Parintele Gheorghe Calciu despre ARATARILE MANTUITORULUI DUPA INVIERE si sensurile lor mai profunde

Cu siguranta, Iisus a inviat inainte ca femeile mironosite sa fi ajuns la mormant, iar piatra mormantului a fost rasturnata de inger dupa Invierea Sa, asa cum se vede din relatarea sfantului Evanghelist Matei, care spune ca femeile, venind dis-de-dimineata, au vazut ingerul ca un fulger oprindu-se la mormant, apoi a rasturnat piatra si a sezut pe ea.
Intr-adevar, Mantuitorul S-a salasluit in pantecele Sfintei Fecioare si S-a nascut fara a strica cheile fecioriei; dupa pogorarea de pe Cruce, Iisus a fost pus intr-un mormant nou, in care nimeni niciodata nu mai fusese pus (cf. Ioan 19, 41), simbol al nasterii din Fecioara. Si asa cum a iesit din pantecele Sfintei Sale Maici, tot asa a iesit din mormant fara a sfarama piatra de la intrare. Ingerul a pravalit piatra pentru ca femeile mironosite sa vada ca mormantul era gol si, de asemenea, ca Petru si Ioan, care vor veni la mormant dupa vestirea Invierii de catre femeile mironosite, sa poata vedea mormantul gol, si giulgiul nedesfacut. In Ardeal exista icoane care Il arata pe Iisus triumfator, iesit din mormant si stand pe piatra nerasturnata a mormantului, insemnand ca a iesit prin piatra inainte de rasturnarea ei. Simbolistica aceasta mi se pare foarte importanta si tin sa o subliniez si in momentele urmatoare.

Dupa toate aparentele, urmatoarea aratare a lui Iisus a fost catre Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosite, dar nu plecase cu ele. Neincrezatoare in ceea ce vazuse (din ea Iisus scosese sapte demoni si stia cat de inselator este diavolul) s-a intors la mormant, cautand dovezi pentru Inviere. Avea o stare de pustiire care ii cuprinsese inima si plangea la mormant. Atunci a vazut doi ingeri, inauntru, unul la cap si altul la picioarele unde zacuse Iisus, care au intrebat-o de ce plange. Ea le-a raspuns cu intristare mare: “Pentru ca au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13). Fara indoiala ca a auzit un zgomot, nu a mai asteptat raspunsul ingerilor, s-a intors si L-a vazut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca si ingerii, Mantuitorul a intrebat-o de ce plange, pe cine cauta. Maria a crezut ca este gradinarul si L-a intrebat daca el a luat trupul lui Iisus, rugandu-l sa-i spuna unde L-a pus ca ea sa se duca sa-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: “Marie!“. In clipa aceea L-a recunoscut si a strigat: “Rabuni!” si s-a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o:

“Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru“. (Ioan 20, 17).
Aceasta intalnire e plina de talcuri si de simboluri. (…) De ce acum nu-i permite Mariei sa se atinga de El pana ce nu se va inalta la cer? Mai tarziu se va duce la Apostoli, care stateau incuiati de frica fariseilor si-i va intreba: “De ce sunteti tulburati si pentru ce se ridica astfel de ganduri in inima voastra? Vedeti mainile si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt. Pipaiti-ma si vedeti ca duhul nu are carne si oase, asa cum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 39). Fara indoiala ca ucenicii L-au pipait si totusi au continuat sa se indoiasca. Spre a-i convinge, Iisus i-a intrebata daca au ceva de mancare. Ei i-au dat un fagure de miere si peste, si El a mancat. Asadar, fara sa Se fi inaltat mai intai la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mantuitorul (…) i-a indemnat pe Apostoli sa-I pipaie mainile si picioarele pentru a-I incredinta ca nu era duh, ci El insusi. Acelasi lucru il va face si cu Toma la aratarea catre ucenici, dupa o saptamana. Atunci de ce a oprit-o pe Maria Magdalena, spunandu-i sa nu-L atinga pentru ca inca nu S-a suit la Tatal Sau? Aici trebuie sa ne inaltam cu duhul si sa ne gandim la o anumita simbolistica.
Mantuitorul a folosit intotdeauna simbolurile pentru a arata o relatie dintre oameni sau dintre oameni si Dumnezeu. Cand a fost insa vorba de adevaruri divine, care nu pot fi inchipuite cu mintea noastra, ci doar acceptate prin credinta, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmatia directa si sustinuta. Cand a spus ca El este Fiul lui Dumnezeu, a facut afirmatia clara, nedisimulata sub simboluri si a acceptat moartea fara sa tainuiasca adevarul in simbol. Cand a spus ca Trupul Lui e adevarata mancare si Sangele Lui adevarata bautura (cf. Ioan 6, 55) si ca cine nu mananca Trupul Lui si nu bea Sangele Lui nu va intra in Imparatia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmatia clara, caci Dumnezeu nu este mincinos, cum este diavolul. Iisus face aceasta afirmatie neumbrita in capitolul sase de la Ioan – si era gata sa moara pentru ea si sa-Si piarda ucenicii – si o reia la Cina de Taina, intr-un cadru ritual. Asa ca atunci cand protestantii afirma ca Cina de Taina si painea si vinul erau doar simboluri ale Trupului si Sangelui, il fac mincinos pe Insusi Dumnezeu si urmeaza pana astazi calea inselaciunii lor.
Simbolul Mariei Magdalena inchipuia atunci neamurile care vor veni la credinta abia dupa ce Iisus Se va inalta la cer si va trimite Duhul Sfant ucenicilor, care vor pleca in lume la propovaduire. Mai este un aspect tulburator in aceasta intalnire dintre Iisus si Maria Magdalena. Ea Il vazuse pe Domnul ultima data vineri seara, la punerea lui in mormant. Traise mereu pe langa El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricaciune si totusi, chiar si atunci cand s-a uitat la El, langa mormant, nu L-a recunoscut. De ce? Presupunem ca Iisus, iesit proaspat din mormant prin Inviere, trecand prin piatra mormantului fara a o sparge, avea anumita descarcare materiala, o stravezime care il indeparta oarecum de la ochii omenesti. Si totusi, cand Iisus a strigat-o pe nume – “Maria!” – ea L-a recunoscut fulgerator si s-a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese: “Nimeni nu poate sa vine la Mine daca nu-l va trage Tatal Meu” (Ioan 6, 44).
De aceea nu venim la Dumnezeu daca Iisus nu ne cheama pe nume, pe fiecare. Odata chemati, reactia noastra nu poate fi decat ca a Mariei – ne aruncam la picioarele Lui – sau ca a lui Iuda – ne ducem la pierzare. Chemata pe nume, Maria L-a recunoscut si L-a numit “Rabuni!“. Chemat fiind si Toma, a zis: “Domnul meu si Dumnezeul meu!“. Fiecare suntem atrasi si chemati de Iisus pe multe cai, pana ce mintea ni se lumineaza si, intelegand chemarea, ne aruncam la picioarele Lui.
Emaus era o localitate la saizeci de stadii de Ierusalim, ceea ce inseamna cam unsprezece kilometri. Intamplarea aceasta ne este semnalata numai de Sfantul Evanghelist Luca, desi credem ca ea se gaseste redata, in doua versete , si de Sfantul Marcu (6, 12-13), atunci cand spune ca Iisus S-a aratat altor doi ucenici pe tarina. Vestea invierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, altii o credeau, fariseii si carturarii o blestemau ca pe o minciuna, insa nimeni nu ramanea indiferent fata de acest eveniment care depasea dimensiunea neutrala a vietii.
Doi ucenici plecasera spre Emaus. Unul dintre ei, mentionat cu numele in relatarea Sfantului Luca, era Cleopa; celalalt, asa cum e si firesc, trebuie sa fi fost insusi Evanghelistul Luca, deoarece numai el mentioneaza evenimentul detaliat. Erau si ei tulburati, dezamagiti de vestile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales erau indurerati de neputinta lor de a crede. La un moment dat, Iius a aparut langa ei, mergand si El spre Emaus. Ii intreaba de ce sunt tulburati si dupa ce ei Ii spun, ii cearta pentru necredinta lor si le talmaceste din Scriptura tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi si Mantuitorul se face ca vrea sa mearga mai departe, iar cei doi incearca sa-L determine sa ramana cu ei si El accepta.

Gazda le ofera o cina si Iisus ia painea si o frange; atunci li se deschid ochii si Il recunosc, dar El se face nevazut de la fata lor. Cei doi ucenici isi dau seama ca focul din inima lor, cand le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea.

Au alergat inapoi la Ierusalim si au relatat ucenicilor ca au intalnit pe Domnul si ce le-a spus. Cei doi ucenici nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil din cauza aceleiasi transfigurari spirituale, dar poate ca autorul nu aceasta a inteles cand spune ca ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca. Poate ca Mantuitorul a vrut mai intai sa le talmaceasca scrisul sfant despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face in liniste daca le-ar fi spus de la inceput Cine era. Importanta impresionanta a evenimentului consta in aceea ca ei L-au recunoscut la frangerea painii.
Trebuie sa tinem cont de faptul ca Iisus nu-Si proclama identitatea cu usurinta; a facut-o mai puternic dupa Inviere, vazand necredinta apostolilor. De data asta, li S-a revelat celor doi printr-un gest: frangerea painii. Multi din teologi cred ca Mantuitorul avea un fel inimitabil de a frange painea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli dupa ce L-au vazut la Cina de taina. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identitatii lui Iisus fata de cei doi ucenici.

Aratarea Mantuitorului Hristos unora dintre ucenicii sai la Marea Tiberiadei, la cea de-a doua pescuire minunata, este de o frumusete mistica inegalabila si de o semnificatie ascunsa tulburatoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacov si Ioan si inca doi nenumiti, s-au dus sa pescuiasca pe Marea Galileii, dar in noaptea aceea nu au spus nimic. Incepea sa se crape de ziua, era o liniste nefireasca, marea, de obicei tulburata, se intindea ca o apa moarta, stravezie si luminata de stele, incat ii puteai numara pietrele de pe fund. Barca se indrepta incet spre tarm. Deodata acolo, pe mal, a aparut un Om. Acesta i-a intrebat: “Fiilor, nu cumva aveti ceva de mancare?“. Ei au raspuns ca nu. Fara vreo explicatie, Omul de pe tarm le-a spus: “Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei“. Au aruncat mreaja si indata s-a umplut de pesti, de parca toate pietrele de pe fund s-ar fi prefacut in pesti.

Sfantul Evanghelist Ioan statea langa Sfantul Apostol Petru. Privea intens spre Omul de pe tarm si i-a soptit lui Petru: “Domnul este!“ (Ioan 21, 7). Petru era dezbracat pana la brau. Auzind ca este Domnul, si-a imbracat haina si s-a incins, aruncandu-se in apa si venind inot la Invatator. Dupa aceea vin si ucenicii cu corabia, o trag la tarm si alearga la Iisus, caci aflasera de la Ioan cine era barbatul care le cerea mancare. Cand au ajuns la el, au gasit focul aprins, si jaratic, si peste pus deasupra, si paine. Iisus vazuse graba lor si le atragea atentia: “Aduceti din pestii pe care i-ati prins acum!“.
Petru a mers la corabie, a tras mreaja plina la mal, cu o suta cincizeci si trei de pesti mari, cu mult peste rezistenta mrejei, care totusi nu s-a rupt. S-au intros la foc, pentru ca Iisus i-a indemnat: “Veniti de pranziti!“. Au venit in tacere si nici unul nu a indraznit sa-L intrebe: “Tu cine esti?“. Toti stiau ca este Domnul. Iisus S-a apropiat, a luat painea, a frant si le-a dat-o. Asemenea si pestele. Interesant este faptul ca ucenicii au ascultat de Iisus inainte de a-L fi recunoscut si au aruncat mreaja in dreapta corabiei la indemnul Lui.
Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, incat vedeai pestii miscandu-se si pietrele pe fund. Daca in timpul noptii, cand intunericul facea oarecum invizibila mreaja, Apostolii nu prinsesera nimic, un pescar versat isi putea da seama imediat ca in zori, la rasaritul soarelui, nu era nici o speranta de prins vreun peste. Totusi, au ascultat de El fara ezitare. Sunt convins ca in mintea lor a fost un declic neconstientizat, amintindu-si cand, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, dupa tinerea predicii de pe lac (Lica 5), sa arunce mreaja in partea dreapta a corabiei si acesta a protestat: “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic. Dar dupa cuvantul Tau, voi arunca mreaja“. Si minunea s-a petrecut. Petru a ascultat instincitiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat de dragostea temeinica prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut si i-a spus lui Petru. Acesta avea firea navalnica pe care i-am vazut-o in special in timpul Patimilor: la Cina de Taina declara in fata Domnului si a Apostolilor ca, chiar daca toti se vor lepada de Invatator, el nu se va lepada si chiar de va trebui sa moara, tot nu se va lepada. Iisus il domoleste prevenindu-l ca inainte de a canta cocosul, Petru se va lepada de El de trei ori. Intr-adevar, Petru s-a lepadat de Domnul de trei ori: prima data prin simpla negatie, a doua oara prin juramant, a treia oara prin blestem. A cantat cocosul, el si-a adus aminte de mustrarea Domnului si a plans pocaindu-se.

