„Sinodul” din Creta-Talmaciri pe intelesul tuturor.

Dupa evenimentele din Creta din luna iunie 2016, exista inca multi care nu stiu ce intamplat acolo, cum ne afecteaza pe noi toti si cum ar trebuit procedat mai departe. Brosura de fata incearca sa raspunda la aceste intrebari evitand o abordare academica, utilizand in schimb un stil simplu, accesibil tuturor.
In prima parte sunt prezentate subiectele controversate legate atat de modul in care s-a desfasurat intrunirea, cat si de documentele semnate in Creta, iar in a doua parte este prezentata o sinteza de invataturi despre ce trebuie facut in astfel de situatii.
Pentru lecturare sau descarcare, dati click pe poza:


INVIEREA DOMNULUI. Predica si talcuirea patristica amanuntita a IPS Hierotheos Vlachos: “Nu credem in revolutii sociale. Invierea e adevarata revolutie!”

“Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc”


Invierea lui Hristos

“Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferentiaza crestinismul de orice alta religie. Celelalte religii au capi muritori, in vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a inviat din morti. Invierea lui Hristos a insemnat innoirea firii omenesti, replamadirea neamului omenesc si trairea realitatii eshatologice. Nu putem vorbi despre Inviere in afara Rastignirii, deoarece Rastignirea si Invierea sunt cei doi poli ai vietii mantuitoare, asa cum se canta in Biserica: „a venit, prin Cruce, bucurie la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam Invierea Lui”, sau: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o slavim”.

Deoarece Invierea lui Hristos are o mare insemnatate pentru viata credinciosului, in Biserica se vorbeste in permanenta despre ea. Nu credem in revolutii sociale, pentru ca cel mai mare bine de pe lume a venit prin Inviere, nu prin vreo razvratire a maselor. Daca intelegem ca Invierea este adevarata revolutie, atunci am aflat adevarul, deoarece prin Invierea lui Hristos omul si-a recapatat locul pe care il avea candva, urcand chiar si mai sus. Cuvantul epanastasi (revolutie) provine din verbul epanistimi, insemnand revenire la starea anterioara1. Indreptarea si reasezarea omului pe locul avut mai inainte s-au facut prin Invierea lui Hristos.

Sfantul Apostol Pavel spune in mod clar: Iar daca Hristos nu a inviat, zadarnica este credinta voastra (I Cor. 15,17). Adevarul si puterea credintei se datoreaza marelui eveniment al Invierii lui Hristos. Fara acest adevar, crestinii sunt mai de plans decat toti oamenii (I Cor. 15,19).

1 Icoana Invierii prin excelenta este pogorarea lui Hristos la Iad

Biserica praznuieste invierea lui Hristos incepand din momentul pogorarii Sale la Iad, 1unde a slobozit sufletele dreptilor Vechiului Testament de sub stapanirea mortii si a diavolului. Aceasta este randuiala praznuirii Invierii in Biserica noastra. Asa cum observam din textele liturgice, praznuirea Invierii incepe din Vinerea Mare, o data cu slujba Utreniei Sambetei Mari, atunci cand are loc purtarea Epitafului. Omiliile Parintilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, in realitate, cuvinte purtatoare de lumina biruintei Invierii.
Acest lucru se vede si din hagiografia Invierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorarii lui Hristos la Iad sa fie considerata o adevarata icoana a Invierii Mantuitorului. Desigur, exista si icoane ale Invierii care descriu aratarea lui Hristos catre mironosite si catre ucenici, dar icoana Invierii prin excelenta este cea a triumfului asupra mortii, care s-a facut prin pogorarea lui Hristos la Iad, atunci cand sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a purces in lumea intunericului, de unde a eliberat sufletele dreptilor Vechiului Testament care il asteptau pe Izbavitor.
Infatisarea Invierii sub forma pogorarii lui Hristos la Iad are mai multe motivatii teologice importante. Prima motivatie este legata de faptul ca nimeni nu L-a vazut pe Hristos in ceasul in care a inviat, fiindca El a iesit din „mormantul inchis”. Venirea ingerului care a dat piatra la o parte de pe mormant si cutremurul s-au facut doar pentru ca mironositele sa se incredinteze de faptul ca Hristos a inviat. A doua motivatie se leaga de faptul ca Hristos a zdrobit stapanirea mortii si a diavolului in ceasul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea S-a pogorat la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Traditia ortodoxa vadeste faptul ca, prin moartea lui Hristos, stapanirea mortii a fost zdrobita cu totul. De aceea, in Biserica se intoneaza: „Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand…” Biruinta lui Hristos asupra mortii a avut loc exact in momentul in care sufletul Sau unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivatie a unei astfel de reprezentari a Invierii provine din faptul ca prin pogorarea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam si pe Eva de sub stapanirea mortii. Daca prin caderea lui Adam a cazut intregul neam omenesc, pentru ca Adam a fost parintele din care ne-am tras cu totii, o data cu invierea sa am gustat si noi din fructele invierii si ale mantuirii. Datorita legaturilor firesti care exista intre descendenti si ascendenti, ceea ce s-a petrecut cu protoparintele nostru s-a petrecut cu intreaga fire omeneasca.
Din aceste motive, cea mai reprezentativa icoana a Invierii este considerata pogorarea lui Hristos la Iad. Asadar, dupa cum vom vedea si in continuare, punctul central al Invierii este omorarea mortii si izbavirea de diavol. In Biserica se canta: „Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului”. Izbavirea de Iad si desfiintarea mortii constituie intelesul adanc al sarbatorii Invierii.

2 Despre Iad

Intrebarea care se pune este urmatoarea: ce intelegem cu adevarat atunci cand vorbim despre Iad si despre pogorarea lui Hristos acolo? Atat in Vechiul, cat si in Noul Testament exista multe fragmente care se refera la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este infatisarea invataturii legate de omorarea si de nimicirea Iadului.
Unul dintre aceste fragmente il infatiseaza pe Hristos spunand: Şi tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la Iad te vei cobori (Matei 11, 23). In mod vadit, Hristos foloseste imaginea Iadului in opozitie cu cerul, care se identifica cu slava Capernaumului, pentru ca aceasta cetate s-a invrednicit sa il vada pe Dumnezeul-Om Hristos; prin urmare, Iadul inseamna umilinta totala a cetatii si caderea ei pentru ca nu s-a aratat vrednica de aceasta mare cinste.
Cuvantul Iad din Noul Testament corespunde cuvantului ebraic Şeol, care inseamna1 pestera, prapastie, abis si desemneaza imparatia intunecoasa si nevazuta a mortilor, adica locul unde se afla sufletele celor plecati din aceasta lume.
Cuvantul Hades {Iad} provine din mitologia greceasca. Hades este „fiul lui Cronos si al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei si al lui Demeter”. Hades a participat la lupta Titanilor, purtand un coif din piele de caine, care l-a facut nevazut pentru ceilalti zei, iar acest lucru a contribuit la victoria zeilor. La impartirea lumii prin tragere la sorti, Hades a primit stapanirea asupra lumii subpamantene a mortilor, unde era intuneric gros. Hades a ramas acolo si nu a mai iesit decat o singura data, atunci cand a rapit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, si ii primeste la el pe morti, luandu-i sub stapanirea sa.
Fireste, atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stapanire asupra sufletelor mortilor si care, asa cum se credea in vechea Elada, putea fi uneori si bun, ci este imparatia si puterea mortii si a diavolului. in Vechiul Testament, Iadul este considerat un loc anume, aflat in cele mai de jos ale pamantului, in acord cu conceptiile acelei epoci, potrivit carora Pamantul este la mijloc, Cerul este deasupra pamantului, iar Iadul se gaseste in tenebrele de sub pamant. Desigur, aceste lucruri trebuie intelese in mod simbolic. Datorita faptului ca sufletele nu sunt materiale, ci sunt fara materie, nu putem considera ca Iadul este un loc anume.
Astfel, in Sfanta Scriptura, imaginea Iadului este folosita simbolic pentru a desemna stapanirea mortii si a diavolului. Sfantul Apostol Pavel spune: Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe acei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stapanirea mortii se identifica cu puterea diavolului.
Asadar, in Traditia ortodoxa, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stapanirea mortii si a diavolului. De aceea spunem ca sufletele oamenilor care se afla sub puterea diavolului si a mortii se afla in Iad. Intre aceste coordonate trebuie analizata invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea si a intrat in imparatia mortii, facand-o pe aceasta cu totul fara vlaga si fara putere si dand fiecarui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, sa poata fugi de imparatia si de stapanirea mortii si a diavolului.

