapta si l-a dat povatuitorului meu, zicandu-i:

Acesta este paharul dragostei Mele; da-i-l sa-l bea!

Atunci povatuitorul meu a luat paharul cu mana dreapta si mi l-a adus, zicandu-mi:

Fa-ti cruce si bea!

Iar eu, facandu-mi cruce de trei ori, l-am baut. Si era asa de dulce, incat nu se asemana cu ceva pamantesc. Si dupa ce l-am baut, mi-a venit in suflet o neasemanata dragoste si dor dumnezeiesc, ca o para de foc ce ardea in inima mea. Apoi am vazut pe povatuitorul meu aproape de Imparatul, ca I-a dat paharul gol. Iar eu, nemaiputand suferi, am intrat inauntru in biserica si, ducandu-ma aproape de Imparatul, am cazut la picioarele Lui, Le-am imbratisat cu multa indrazneala si le-am sarutat mult timp. Si sufletul meu era lipit de Dansul cu desavarsire si nu mai puteam sa ma ridic de jos. Atunci Imparatul a zis catre povatuitorul meu:

Gheorghe, ia-l si mergeti ca sa se mai nevoiasca, ca sa castige dragostea Mea pe care a pierdut-o si sa se gateasca! Si cand va fi voia Mea, o sa-l invrednicesc sa bea paharul.

Atunci povatuitorul meu, apucandu-ma de mana dreapta, m-a tras inapoi si, facand amandoi cate trei metanii Imparatului, inchinandu-ne picioarelor Lui, am iesit din biserica si s-a inchis usa. Iar oamenii cei mai sus-zisi, cum erau in sala, au venit sa ne intampine si, cautand spre mine cu fata vesela, mi-au zis:

Frate, sileste-te, caci iata te asteptam!

Si iesind din sala, am venit in curte si am stat putin. Apoi am zis catre povatuitorul meu:

Sfinte Gheorghe si iubite frate, nu se poate ca sa nu mai mergem in lume, ci sa ramanem aici?

Iar el imi zise:

Voia Domnului este sa mergem iarasi in lume, ca sa te pregatesti cu tot felul de fapte bune, pazind toate poruncile Lui. Sa te ispitesti ca aurul in topitoare si asa sa vii aici. Si de nu vei face asa, ci vei ramane in lenevire, ai vazut valea care primeste pe cei lenesi si pacatosi! Pazeste-te si-ti adu aminte cate ai vazut si cate ai auzit din multa si nemarginita mila a lui Dumnezeu catre om!

Apoi am mers putin si am iesit afara din palat si in poarta, facandu-ne cruce de trei ori, am inceput a merge pe acel camp frumos. Si mergand putin am vazut iar ceata aceea cu putini calugari, care aveau slava cea mare. Si m-am uitat sa vad daca nu cumva voi cunoaste pe vreunul dintr-insii. Si nu am cunoscut pe niciunul.
Deci, sfarsindu-se campul, am iesit afara de poarta si am venit in varful muntelui celui inalt. Si am stat si aici putin, privind in toate partile muntelui, care era impodobit cu multime de maslini. Iar locul acela era foarte inveselitor, numai ca se vedea acea vale noroioasa si intunecoasa, care aducea frica si cutremur celui ce o vedea. Apoi ne-am pogorat din munte si povatuitorul meu mi-a zis:

Da-mi mana!

1Si i-am dat-o. Si tinandu-ne de mana, iarasi ne-am urcat pe acea punte infricosata si am mers fara temere. Si cand am ajuns in mijlocul ei, povatuitorul meu a stat si, intorcandu-si fata catre mine, mi-a zis:

Fratele meu iubit, Imparatia Cerurilor se ia cu sila si silitorii o rapesc pe ea. Iata, ai vazut milostivirea lui Dumnezeu. Sa nu te arati nemultumitor fata de Facatorul tau de bine, Dumnezeu! Nevoieste-te sa castigi dragostea Lui! Gateste-te sa bei paharul! Si darul lui Dumnezeu si al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu nu te va lasa sarman si nici eu nu te voi lasa singur!

Apoi facand de trei ori semnul cinstitei cruci pe fata mea, a zis:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, ajuta robului Tau!”.