Vedem ca la venirea ucenicilor la tarm, au gasit jaratic si peste pus deasupra, desi ei, in graba lor de a-L intalni pe Invatator, nu adusesera din pestele prins de ei. Probabil ca acest peste voia sa aminteasca ucenicilor de indoiala lor, cand Iisus li S-a aratat in noaptea Invierii si nu au crezut ca este El decat numai dupa ce a mancat din pestele lor. Iar focul trebuia sa-i aminteasca lui Petru de lepadarea lui la focul din curtea arhiereului.

Partea a doua a intalnirii cu Iisus la Marea Galileii este foarte tulburatoare, si in sensul mistic, si in sensul contradictiei dintre ortodocsi si catolici privind primatul lui Petru si, in consecinta, al Papei. Catolicii iau textul desprins de orice contextualitate privind lepadarea lui Petru si ignora mustrarile Mantuitorului pentru graba lui de a face fagaduinte mari pe care nu le respecta, pana la a-l numi satana. Dar sa urmarim textul lui Ioan: de indata ce Iisus S-a revelat Apostolilor prin frangerea painii, s-a facut liniste desavarsita, au mancat toti in tacere si fiecare asteapta ceva care trebuia sa se intample. Perceptia mea personala este ca atat Petru cat si ceilalti ucenici banuiau ce trebuie sa se intample. Un aer grav plutea in atmosfera mistica a intalnirii. Pozitia lui Petru in randurile Apostolilor era foarte fragila dupa lepadarea lui si ei stiau ca Domnul va trebui sa clarifice aceasta pozitie in vreun fel.
Petru fusese multa vreme verhovnicul Apostolilor. Varsta ii dadea o intaietate intre ceilalti si toti ii acordau cinstea cuvenita varstei si pozitiei lui in fata lui Iisus. Totusi, in toate imprejurarile mai inainte, niciodata Mantuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci si pe Iacov si pe Ioan. La Cina de Taina este evidenta o preferinta a Domnului fata de Ioan, nu numai pentru faptul ca a stat cu capul pe pieptul Invatatorului – Ioan era un copil si Invatatorul il proteja – ci, mai ales ca, atunci cand Domnul a spus ca unul dintre ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan sa-L intrebe cine e vanzatorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan in soapta si, fara indoiala, acesta i-a spus dupa aceea lui Petru. Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mantuirea lui Petru de pacatul lepadarii, text pe care il gasim la Sfantul Evanghelist Luca (22, 31-32):
“Simone, Simone, iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau. Iar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu piara credinta ta. Si tu oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai!”.
Cuvintele acestea puternice rasunau inca in inima lor tot asa de adevarate ca si prorocirea ca “inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine“. Cred ca pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, ucenicii n-au avut nici o ezitare sa-l primeasca din nou pe Petru in randurile lor. Aceasta e opinia mea si ea nu figureaza in comentariile generale ortodoxe referitoare la reabilitarea lui Petru.
Dupa ce Domnul Iisus Hristos si ucenicii au terminat pranzul (Ioan 21, 15 si urm.), Mantuitorul l-a intrebat pe Petru, fara nici un fel de pregatire; cunoscand gandurile tuturor, aceasta intrebare era continuarea gandurilor lor, pe care Iisus trebuia sa le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmatia lui Petru facuta la Cina de Taina. Iisus i-a spus acum: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine mai mult decat acestia?“. Si firea navalnica a lui Petru s-a rasfrant inca o data in graba raspunsului, uitand, pentru o clipa, de lepadare: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Totusi mi se pare ca exista o anumita prudenta in raspunsul lui Petru, care nu s-a mai inaltat pe sine deasupra Apostolilor celorlalti; aceasta ne face sa credem ca amintirea lepadarii era vie in mintea lui.
Iisus i-a incredintat pasterea mieluseilor, fara vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui intre apostoli. Dimpotriva, ca intr-o judecata unde prima marturie trebuia intarita pentru a fi acceptata (in astfel de situatii se cereau trei marturii), El il intreaba a doua oara, fara referire la ceilalti Apostoli: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?“. Petru confirma fara a mai adauga nimic, rostind aceleasi cuvinte: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Iisus ii incredinteaza pasterea oilor. Mantuitorul il intreaba pentru a treia oara, ca o ultima verificare a primei afirmatii: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?“. Petru confirma fara a mai adauga nimic, rostind aceleasi cuvinte: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Iisus ii incredinteaza pasterea oilor. In ciuda convingerii lui Petru si a Apostolilor ca Iisus facea restaurarea lui Petru in treapta apostoliei, aceasta a treia intrebare l-a intristat adanc pe Petru, fiindca Invatatorul i-a zis a treia oara: “Ma iubesti?” si a raspuns cu mare intristare in glas: “Doamne, Tu toate le stii, Tu stii ca Te iubesc“. Cu aceasta, Petru afirma indirect ca toata aceasta interogatie repetata de trei ori se referea la cele trei lepadari ale sale, prin care i se stergea pacatul comis atunci si era reintegrat printre ceilalti Apostoli.
Este evident pentru orice om de bune credinta ca nu i se acorda acum lui Petru puteri speciale, fiindca, in acest caz, de ce s-ar fi intristat el la cea de a treia intrebare? Cand Iisus S-a adrest Apostolilor dupa Inviere si le-a spus: “Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura!” (Marcu 16, 15), Invatatorul nu S-a referit la Petru cu nimic special, astfel ca situatia lui ramasese oarecum confuza printre ceilalti. Iisus intentiona sa-l reintegreze pe cel lepadat de El printr-o reinstituire solemna, un fel de primire a unui eretic in Ortodoxie in vremea noastra. Cand catolicii afirma ca acum i s-a dat o putere speciala, se inseala cu buna stiinta: lui Petru i s-a dat acum puterea pe care ceilati Apostoli au avut-o de la inceput, pe care ei nu o pierdusera ca Petru si care le fusese intarita de Iisus in Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit in treapta lor si i s-a redat si dreptul de propovaduire la toata faptura: “Paste mieluseii Mei, paste oile Mele!“. Daca in toata aceasta tainica perioada de dupa Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiati: Toma, pentru care Iisus a venit in mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa si Ioan, despre care a spus lui Petru, la aceasta aratare discutata de noi: “Daca voiesc ca acesta (adica Ioan – n.n.) sa ramana pana ce voi veni, ce ai tu? Tu urmeaza Mie!“ (Ioan 21, 22). Astfel Iisus mustra inca o data indrazneala lui Petru.
In legatura cu Petru mai este ceva important. Dupa ce Maria Magdalena anunta Apostolii ca a vorbit cu Domnul la mormant si ca era viu, acestia s-au indoit si numai Petru si Ioan au alergat la mormant pentru a vedea ce se intamplase acolo. Ioan, mai tanar, alearga mai repede, s-a uitat in mormant, a vazut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pentru varsta lui Petru. Dupa putina vreme, Petru a ajuns si el la mormant si au intrat pe rand inauntru. Acolo au vazut giulgiul zacand pe pamant, dar marama cu care fusese acoperita fata lui Iisus nu era la un loc cu giulgiul, ci era facuta sul si pusa in alta parte. Atunci, adauga Evanghelistul Ioan, au vazut si au crezut. Daca giulgiul ar fi fost desfacut si ar fi zacut la pamant ca o bucata oarecare de panza, nu cred ca ar fi avut efectul de soc pe cre l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fara indoiala ca era ceva straniu in modul in care giulgiul zacea pe pamant, incat Sfantul Ioan sa scrie ca au vazut giulgiul si au crezut, fiindca ei inca nu stiau Scriptura ca “Iisus trebuia sa invieze din morti” (Ioan 20, 9).
Tinand cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare si de traditia iudaica legata de inmormantri, ne aducem aminte ca dupa moartea pe cruce a Mantuitorului, iudeii cautau acum sa scape de trupurile celor rastigniti, deoarece a doua zi era Pastele si mozaismul nu permitea neingroparea mortilor de Pasti. Iosif din Arimateia, ucenic in ascuns al lui Iisus, s-a dus la Pilat si i-a cerut sa-i dea trupul lui Iisus. Acesta s-a mirat de faptul ca Invatatorul murise asa curand, a chemat centurionul si l-a intrebat, iar acesta a confirmat moartea. Probabil era sutasul care strigase la moartea Mantuitorului, vazand fenomenele supranaturale: “Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta” (Matei 27, 54).
Stim din relatarea Sfantului Ioan ca Pilat a trimis totusi ostasi sa verifice, ca acestia au vazut ca cei doi talhari nu murisera si le-au zdrobit fluierele picioarelor – fapt care crea un soc si aducea moartea fulgeratoare – iar lui Iisus nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci numai I-au strapuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe Cruce, a venit si Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus sa-L intrebe (vezi Ioan cap. 3), care a adus un amestec de smirna cu aloe, au muiat giulgiul in amestec, apoi au infasurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii si L-au pus in mormantul “in care nimeni, nicioadata nu mai fusese pus” (Ioan 19,42). Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face panza giulgiului mai dura, ca un ulei sicativ. Ceea ce au vazut Petru si Ioan a fost giulgiul nedesfacut, pastrand forma trupului lui Iisus, ceea ce insemna ca Domnul iesise prin giulgiu fara a-i fi stricat forma pe care o luase dupa trupul Lui.
Coroborand toate fenomenele supranaturale de la Nasterea Mantuitorului si pana la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se inlantuiesc spre o finalitate suprema: dumnezeirea lui Iisus. El S-a nascut din femeie fara de barbat si aceasta era fecioara care nu mai avusese in pantece, asa cum, la ingropare, Iisus fusese pus intr-un mormant nou, in care nimeni nu mai fusese pus; Mantuitorul a iesit din giulgiu fara a-l sfasia sau a-l desface si apoi si din groapa, prin piatra neridicata, fara a o sparge, asa cum a iesit din pantecele Maicii Sale fara ca ea sa aiba durerile nasterii si fara a-i strica cheile fecioriei. Toate acestea sunt legate de ideea teologica ca acolo unde Dumnezeu atinge, toate lucrurile devin vii, ies din ordinea lor naturala si intra intr-o alta ordine, divina, superioara, neinteligibila pentur noi.
Bucuria Praznicului Invierii este de alta natura decat cea pe care o simtim la nasterea lui Hristos, cand ne straduim sa facem din inima noastra pestera spirituala in care Pruncul Iisus Se va naste. Acolo, la Craciun, stam uniti in fata minunii prin care Dumnezeu Cel neincaput, Cel fara de inceput, Cel care a facut lumea aceasta minunata, cerul si pamantul, Se margineste pe Sine intr-un Prunc micut si fragil, culcat intr-o iesle, incalzit numai de prezenta animalelor si de dragostea Maicii Sale si a Dreptului Iosif.
Parca la Craciun inca nu L-am primit inlauntrul nostru pe Hristos; inca este Pruncul minunat venit din cer si avem un oarecare sentiment de exterioritate fata de Dumnezeu-Fiul. De Pasti, prin postul de ispasire si prin faptul ca L-am vazut pe Dumnezeu intre noi, avand chipul si statura noastra, suferind ca noi, sangerand, chemandu-Si Tatal din ceruri, rugandu-Se pentru cei ce-L chinuiau – printre care, virtual, am fost si noi – bucuria noastra este interioara. Hristos ne-a integrat prin suferinta si prin iertare.

Oamenii sunt mai linistiti de Inviere, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie mai linistita, nu trebuie sa alergam, asa cum incercam de Craciun, ca sa ajungem la pestera Nasterii. Dumnezeu-Omul este in noi, in suferinta noastra, in pocainta noastra, in curatirea noastra prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru pacatele savarsite, deniile si privegherile ne inalta treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai ravnitor catre pocainta si mai sarguincios spre rugaciune.

Tare as vrea ca toti din biserica aceasta sa ajunga la Inviere ca niste ingeri luminosi, curatiti de pacate. Tare as vrea ca sa uitati de toate relele, as vrea ca mintea voastra sa fie indreptata numai spre Dumnezeu, gura voastra sa vorbeasca, cum spune Sfantul Apostol Pavel, in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti. Nu ma gandesc ca veti recita psalmi de acum, dar ca veti vedea, cum spune psalmistul, ca inima voastra salta de bucurie pentru Invierea Mantuitorului.
Si atunci cu adevarat biserica aceasta va fi un locas al lui Hristos. Si mi-ar parea foarte bine ca toti sa va ridicati mai sus decat mine, sa fiti cu totii sfinti in biserica aceasta”.
(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009

Sursa

Aparitiile lui Hristos după Înviere

In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.

Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor: …carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).
Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:

1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).

2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).

3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).

4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).

5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).

6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).

7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).

8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).

9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).

10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).

11. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand”. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.

In continuare, vom analiza unele aspecte referitoare la aparitiile lui Hristos de dupa Invierea Sa, mai ales la cele care au o mai mare legatura cu temele hristologice pe care le dezvoltam aici.

Femeile au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.

Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe carei trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

„Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant“.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.
Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.

Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.

Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri

Incepand din ziua Invierii au avut loc mai multe aparitii ale lui Hristos. Intre acestea au fost aratarea in fata ucenicilor care se aflau inchisi intr-o casa, atunci cand Toma nu era printre ei, si cea din duminica urmatoare, dupa opt zile, cand era de fata si Toma (Ioan 20, 19-29). Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea a fost Duhul Sfant spre iertarea pacatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Aceasta inseamna ca, fiind Dumnezeu, Hristos este izvoratorul pacii, pentru ca pacea este energia (harul) Dumnezeului Treimic. Prin intruparea si prin jertfa Sa, El a facut pace intre cele ceresti si cele pamantesti, intre ingeri si oameni, intre oameni si Dumnezeu, intre oameni si intreaga zidire si desigur, a revarsat pacea peste toate energiile sufletesti. De asemenea, El a dat Duh Sfant, deoarece Duhul Sfant Se odihneste in Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune si unire in fiinta si in energie, pentru ca sunt de o gandire, de o fire si de o putere. Duhul Sfant purcede din Tatal, dar este impartasit prin Fiul.

Ne putem pune intrebarea: care este diferenta dintre darul Duhului Sfant de dupa Inviere si pogorarea Duhului Sfant asupra ucenicilor din ziua Cincizecimii? Cunoastem faptul ca ucenicii au primit Duh Sfant in ziua Cincizecimii. In aceste conditii, cum putem oare spune ca Hristos le-a dat Duh Sfant imediat dupa Invierea Sa?

Sfantul Grigorie Teologul invata ca, fara nici o indoiala, aici este vorba despre o intensitate diferita a lucrarii Duhului Sfant. Duhul Sfant era in permanenta unit cu Fiul.

Insasi intruparea Fiului, ca si intreaga Sa lucrare, s-a facut prin impreuna-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfant lucra in ucenici atat cat puteau ei sa il incapa, adica fie „slab”, fie „cu mai multa putere”, fie „desavarsit”.

Inainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfant lucra in ucenici „slab”, dupa puterea pe care acestia o primisera, de a alunga duhurile si de a vindeca bolile. In timpul in care ucenicii il urmau pe Hristos, ei se curateau prin lucrarea Duhului Sfant. Mai apoi, insa, adica dupa Inviere, Duhul Sfant a lucrat cu mai multa intensitate, ca „o impartasire mai sfanta”. Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfant imediat dupa Inviere au fost doua. Mai intai, El a vrut sa-i pregateasca pe acestia pentru marea impartasire cu Duhul Sfant din ziua Cincizecimii, deoarece nimeni nu se poate impartasi intr-o masura mai mare din Duhul Sfant daca nu este pregatit corespunzator. In al doilea rand, acest dar al Duhului Sfant avea legatura cu iertarea pacatelor, nu cu impartasirea din Duhul Sfant. Potrivit invataturii Sfantului Grigorie Palama, impartasirea din Duhul Sfant nu este acelasi lucru cu iertarea pacatelor prin harul Duhului Sfant. Abia in ziua Cincizecimii, pregatiti fiind duhovniceste, ucenicii au primit marele dar si s-au facut madulare ale Trupului inviat al lui Hristos. In ziua Invierii, Hristos nu Se afla inca in ucenicii Sai, dar in ziua Cincizecimii, acestia s-au facut madulare ale Trupului lui Hristos.

Hristos S-a aratat Apostolului Toma cand acesta a devenit pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.

Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.

De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28).

Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).

Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca”, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine”. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

Mitropolit Hierotheos Vlachos,

Predici la Marile Sarbatori, Editura Egumenita

Săptămâna Luminată


Saptamana care urmeaza praznicului Invierii Domnului este numita Saptamana Luminata. In vechime, Botezul era savarsit in noaptea de Pasti. Cei botezati erau numiti „luminati” si purtau haine albe in toata saptamana de dupa Pasti. Sunt persoane care afirma ca de la purtarea hainelor albe, aceasta saptamana a primit numele de Saptamana Luminata.

Daca privim mai adanc, putem marturisi ca in aceasta perioada toate s-au umplut de lumina sfanta a Invierii Domnului.

Sa ne amintim ca in noaptea Sfintelor Pasti, se sting in biserica toate luminile. Numai candela de pe Sfanta Masa din Sfantul Altar ramane aprinsa. Spatiul intunecos este chipul mortii si al iadului in care a coborat Hristos cu sufletul Sau. Candela aprinsa de pe Sfanta Masa este sufletul viu si indumnezeit al Mantuitorului coborat la iad.
Preotul adreseaza chemarea „Veniti sa primiti lumina!” tuturor, nu doar anumitor persoane. Pe toti ne cheama sa facem trecerea de la intunericul mortii, la lumina vietii vesnice. Iar aceasta trecere este exprimata prin aprinderea tuturor lumanarilor de la o singura lumanare. De aceea Biserica vesteste de Sfintele Pasti: „Acum toate s-au umplut de lumina: cerul si pamantul si cele de sub pamant”. Iata de ce Biserica numeste aceasta saptamana ca fiind Saptamana Luminata. Ea ne cheama sa purtam in noi lumina Invierii lui Hristos si in aceasta lumina sa ne imbratisam unul pe altul si sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi.

Randuieli speciale in Saptamana Luminata

In Saptamana Luminata, zilele de miercuri si vineri sunt zile cu „harti”. Biserica ne ofera dezlegare la mancarurile de dulce datorita Invierii Domnului. Conform Tipicului Sfantului Sava, miercurea si vinerea, in perioada cuprinsa intre Invierea Domnului si Duminica Tuturor Sfintilor (prima dupa Rusalii), avem „dezlegare la peste”.

De la Invierea Domnului si pana la Rusalii, nu se fac metanii, ci doar inchinaciuni.
Incepand din Duminica Sfintelor Pasti si pana la Inaltarea Domnului, la Liturghie se canta Axionul Pastilor: „Ingerul a strigat …”, iar credinciosii se saluta cu cuvintele: „Hristos a inviat!” si raspund: „Adevarat a inviat!”

In Saptamana Luminata nu se citeste Psaltirea.

In aceasta saptamana nu se fac parastase pentru cei trecuti la cele vesnice. Amintim ca incepand cu praznicul Intrarii Domnului in Ierusalim, Biserica nu mai face slujbe speciale pentru cei adormiti. Aceste slujbe sunt reluate dupa Duminica Tomii. Acest lucru nu inseamna ca ei sunt dati uitarii. Sa nu pierdem din vedere ca Biserica ii pomeneste pe acestia in cadrul oricarei Sfinte Liturghii. Chiar si in Saptamana Patimirilor cei adormiti sunt pomeniti in cadrul Sfintei Liturghii din Joia cea Mare, apoi de praznicul Invierii si la orice Sfanta Liturghie de dupa Sfintele Pasti.

Dupa binecuvantarea de inceput de la Vecernie si Utrenie, se canta troparul „Hristos a inviat din morti.” (de trei ori) si stihurile Pastilor. In vremea rostirii stihurilor, preotul cadeste cele patru laturi ale Sfintei Mese si intreg Sfantul Altar.

Slujbele de inmormantare din Saptamana Luminata sunt oficiate dupa o randuiala speciala. Slujba inmormantarii este inlocuita de slujba Invierii. Asadar si cantarile acestei slujbe vorbesc de biruinta Vietii asupra mortii.

Marti, in Saptamana Luminata, au loc uscarea si sfaramarea Sfantului Agnet, sfintit in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile din Sfanta si Marea Joi, din Saptamana Patimilor. Amintim ca in Joia Mare, in cadrul Proscomidiei, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat.

Al doilea Agnet este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce este sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.

In vinerea din Saptamana Luminata, de Izvorul Tamaduirii, se obisnuieste ca dupa otpustul Sfintei Liturghii sa se savarseasca slujba sfintirii celei mici a apei.

Hristos a Inviat!

Adrian Cocosila

sursa

Moartea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos şi pogorârea Sa la Iad în interpretarea Sfântului Efrem Sirul


În viziunea Sfântului Efrem, odată cu răstignirea şi moartea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos sunt împlinite toate simbolurile în care a fost ancorată de către Dumnezeu creaţia Sa. Crucea, ca mijloc necesar pentru moartea de viaţă dătătoare a Domnului, este impregnată cu toate aceste simboluri, asemenea unui medicament în care sunt turnate toate substanţele necesare vindecării oamenilor aflaţi sub semnul morţii cauzate de păcatul adamic (Imnul Azimelor 3, refren, în Ephrem the Syrian, Select Poems, tr. Sebastian Brock, George A. Kiraz, Brigham Young University Press, Provo, Utah, 2006, p. 115):

„Laudă Fiului, Domnul simbolurilor Care a împlinit toate simbolurile la răstignirea Sa!”

După cum am văzut, hotărârea Domnului de a-Şi decreta în simbol propria moarte reprezintă începutul eficient al eliberării oamenilor de sub tirania păcatului şi a morţii, căci începutul efectiv fusese făcut odată cu Bunavestire, iar începutul în simbol prin făgăduinţa făcută de Dumnezeu la judecarea Evei când îi promisese naşterea din sămânţa sa a Celui Care urma să zdrobească capul şarpelui. Vorbim despre un început eficient, pentru că aproape imediat acest decret a fost dus la îndeplinire în realitate prin răstignirea Domnului şi moartea Sa pe Cruce.
Prin moartea Sa cugetată, urmată de Înviere, Domnul a remediat în scurt timp toate acţiunile necugetate din vechime ale lui Adam care au menţinut omenirea timp de mii de ani într-o stare de chin şi suferinţă. Pentru aceasta a trebuit să parcurgă un drum invers în care fiecărei acţiuni şi fiecărui element ce au cauzat moartea prin păcat a lui Adam şi a urmaşilor săi, să-i corespundă acţiunea sau elementul reparatorii.
Sfântul Efrem arătase încă de la capitolul antropologic al Comentariilor sale la Geneză cum însăşi sentinţa judecătorească dată lui Adam, Evei şi urmaşilor, departe de a însemna o pedeapsă, reprezenta o acţiune reparatorie pentru a-l scoate din starea de moarte sufletească pe cel care îndrăznise să comită un păcat atât de grav. Văzusem astfel cum, pentru a-i face conştienţi de starea rea în care ajunseseră, marcată de lipsa oricărui impuls lăuntric spre pocăinţă, celor care au dispreţuit odihna şi desfătarea oferite de Rai li s-a dat munca în sudoare şi chinuri pe pământul năpădit de buruieni şi spini. Văzusem că, în concepţia Sfântului Efrem, moartea trupului prin despărţirea lui de suflet şi descompunerea lui în ţărână era, mai degrabă decât o pedeapsă, un semn de milostivire al lui Dumnezeu pentru a curma atât viaţa nefericită plină de suferinţa cauzată de păcat, cât şi păcatul însuşi. Iată că, prin acţiunile întreprinse de Domnul nostru Iisus Hristos, această stare, în care omenirea se afla de peste cinci mii de ani, a fost desfiinţată prin moartea Sa pe Cruce, urmată de învierea Sa.

De vreme ce moartea intrase în lume prin intermediul unui pom care a reprezentat obiectul de la care Adam, în loc să-şi agonisească în mod legiuit fericirea întru înţelepciune şi viaţă veşnică, şi-a agonisit nefericirea şi moartea prin furtul a ceea ce i-ar fi fost dăruit prin respectarea poruncii, Sfântul Efrem observă cum Domnul S-a folosit tot de un pom, de pomul care a furnizat lemnul din care a fost făcută Crucea Sa, pentru a-l scoate pe Adam din această moarte şi nefericire (Omilie despre Domnul Nostru/Homily on Our Lord, tr. Joseph P. Amar, FC, vol. 91, The Catholic University of America Press,Wasghinton D.C., 2004, IV, p. 280):

„Acesta este Fiul tâmplarului îndemânatic Care Şi-a înălţat Crucea asupra Şeolului atotînghiţitor şi a condus umanitatea către locul Vieţii. Fiindcă umanitatea a căzut în Şeol din cauza unui pom, ea a trecut spre locul Vieţii pe un pom. Şi astfel, pe pomul pe care a fost gustată amărăciunea, dulceaţa a fost gustată ca să putem cunoaşte cine este Cel Care nu are seamăn printre creaturile Sale. Laudă Ţie, Celui Care Ţi-ai înălţat Crucea asupra morţii ca sufletele să poată trece pe ea din locul celor morţi în locul Vieţii.”