3 Descrierea pogorarii la Iad facauta de Sf. Epifanie

Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru ne da marturie despre pogorarea lui Hristos la Iad:

Pentru ca si Hristos a suferit odata moartea pentru pacatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca pe noi la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu facut in duh, intru care S-a pogorat si a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare… (I Petru 3, 18-19).

Asadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborat in inchisoarea duhurilor, adica a sufletelor, unde a propovaduit pocainta. Acelasi lucru se spune si intr-un alt loc din Epistola: Ca spre aceasta s-a binevestit mortilor, ca sa fie judecati ca oamenii, dupa trup, dar sa vieze, dupa Dumnezeu, cu duhul (4,6).

In Traditia Bisericii, se vorbeste mult despre pogorarea lui Hristos la Iad, in sensul patrunderii Sale in imparatia mortii. Troparele care se canta la Vecernia Pastelui sunt cutremuratoare. Ele incep astfel: „astazi Iadul striga suspinand”. Asadar, Iadul se tanguieste. In aceste tropare se mai spune printre altele ca puterea Iadului a fost nimicita pentru ca Hristos i-a eliberat pe toti cei care fusesera de veacuri sub stapanirea sa. Graitoare sunt in acest sens cuvintele:

„Zdrobitu-s-a stapanirea mea, Pastorul S-a rastignit si pe Adam l-a inviat. De cei peste care eram imparat sunt lipsit, si pe care i-am inghitit, puternic fiind, pe toti i-am varsat. Desertat-a mormintele Cel ce a fost rastignit; slabit-a puterea mortii“.

Deosebit de important pentru intelegerea acestor fapte este cuvantul de invatatura al Sfantului loan Gura de Aur care se rosteste in timpul sfintei Liturghii din Duminica Pastelui. Printre altele, in acest cuvant se spune ca, atunci cand l-a intalnit pe Hristos, Iadul „s-a amarat… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorat… s-a surpat… a fost legat”. In continuare, se adauga ca, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a rapit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o data in fata lui Dumnezeu; a inghitit pamant-tarana, dar a primit cerul in pantece; a luat ceea ce a vazut, adica trupul omenesc si firea omeneasca, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adica de Dumnezeire.

1Sfantul Ioan Damaschin expune invatatura Bisericii despre pogorarea lui Hristos la Iad intr-un tropar din canonul Pastelui. Vom prezenta in intregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut:

„Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, ca si Iona din chit, ai inviat din mormant“.

In cadrul unei omilii prin care talcuieste un psalm al lui David ce se refera la acest subiect (Ps. 23, 7-10), Sfantul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunata a pogorarii lui Hristos la Iad si a tuturor lucrurilor care s-au petrecut in acest rastimp. In cuvinte expresive, el spune ca Hristos S-a pogorat la Iad „ca un Dumnezeu, ca un razboinic… ca un imparat”, insotit nu de douasprezece cete de ingeri, ci de mii de mii si de milioane de milioane de ingeri.

Inainte ca Hristos sa ajunga in locasurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a 1coborat acolo Arhanghelul Gavriil ca sa vesteasca tuturor sosirea lui Hristos, asa cum tot el vestise odinioara si Fecioarei Maria zamislirea Mantuitorului in pantecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicati, capetenii, portile voastre. Dupa aceea a grait Arhanghelul Mihail: …si va ridicati portile cele vesnice. Puterile ingeresti au strigat: dati-va la o parte strajeri ai raului, iar stapaniile: sfaramati-va lanturi care nu ati fost nicicand dezlegate… infricosati-va tirani si calcatori de lege. Apoi a venit Hristos si a semanat frica, tulburare si groaza. Atunci, stapanitorii Iadului au intrebat cu glas mare: cine este acesta imparatul slavei? Iar puterile cerului au raspuns: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi… Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).

In continuare, Sfantul Epifanie face o descriere minunata a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit pasii lui Hristos, Care Se apropia, asa cum i-a auzit candva si in Rai, dupa caderea in pacat. Odinioara, a simtit frica, insa acum, simte bucurie si desfatare. Cuprins de pocainta, Adam a strigat tuturor sufletelor: „Domnul meu sa fie cu voi cu toti”, iar Hristos a raspuns: „Şi cu duhul tau“.

Dupa aceea, Hristos l-a prins de mana, l-a inviat si i-a spus tot ce facuse pentru mantuirea lui si a intregului neam omenesc.

4 Motivele pogorarii la Iad a lui Hristos

Din tot ceea ce am spus pana, putem sa intelegem scopul pogorarii lui Hristos la Iad. Adevarul este ca Hristos a intrat in imparatia diavolului pentru a o duce la pieire. In continuare, vom analiza mai amanuntit motivele pentru care Mantuitorul a mers in Iad.

In primul rand, asa cum am mai spus, pogorarea la Iad a fost facuta cu scopul de a zdrobi portile imparatiei intunericului, adica de a pune capat mortii si stapanirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit inca din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfaramat porti de arama si zavoare de fier a frant (Ps. 106, 16). De asemenea, Profetul Isaia s-a facut si el purtator al cuvantului lui Dumnezeu:

Eu voi merge inaintea ta si drumuriie cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi portile cele de arama si zavoarele cele de fier le voi sfarama (Isaia 45,2).

1Talcuind aceste fragmente, Sfantul Ioan Gura de Aur noteaza ca Dumnezeu nu a spus ca va deschide portile de arama, ci a fagaduit ca le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul inchisoarea sufletelor; in egala masura, El nu a spus ca va deschide zavoarele, ci le va sfarama, pentru ca inchisoarea sa ramana neputincioasa, deoarece nimeni nu poate fi tinut acolo unde nu este usa sau zavor. Atunci cand Hristos nimiceste ceva, nimeni nu poate sa faca acel lucru la loc.

In al doilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a-l prinde si a-l supune pe Diavol, care pana atunci era stapanul mortii si al Iadului. De altfel, Insusi Hristos a propovaduit in timpul vietii Sale ca nimeni nu poate sa intre in casa celui tare ca sa-i jefuiasca lucrurile si sa-i prade avutia daca mai intai nu l-a legat pe cel tare (Matei 12, 29). Asadar, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce inseamna ca acesta nu mai are nici o putere asupra oamenilor.

In al treilea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfantul Apostol Pavel invata acelasi lucru atunci cand spune:

Iar aceea ca „S-a suit” ce inseamna decat ca S-a pogorat in cele mai de jos ale pamantului? Cel ce S-a pogorat, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate sa le umple(Efes. 4,9).

Astfel, pogorarea in cele mai de jos ale pamantului s-a facut pentru ca toate sa se umple de lumina lui Hristos si, in esenta, pentru ca imparatia mortii sa se piarda. Desigur, trebuie facuta distinctie intre harul lui Dumnezeu care le plineste (le umple) pe toate si harul indumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se impartasesc numai cei indumnezeiti. Sfantul Grigorie Teologul afirma ca, daca toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, inseamna in mod sigur ca existau inchinatori ai lui Dumnezeu atat pe pamant, cat si in imparatia mortilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune: „Ca sa umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorat in cele de dedesubtul pamantului“. Sfantul Ioan Damaschin canta cu glas de biruinta:

„Acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele de dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru Care s-a intarit”.