Si s-a facut nevazut. Si nu l-am vazut unde s-a dus. Si m-a lasat singur la mijlocul puntii. Atunci s-a facut tunet mare si tulburare din valea aceea si auzeam strigari salbatice, zicand:

Acum a ramas singur, haideti sa-l surpam jos!

Altii ziceau:

Iata om care voieste sa treaca si nu stie ca avem sa-l surpam acum.

Si scrasneau din dinti asupra mea, strigand cu mare glas:

Sa-l surpam mai inainte de a veni Gheorghe sa-l ia!

Insa nici unul n-a putut sa se apropie de mine, ci faceau numai strigari si tulburari. Iar puntea se clatina ca o frunza. Atunci eu, privind la acea adancime, am zis:

Doamne, cine poate ajuta omului aici?

Atunci a venit un glas ca de tunet si a zis:

Aici ajuta faptele cele bune ale omului; si de va face vreo mila Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu!

Dupa glasul acesta au incetat tulburarile dracesti. Si eu am chemat ajutorul Presfintei Nascatoare de Dumnezeu si al Sfantului Gheorghe si cu ajutorul lor mi-am venit in sine“.

(Fapte minunate de la parinti atoniti, Editura Manastirea Sihastria, 2010)

Mâna dreaptă a Sfântului Gheorghe de la Mănăstirea Xenofont din Sfântul Munte

PARINTELE GHEORGHE CALCIU: Cuvant la Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Biserica numara printre Sfinti si Mucenici o serie intreaga de Sfinti militari care au facut parte din armata romana. Crestinismul se raspandise foarte mult, iar impotriva persecutiilor impotriva crestinilor, ei au preferat in locul gloriei militare lumesti slava vesnica, cununa cea nevestejita a martirajului, marturisind in fata tuturor credinta in Hristos si nerenuntand la ea, cu pretul vietii lor. […]
Marele mucenic Gheorghe a trait in vremea imparatului Diocletian, care a domnit intre anii 248-305. El a fost un imparat care a fost foarte credincios zeilor pagani. Din cauza aceasta a avut o atitudine persecutorie fata de crestini; poate cea mai crunta si mai lunga persecutie a fost a lui, pana in 305. In acel an se imbolnaveste psihic si incepe sa fie urmarit si persecutat de asasinatele lui. Era mereu ingrozit ca va fi omorat. Se retrage de pe tron intr-un palat de pe malul Dalmatiei si acolo traieste izolat, neprimind pe nimeni, fara numai garda lui; dar se temea si de ea, ducand o viata foarte chinuita. Se presupune ca a murit in anul 313, cand a incetat si persecutia crestinilor. A murit in singuratate, ingrozit de toate spaimele care il inconjurau. Toate informatiile acestea le aflam de la Lactantiu, care a fost profesor in casa lui Diocletian, om foarte invatat.
La inceput Diocletian nu ii persecuta pe crestini chiar asa mult, adica nu in mod criminal. Intre timp Lactantiu se crestineaza si isi pierde slujba, el insa scrie toate cronicile de pe vremea lui Diocletian, iar in cartea lui Despre pedeapsa persecutorilor arata cum toti prigonitorii care au prigonit Biserica lui Hristos au sfarsit rau, si cel mai mare exemplu este Diocletian, pe care l-a cunoscut in epoca lui cea mai buna si in perioada de nebunie. Diocletian a avut o nebunie intunecata, era un om care a fost persecutat de spaimele lui interioare. Tot timpul avea impresia ca vor veni crestinii, ca va veni Iisus si-l va pedepsi pentru crimele pe care le-a facut, iar din cauza aceasta tot mai mult prigonea pe crestini.
La inceput, cum am spus, persecutia nu a fost asa de grea. Prima forma de persecutie a fost ca a dat ordinul ca toti cei din armata sa jertfeasca zeilor, daca vor sa mai ramana in armata, iar daca nu, sa fie dati afara. Aceasta a fost persecutia lui initiala. Intre timp, insa, prin anul 302, el cerceteaza oracolele pagane, care dadeau tot timpul raspunsuri incalcite. Si aceste oracole i-au spus lui ca trebuie sa persecute pe crestini. Si atunci, in anul 303, da un decret de persecutie foarte dur, in care se spunea ca toate Bibliile existente la crestini trebuie predate autoritatilor, ca sa fie arse in pietele publice. In aceasta situatie ginerele sau, Galeriu, a simulat doua incendii in palatul imperial de la Nicomidia unde era Dicoletian, dand vina pe crestini. Si atunci Diocletian a ordonat arestarea tuturor clericilor, preoti si diaconi si i-a silit sa jertfteasca zeilor. Asa au fost torturati, dati la fiare, omorati multi crestini si atunci crestinismul a dat un numar extraordinar de mare de martiri. Aceasta persecutie s-a intins in tot imperiul. Asa s-a intamplat pana la noi, cand au fost ucisi la Niculitel acei martiri: Zotic, Atalos, Filipos, Camasis… A fost o persecutie generala. Apoi a poruncit ca toti ostasii, nu numai ofiterii, care au credinta crestina sa si-o marturiseasca, pentru a-si lua pedeapsa.