Aşa cum ne arată Sfântul Efrem, Domnul Şi-a ales timpul şi momentul prielnice răstignirii şi morţii Sale tot ca contraponderi la momentul neascultării şi morţii sufleteşti a lui Adam (Imnele Bisericii/Hymnes de Ecclesia, tr. Dominique Cerbelaud, SO 83, Abbaye de Bellefontaine, 2004, 51, 8, p. 221):

„În luna Nisan Domnul nostru a plătit datoria primului Adam.
În Nisan El a înlocuit sudoarea lui Adam prin propria sudoare,
pomul lui prin Cruce, o a şasea zi printr-o a şasea zi,
şi prin revenirea Lui l-a făcut pe tâlhar să revină în Eden.
Este foarte probabil că şi luna lui Adam era de-asemenea cea a lui Nisan:
după cum ziua corespunde zilei, se cuvenea ca şi luna să corespundă lunii!”

Sudoarea care lui Adam i-a fost cauzată de neascultarea din trupul nemuritor, Domnului i-a fost pricinuită de ascultarea din trupul muritor, de ascultarea până la moarte, şi până la moartea cea mai groaznică şi dezonorantă, anume cea de pe Cruce. Ca orice om, de vreme ce a îmbrăcat trupul muritor şi pătimitor al lui Adam, după cum arată Sfântul Efrem, şi Domnului nostru i-a fost teamă de moarte (Comentariu la Diatessaron, tr. Ioan Ică jr. după varianta Leloir, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ed. Deisis, Sibiu, 2010 XX, 4, p. 70-71):

„Dacă e cu putinţă să se depărteze paharul acesta de la Mine. A spus aceasta din pricina neputinţei pe care o îmbrăcase nu în chip prefăcut, ci aievea. Pentru că se făcuse mic şi îmbrăcase aievea neputinţa, a trebuit să Se teamă şi să Se cutremure în neputinţa Sa. Luând trup, îmbrăcând neputinţa, mâncând când Îi era foame, ostenit de muncă, biruit de somn, au trebuit să se împlinească toate câte ţin de trup şi atunci când vine ceasul morţii Sale; căci frica de moarte L-a năpădit ca să se arate firea fiilor lui Adam asupra cărora domneşte moartea, după cuvântul Apostolului” (Rm 5, 14-17).

Sfântul Efrem observă cum, deşi S-a temut de moarte, ca să arate importanţa morţii şi a trupului, Domnul nostru Şi-a subordonat trupul voii Sale. În acest moment antiteza Adam – Hristos se evidenţiază cu pregnanţă. În vreme ce, aflat în trup nemuritor, Adam a încălcat fără frică de moarte voia Dumnezeului său şi-a împlinit voia trupului său, cu toate că, contrar voii sale neascultătoare de Dumnezeu, el nu-şi dorea moartea, Hristos, aflat în trupul muritor al lui Adam, a ascultat cu frică de moarte voia Tatălui Său, şi chiar dacă prin slăbiciunea trupului muritor nu-Şi dorea nici El moartea, prin voia Sa ascultătoare de voia Tatălui Său El Şi-a voit moartea (Comentariu la Diatessaron, …, XX, 8-9, p. 72-73):

„Gustând din rodul pomului, Adam şi-a destrămat voia sa şi a supus-o trupului; şi-a înmuiat trupul ca să-l facă hrană morţii; dar prin tăria voii Sale, Domnul a întărit trupul Său ca să stea tare în gura morţii. Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Acest cuvânt e îndreptat împotriva lui Adam care s-a împotrivit voii Făcătorului său şi a urmat voia vrăjmaşului său. Dar Domnul nostru S-a împotrivit voii trupului, pentru a o urma pe cea a Făcătorului trupului, căci ştia că tot binele atârnă de voia Părintelui Său.”

Sfântul Efrem a arătat că, pentru a putea muri ca om – de vreme ce, fără de păcat fiind, nu era supus morţii prin moartea sufletească a lui Adam, ci îi era supus doar prin trupul muritor pe care îl îmbrăcase -, Domnul a recurs la o restrângere abisală a puterii Sale dumnezeieşti (Imnele Nisibene /The Nisibene Hymns, tr. Sarsfield Stopford, NPNF 213, 2004, 36, 1, p. 285):

„Domnul nostru Şi-a subordonat puterea şi a restrâns-o ca moartea Lui de viaţă dătătoare să-i dea viaţă lui Adam.”

Ochiul duhovnicesc al Sfântul Efrem descoperă însă şi următorul paradox. La fel ca în naşterea Sa, şi în moartea Sa, această chenoză a Domnului nu ascunde puterea Sa, ci o scoate în evidenţă (Imnele Naşterii în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, tr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, 4, 160-166, p. 47):

„Fătul Fiului se plămădea în pântec, şi El Însuşi plăsmuia pruncii în pântece (le maicilor lor).
Puterea sa (dumnezeiască) în pântece nu era nelucrătoare asemenea nelucrării trupului Său în pântece.
Tot aşa cum puterea Sa(dumnezeiască) pe cruce nu era slabă asemenea slăbiciunii trupului Său pe Cruce.
Căci în timp ce spânzura pe Cruce, cine a sculat morţii la viaţă (Mt 27, 51): trupul Său sau voia Sa (dumnezeiască)?
Tot aşa, sălăşluia cu totul în pântece, şi voia Sa nevăzută cârmuia toate.
Tot aşa, era spânzurat cu totul pe Cruce, dar puterea Sa zguduia toate făpturile!”

De vreme ce menţinea lumea, o pronia şi o cârmuia chiar şi în starea de fetus sau de moarte a trupului spânzurat pe Cruce, prin slăbiciunea pe care a îmbrăcat-o Domnul nostru a dovedit de fapt puterea nemăsurată a iubirii sale pentru creaţia Sa şi pentru om în special.
Sfântul Efrem a remarcat cum Domnul, prin răstignirea şi moartea Sa, a reparat în simbol, adică în veşnicia Fiinţei Sale, toate acţiunile prin care a fost comis păcatul de către Adam. Pe lemnul Sfintei Cruci, Domnul a ancorat în Viaţa Sa dumnezeiască şi veşnică lumea noastră, reînnoind-o prin modelul unui Adam nou, exemplar şi opus modelului lui Adam cel vechi, care supusese această lume morţii (Imnele Nisibene,…, 36, 1, p. 285):

„El a predat mâinile Sale ţintuirii în piroane, în locul mâinii care a cules fructul; El a fost lovit în obraz în sala de judecată, în locul gurii care a mâncat fructul în Eden. Şi pentru că piciorul l-a purtat pe Adam de acolo, picioarele Lui au fost ţintuite. Domnul nostru a fost dezbrăcat ca să ne poată face modeşti; cu fiere şi oţet El a îndulcit amărăciunea şarpelui, pe care acesta a aruncat-o în omenire.”

Vedem cum chinurile şi umilinţele îndurate de Domnul Iisus Hristos la răstignire au reprezentat, fiecare, o desfiinţare a fiecărui element sau acţiune prin care a fost comis păcatul adamic. Răstignirea arată atât ce a pătimit Domnul în realitate ca să şteargă fiecare element şi urmă a păcatului lui Adam, cât şi, în chip simbolic, ce trebuia să întreprindă Adam ca să nu păcătuiască. Cunoscând dinainte chipul morţii Sale, Domnul Şi-a împodobit-o pe aceasta, aşa cum remarcă Sfântul Efrem, cu nenumărate simboluri, adevărate bogăţii, prin care a ancorat lumea noastră căzută pe un drum al restaurării ei. Cel mai impresionant dintre toate este simbolul coastei străpunse, simbol al Bisericii, văzută de Sfânt ca Mireasă a lui Hristos prin care izvorăşte în lume viaţa, în locul coastei lui Adam, Eva, prin care a izvorât în lume moartea (Comentariu la Diatessaron, …, XXI, 10-11, p. 94-95):

„Cu cât Îi înmulţeau durerile, cu atât se descopereau comorile ascunse în El. Bogăţiile cereşti prisoseau în fiecare din mădularele Lui, iar când nimicitorii s-au apropiat de ele, acestea au curs din belşug ca să îmbogăţească pe prieteni şi să-i învinuiască pe ucigaşii Săi. Am alergat spre toate mădularele Tale, am luat toate darurile cu putinţă şi, mulţumită coastei străpunse de suliţă, am intrat în Raiul ocrotit de suliţă. Să intrăm prin coasta străpunsă, căci din pricina coastei luate din bărbat am fost dezbrăcaţi de făgăduinţă. Foc al poftei a ars în Adam din pricina coastei sale. De aceea a fost străpunsă coasta celui de-al doilea Adam şi din ea a ieşit un râu menit să stingă focul întâiului Adam.
(…) Şi a ieşit sânge şi apă, adică Însăşi Biserica zidită pe Hristos, aşa cum mireasa lui Adam a fost scoasă din coasta lui. Coasta lui Adam e mireasa lui, iar Sângele Domnului nostru e Biserica Lui. Moartea a ieşit din coasta lui Adam, iar viaţa din coasta Domnului nostru.”

Dar antiteza dintre Adam şi Hristos îşi atinge intensitatea maximă prin învierea Domnului. Adam a murit în Rai iar Domnul a înviat în mormânt ca să-l aducă din nou pe Adam în grădina din care căzuse (Imnele Răstignirii, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, tr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, 8,13, p. 228-229):

„Mormântul şi grădina Lui sunt simbolul Edenului unde Adam a murit de moarte nevăzută. A fugit şi s-a ascuns printre pomi, intrând şi ascunzându-se printre ei ca într-un mormânt. Cel viu, care a fost îngropat şi a înviat în grădină, l-a sculat pe cel ce căzuse din grădină. Din mormântul grădinii l-a dus întru slavă în cămara de nuntă din grădină.”

Reiese pregnant din aceste versuri că Domnul a murit cu scopul de a ajunge în Şeol, locul în care se găsea Adam, pentru a-l scoate de acolo şi a-l readuce, împreună cu toţi urmaşii lui, înapoi în grădina Raiului, adică în Împărăţia Sa.
În cel de-al 36-lea Imn Nisibitean, Sfântul Efrem descrie cu o înaltă artă poetică pogorârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos. Evenimentul este relatat din punctul de vedere al Morţii personificate. Văzându-l ţintuit pe Cruce şi aşteptându-L să vină în împărăţia ei, Moartea, crezându-se atotputernică în Şeol, îl provoacă făţiş pe Domnul să-Şi măsoare puterea cu ea (Imnele Nisibene,…, 36, 2-18, p. 285-287):