In al patrulea rand, Hristos S-a pogorat la Iad pentru ca si acolo sa aiba loc cele ce se petrecusera pe pamant. Pe pamant, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei pacatosi, a dat orbilor lumina ochilor si S-a facut pricina de mantuire pentru cei care au crezut, dar si mustrare a necredintei pentru cei necredinciosi. Aceleasi lucruri trebuiau sa se petreaca si in Iad, unde se aflau sufletele celor care murisera, astfel incat intreaga fire omeneasca, adica intreaga omenire, sa auda vestea de mantuire adusa de Hristos. Dupa ce a rasarit soarele dreptatii pentru cei care traiau pe pamant, trebuia sa straluceasca lumina lui Dumnezeu si pentru cei ce locuiau in intuneric si in umbra mortii (Sfantul Ioan Damaschin).

5 Ranile patimilor

Analizand pogorarea lui Hristos la Iad, trebuie sa raspundem la doua intrebari1interesante. Prima intrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut ranile de pe Trupul Sau? Iar a doua intrebare este: s-au mantuit toti cei care erau prizonieri ai mortii in Iad?

Raspunsul la prima intrebare nu trebuie sa aiba caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legatura cu faptul ca Hristos a luat atat trup, cat si suflet, fiind om intreg si desavarsit.

Aceasta intrebare a fost pusa deoarece, intr-un tropar din canonul Sambetei Mari, se spune ca Iadul s-a amarat vazand om muritor care s-a indumnezeit si care era plin de ranile Crucii.

„Iadul Intampinandu-Te, Cuvinte, s-a amarat vazandu-Te om indumnezeit ranit de batai si Atotputernic; si de infricosatorul Tau chip a ramas fara glas”.

De aici intelegem ca, desi era plin de rani, Hristos era atotputernic.

Se stie faptul ca la Iad s-a pogorat sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, in vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a ramas in mormant. Prin urmare, ranile pe care Hristos le avea in Iad erau fie rani ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua varianta se exclude, drept care trebuie spus ca ranile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca ranile trupului care s-au facut pe Cruce sa fie considerate si rani ale sufletului?

Intr-o analiza anterioara, am spus ca, in timpul Patimilor, atunci cand trupul patimea, Dumnezeirea nu patimea impreuna cu trupul, ramanand nepatimitoare. Dar impreuna cu trupul, patimea si sufletul lui Hristos. Sfantul Nicodim Aghioritul explica faptul ca unele energii ale sufletului lucreaza fara participarea trupului, ca de exemplu, mintea, ratiunea, judecata, care actioneaza atunci cand trupul se linisteste, in vreme ce alte energii ale sufletului, asa cum sunt imaginatia si simtirea, nu lucreaza fara participarea trupului. Astfel, atunci cand trupul lui Hristos era biciuit, semnele si imaginile transfigurate2 ale biciuirilor si ale patimilor se imprimau si in sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat si pe suflet, si aceasta este ceea ce a vazut Iadul.

De altfel, acelasi lucru se petrece si cu sufletele oamenilor. Sfantul Vasile cel Mare spune ca oamenii care au savarsit lucruri rele si viclene vor invia spre osandire si spre rusine caci „vor purta in ei rusinea si semnele pacatelor”.

1Cu adevarat, aceasta rusine este mai ingrozitoare decat intunericul si decat focul cel vesnic caci, asa cum afirma Sfantul Vasile cel Mare, acesti oameni vor pastra pentru vecie in memoria sufletului semnele pacatului pe care l-au savarsit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodata. Poate ca in acest fel putem sa intelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a vazut si a recunoscut sufletul lui Lazar.
In legatura cu cea de-a doua intrebare, trebuie si spunem ca, prin pogorarea lui Hristos la Iad, nu s-au mantuit toti cei ce se gaseau acolo, ci numai dreptii, adica numai cei care ajunsesera la diferite trepte ale indumnezeirii. Sfantul Epifanie spune ca nu s-au mantuit toti oamenii care se aflau in Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate in sensul ca L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atata vreme cat au fost in viata au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Din alte invataturi ale Sfintei Scripturi si din Traditia patristica, stim ca si oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare si de indumnezeire, pentru ca s-au invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat, cu diferenta ca moartea nu fusese inca biruita si de aceea, ei mergeau in Iad. Insa, prin pogorarea Sa la Iad, Hristos a sfaramat stapanirea mortii, iar cei care aveau comuniune cu El au cezut ca El este puternic si stapanitor si mantuitorul oamenilor si, astfel, au fost eliberati.

6 Inceputul rezidirii a fost sambata si renasterea este duminica

In Sambata Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnzeirea era in Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla in mormant. Pentru ca in acest fel s-a biruit stapanirea diavolului si a mortii, Simbata de dinaintea invierii este considerata de Biserica Ortodoxa mare, ea fiind in stransa legatura cu Duminica ce a urmat.

In textele liturgice, Sambata Mare, in care Hristos S-a odihnit dupa toate cate savarsise pentru mantuirea omului, este corelata cu cea de-a saptea zi a creatiei, in care, dupa zidirea lumii si a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se canta: „acesta este Sambata cea prea binecuvantata”.

In cartea Facerii vedem ca dupa ce a creat lumea intreaga si l-a zidit pe om in sase zile, in 1cea de-a saptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce facuse. Moise scrie:

Şi a binecuvantat Dumnzeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus in randuiala (Facerea 2,3).

Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a saptea zi – adica sambata, care se talcuieste odihna – sa fie pentru iudei zi de odihna, inchinata slavirii lui Dumnezeu si inchinaciunii. Porunca a fost limpede:

in ziua intai sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea iar adunare sfanta; si in acele zile sa nu faceti nici un fel de lucru, decat numai cele ce trebuie fiecaruia de mancat, numai acelea sa vi le faceti (Iesirea 12,16).

Exista o talcuire care spune ca porunca odihnei din ziua de sambata a fost data de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea si reinnoirea omului care urma sa aiba loc prin jertfa si prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorarea Sa la Iad si prin omorarea pacatului si a mortii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul ca, desi inceputul rezidirii si al reinnoirii a fost in ziua Sambetei Mari, in mod cert, renasterea a inceput cu adevarat in ziua de Duminica, atunci cand Hristos a iesit cu trupul din mormant (Sfantul Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar daca cinstim ziua de sambata, cinstim mai mult duminica, pe care, mai intai de toate, o consideram ziua rezidirii si a reinnoirii. Cu toate acestea, pretuim si ziua de sambata, dupa cuvantul Sfantului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: „Cinstita este aceasta sambata, ca zi a rezidirii noastre”.

In Traditia ortodoxa, cinstirea sambetei mai are si o alta insemnatate. In esenta, sambata este legata de odihna omului, de isihasm, adica de asa-numita liniste sfanta, cu tot ceea ce inseamna ea. Dupa ce spune ca cinstirea sambetei este necesara pentru poporul lui Dumnezeu, Sfantul Apostol Pavel recomanda: sa ne silim, deci, sa intram in acea odihna (Evrei 4,11). Sfantul Grigorie Palama afirma ca, atunci cand omul indeparteaza din mintea sa orice gand si cand, cu rabdare si cu rugaciune neintrerupta, gandul sau se intoarce in inima, el intra in sfanta odihna, adica in vederea de Dumnezeu si in contemplarea Lui.
Aceasta odihna, acest isihasm, nu este o inertie, ci o adevarata miscare. Chiar daca S-a odihnit in cea de-a saptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreata. Acest lucru este valabil si pentru om, care, atunci cand se afla in stare de vedere duhovniceasca, savarseste cea mai inalta lucrare, pentru ca se uneste cu Dumnezeu si ajunge sa iubeasca ceea ce iubeste si Dumnezeu. De aceea, spunem ca omul poate sa traiasca Invierea lui Hristos prin propria sa odihna, adica printr-un mod de viata isihast. Cu cat omul gusta mai mult din sfanta Sambata, adica din sfanta odihna, cu atat mai intens traieste momentul Invierii. Urarea „invierea cu bucurie“3 ar trebui sa fie insotita si urmata de urarea „odihna cu bucurie”.