In aceasta imprejurare, Sfantul Gheorghe a hotarat sa-si marturiseasca credinta lui in Hristos. El facea parte dintr-o familie sus-pusa, avea o anumita educatie, parintii sai erau crestini. Avea o infatisare frumoasa, era unul din cei mai viteji ostasi, si fiind asa dotat si remarcandu-se in razboaie, Diocletian l-a avansat foarte repede si l-a numit comandantul garzii imperiale. In aceasta pozitie l-a prins decretul lui Diocletian, care deja se extinsese asupra tuturor cetatenilor romani, care erau obligati sa jertfeasca o data pe luna zeilor pagani, in pietele publice. Si atunci s-au descoperit foarte multi crestini, probabil zeci de mii, sute de mii care au avut de suferit. In aceasta imprejurare Sfantul Gheorghe s-a hotarat sa-si marturiseasca credinta lui fata de Dumnezeu si fata de Hristos inaintea imparatului si a Senatului.
Pe cand imparatul era in Senat si se luau niste decizii, a intrat la ei Sfantul Gheorghe si a vorbit despre credinta lui si despre Hristos ca imparat. A spus ca decat sa slujeasca unui imparat si unui imperiu pagan, el prefera sa slujeasca lui Hristos, iar slujba lui fata de Hristos nu va consta in sabie sau in intreceri de lupta, ci a consta in sacrificarea lui pentru Hristos. A marturisit in fata tuturor ca este gata sa primeasca martirajul. Aceasta marturisire a Sfantului Gheorghe, care era foarte iubit de imparat si admirat de Senat, a starnit tulburare, intristare dar si manie.
Imparatul a poruncit ca Sfantul Gheorghe sa fie arestat. A fost pus in temnita si i s-a cerut sa-si renege credinta. Fiindca a refuzat, a fost supus la toate chinurile posibile, fiind poate unul din cei mai chinuiti martiri: a fost incaltat in sandale inrosite in foc, cu cuie, a fost tras pe roata, a fost aruncat in mare cu o piatra de gat dar, asa cum spune si Acatistul, a stat pe mare ca pe uscat, a fost aruncat in groapa cu var trei zile si nu a patit nimic.
Dumnezeu da Mucenicilor Sai o anumita forta duhovniceasca, iar lucrul acesta l-am vazut si in inchisoare. Adica oameni foarte slabi, oameni bolnavi, abia sufland, cum a fost Gafencu, aveau o forta extraordinara, fie ca erau chinuiti, fie ca erau flamanziti, nu simteau suferinta si continuau sa marturiseasca pe Dumnezeu, sa binecuvanteze pe cei care-i torturau. Asa a fost Gafencu, cel care a murit ca un sfant, asa se intampla cu toti martirii. Dumnezeu le da o tarie si adeseori ei nu simt suferinta fizica. Li se sfasia carnea cu gheare de fier, li se bateau cuie in maini si picioare, erau arsi cu flacari iar ei nu simteau durerea. Dumnezeu le dadea aceasta putere pentru a-si depasi suferinta.
Dar faptul ca nu renegau pe Dumnezeu, ca dupa ce erau arsi apareau intregi in fata oamenilor, a facut ca multi dintre cei care asistau la chinurile lor sa se pocaiasca si sa intre in randurile crestinilor. Acesta a fost marele merit al crestinilor. De aceea Biserica noastra spune ca sangele martirilor este samanta crestinilor. Cu cat mai multi martiri erau chinuiti si omorati, cu atat mai multi crestini rasareau din sangele lor, pentru a vedea forta lor, puterea lui Dumnezeu minunile care se savarseau si se pocaiau. Chiar atunci, in timpul chinurilor, ieseau si marturiseau in fata imparatului, spunand ca si ei sunt crestini. Adesea erau aruncati cu zecile in arene, sfasiati de fiare sau omorati de soldati.
Sfantul Gheorghe a fost patronul Armatei Romane. Iata cat de cinstit era Sfantul la noi, incat si Sfantul Stefan cel Mare l-a avut ca ocrotitor. Un drapel trimis de Stefan la Man. Zografu, in Sfantul Munte, il are infatisat pe Sfantul Gheorghe omorand balaurul. Iar pe steag se gaseste aceasta inscriptie:
O luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Tarii Moldove, pazeste-L pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca sa te preamarim in veci, Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008, adica 1500, la 43 ani ai domniei sale, Io Stefan Voievod, domnul Tarii Moldove.
Am vrut sa va aduc la cunostinta aceasta marturie istorica pentru a sti cat de cinstit a fost Sfantul Gheorghe in tot trecutul nostru, cum insusi Voievodul Stefan cel Mare si Sfant i-a dedicat aceasta rugaciune scrisa de el, care a ramas pe steagul lui de biruinta.
Intre mine si Sfantul Gheorghe a fost o legatura foarte stransa. Cand am fost in inchisoare, il chemam mereu si in multe imprejurari m-a ajutat. De atunci si pana acum nu incetez in fiecare zi sa-i adresez o rugaciune speciala. Sunt convins ca intre Sfant si cel care se roaga lui se stabileste o legatura stransa si ca adeseori multe din caracteristicile Sfantului, daca ai o legatura apropiata duhovniceasca cu el, se manifesta si in tine. In cazul meu, de pilda, precum Sfantul Gheorghe a trecut prin inchisori, asa am trecut si eu, asa cum Sfantul Gheorghe a fost intarit de Dumnezeu in imprejurari grele, asa am fost si eu intarit in momentele cele mai grele cand puteam sa pier, nu numai fizic, dar puteam sa pier sufleteste. Dar prezenta Sfantului m-a intarit, pentru ca el transmite celui care i se roaga si-i poarta numele o tarie a credintei lui si o protectie spirituala pe care Dumnezeu ne-o da noua prin el.