«„Dacă Tu eşti Dumnezeu arată-Ţi puterea. Şi dacă Tu eşti om, simte puterea noastră. Şi dacă Adam e cel pe care-l cauţi, îndepărtează-Te. Din cauza păcatului lui el este închis aici. Heruvimii şi Serafimii nu–i pot plăti datoria. Nu este niciunul printre muritori care să-şi dea viaţa în locul lui. Cine poate deschide gura Şeolului să se coboare acolo şi să-l scoată din locul care l-a înghiţit şi care-l ţine pentru totdeauna?
Eu sunt cea care i-a biruit pe toţi înţelepţii şi, uite, ei sunt adunaţi în ungherele Şeolului pentru mine. Vino, intră, fiu al lui Iosif şi priveşte lucruri cumplite: mădularele uriaşilor, cadavrul puternicului Samson şi scheletul îndărătnicului Goliat. Mai mult, pe Og, fiul uriaşilor care şi-a făcut pat de fier şi a stat pe el, de unde l-am înhăţat şi l-am azvârlit jos, acel cedru pe care l-am prăbuşit până la poarta Şeolului.
Eu de una singură am învins mulţimi şi mă poate învinge de unul singur cineva? Am răpit profeţi şi preoţi şi oameni cu renume. Am biruit regi în mijlocul armatelor lor şi oameni puternici în timpul vânătorii lor şi oameni drepţi în desăvârşirea lor. Şuvoaie de cadavre sunt azvârlite de mine în Şeol, în Şeolul care rămâne însetat deşi ele curg în el. Cineva poate fi aproape sau departe, dar sfârşitul îl aduce la poarta Şeolului.
Am dispreţuit argintul din mâna bogaţilor şi darurile lor nu m-au corupt. Stăpânii sclavilor niciodată nu m-au convins să iau un sclav în locul stăpânului lui şi un sărac în locul unui bogat sau un bătrân în locul unui copil. Cât despre cei înţelepţi care pot îmblânzi sălbăticiuni, descântecele lor nu intră în urechile mele. Toţi oamenii mă numesc urâtoarea rugăminţilor, căci singurul lucru care-mi este poruncit, pe acela îl fac.
Cine este acela, sau al cui fiu este, sau care este obârşia celui care m-a învins? Cartea familiilor este la mine. Uite! Am deschis-o şi am citit şi am studiat toate numele de la Adam până acum şi nu uit niciun mort. Familie după familie, uite, sunt scrise pe foile mele. Pentru tine, o, Iisuse, am fost şi am făcut un bilanţ, ca să-Ţi pot arăta că niciunul nu a scăpat de mâinile mele.
Totuşi au fost doi oameni (şi nu mint) ale căror nume mi-au scăpat din Şeol. Căci Enoh şi Ilie n-au venit la mine. I-am căutat în toată lumea şi acolo unde a coborât Iona, am coborât şi nu i-am aflat. Şi, deşi cred că au intrat în Rai şi au scăpat, un heruvim puternic îl păzeşte. Scara pe care a văzut-o Iacob, poate că prin ea au intrat ei în Rai. Cine e cel care a măsurat nisipul mării şi a risipit numai două grăunţe? Recolta pe care zilnic mi-o culeg bolile singură o strâng şi o adun. Alţi culegători, grăbindu-se, mai scapă din mâini. Culegătorii viei mai pierd ciorchini, dar numai doi struguri mi-au scăpat din via pe care am cules-o singură.
Eu sunt cea care a luat, a zis Moartea, de pe mare şi de pe uscat, toată prada urmărită. Într-adevăr, vulturi din văzduh vin la mine, şi balauri din adâncuri, târâtoare şi păsări şi vite, bătrâni, tineri şi copii. Aceasta Te va convinge, Fiu al Mariei, că puterea mea îi guvernează pe toţi. Cum mă va birui Crucea Ta, pe mine cea care printr-un pom, uite, am dominat şi am învins din vechime?
Doream să mai vorbesc, dar nu în cuvinte. Într-adevăr, nu cuvintele sunt cele pe care le caut, căci uite faptele-mi sunt mai la îndemână. Nu fac promisiuni ca Tine celor simpli despre lucruri tainice, cum că într-adevăr va fi cândva o Înviere. Atunci, dacă eşti foarte puternic, dă acum o garanţie, ca promisiunea Ta îndepărtată să poată fi crezută.”

Moartea şi-a încheiat discursul batjocoritor şi glasul Domnului nostru a răsunat în Şeol. Şi El a strigat şi mormintele s-au crăpat rând pe rând. Moartea a fost cuprinsă de tremur. În Şeolul care niciodată în vechime nu fusese luminat, scăpărau strălucirile Îngerilor care intraseră în el şi scoseseră afară morţii ca să-L întâmpine pe Cel Care a murit şi dă viaţă tuturor. Morţii au au ieşit la iveală şi cei vii au fost ruşinaţi, ei care credeau că Îl biruiseră pe Dătătorul de viaţă al tuturor.

„Dar cine mi-a dat ziua lui Moise, a zis Moartea, care mi-a făcut un festin? Căci mielul care a fost înjunghiat în Egipt mi-a dat primul rod al fiecărei case. Mormane întregi de nou-născuţi mi-a înălţat la poarta Şeolului. Dar acest Miel al Sărbătorii a prădat Şeolul. El Şi-a exercitat dreptul asupra lor şi i-a luat de la mine. Acel miel a umplut pentru mine mormintele, dar Acesta a golit mormintele care erau pline.
Moartea lui Iisus este pentru mine un chin. În ce mă priveşte, eu prefer viaţa Lui în locul morţii Lui. Acesta este Acel Mort a Cărui moarte, iată, îmi e urâtă. Mă bucur de moartea tuturor celorlaltor oameni, dar moartea Lui, chiar a Lui, o detest. Nădăjduiesc ca El să Se întoarcă la viaţă. Cât timp a fost în viaţă, pe trei dintre cei morţi i-a readus la viaţă şi i-a înviat, dar acum, prin moartea Lui, la porţile Şeolului m-au călcat în picioare morţii care au revenit la viaţă, pe care eu mă pregăteam să-i închid înăuntru.
Mă voi grăbi şi voi închide porţile Şeolului înaintea Acestui Mort a Cărui moarte m-a ruinat. Oricine aude acestea se va mira de umilirea mea, că printr-un Mort care este în afară eu sunt biruită. Toţi cei morţi caută să iasă afară, dar Acesta împinge să intre înăuntru. Leacul Vieţii a intrat în Şeol şi a redat viaţa morţilor din el. Cine deci a adus înăuntru şi a ascuns de mine focul viu prin care a fost dezlegat pântecele rece şi întunecos al Şeolului?”

Moartea a văzut îngeri în Şeol, pe nemuritori în loc de muritori, şi a zis: „Dezordinea a pătruns în sălaşul nostru, căci două lucruri mă chinuiesc. Că morţii au ieşit din Şeol şi îngerii care nu mor au intrat în el. Uite, unul la căpătâi în mormântul Lui a intrat şi a şezut şi al doilea, tovarăşul său, la picioarele Lui. Voi stărui pe lângă El şi-L voi convinge cu garanţia Lui să Se înalţe şi să Se ducă în Împărăţia Lui.
Nu te mânia împotriva mea, milostive Iisuse, pentru cuvintele pe care mândria mea le-a vorbit înaintea Ta. Cine ar fi putut, văzându-Ţi Crucea, să se îndoiască că Tu eşti om? Cine ar fi putut, văzându-Ţi puterea, să nu creadă că Tu eşti şi Dumnezeu? Uite, cum prin aceste două lucruri pe care le-am înţeles, mărturisesc că Tu eşti om şi de asemenea eşti Dumnezeu. Căci de vreme ce morţii în Şeol nu se pocăiesc, urcă-Te la cei vii, o, Doamne, şi predică-le pocăinţa.
O, Împărate Iisuse, primeşte-mi ruga, şi cu ruga mea ia-Ţi un zălog, chiar pe Adam marele zălog, acceptă-l pentru Tine – el în care sunt îngropaţi toţi morţii, întocmai cum atunci când l-am primit, în el erau ascunşi toţi cei vii. Primul zălog pe care Ţi l-am dat – trupul lui Adam. Înalţă-Te deci şi stăpâneşte peste toţi şi când Îţi voi auzi trâmbiţa, eu cu mâna mea îi voi conduce pe morţi la venirea Ta.”
Împăratul nostru Cel Viu a ieşit din Şeol şi S-a înălţat ca biruitor. Vai-ul l-a îndoit asupra celor care sunt de-a stânga. Pentru duhurile rele şi demoni, El este întristare. Pentru Satan şi Moarte, El este durere, pentru Păcat şi Şeol, El este plângere. Bucurie pentru cei de-a dreapta a venit astăzi. În această măreaţă zi, să-I dăm mare slavă Lui, Celui Care a murit şi este Viu ca tuturor să le dea viaţă şi înviere!»
Făcând abstracţie de metaforele folosite de Sfântul Efrem pentru a transpune învăţătura într-o formă artistică, acest imn cuprinde în linii mari întreaga teologie a Sfântului privitoare la Pogorârea la iad a Domnului nostru Iisus Hristos. Din provocarea făcută de către moartea personificată, reiese că pentru Sfântul Efrem nu există alt loc depozitar al morţilor în afara Şeolului. Porţile Şeolului se deschid celui mort odată cu porţile mormântului, închizându-se ireversibil pentru mort odată cu acestea. Nimeni, începând de la Adam până la Domnul, nu a reuşit să le mai deschidă înapoi prin propria lui putere. Prin urmare orice mormânt este o poartă spre Şeol, făcând din acest regat al morţii, pe de-o parte un loc real şi cunoscut prin realitatea şi localizarea precisă a mormintelor, iar pe de altă parte un loc tainic pentru suflete care, la Sfântul Efrem se poate extinde de la zona din apropierea Raiului, unde se odihnesc sufletele celor drepţi a căror conştiinţă este curată, până la abisul cel mai de jos unde se chinuiesc sufletele celor păcătoşi prin conştiinţa lor care îi biciuie. Avem acum toate elementele pentru a afirma că, la Sfântul Efrem, Şeolul nu este un domeniu care cuprinde numai sufletele celor morţi, ci şi trupurile lor, singura deosebire faţă de viaţa reală, în care omul se prezintă ca o entitate nedivizată trup-suflet, fiind aceea că în Şeol cele două elemente componente ale omului sunt despărţite. Trupul morţilor se află în mormântul poate cunoscut, în timp ce sufletul celor morţi, despărţit de trup, se află într-un loc tainic inaccesibil simţurilor omeneşti. Această concepţie a Sfântului Efrem este destul de clară şi în cazul Mântuitorului. Noutăţile concepţiei Sfântului Efrem despre Pogorârea la iad a Domnului se deduc uşor dacă coroborăm teologia din imn cu informaţiile oferite de Scriptură şi din alte imne şi scrieri ale sale (Comentariu la Diatessaron, …, XI, 3, p. 176):

„Astfel Fiul Omului va fi în inima pământului, pentru a le face lor cunoscut dinainte că nu ei vor putea să-L ucidă. Căci simbolul morţii Lui fusese reprezentat în Iona cu o mie de ani mai devreme. Acolo unde Abel a fost ucis, nu a fost gura pământului, a pământului care a deschis gura şi a primit sângele fratelui tău? Acolo unde Domnul nostru a fost îngropat, nu a fost inima pământului? Fiul Omului va fi în inima pământului, întocmai precum Iona a fost în peşte. Întocmai precum Iona nu a fost în niciun fel descompus în el, nici Domnul nostru n-a fost descompus în adâncimile Şeolului. Nu ai lăsat sufletul Meu în Şeol, şi nu ai lăsat pe Cel Sfânt al Tău să vadă stricăciunea. Întocmai precum Iona a ieşit din mare şi a vestit ninivitenilor, care s-au pocăit şi au trăit, tot astfel Domnul nostru, după ce Şi-a ridicat trupul din Şeol, Şi-a trimis ucenicii în mijlocul neamurilor, care au fost convertite în întregime şi au primit viaţa în plinătatea ei. Trei zile prin urmare sunt socotite în ce priveşte coborârea şi ridicarea din moarte pentru amândoi.”

Pentru a vedea care sunt cele trei zile pentru petrecerea Domnului în Şeol/Iad trebuie să avem în vedere că Domnul a murit pe Cruce în ceasul al nouălea din Vinerea mare după timpul calendaristic, sau după primele trei ore, cele de întuneric, ale Zilei celei Mici, după timpul înscris de Domnul încă de la Facere în mersul anual al soarelui. A rămas pironit pe Cruce până la lăsarea serii, adică în ceasul al 12-lea al zilei calendaristice, sau în cele trei ore de lumină ale Zilei celei Mici până la sfârşitul ei când a fost pus în mormânt. A stat în mormânt, adică în Şeol, până la împlinirea celor 3 zile care au trecut din momentul decretării morţii Sale în simbol până la Învierea Sa. Sfântul Efrem ne arată cum se calculează aceste 3 zile (Imnele Răstignirii,…, 6, 1-5, p. 218-219):

„Trei zile se numără pentru Hristos ca şi pentru Iona. Iată ziua de vineri, a cărei lumină a apus departe de popor. Cealaltă zi e sâmbăta, simbolul odihnei care a adus odihna morţii. Cel Care S-a întunecat şi a strălucit a făcut apoi o (altă) zi din răstimpul în care a întunecat soarele.
O, timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el Şi-a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui: întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el, cutremur s-a făcut în el, sfâşiere s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în (acest răstimp). Dintr-o singură zi Iisus a făcut două aşa cum Iosua făcuse din două zile una.
Şi în acea slăvită prefigurare, pe care Iosua a gătit-o Domnului numelui său, ziua a fost împărţită şi unită, a fost una şi două în acelaşi timp: prin răsărit şi apus a fost doar o singură zi, prin măsura somnului două zile, îndoită şi totuşi una. Şi Vinerea Mare a fost o singură zi prin măsura somnului, dar două prin semnul minunat arătat în ea (întunecarea soarelui).
Primiţi dar cei ce ascultaţi, cuvintele mele despre socoteala celor trei zile. Iată ziua de vineri şi seara ei cea mare, sâmbăta şi seara sa şi, afară de aceasta, celălalt răstimp cu apusul şi răsăritul luminii, şi care s-a făcut o zi. Seara acestei alte zile arată că învierea va fi desăvârşirea zilei de vineri.
Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întunecat şi iarăşi a strălucit. Priveşte-l deosebi ca pe o zi! În locul ceasurilor [zilei] El a aşezat ceasurile de pe urmă ale serii, şi aşa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei ceasuri de întuneric şi trei de lumină, o noapte şi o zi dau o nouă zi.”