7 Cum sunt socotite cele trei zile dupa rastignire

Intr-un anumit moment, vorbind in parabole, Hristos S-a referit la invierea Sa din morti de dupa trei zile, spunand: Daramati templul acesta si in trei zile il voi ridica. Iudeii au crezut ca vorbea despre templul lui Solomon, pentru inaltarea caruia a fost nevoie de patruzeci si sase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Sau. Chiar si ucenicii au inteles acest lucru abia dupa Invierea Sa (Ioan 2,19-22).

Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fara ascunzisuri despre Invierea Sa cea de-a treia zi:

Şi a inceput sa-i invete ca Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe si sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31).

Atat de mult se raspandise aceasta invatatura, incat cei care se aflau pe Golgota in ceasul jertfei de pe Cruce, Il huleau spunand:

Tu, Cel ce darami templul si in trei zile il zidesti, mantuieste-Te pe Tine Insuti (Matei 27, 40).

De asemenea, arhiereii si fariseii i-au cerut lui Pilat sa pazeasca mormantul, pentru ca si-au adus aminte ca, atunci cand traia, Hristos spusese: Dupa trei zile Ma voi scula (Matei 27, 63).

Cu totii spunem ca Hristos a inviat din morti dupa trei zile. Desigur, atunci cand vorbim despre Inviere, nu intelegem ca a inviat Dumnezeirea, ci ca sufletul, care se despartise de trup fara a fi separat de Dumnezeire, a revenit in trup, si astfel Hristos a iesit din mormant. Apare insa o problema in legatura cu cele trei zile. De cand incepe numaratoarea lor si cum sunt ele socotite, avand in vedere faptul ca Hristos a murit la ora trei dupa-amiaza in Vinerea Mare si a inviat in primele ore ale Duminicii?

1Sfantul Ioan Damaschin a formulat o talcuire potrivit careia, cu adevarat, Hristos a stat in mormant timp de trei zile si trei nopti. Analizand faptele legate de Rastignire, el spune ca, in Vechiul Testament, Dumnezeu a numit intunericul noapte si lumina zi. Asadar, intunericul care s-a asternut peste toate in timpul Rastignirii, de la ora douasprezece si pana la ora trei dupa-amiaza, este considerat noapte, fiindca soarele nu s-a intunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solara. Intunericul a cazut pe tot pamantul pentru ca a lipsit energia generatoare de lumina ce izvoraste din corpul solar. De la ora trei si pana la apusul firesc al soarelui, a fost zi. In continuare, a fost noaptea de vineri spre sambata, care se socoteste ca fiind cea de-a doua noapte, iar sambata este cea de-a doua zi. In fine, noaptea de sambata este a treia noapte, iar inceputul zilei de duminica, in care a inviat Hristos, este socotit ziua a treia.

Sfantul Mucenic Anastasie Sinaitul alcatuieste o alta talcuire, care se incadreaza aproximativ intre aceleasi coordonate. El spune ca, in Vechiul Testament, ziua este socotita impreuna cu seara. In cartea Facerii, este scris: Şi a fost seara si a fost dimineata: ziua intai (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerata ca intreg.

Prin urmare, dupa spusele Sfantului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a inceput joi dupa-amiaza si se incadreaza in prima zi. Seara de vineri si ziua de sambata sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sambata pana in zorii zilei de duminica, atunci cand Hristos a inviat, sunt socotite a treia zi, pentru ca includ o parte din ziua de duminica.
Personal, consider ca interpretarea Sfantului Ioan Damaschin este mai veridica, fara insa a exclude interpretarea Sfantului Anastasie. Cert este ca Hristos a stat in mormant trei zile si trei nopti.
Este important si motivul pentru care Hristos a inviat dupa trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut sa invieze imediat dupa moartea Sa pe Cruce, dar a inviat dupa trei zile pentru a se adeveri taina mortii, care in alte conditii ar fi putut fi pusa la indoiala. De asemenea, nu a ramas in mormant o vreme mai indelungata pentru ca, daca ar fi trecut mai mult timp, taina Invierii ar fi putut provoca neoranduiala, deoarece, cu cat intarzia mai mult, cu atat ar fi pricinuit mai multe probleme si intrebari iudeilor si ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina mortii sa nu fie pusa a indoiala, si nici taina Invierii lui Hristos sa nu starneasca impotriviri.

8 Duminica, cea de-a 8-a zi, preinchipuire veacul ce va sa fie

Hristos a inviat in primele ore ale duminicii. Nu cunoastem timpul exact cand a avut loc Invierea Sa, pentru ca nimeni nu L-a vazut in acel ceas. Faptul a fost constatat dis-de-dimineata, pe cand era inca intuneric, de femeile mironosite care mergeau la mormant ca sa unga trupul lui Hristos cu miresme. Asadar, duminica, adica prima zi din saptamana, este ziua Invierii lui Hristos. Daca sambata Hristos a biruit stapanirea mortii, duminica a facut cunoscuta tuturor Invierea Sa si faptul ca El este biruitorul mortii si al diavolului.
Duminica este prima zi din saptamana4, incepand de la care se numara toate celelalte zile, dar si a opta zi, pentru ca se paseste la sfarsitul perioadei unei saptamani, adica dupa sambata. In Vechiul Testament este considerata o zi importanta, pe de o parte pentru ca este prima zi a zidirii lumii, in care s-a facut lumina, iar pe de alta parte pentru ca este considerata sfanta, dupa porunca:

Şapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare sfanta; sa aduceti arderi de tot Domnului (Leviticul 23, 36).

Cea dintai zi nu este numita de Moise prima zi, ci ziua una5. Talcuind acest fapt, Sfantul Vasile cel Mare spune ca sfanta Duminica in care a inviat Hristos este numita ziua una6 pentru a ne indrepta noua atentia inspre veacul ce va sa fie. Acum, duminica este preinchipuirea veacului ce va sa fie, insa atunci, va fi cu adevarat cel de-al optulea veac. Daca ne gandim ca ciclul saptamanii simbolizeaza intreaga durata a vietii omului, iar duminica este preinchipuirea celui de-al optulea veac ce va sa fie, atunci duminica este ziua una7, adica o singura zi. Sfantul Vasile cel Mare spune ca duminica este „inceputul zilelor” si „de o varsta cu lumina”.
Dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, duminica este considerata cea de-a opta zi si pentru ca in aceasta zi a avut loc Invierea lui Hristos, care este cea de-a opta inviere din istorie. In Vechiul Testament, au avut loc trei invieri (una savarsita de Profetul Ilie si doua de Elisei), iar in Noul Testament, patru (a fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain, a lui Lazar si a mortilor din Vinerea Mare). Dar cea mai mare inviere este cea de-a opta, adica Invierea lui Hristos. In esenta, aceasta din urma nu este numai cea de-a opta inviere, ci si prima, care este in stransa legatura cu invierea tuturor mortilor, pe care o asteptam.
In zi de duminica, adica in prima zi a creatiei, s-a facut lumina. Tot in zi de duminica, adica in prima zi a rezidirii, ni s-a aratat Lumina Invierii, care este una cu Lumina Schimbarii la Fata si a Cincizecimii. Tot in zi de duminica, firea omeneasca a lui Hristos a lepadat ce era muritor si supus patimirii, asa cum vom vedea in continuare.
Duminica mai este numita zi sfanta si aleasa pentru ca toate marile evenimente imparatesti au avut loc in aceasta zi. Sfintii Parinti spun ca Bunavestire a Maicii Domnului, Nasterea lui Hristos si Invierea, adica cele mai insemnate evenimente imparatesti, au avut loc in zi de duminica. Dar si cea de-a Doua Venire a lui Hristos – ca si invierea mortilor, desigur – se va petrece tot in aceasta zi (Cuviosul Petru Damaschin). De aceea, crestinii acorda o mare importanta acestei zile si se straduiesc sa o sfinteasca, pentru ca venirea neasteptata a lui Hristos se va face intr-o asemenea zi.