                          


Adresati-va Sfantului al carui nume il purtati si el va va ajuta, adresati-va lui la vreme de necaz, de boala, in imprejurari grele si in clipele de bucurie: 

                            

Sfinte Ioane, ocrotitorul meu, sau Sfinte Gheorghe, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul! Adresati-va lui si el va asculta rugaciunea voastra! El este avocatul nostru, al celor care-i purtam numele in fata lui Dumnezeu. El duce rugaciunea noastra inaintea lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi. Si la sfarsitul vietii, cand mergem dincolo, alaturi de noi va sta si patronul nostru, daca l-am cinstit si ne-am rugat lui, va sta alaturi de Ingerul Pazitor, ca sa ne apere in fata acuzatiilor satanei. Aceasta pentru ca la Judecata particulara diavolul scoate toate pacatele noastre, pe care noi nici nu le mai amintim, le aduce la iveala, le arunca in balanta, si trebuie sa avem un avocat al apararii care sa aduca si faptele noastre cele bune. Caci noi vom fi atat de umiliti, incat poate nici nu ne mai amintim de faptele bune, asa cum am uitat si de pacatele noastre. Dar vin Ingerul pazitor si Sfantul protector si pun in balanta toate faptele noastre bune. Si adeseori o lacrima cantareste cat toate rautatile pe care le-am facut o viata intreaga.
Asa ca va rog, aduceti-va aminte de Sfintii ale caror nume le purtati si rugati-va sa va apere, sa apere familia, neamul nostru si toata lumea.

(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Sursa