Aşadar, după Sfântul Efrem calculul celor trei zile este acesta: prima zi începe de la Cina cea de Taină şi durează până la ceasul al 6-lea din perioada de zi a Vinerii Mari; a 2-a zi, care este Ziua cea Mică de 6 ore, având 3 ore de întuneric şi 3 ore de lumină, începe de la ceasul al 6-lea şi sfârşeşte la ceasul al 12-lea al Vinerii Mari, zi care se desparte astfel în 2 zile; a 3-a zi începe din seara zilei de sâmbătă, când Hristos a fost pus în mormânt şi până în seara zilei de duminică când Domnul a înviat.
Aşa cum consfinţeşte Scriptura şi cum recunoaşte şi Moartea personificată din imn, strigătul prin care Domnul Şi-a dat duhul a fost un semn de putere, acea garanţie dată de Mântuitorul Care a bătut atunci la porţile tainice ale Şeolului şi a înviat pe mulţi drepţi din vechime (Matei 27, 50-53):

„Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.”

În al 36-lea Imn Nisibitean, Sfântul Efrem descrie momentul în care Domnul nostru s-a pogorât la Iad. Prin strigătul mare cu care Şi-a dat duhul pe Cruce, Domnul a arătat semnul marii Sale puteri prin care a comandat pentru prima dată îngerilor Săi să intre în Şeol şi să-i scoată afară pe drepţii înviaţi ca să-L întâmpine la porţile Şeolului, adică în mormintele lor care s-au despicat, urmând ca după Învierea Sa să urce cu Domnul în Rai. Interesant este faptul că această relatare se îmbină foarte armonios cu relatarea din evanghelia lui Matei în care, deşi se afirmă că la strigătul Domnului mormintele „s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”, se deduce că aceştia au stat vii în mormintele lor desfăcute şi de-abia după învierea Domnului au ieşit afară din morminte şi s-au arătat în Ierusalim multora înainte de a accede cu Domnul în Rai. Din zălogul oferit de Moarte amintit în acest imn, şi din alte imne, se deduce că Sfântul credea că Adam şi Eva au fost înviaţi atunci şi aduşi în Rai.

Theodor Leontescu

glasulortodox

1

CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?”

        

   Predica Pr. Ciprian       Negreanu (Cluj) in a treia zi de Pasti (2014) – talcuire a Evangheliei drumului si cinei de la Emaus:



CUM LUCREAZA PUTEREA LUI DUMNEZEU IN LUME SI IN VIATA NOASTRA?


“Hristos a înviat!



Suntem în a treia zi de Paşti şi abia acum se mai aşază lucrurile cumva după toate aceste multe evenimente şi sărbători frumoase, grele, grele de frumoase, în sensul că au greutatea înţelegerii şi a adâncului de cuvânt şi de gând și de inimă şi de trăire şi în sine întâmplările acelea sunt greu de dus, de purtat. Aşa cum Mântuitorul a spus: Nu vă spun vouă mai mult pentru că nu puteţi purta greutatea cuvântului [“Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi” – n.n.]. Totdeauna sărbătoarea Paştilor, dar şi perioada de dinainte, poartă cu sine acest adevăr, că noi înţelegem în fiecare an câte ceva sau prindem puţin din toate acele evenimente mântuitoare, planul lui Dumnezeu cu noi, lucrarea lui Dumnezeu – aici amestecată cu lucrarea omului, lucrarea omului de ucidere a lui Dumnezeu, de trădare, de fugă, dar și de durere a femeilor mironosițe, a Maicii Domnului, de durere nespusă, de credincioşie în ultima clipă a lui Iosif, a lui Ioan Evanghelistul… – asta-i lucrarea omului.

godong-greek-orthodox-icon-depicting-christ-on-the-cross-.jpgIar a lui Dumnezeu: de jertfă, de dragoste, de înţelegere, Cel Care strigă şi pe cruce: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac.

Dacă ne dăm seama că acelaşi cuvânt pe care-l foloseşte Hristos pe cruce este cuvântul pe care-l foloseşte în grădina Ghetsimani când spune: Părinte[le Meu], de este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta… se traduce, de fapt, prin Tăticule, Tătucă, [adică] un diminutiv al Tatălui. O relaţie atât de paternă cu Dumnezeu a Mântuitorului cu Tatăl, dar şi a noastră prin El cu Tatăl, e cutremurătoare, dacă ne gândim că Mântuitorul a strigat pe cruce aşa, cu înţelesul acesta de Tată la diminutiv:
[Părinte], iartă-le că nu ştiu ce fac.
Parcă altfel răsună în inima noastră, nu cu înţelesul acela de Tată, de Părinte cum ne-am obişnuit noi, românii, că aproape nu mai zicem <Părinte> la părinţi, ci poate unui monah, unui preot, şi cumva s-a răcit cuvântul şi nu mai are ceva personal, nu are emoţia filiației directe, a sentimentului că eşti fiul, fiu din sângele lui, din carnea lui, că eşti al lui. Altfel sună aceste cuvinte. Şi am spus doar câteva frânturi. Şi au aceste evenimente, aceste întâmplări începând din Sâmbăta lui Lazăr şi până spre Înălţare, o greutate şi o adâncime care este greu de purtat până la sfârşitul veacurilor și despre care Duhul Sfânt va descoperi, până la sfârşitul veacurilor, noi și noi şi adânci şi puternice și grele înţelesuri, grele în sens bun, în sensul unei adâncimi, al unei seriozităţi. Şi parcă ni se potrivesc nouă cuvintele spuse de Mântuitorul: Multe v-aş mai spune acum, dar nu le puteţi duce, că sunt grele cuvintele. Dar nu erau de greutatea asprimii sau a veştilor, ci greutatea înţelegerii, a cuprinderii cu inima. Până la urmă, cuvântul lui Dumnezeu se înţelege și se cuprinde mai mult cu inima decât cu mintea; oricum, cu o minte coborâtă în inimă.

luca-si-cleopa-in-drumul-spre-emaus-cu-strainul-hristos.jpgLuca si Cleopa in drumul spre Emaus cu strainul HristosŞi, de aceea, cei doi călători spre Emaus, auzind cuvintele Mântuitorului şi explicaţiile pe care le dădea, de fapt, le înţelegeau sau le cuprindeau ei cu mintea puţin, dar, oricum, le pătrundeau în inimă şi le deschideau porţile inimii și le aprindeau spinii inimii cu foc nestins, aşa cum s-a aprins în Sinai focul nestins în rug, încât, întorcându-se spre Ierusalim, îşi ziceau:

Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?
Inima arde, cu inima sunt cuprinse cuvintele lui Dumnezeu. Nu este loc mai sfânt pe care Dumnezeu să-l fi rânduit ca să-L adăpostească pe El, nici pe pământ, nici templu, nici biserică, nici nimic, doar inima. De aceea Mântuitorul spune:
Împărăţia Cerurilor este în inima voastră.
De aceea nici nu este ceva mai grozav înaintea lui Dumnezeu decât murdărirea şi întinarea acestor inimi, care sunt loc sfânt, locul Său, în care noi trebuie să ne descălţăm de sandalele murdare şi să ne spălăm picioarele, pentru că acolo e Dumnezeu. Acolo e Dumnezeu de la botez; şi dinainte era, într-o anumită măsură, prin glasul conştiinţei, dar, după botez, este cu adevărat acolo. Iar transformarea acestor inimi în temple idolatre, în peşteră de tâlhari nu poate decât să împlinească cuvântul:
Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt…

mankykkosciprunoe.jpgSă ne amintim că Mântuitorul compară sfârşitul veacurilor cu potopul lui Noe. Şi la potopul lui Noe Dumnezeu S-a mâhnit şi printre ultimele cuvinte înainte de hotărârea lui Dumnezeu de a aduce potopul pe pământ era că toate gândurile oamenilor, de la început până la sfârşit, erau, în toate zilele, în toate clipele, spre rău. Şi S-a mâhnit Dumnezeu şi a zis că nu mai este omul decât trup, nu mai este duh. Şi a asemănat Dumnezeu acea vreme cu vremea sfârşitului veacurilor şi, când auzim:

“Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cine citeşte să înţeleagă…”
– să înţeleagă asta, că atunci când inimile se vor răci…, cum şi Mântuitorul spune:
[Iubirea] multora se va răci din pricina fărădelegilor,
deci cum tot El spune că
…din inima omului ies vicleşugurile, hulele, desfrânările…,
din inima omului ies, dacă ea a devenit o astfel de cămară întunecoasă, de tainiţă rea, în care nu se ascund comorile, ci răutăţile, tâlharii.
Şi nimic nu este mai dureros pentru Dumnezeu decât să vadă acest loc sfânt al omului, cel mai sfânt,

sarut-iuda-e1429044519290.jpgdisprețuit, batjocorit de diavol, în care noi ne transformăm în nişte Iude care vindem pe Hristos acolo, în inima noastră, avem alţi idoli, alţi dumnezei, poate banii, avuţiile, cele ale veacului acestuia, dar nu numai, mândriile noastre, părerea că noi suntem cineva, cum şi Iuda credea că el e cineva şi are un rol important, că el trebuie să facă ceva. Şi tot acolo, în inima noastră, noi putem greşi şi altfel, nu numai prin greşeli făcute în faţa lui Dumnezeu în mod direct, ci chiar crezând că facem binele, cum şi Iuda a crezut că face bine aruncând în Templu banii pentru care Îl vânduse pe Hristos şi mergând şi spânzurându-se.

Dar întorcându-ne la Evanghelia de la Luca, poate una dintre cele mai frumoase care se pot citi peste tot anul, a cincea Evanghelie a Învierii, care se citeşte la fiecare 11 duminici. Ceilalţi Evanghelişti amintesc că El S-a mai arătat la doi ucenici care mergeau la câmp, dar nu spun mai mult. Luca, cum îi este obiceiul, află şi spune mai multe. Şi ce mult spune! Adică ce mult completează chipul lui Dumnezeu în inima noastră şi imaginea Lui în noi prin faptul că el spune mai multe şi află de la cei doi, care probabil mai trăiau. Nu Luca este unul dintre cei doi, ci un alt Luca. Luca Evanghelistul apare mai târziu ca ucenic al Sf. Ap. Pavel, dar el probabil că află chiar de la ei ce s-a întâmplat, ceea ce ceilalţi scriau pe scurt. Aceasta este una dintre cele mai lungi pericope evanghelice şi printre cele mai frumoase, cele mai arzătoare. Am văzut părinţi duhovniceşti care şi-au scris pe cruce:
Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua,
cuvânt care este în această Evanghelie şi care cuprinde parcă tot dorul omului, care parcă nu e dumirit complet, dar, oricum, ştie că Acel Cineva Care a călătorit e deosebit şi trebuie să rămâi cu El, că nu-ţi este totuna dacă rămâi cu El sau nu. Este multă smerenie aici. Aşa cum noi nu putem spune că L-am cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat în veacul acesta, ci El ne rămâne cumva acoperit. Mai avem uneori îndoieli, tulburări, ispite, dar ştim că El e, El trebuie să fie. Nu-L putem nici numi, ei I-au spus Străinul, nu ştim bine să-L numim, chiar dacă ştim că-L cheamă Iisus Hristos. Dar oare Îl putem numi noi cu adevărat, aşa cum un îndrăgostit rosteşte numele iubitei sale și pune tot sufletul în acel nume, noi rostim numele lui Iisus Hristos aşa? Numele lui Iisus Hristos e adevarat numai cand se rosteste cu inima inflacarata. Asa cum Sf. Isaac Sirul avea drag de numele acesta al lui Dumnezeu pentru ca numele lui Dumnezeu ii amintea totul despre Dumnezeu, pentru ca numele lui Dumnezeu continea in sine ceea ce este Dumnezeu pentru el si cate a inteles si cate a cunoscut si cate ar mai putea fi si nu le-a inteles si nu le-a cunoscut. prayersSi de aceea, cand citea numele lui Dumnezeu plangea. Nu era niciodata cand sa rosteasca numele lui Dumnezeu fara sa il podideasca plansul. Si cred ca el stia – si altii ca el – stia sa rosteasca numele lui Iisus Hristos. Cred ca rugaciunea inimii zisa doar asa isi capata adevarata masura a rugaciunii inimii, pentru ca e zis numele lui Iisus cu inima, cu toata puterea inimii, cu toata dragostea inimii, cu toata emotia buna.
Si, legat de Isaac Sirul, este chiar acea poveste frumoasa despre cum s-a aflat despre aceasta. Intrand cineva sa-i dea o ascultare, sa-i spuna ca are ceva de facut pentru manastire, el stand in chilia lui si avand un tetrapod in mijlocul chiliei, asa erau, in general, chiliile in vechime, mici dar avand un tetrapod mare pe care erau puse cartile de rugaciune si acolo se rugau in picioare sau in genunchi, in general in picioare se rugau, in genunchi era pozitia de somn, in genunchi dormeau. Deci a intrat cineva si si-a aruncat ochii peste carte si a vazut ca toate numele lui Iisus Hristos erau sterse. Si s-a dus acela la staret si i-a spus ca probabil parintele Isaac e eretic. Parintele Isaac Sirul era plecat cu treaba. Si s-au adunat toti, au luat cartile lui, s-au uitat, in toate era sters. Pe vremea aceea erau tot felul de erezii, unii spuneau ca Hristos nu S-a aratat in trup cu adevarat, ca numele Lui nu e acesta, ca nu trebuie rostit, tot felul de erezii. Si ei au zis ca e eretic. Pana sa vina el deja hotarasera sa-l scoata din manastire, desi urmau sa-l asculte. Si cand a venit l-au intrebat si atunci el si-a dat seama ca l-a vadit Dumnezeu, dar l-a vadit ca sa se foloseasca toti. Si el le-a spus ca nu a facut asta pentru ca nu ar fi acesta numele lui Dumnezeu, nu pentru ca ar trebui sa rostim alt nume al lui Dumnezeu sau cine stie ce alte lucruri, ci pentru ca mai ales aceste carti le foloseste si, cand vine in comunitate le spunea ca <Mai pot sa ma abtin cand Ii aud numele sau cand il rostesc, dar cand il vad scris nu ma pot abtine sa nu plang. Si, ca sa nu ma vedeti voi, l-am sters.> Si s-au smerit toti parintii si i-au zis: <Du-te, parinte, si roaga-te pentru noi.> Deci acesta este adevaratul nume al lui Iisus Hristos, pentru ca-l rostea cu toata inima, cu tot dorul, cu toata dragostea lui.