Din aceste motive, Sfantul Ioan Damaschin cinsteste cu osebire sarbatoarea Pastelui:

„Aceasta aleasa si sfanta zi, cea dintai a saptamanii, imparateasa si doamna, praznic al praznicelor este si sarbatoare a sarbatorilor, in care binecuvantam pe Hristos in veci”.

Este emotionant sa ne gandim la faptul ca, prin minunatele sale tropare, Biserica praznuieste Invierea lui Hristos in fiecare duminica. Astfel, alaturi de Pastele sarbatorit in fiecare an, exista si Pastele din fiecare saptamana, adica asa-zisul Paste mic, care este ziua luminata a duminicii.

9 Dumnezeirea a inviat firea omeneasca

Invierea lui Hristos difera in mod evident de alte invieri din Vechiul sau din Noul Testament prin aceea ca, fiind Dumnezeu adevarat, Hristos S-a inviat pe Sine Insusi, adica firea omeneasca a fost inviata de firea dumnezeiasca datorita unirii ipostatice, in vreme ce toate celelalte invieri s-au facut prin puterea si prin harul lui Dumnezeu. S-ar putea spune ca, asa cum Hristos indumnezeieste, in vreme ce sfintii primesc indumnezeirea, la fel Hristos a infaptuit Invierea, adica ridicarea Sa din morti, in vreme ce sfintii au primit invierea. Verbul a primi arata ca sfintii sufera o actiune exterioara, in vreme ce Hristos este izvor al harului nezidit.

Desigur, in Sfanta Scriptura exista unele fragmente in care se vorbeste despre faptul ca Hristos a fost inviat de Dumnezeu Tatal. Referindu-se la Hristos, intr-un cuvant rostit in ziua Cincizecimii, Sfantul Apostol Petru a spus: …pe Care Dumnezeu L-a inviat, dezlegand durerile mortii, intrucat nu era cu putinta ca El sa fie tinut de ea (Fapte 2, 24). De asemenea, Apostolul Pavel scrie intr-una din epistolele sale: precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii (Rom. 6, 4). Intr-o alta epistola, el afirma: …dupa lucrarea puterii tariei Lui (…) Dumnezeu a lucrat-o in Hristos, sculandu-L din morti… (Efes. 1,19-20).

Aceste fapte trebuie interpretate in lumina triadologiei, potrivit careia Persoanele Sfintei Treimi au aceeasi fiinta si aceeasi energie, diferind numai in ceea ce priveste ipostasul. Asadar, nu exista o energie8 a Tatalui, una a Fiului si una a Duhului Sfant, pentru ca energia Dumnezeului Treimic este unica. Ceea ce vrea Tatal este voit si de Fiul si de Duhul Sfant, ceea ce vrea Fiul este voit si de Tatal si de Duhul Sfant si ceea ce face Duhul Sfant este voit de Tatal si de Fiul. Asadar, atunci cand se spune ca Tatal L-a inviat pe Hristos inseamna ca Insusi Hristos S-a inviat pe Sine, deoarece Tatal nu face nimic care sa nu fie facut si de Fiul.
Toate cate sunt ale Tatalui sunt si ale Fiului, in afara de faptul ca Tatal este nenascut. Prin urmare, este o lipsa de cucernicie a pune numai pe seama Tatalui ceea ce s-a petrecut cu Fiul. Dar a le pune pe toate pe seama Fiului nu este in afara adevarului, deoarece Fiul este Dumnezeu cu aceeasi putere ca si Tatal si poate sa faca tot ce poate face Tatal (Zonaras). Asadar, a spune ca Tatal L-a inviat pe Hristos echivaleaza cu a spune ca Dumnezeul Treimic, adica Dumnezeirea – Care este tot una cu firea dumnezeiasca – a inviat firea omeneasca.

10 Aratarea lui Hristos depinde de starea duhovncieasca a omului

Dupa Inviere, Hristos S-a aratat femeilor mironosite si ucenicilor Sai. Unii isi pun intrebarea de ce anume Hristos nu S-a aratat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au rastignit sau celor care l-au negat invierea, pentru a-i face si pe acestia sa creada in El.
Daca s-ar cunoaste substanta teologiei ortodoxe, asemenea intrebari nu ar mai aparea. Aratarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul sa fie fortat sa creada. De fiecare data, o asemenea aparitie are un anumit scop si o motivatie precisa.
Mai intai, trebuie sa notam faptul ca Hristos nu vrea sa oblige pe nimeni sa creada. Apoi, aratarea lui Dumnezeu este un moment crucial in viata omului. In cealalta viata, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu totii il vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curatiti si pregatiti pentru aceasta, El va fi lumina, in vreme ce pentru oamenii necurati El va fi iad. Acelasi lucru s-ar fi putut petrece si in situatia de fata. Asadar, Dumnezeu S-a ascuns din dragoste de oameni fata de cei care L-au rastignit sau care n-au crezut in El.
Aratarea lui Hristos in slava se face numai si numai pentru a-i indruma pe oamenii care sunt pregatiti pentru indumnezeire si pentru slavire. Ucenicii erau preggatiti si tocmai de aceea, cu putin inaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteti curati pentru cuvantul pe care vi L-am spus (Ioan 15, 3). Auzind cuvantul lui Dumnezeu vreme de trei ani, initiindu-se in tainele imparatiei cerurilor si alungand demonii, ucenicii au parcurs etapa curatirii lor interioare.
De aceea, ei au fost pregatiti pentru primirea indumnezeirii si pentru impartasirea din harul Invierii. Dar, mai mult decat atat, asa cum vom vedea in continuare, si dupa Inviere Hristos i-a pregatit pentru impartasirea intr-o masura mult mai mare din indumnezeire si din vederea de Dumnezeu, care avea sa se petreaca in ziua Cincizecimii. Aratarea lui Hristos catre ucenicii Sai nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru acestia, deoarece stim ca toti cei care trec un anumit prag al vindecarii si al curatirii lor personale se invrednicesc sa se impartaseasca din Inviere si sa-L vada pe Hristos inviat din morti. In aceasta lumina trebuie sa intelegem spusele Sfantului Apostol Pavel, care are certitudinea faptului ca si lui i S-a aratat Hristos inviat din morti.

Iar la urma tuturor, ca unui nascut inainte de vreme, mi S-a aratat si mie (1 Cor. 15, 8).

Se stie ca pe vremea Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel era zelot iudeu, el venind la credinta in Hristos abia dupa Cincizecime. Asadar, prin aceste cuvinte, el se refera la o aratare a lui Hristos inviat din morti care s-a petrecut dupa Inaltarea Sa si dupa Cincizecime.

Acest fapt ne arata ca vederea lui Hristos inviat din morti depinde de starea duhovniceasca a omului, exemplele in acest sens continuand de-a lungul intregii istorii a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Invierii lui Hristos.

11 Aparitiile lui Hristos dupa Inviere

1In textele Sfintei Scripturi sunt prezentate unsprezece aparitii ale lui Hristos inviat din morti, dintre care zece au avut loc in intervalul dintre Inviere si Inaltare, iar una, dupa Cincizecime. Unele dintre aceste aparitii sunt descrise in amanunt, iar altele sunt numai pomenite. Mai trebuie subliniat ca nu sunt descrise toate de aceiasi Evanghelisti, adica nu sunt amintite toate cele unsprezece aparitii intr-o anumita Evanghelie, ci o parte sunt amintite de catre unii Evanghelisti, iar cealalta parte, de altii.

Cu siguranta, au mai existat si alte aparitii ale lui Hristos. Acest fapt rezulta din cuvantul Sfantului Evanghelist Luca, ce este cuprins in Faptele Apostolilor:

…carora S-a si infatisat pe Sine viu dupa patima Sa prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

Lucrul acesta era firesc sa se intample pentru ca, pe de o parte, Hristos a vrut sa-i mangaie pe ucenici, iar pe de alta parte, a dorit sa ii pregateasca pentru Inaltarea Sa, dar si pentru venirea Preasfantului Duh.

Cele unsprezece aparitii ale lui Hristos sunt urmatoarele:

  1. Lui Simon Petru (I Cor. 15, 5; Luca 24, 35).
  2. Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; loan 20,11 -18).
  3. Femeilor mironosite (Matei 28,9-10).
  4. Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16,12-13; Luca 24,13-15).
  5. Celor zece Apostoli, atunci cand Toma nu era de fata (Marcu 16,14; Luca 24,36-43; Ioan 20,19-25).
  6. Celor unsprezece ucenici, atunci cand Toma era de fata (Ioan 20, 26-29).
  7. Celor sapte Apostoli, pe Marea Tiberiadei (Ioan 21,1-23).
  8. Celor unsprezece din Galileea (Matei 28,16).
  9. Apostolilor in Betania, atunci cand S-a inaltat la cer (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50; Fapte 1, 6-11,1 Cor. 15, 7).
  10. Lui Iacov, ruda Domnului (I Cor. 15,7).
  11. Sfantului Apostol Pavel (I Cor. 15, 8-9).

Aceste aparitii ale lui Hristos de dupa Invierea Sa din morti sunt consemnate in Noul Testament. Exista totusi multe alte exemple de sfinti care s-au invrednicit sa-L vada ei insisi pe Hristos. De altfel, Biserica Ortodoxa, care este Trupul inviat al lui Hristos, ne ofera experienta Invierii. Referindu-se la rugaciunea „Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus, Unuia Celui fara de pacat“, Sfantul Simeon Noul Teolog invata ca, prin aceasta rugaciune, nu ne referim numai la Invierea pe care au vazut-o ucenicii. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simpla mentiune istorica, ci mai ales despre Invierea, sau mai bine zis, despre Hristos inviat din morti, pe Care Il vedem in Biserica. Nu spunem „crezand in Invierea lui Hristos”, ci „Invierea lui Hristos vazand”. Desigur, sunt multi cei care cred in Inviere, dar mai sunt si altii, chiar daca putini, care Il vad in tot ceasul pe Hristos inviat, imbracat in lumina „si stralucind cu stralucirea nestricaciunii si a Dumnezeirii”, caci cu adevarat, Invierea lui Hristos „este invierea celor de pe pamant”. Asadar, unii sunt martori „auditivi” ai Invierii lui Hristos, iar altii sunt martori „vizuali”. Cei din a doua categorie sunt, prin excelenta, martorii Invierii lui Hristos.

In continuare, vom analiza unele aspecte referitoare la aparitiile lui Hristos de dupa Invierea Sa, mai ales la cele care au o mai mare legatura cu temele hristologice pe care le dezvoltam aici.

12 Femeile au fost primele care L-au vazut pe Hristos Inviat

Faptul ca femeile mironosite au fost primele care L-au vazut pe Hristos inviat din morti 1are o semnificatie deosebita. Inspaimantati de ceea ce se petrecuse, Apostolii s-au ascuns intr-o casa, in vreme ce femeile, pline de dragoste, de caldura sufleteasca si de barbatie, s-au dus la mormant inca dinainte de a se ivi zorile pentru ca sa unga Trupul lui Hristos cu miresme. Nu le-a fost frica nici de intuneric, nici de singuratate si nici de soldati. Aceasta inseamna ca, pentru a se invrednici sa-L vada pe Hristos inviat, omul are nevoie de dragoste si de barbatie.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, faptul ca Hristos S-a aratat mai intai femeilor mironosite are un profund inteles teologic. Sfantul Grigorie invata ca Invierea lui Hristos este innoirea si invierea firii omenesti, rezidirea si reintoarcerea la viata fara de moarte pe care a avut-o primul Adam. Dupa facerea sa, primul Adam a fost vazut mai intai de femeie, care a fost zidita imediat dupa Adam, pentru ca in acel ceas nu mai era nimeni altcineva care sa il vada. In egala masura, pe noul Adam nu L-a vazut nimeni atunci cand a iesit din mormant, dar mai tarziu, prima data a fost vazut de femei.
Asadar, mironositele au devenit evangheliste ale Evanghelistilor si apostoli ai Apostolilor. Acest fapt are o deosebita insemnatate. Eva a fost aceea care a adus lui Adam vestea caderii, iar acum, tot femeia este cea care aduce Apostolilor vestea Invierii. In acest fel s-a facut reasezarea firii femeiesti pe locul avut inainte de pacat. Nimeni nu o mai poate invinui acum pe femeie de incalcarea poruncii si de cadere.

Nichita Talcuitorul face si alte observatii in legatura cu numele femeilor mironosite. Aceste nume infatiseaza trasaturile personale ale acestora si ne arata felul in care trebuie sa traim si drumul pe carei trebuie sa-l urmam pentru a-L vedea pe Hristos inviat din morti.

Maria Magdalena, din care Hristos a scos sapte duhuri necurate, simbolizeaza acel suflet care se curata de aluatul diavolului prin supunerea fata de poruncile evanghelice. Salomeea, al carei nume inseamna pace, reprezinta omul care a dobandit pacea interioara prin biruirea patimilor, care a supus trupul sufletului si a primit lumina cunostintei prin vederea de Dumnezeu si prin intelegerea adancimilor duhovnicesti. Ioana, al carei nume inseamna porumbita, simbolizeaza sufletul fara rautate si plin de virtuti, care a scapat prin blandete de orice patima si care izvoraste intelesuri pline de discernamant duhovnicesc. Atunci cand omul se distinge prin aceste stari duhovnicesti si se apropie de mormantul inimii sale, el vede dandu-se la o parte piatra indiferentei si a tulburarii cugetului, iar ingerii, care reprezinta constiinta sa, ii vestesc ca a inviat in el gandul virtutii si al cunostintei care fusese mort si, mai mult decat atat, omul se va invrednici sa vada aratarea in inima sa a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi, fara ca aceasta aparitie sa mai fie o preinchipuire sau un simbol.

In concluzie, pentru a se invrednici de inchinarea in fata lui Hristos inviat din morti si de auzirea „cuvantului invierii”, omul are nevoie de curatire interioara.

13 Preasfanta Nascatoare este prima care L-a vazut pe Hristos Inviat

1In troparele Bisericii, se spune ca vestea Invierii lui Hristos a fost dusa la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu de ingerul Domnului.

„Ingerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioara, bucura-te; iarasi zic: Bucura-te, ca Fiul tau a inviat a treia zi din mormant“.