Dar acum, intorcandu-ne. Foarte mult ne asemanam cu acesti doi calatori spre Emaus. De ce ne asemanam? Pentru ca si acestia erau credinciosi, sau fusesera sau pareau ca fusesera. Si acum erau credinciosi intr-o anumita masura, adica Il iubeau pe Hristos, se gandeau la El, se gandeau la toate evenimentele, iar, mergand, se gandeau la tot ceea ce se intamplase in zilele acelea, deci vorbeau despre Hristos. Asadar, ei se aseamana foarte mult cu noi, crestinii, care ne raportam la Scriptura, la sarbatori, ne gandim. Deci nu e vorba ca erau necredinciosi. Ei nu stiau cum sa ia lucrurile, cum sa le interpreteze – asta e si la noi. Si noi stim foarte multe, in mare, stim si din Vechiul si din Noul Testament. Dar, asa cum cu putine zile inainte ei fusesera entuziamati si bucurosi vazand atatea minuni facute de Mantuitorul, cand lucrurile au fost altfel, asa cum ei nu le puteau intelege, s-au intristat si s-au tulburat si s-au speriat si aproape devenisera ca niste necredinciosi. Nu ne asemanam noi cu ei? Foarte mult ne asemanam. Adica atunci cand lucrurile merg cum credem noi si cam cum gandim noi si ni se pare ca asa trebuie sa fie Dumnezeu si ne bucuram de felul acesta de a fi al lui Dumnezeu, atunci credem si ne bucuram si traim impreuna cu El si mergem la biserica si la sarbatori si ne rugam; iar cand lucrurile merg cum noi nu credem si ne dau peste cap toate planurile sau Dumnezeu ne arata altceva sau ne descopera altfel decat credem noi ca e chipul lui Dumnezeu, suntem intorsi pe dos, suparati, mahniti, nu mai intelegem nimic si chiar punem la indoiala dumnezeirea Lui, a lui Iisus Hristos si in general Il punem la indoiala pe Iisus Hristos. Asta desi nu suntem niste necunoscatori ai Scripturilor, cum nici cei doi nu erau. Ei memorau toate Scripturile inca nescrise, pentru ca-si aduceau aminte de toate inatmplarile cu Iisus Hristos, nu numai de cele din ultimul timp. Discutau intre ei si erau tristi.

Si noi ne asemanam foarte mult cu ei, caci ne gandim la ceea ce zice Mantuitorul, ne gandim si la evenimentele vietii noastre si la tot felul de lucruri si suntem tristi. Suntem tristi, asa, ca de ce la noi nu se intampla asa, de ce la mine Dumnezeu a lucrat asa, dar de ce Dumnezeu lucreaza asa, dar de ce acolo a lucrat intr-un fel si aici altfel… Avem aceeasi tristete, ni se pare ca suntem singuri si tristi si ca Dumnezeu ne-a parasit. Si lor li se parea ca Dumnezeu e neputincios, si noua ni se pare ca Dumnezeu, iata, a fost neputincios.
Si trei zile sunt de cand mai-marii nostri L-au dat pe mainile romanilor si L-au ucis – adica Il credeau neputincios – si noi credeam ca e profet mare in cuvant si in fapta si ca va izbavi pe Israel…
road-to-emmaus– nici macar nu mai zic ca e Dumnezeu. Asa suntem si noi, dezamagiti cumva, deznadajduiti, ni se pare ca Dumnezeu e intr-o tacere suspecta si intr-o nelucrare, ca El nu face ceva, de fapt poate ca nu e Dumnezeu… Aceleasi lucruri ne trec si noua prin cap, foarte mult ne asemanam cu ei. Si suntem tristi si vorbim multe, multe intre noi si ne tot spunem necazurile.
De unde vine toata aceasta tristete si toata aceasta stare a noastra? Am dezlegat-o putin in cuvintele pe care le-am spus. De unde venea si la ei: din neincredere in puterea lui Dumnezeu, uitand un lucru greu de explicat si de inteles pentru mintea noastra, pe care Mantuitorul l-a spus in multe cuvinte, de fapt pe care Mantuitorul i l-a spus lui Pavel mai tarziu:
Puterea Mea se desavarseste in neputinta.
Pavel se ruga sa i se ia o boala, era bolnav, si Dumnezeu l-a ascultat in multe privinte, dar in legatura cu asta, nu. Asa si cu noi, Dumnezeu in multe ne poate asculta, dar s-ar putea in unele privinte sa nu ne asculte. Deci Pavel, rugandu-se, nu intelegea de ce nu-l asculta Dumnezeu. Dar El i-a spus:
“Iti ajunge tie harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in neputinta”.
Dar nu e vorba ca e o putere a lui Dumnezeu personala, separata de noi, ci e ca si cum ai spune ca tu, ca om, ca lucrare, ca viata, daca o sa faci ceva, o sa faci asa, o sa stralucesti asa, altfel o sa fii pal. Nu numai puterea lui Dumnezeu, dar puterea lui Dumnezeu prin tine si toata lucrarea ta si toata puterea ta lucratoare se va desavarsi in suferinte, in aceste necazuri, pe care nu va vrea Dumnezeu sa ti le ridice. Unele dintre ele, caci de cele mai multe dintre ele ne fereste. De aici porneau dezamagirile lor,

10356331_876155195778509_531084308928952421_n.jpgpentru ca nu intelegeau unde e puterea lui Dumnezeu, de ce Dumnezeu nu-Si arata puterea, in principal la ceilalti si de ce nu si-o arata la noi, prin ceea ce cerem noi si noua ni se pare ca Dumnezeu tace si e neputincios, e slab. Modul de a vedea si a lucra al lui Dumnezeu cu modul de a vedea si de a lucra al nostru sunt foarte diferite. Noi, de obicei, suferim de duhul invidiei, de duhul mandriei, al triumfalismului, al slavei desarte, vrem sa iesim biruitori in fata oamenilor, sa se vada de acum stralucirea puterii lui Dumnezeu in noi, sa se vada de acum stralucirea calitatilor noastre. Dar Dumnezeu nu prea lucreaza asa. Uitati-va la viata Lui, a fost altfel, El ne cheama la o alta masura, la o alta lucrare.

Cum zicea parintele Mihoc, este un plan, o lucrare a lui Dumnezeu cu lumea si o lucrare neincetata a lui Dumnezeu cu noi, e o lucrare a lumii, a istoriei lumii. Istoria lumii si istoria mantuirii.
Istoria lumii e istoria dezastrelor, a mortilor, a uciderilor, cu mici perioade de pace; restul, cum spunea si el, istoria aminteste mai mult de dezastre, de cataclisme, de ucideri, de revolutii, prea putin se vorbeste despre perioadele line, pentru ca perioade line nici nu prea au fost si nici nu intereseaza asa mult si istoria lumii e impanata de rautatea lumii.
Si este si o istorie a mantuirii, a lucrarii lui Dumnezeu cu omul, care si ea calatoreste in istorie si se intalneste neincetat cu istoria, dar pe care noi n-o vedem. Are intalniri mari cu istoria lumii, cum e venirea Mantuitorului in lume sau venirea proorocilor inainte, dar asta nu se compara cu venirea Mantuitorului, care e cea mai inalta forma a atingerii istoriei, a lucrarii lui Dumnezeu cu lucrarea oamenilor, si, dupa aceea, toata perioada Bisericii, a harului, care este o neincetata unire, un neincetat amestec dintre istoria mantuirii si istoria lumii.
Asa cum in Scriptura se spune ca Mantuitorul va face o imparatie de 1000 de ani pe pamant si multi au inteles asta milenarist si au crezut ca e o imparatie omeneasca, pamanteasca, dar este Biserica in care Dumnezeu va sta cu cei alesi ai sai. Adica Dumnezeu va locui cu oamenii cum locuieste cu voi prin Sfintele Taine, prin harul care se coboara la rugaciune, prin darurile pe care ni le da, prin neincetata colaborare cu El, pe care o simtiti, si nu colaborare, ci iubire, prietenie, paternitate, in care va raspunde si Il simtiti aproape. Este o calatorie a lui Dumnezeu cu noi de “o mie de ani”, adica de o multime de ani – in Scriptura o mie de ani inseamna foarte multi ani, nu o mie de ani fix. Si Biserica este o neincetata calatorie a planului de mantuire, a istoriei mantuirii cu istoria lumii, a coborarii lui Dumnezeu intre oameni si locuirii lui Dumnezeu cu oamenii si inaltarii oamenilor spre Dumnezeu.
Dar, in toata aceasta lucrare, Biserica si, in general, lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii, pare slaba. Pare.
Dumnezeu Isi alege pe cele slabe si neputincioase ale lumii.

communion_apostles_sm1.jpg

Dumnezeu Se arata in sfinti de multe ori necultivati, necititi, putini, slabi, de multe ori slabi la minte; asta nu intotdeauna, nu neaparat. Si, daca Se arata in oameni intelepti si luminosi si pe acestia ii duce la o invatatura a simplitatii, a lepadarii de sine, a uitarii de sine, o invatatura care e dispretuita de lumea aceasta, de elita si de asa-zisa intelighentie a lumii acesteia, pentru ca


intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume si asa a ales Dumnezeu cele nebune ale lumii acesteia.
Si tot parca cu acestia lucreaza si cu cei slabi si cu cei neputinciosi si prin toti cei care se socotesc neputinciosi, prin toti lucreaza Dumnezeu. Si prin toti cei care se socotesc ca nu sunt neputinciosi si nu prea au nevoie, nu lucreaza Dumnezeu. Nu trebuie neaparat sa fii handicapat ca sa te socotesti neputincios. Suntem handicapati sufleteste toti, cine se crede altfel nu a venit Dumnezeu sa-l mantuiasca pe el si sa-l scoata din orbire. De aceea Dumnezeu le spune iudeilor:
Am venit ca celor orbi sa le redau vederea si cei care cred ca vad sa nu mai vada.
Si ei au zis:
Nu cumva noi suntem cei care credem ca vedem?
Ei spuneau adevarul, chiar ei erau cei care credeau ca vad. Dar asta inseamna ca nu neaparat trebuie sa fii orb sau neputincios sau slab la minte, ci trebuie sa iti dai seama ca nu stii nimic, asa cum Socrate, cu sute de ani inainte, si-a dat seama ca nu stie nimic, si era unul dintre cei mai inteligenti oameni. El a zis: „Stiu ca nu stiu nimic.” Cu cat stia mai mult stia ca nu stie nimic. Asa cum un fizician, cu cat se apropie mai mult de granitele cunoasterii, vede ca nu stie nimic, ca nu poate sa interpreteze lumea si se bat cap in cap toate fizicile si aproape toate devin foarte relative, discutabile. Asa cum si bazele matematicii se pun la indoiala la un moment dat, la limitele ei. Totul se pune la indoiala cand mergi spre limita. Vezi ca toate sunt relative.
Cu cat stii mai putin, esti mai sigur pe tine si te bati cu toata lumea si te certi si te socotesti cel mai destept. Cum se zice: prostul, daca nu-i fudul, parca nu e prost destul. Asa e omul, cu cat e mai [ignorant], mai incult si mai sfertodoct, nici macar semidoct, si cu atat e mai mandru si i se pare ca ce stie el nu stie nimeni si cum stie el sa interpreteze viata nu mai stie nimeni. Cu cat omul stie mai multe – si aici Dumnezeu Se refera la a cunoaste mai mult din istoria mantuirii, din tainele lui Dumnezeu – cu cat stii mai multe iti dai seama ca nu stii nimic. Sfintii, cu cat urcau sa-L cunoasca pe Dumnezeu, isi dadeau seama ca toate formele in care-L prinsesera pe Dumnezeu erau perimate, se transformau de la o clipa la alta, nu-L mai puteau inchide pe Dumnezeu in nimic, nu mai puteai spune aproape nimic, totul se desfiinta ca putere sau concept. Cand te apropii de Dumnezeu, este dincolo de tot ce poate gandi omul, de tot ce poate concepe el. E greu de prins in cuvinte, nici nu Se poate prinde in cuvinte.