Desigur, din textele evanghelice nu rezulta clar ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat. Exista insa fraze care se refera la „cealalta Marie”. Sfantul Evanghelist Matei scrie: Dupa ce a trecut sambata, cand se lumina de ziua intai a saptamanii (duminica), au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa vada mormantul (Matei 28,1). De asemenea, in alta parte, se vorbeste despre Maria lui Iacov (Luca 24, 10). Talcuind aceste situatii, Sfantul Grigorie Palama spune ca este vorba despre Maica Domnului, care a venit prima la mormant. Ea a aflat de la inceput din gura Arhanghelului Gavriil ca Fiul ei a inviat, dupa care L-a vazut pe Acesta, si numai ea s-a invrednicit sa-I cuprinda picioarele cu mainile sale.
Asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, era drept si corect ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa fie prima care sa afle vestea Invierii si prima care sa-L vada pe Hristos inviat. Desigur, acest lucru are legatura si cu faptul ca Maica Domnului ajunsese la o mare curatie, pentru ca de mic copil traise indumnezeirea.
Faptul ca Sfintii Evanghelisti au evitat sa spuna direct ca prima care L-a vazut pe Hristos a fost Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu are o motivatie importanta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Palama, pentru ca ei nu au vrut sa dea necredinciosilor prilej de a pune la indoiala invierea, de vreme ce aceasta a fost constatata de Maica lui Hristos.
Maica Domnului a fost ultima care a plecat de langa Cruce. Tot ea a fost si prima care s-a dus la mormant ca sa unga cu miresme Trupul lui Hristos. Acest fapt s-a petrecut nu numai pentru ea era Maica Lui, dar si datorita starii ei duhovnicesti inalte, pentru ca cei care au vedere de Dumnezeu intr-un grad ridicat au o cunostinta mai mare si o dragoste mai desavarsita.

14 Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri

Incepand din ziua Invierii au avut loc mai multe aparitii ale lui Hristos. Intre acestea au1 fost aratarea in fata ucenicilor care se aflau inchisi intr-o casa, atunci cand Toma nu era printre ei, si cea din duminica urmatoare, dupa opt zile, cand era de fata si Toma (Ioan 20, 19-29).Aratandu-Se ucenicilor, Hristos le-a impartit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea a fost Duhul Sfant spre iertarea pacatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Aceasta inseamna ca, fiind Dumnezeu, Hristos este izvoratorul pacii, pentru ca pacea este energia (harul) Dumnezeului Treimic. Prin intruparea si prin jertfa Sa, El a facut pace intre cele ceresti si cele pamantesti, intre ingeri si oameni, intre oameni si Dumnezeu, intre oameni si intreaga zidire si desigur, a revarsat pacea peste toate energiile sufletesti. De asemenea, El a dat Duh Sfant, deoarece Duhul Sfant Se odihneste in Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune si unire in fiinta si in energie, pentru ca sunt de o gandire, de o fire si de o putere. Duhul Sfant purcede din Tatal, dar este impartasit prin Fiul.

Ne putem pune intrebarea: care este diferenta dintre darul Duhului Sfant de dupa Inviere si pogorarea Duhului Sfant asupra ucenicilor din ziua Cincizecimii? Cunoastem faptul ca ucenicii au primit Duh Sfant in ziua Cincizecimii. In aceste conditii, cum putem oare spune ca Hristos le-a dat Duh Sfant imediat dupa Invierea Sa?

Sfantul Grigorie Teologul invata ca, fara nici o indoiala, aici este vorba despre o intensitate diferita a lucrarii Duhului Sfant. Duhul Sfant era in permanenta unit cu Fiul. Insasi intruparea Fiului, ca si intreaga Sa lucrare, s-a facut prin impreuna-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfant lucra in ucenici atat cat puteau ei sa il incapa, adica fie „slab”, fie „cu mai multa putere”, fie „desavarsit”.
Inainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfant lucra in ucenici „slab”, dupa puterea pe care acestia o primisera, de a alunga duhurile si de a vindeca bolile. In timpul in care ucenicii il urmau pe Hristos, ei se curateau prin lucrarea Duhului Sfant. Mai apoi, insa, adica dupa Inviere, Duhul Sfant a lucrat cu mai multa intensitate, ca „o impartasire mai sfanta”. Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfant imediat dupa Inviere au fost doua. Mai intai, El a vrut sa-i pregateasca pe acestia pentru marea impartasire cu Duhul Sfant din ziua Cincizecimii, deoarece nimeni nu se poate impartasi intr-o masura mai mare din Duhul Sfant daca nu este pregatit corespunzator. In al doilea rand, acest dar al Duhului Sfant avea legatura cu iertarea pacatelor, nu cu impartasirea din Duhul Sfant. Potrivit invataturii Sfantului Grigorie Palama, impartasirea din Duhul Sfant nu este acelasi lucru cu iertarea pacatelor prin harul Duhului Sfant. Abia in ziua Cincizecimii, pregatiti fiind duhovniceste, ucenicii au primit marele dar si s-au facut madulare ale Trupului inviat al lui Hristos. In ziua Invierii, Hristos nu Se afla inca in ucenicii Sai, dar in ziua Cincizecimii, acestia s-au facut madulare ale Trupului lui Hristos.

15 Hristos S-a aratat Apostolului Toma cand acesta a devenit pregatit

Atunci cand a avut loc prima aratare a lui Hristos catre ucenicii Sai, Sfantul Apostol Toma nu era de fata. Cu toate acestea, si el s-a invrednicit de vederea lui Hristos dupa opt zile, adica in duminica urmatoare (Ioan 20, 24-30).

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arata ucenicilor atunci cand acestia erau stransi laolalta. De aceea, nefiind de fata, Apostolul Toma nu a putut sa-L vada si el. In duminica urmatoare insa, atunci cand se afla printre ceilalti, s-a invrednicit si el sa aiba parte de aceasta mare experienta. Prin urmare, suntem sfatuiti sa nu lipsim de la intalnirile de duminica, pentru ca sa nu patim si noi ceea ce a patit Toma.
Exista o motivatie profunda pentru care Toma nu s-a invrednicit sa-L vada pe Hristos din1 prima zi. Asa cum talcuieste Cuviosul Teofilact, Toma era sovaitor si considera imposibila Invierea lui Hristos. Asadar, el nu ajunsese inca la o asemenea stare duhovniceasca incat sa-L vada pe Hristos inviat. Anterior, am subliniat faptul ca Hristos Se arata celor care se gaseau intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare, pentru ca aratarea Sa sa reprezinte pentru ei mantuire, nu iad. Se pare insa ca Toma nu ajunsese inca la maturitatea duhovniceasca ceruta de o asemenea impartasire.
De altfel, faptul ca Hristos a intarziat o saptamana pana sa i Se arate lui Toma a insemnat ca i-a lasat acestuia timp pentru a se pregati. Hristos a amanat aparitia in fata lui Toma „pentru ca sa fie invatat de ceilalti ucenici, iar cele auzite sa-l faca mai ravnitor si, in viitor, sa-l faca mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Asadar, a fost nevoie de o saptamana intreaga pentru ca Toma sa primeasca de la ceilalti ucenici invatatura trebuincioasa si pentru ca sa afle cele petrecute in legatura cu aratarea lui Hristos, astfel incat sa se aprinda in el o mare ravna, dar si sa se pocaiasca pentru necredinta sa, iar aratarea lui Hristos sa ii fie spre mantuire.

Dupa ce Toma s-a pregatit in mod corespunzator, in momentul aparitiei lui Hristos, el s-a facut teolog9 si a marturisit: Domnul meu si Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Aceste cuvinte arata certitudinea sa privind cele doua firi ale lui Hristos unite intr-un singur ipostas, pentru ca Domn desemneaza firea omeneasca, iar Dumnezeu, pe cea dumnezeiasca, si amandoua aceste firi sunt unite in Hristos inviat din morti (Cuviosul Teofilact).

Asadar, Toma nu a fost necredincios in sensul ateismului, ci in sensul ca nu era in stare sa primeasca credinta prin vederea de Dumnezeu. Pentru multa vreme, el s-a aflat la treapta credintei „din auzite”, dar dupa aceea a ajuns la credinta ce se naste din vederea de Dumnezeu. Exista asadar o mare diferenta intre ateu, care este un om impotriva lui Dumnezeu, si cel necredincios sau cel neincrezator, care isi are credinta din auzite, nu din vederea de Dumnezeu.