vindecarea-slabanogului-din-capernaum-8.jpg Ei, aceasta e intelepciunea lui Dumnezeu, cea care sparge granitele, sparge acoperisul mintii; atunci abia sufletul bolnav coboara prin acoperisul mintii si Dumnezeu il tamaduieste. Atunci Ii dai loc lui Dumnezeu sa tamaduiasca, pana atunci, nu; multimea gandurilor parelnice, multimea mandriilor tale, acestea vor acoperi usa inimii tale care da spre Hristos si nu vei putea intra sa te tamaduiesti. Pana nu spargi acoperisul mintii. Si asta iti da si multa smerenie si multa ingaduinta cu ceilalti, pentru ca nu esti convins ca numai ce traiesti tu e adevarat, numai ce simti tu e adevarat, numai ce spui tu e adevarat si cu cat dai ingaduinta si altora, si altor moduri de a trai si de a lucra cu Dumnezeu cu oamenii si alt fel de a fi al lui Dumnezeu, pe care tu nu-l poti intelege acum, dar il vei intelege mai tarziu, cu atat dai loc mai mult lui Dumnezeu sa lucreze cu tine, dai putere lui Dumnezeu sa lucreze in tine. Cu cat stii mai sigur ca “numai asa”, cu atat nici nu-Si va indrepta privirea spre tine, cum a indreptat-o spre Petru si Petru a plans cu amar.

Aceasta e una dintre greselile noastre, sa confundam puterea lui Dumnezeu cu puterea omeneasca si credem ca El ar trebui sa lucreze asa, triumfalist si cu mana tare si cu brat inalt, ca un Stapan, ca un Domn. Or, Dumnezeu lucreaza altfel; poate lucra uneori si asa, dar, [de regula] lucreaza altfel si intotdeauna a smintit pe multi prin lucrarea Lui. Si, cum spunea si parintele Vasile Mihoc, ar parea ca istoria lumii e condusa de diavol si de cei rai si ca nu exista nicio sansa de a scapa si, totusi, ea e condusa de Dumnezeu! Istoria mantuirii e mai puternica decat istoria lumii. Si ea, asa, cu rautatile ei, este condusa spre Dumnezeu, chiar daca ea nu vrea si nu-si da seama si nu intelege.
Dumnezeu, tainic, strange lumea spre El si o va strange tot mai mult. Si lumea merge spre o coacere, chiar daca intr-un fel merge si spre o cadere si o departare de Dumnezeu, ea merge si spre o coacere, ca sa se aduca ca o paine coapta, dupa ce a fost macinata si framantata si au trecut toate greutatile veacurilor si veacurilor, spre o intelegere cutremuratoare a lui Dumnezeu la sfarsit. Ce coacere a pregatit Dumnezeu poporului evreu daca ei atatea mii de ani s-au opus lui Dumnezeu Cel viu si la sfarsit vor crede? Nu a pregatit Dumnezeu acest moment? Nu a stiut sa-i duca prin istorie, nu i-a purtat? Cand credeau ca i-a lepadat, de fapt nu i-a lepadat. Cand credeau ca nu au pe nimeni, de fapt nu era adevarat. Cand parea ca sunt blestemati, ei, la sfarsit, se vor dovedi binecuvantati si neamul acesta se va mantui si cred ca multi se vor intoarce.

fiul-cel-pierdut-7.jpgChiar le-am spus catolicilor care au fost la noi acum cateva zile si ma intrebau cum vedem noi catolicismul si am zis: „Ca pe fiul risipitor plecat de acasa”. Si ascultau toti, nu mi-a fost rusine. „Dar, cand veti redescoperi ortodoxia, o sa va intoarceti cu multa sinceritate si cu multa ravna, pericolul este ca noi sa nu fim ca fiul cel mare ramas acasa, invidiosi, orgoliosi si inciudati si sa ni se para ca numai noi si numai noi”. Si noi trebuie sa ne pregatim sa ii primim altfel pe cei care se vor intoarce si sa participam la bucuria intoarcerii lor. Si nu s-au simtit jigniti, ci s-au simtit bine cand le-am zis cuvantul asta.

Asa si aici. Altfel lucreaza puterea lui Dumnezeu. Si asa apare si in viata noastra, lepadata, uitata, lasata deoparte; unde e puterea lui Dumnezeu, de ce nu-mi da ceea ce Ii cer, de ce nu ma intelepteste? De ce nu-mi da sanatate, ca I-am cerut sa-mi dea! Si, desi nu-ti trece cu vederea aceste cerinte si te ajuta, ar parea ca te-a lasat deoparte. Dar nu este adevarat. Infricosatoare e lucrarea lui Dumnezeu, greu de inteles pentru mintea noastra, dar, si cand o vom intelege, va fi atat de rusinos ca atata L-am lovit, atata L-am vorbit de rau, atata ne-am indoit de El… Si vom zice: <Doamne, nu se putea mai bine de atat sa fi lucrat cu mine! Nu se putea!> Inca am zice: <Trebuia mai mult sa faci, mai mult! Ai fost prea milostiv! Poate, daca faceai mai repede, Te cunosteam mai repede si Te intelegeam mai repede si lumina se cobora in mintea si in inima mea!>
Si mai sunt cateva motive pentru care noi suntem asemenea acestor doi calatori spre Emaus, dar deja e prea tarziu acum si poate vom vorbi despre asta in zilele urmatoare…”.

ch035-1.jpg.jpeg

***
                  Scurt si mangaietor cuvant al Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) in a doua zi de Pasti (2014):


“Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27, 51-53)


“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh,
Amin.



Hristos a inviat!


Multumim ca ne-a adus Dumnezeu in aceasta zi de bucurie mare, multumim si pentru vizita pe care ne-o fac prietenii nostrii de departe.

invierea-domnului-icoana-contemporana-vatopedi-in1.jpg

Nu putem, in aceasta zi a Invierii, decat sa ne aducem aminte de Inviere si de darurile ei. Si primul, si cel mai mare dar la care ma gandesc, dar dupa care este si pictata icoana ortodoxa a pogorarii la iad, si despre care v-am spus in Sambata Mare, este ca Mantuitorul, murind pe cruce, sufletul Sau a coborat la iad, a spart portile mortii si ale iadului, si acolo a eliberat din catusele uitarii, din catusele deznadejdii, ale neputintei, pe cei care stateau in Seol de mult timp, si care nu mai aveau nadejde ca vor mai iesi vreodata de acolo. Bucuria pe care au avut-o ei, intalnindu-se cu Dumnezeul lor pe Care il asteptau, s-a manifestat prin cutremurul trupurilor in morminte, deschiderea pietrelor de morminte, si apoi, dupa invierea Mantuitorului aratarea acestor drepti din Vechiul Testament, vii, in cetatea sfanta. Nu putem sa ne imaginam ce bucurie a fost pentru aceste suflete!
Va spuneam si atunci, va spun si acum: cand nu reusim sa mergem sau sa ne folosim picioarele, cand nu reusim sa vedem lumina o vreme, cata bucurie avem atunci cand vedem lumina, sau cata bucurie avem atunci cand facem primii pasi! Inchipuiti-va ce bucurie au avut aceste suflete care nu mai aveau nadejde, pentru ca Seolul este un loc in care chiar nu mai este nadejde. Si trupurile lor s-au cutremurat de intalnirea cu Mirele lor. In greaca suflet se zice ψυχή (psykhé), adica e la feminin, iar Hristos este Mirele acestui suflet al nostru. Si a fost firesc atunci cand aceste suflete, dupa ce s-au intalnit cu Hristos atunci cand El a revenit, sa se arate in cetatea sfanta odata cu Hristos. Dupa invierea Sa au venit si ei de jos, din iad, si s-au aratat in cetatea sfanta si au vestit aceasta inviere tuturor. Pentru ca, de fapt, cei care nu au vrut sa creada in invierea lui Hristos, au vazut probabil multi, nu numai din Ierusalim, ci si in toata Tara Sfanta, au vazut acesti Sfinti ai Vechiului Testament umbland vii printre ei.
Ne-am intrebat, si probabil va intrebati multi dintre voi: cum s-a putut ca atunci cand Mantuitorul a fost pe pamant, nu a putut intoarce cu tot sufletul pe iudei spre Hristos, spre Dumnezeu si, totusi, dupa aceea, dupa Inaltarea Sa la cer, Apostolii au facut o comunitate de mii de crestini in Ierusalim si multi iudei, din toata Iudeea, s-au converitit. Explicatia este ca toata perioada de trei ani si jumatate de propovaduire a Mantuitorului, a fost o perioada de coacere, de asteptare. Asa cum iarna este folositoare pentru grau ca dupa aceea, de sub stratul gros de zapada sa apara graul si sa rodeasca in primavara si vara, asa a fost si toata perioada de trei ani si jumatate de propovaduire a Mantuitorului. Dar au mai fost cateva evenimente care au ajutat crucial la aceasta transformare.
Unul dintre ele este invierea lui Lazar, care a bulversat multimile si care a facut sa-L primeasca [lumea, pe Hristos,] in Ierusalim, ca pe un imparat. Un al doilea a fost cutremurul si intunecarea soarelui cand era El pe cruce, dar si ruperea catapetesmei Templului de sus pana jos. Si, mai mult, aratarea acestor drepti o data cu Hristos, care dovedesc si dovedeau multimilor ca ceva exceptional s-a intamplat.
Peste toata barfa si minciuna mai-marilor care vroiau sa spuna ca Hristos a fost furat, adevarul si realitatile pe care le traiau ei, dovedeau ca Hristos a inviat. Mai credibil era cuvantul a 12 oameni simpli, pentru ca era sprijinit de atatea minuni, decat cuvantul spus de autoritati. De aceea, Duhul Sfant coborand, care a fost un alt element care a schimbat sufletul multimilor, a gasit locul sa coboare in inimile oamenilor, pentru ca era pregatit de Mantuitorul si de minunile care avusesera loc.
iisus_hristos_binecuvantandSi cred ca astazi noi zicem: ce bucurosi au fost acei oameni ca au avut astfel de marturii si astfel de marturisitori, ce usor le-a fost sa creada in Inviere si in Hristos! Dar si noi avem cel putin la fel de multe dovezi si de argumente, pe care Dumnezeu ni le da. Si noi ne-am cutremurat atunci cand ne-am intalnit cu Hristos prima oara. Ce cutremur a fost, nu numai la nivelul trupului, ci, mult mai mult, la nivelul sufletului! Si bucuria noastra, pe care cred ca ati avut-o toti, cine o poate spune? Si cine ar fi vrut sa se mai desparta de Hristos? Asa cum cei din iad n-au mai vrut sa se desparta de El si au venit cu El ca o roata de vant, ca un suvoi de foc, asa si noi, in vremurile acelea cand L-am descoperit pe Dumnezeu. Si vremurile acelea ar trebui sa fie pururea prezente.
Nu mai vrem sa ne despartim de Hristos. Unde sa plecam? El are cuvintele vietii celei vesnice. Unde ne vom duce? Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa se jertfeasca in locul nostru si pentru noi? Niciunde nu o sa gasim! Daca L-am gasit, si stam in Biserica. Sa ramanem in Biserica, sa ramanem in dragostea Lui!
Hristos a inviat!

Adevarat a inviat!”

Sursa