16 Pe Marea Tiberiadei Ioan L-a recunoscut pe Domnul si Petru a alergat catre El

Una dintre aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor s-a facut pe Marea Tiberiadei, in ceasul in care acestia pescuiau in larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de aceasta aparitie si nici felul in care Hristos S-a aratat, ci vom sublinia numai cateva aspecte interesante.

Primul aspect este ca ucenicii nu L-au recunoscut pe Hristos: „dar ucenicii n-au stiut ca este Iisus”. Acest lucru se explica prin faptul ca, in realitate, aparitiile lui Hristos nu sunt numai prezenta Acestuia, ci reprezinta adevarate revelatii dumnezeiesti. Sfantul Evanghelist Ioan spune limpede: „Dupa acestea, Iisus S-a aratat iarasi”. Hristos Se arata pe Sine Insusi atunci cand voia. Asemenea aparitii sau transformari ale lui Hristos au fost multe, atat inainte, cat si dupa Inviere.

Al doilea aspect este ca aparitia lui Hristos se face in functie de starea duhovniceasca a1oamenilor. Astfel, dupa pescuitul minunat, primul care L-a recunoscut pe Hristos a fost Ioan, iar acesta i-a spus si lui Petru: „Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»” Iar atunci, Petru si-a incins haina si s-a aruncat in apa pentru ca sa ajunga mai repede la Hristos. De aici, vedem ca ucenicul pe care il iubea Hristos si care este expresia vederii de Dumnezeu Il recunoaste pe Hristos, in vreme ce Petru, care se gasea inca la treapta faptuirii, tocmai din cauza lepadarii si a starii de pocainta in care se afla, alearga catre Hristos. Sfantul Grigorie Palama spune ca Ioan era „mult mai pregatit decat toti ceilalti pentru a primi cunostinta dumnezeiasca”, in vreme ce Petru era „mai grabnic in fapta decat toti”. Asadar, Ioan era la treapta teoriei, in vreme ce Petru era sarguincios spre practica. Acest lucru arata ca teoria il recunoaste pe Dumnezeu, iar practica urmeaza teoriei. Cateodata, se manifesta mai intai practica, dupa care urmeaza teoria, iar alteori, teoria – care naste cunostinta – este urmata de practica.

Al treilea aspect are legatura cu faptul ca, atunci cand au venit pe tarm, ucenicii au vazut „jar pus jos si peste pus deasupra si paine”. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, cuvantul anthrakiarf10 desemneaza in realitate un fel de piele pe care drumetii o asezau jos, in loc de masa. Asadar, ucenicii au vazut un peste care nu a fost pescuit din lac, ci a fost creat din nimic, alaturi de o paine. Faptul ca i-a chemat sa pranzeasca si ca le-a dat El insusi sa manance arata ca El este Cel care va darui desfatarea ce va sa fie dupa ce Apostolii vor prinde pesti in mrejele lor, prin propovaduire si prin strangerea tuturor laolalta intru credinta cea adevarata.

17 Semnificatia mancarii pestelui si a fagurelui de miere de catre Hristos

1Din expunerea Sfantului Evanghelist Luca in legatura cu una din aparitiile lui Hristos in fata ucenicilor, reiese ca Hristos a mancat in fata acestora o bucata de peste fript si miere dintr-un fagure. Desigur, dupa Inviere, Trupul lui Hristos nu mai avea nevoie de hrana, insa El a procedat in acest fel pentru ca ucenicii sa se incredinteze ca nu aveau in fata lor o naluca, ci un trup transformat si induhovnicit. Fireste, deoarece in Trupul lui Hristos de dupa Inviere nu mai exista sistem digestiv, hrana inghitita a fost dizolvata prin putere dumnezeiasca. Asadar, ea nu a fost transformata in modul in care se petrece acest lucru in organismul omului. Dumnezeirea a consumat hrana pe care o mancase Hristos asa cum focul consuma ceara. Acest exemplu se foloseste in mod conventional, pentru ca nu exista o corespondenta perfecta, deoarece focul care topeste ceara este intretinut de un material combustibil, in vreme ce trupurile duhovnicesti nu au nevoie de hrana pentru a se intretine (Sfantul Grigorie Palama).

Faptul ca Hristos a gustat din pestele fript si din fagurele de miere are o semnificatie simbolica. Firea omeneasca seamana cu pestele care inota in apele vietii pline de iuteala si de desfatari trupesti. Hristos a luat asupra Sa aceasta fire si a unit-o in ipostasul Sau cu firea dumnezeiasca, a curatit-o prin focul Dumnezeirii (pestele fript) de toata aplecarea spre inversunare si a umplut-o de foc sfant, facand-o asemenea lui Dumnezeu. Fagurele cu miere seamana cu firea omeneasca, pentru ca, la fel cum mierea sta in fagure, asa sta si comoara mintii in trupul nostru, iar mai ales la cei care cred, harul Duhului Sfant salasluieste in suflet si in trup. Hristos gusta din acestea, deoarece considera ca hrana Sa este mantuirea fiecaruia dintre noi (Sfantul Grigorie Palama).

In plus, folosirea de catre Hristos, dupa Invierea Sa, a simbolurilor painii si a pestelui infatiseaza chipul lucrarii Sale pentru mantuirea omului, mai ales sub forma tainei sfintei Impartasanii, pentru ca omul se impartaseste din painea vie si din pestele viu, care este Insusi Dumnezeul-Om Hristos, Cel care a luat asupra Sa firea noastra omeneasca si a indumnezeit-o, dupa care S-a oferit pe Sine noua, pentru ca si noi sa ne indumnezeim. Desigur, indumnezeirea prin sfintele Taine si, mai ales, prin Sfanta Impartasanie nu se face in mod mecanic sau magic, ci in functie de starea duhovniceasca in care ne aflam. Asadar, taina sfintei Impartasanii lucreaza dupa starea noastra duhovniceasca.

18 Hristos sade de-a dreapta Tatalui cu intreaga fire omeneasca indumnezeita

Intr-una din aparitiile Sale in fata ucenicilor, vazand ca in inima acestora se aflau indoieli in ceea ce il privea, Hristos a spus:

Vedeti mainile Mele si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am (Luca 24, 39).

De aici ne dam seama ca Hristos avea trup, deci nu era doar in imaginatia ucenicilor, dar Trupul Sau nu era ca mai inainte.

Se cunoaste faptul ca, prin intruparea Sa, Hristos a luat fire omeneasca si S-a facut om desavarsit, luand, desigur, asupra Sa si asa-numitele patimi nepacatoase, intre care, posibilitatea ca trupul sa sufere vatamari, moarte11, foame, sete, oboseala, somn etc. Dupa Inviere, insa, Hristos a lepadat toate aceste patimi firesti, adica „vatamarea trupului, foamea, setea, somnul, oboseala si toate cele asemenea lor”. Desi a lepadat asa-zisele patimi nepacatoase, El a ramas cu trup si cu suflet. Atunci cand S-a inaltat la cer, Hristos a luat cu Sine trupul si sufletul, ratiunea si gandul, voirea si fapta. Asadar, El sade de-a dreapta Tatalui cu intreaga fire omeneasca indumnezeita. In acest fel, Hristos lucreaza si ca Dumnezeu, prin pronie, dar si ca om, amintindu-Şi de lucrarea Sa de pe pamant si cunoscand ca I se inchina intreaga faptura rationala (Sfantul Ioan Damaschin).

Trupul inviat al lui Hristos nu mai era supus patimii si mortii, ci era impodobit in slava1 sfanta, dar „la infatisare era ca mai inainte” (Macarie Hrisochefalul). Astfel, chiar daca a lepadat toate patimile nepacatoase, a pastrat trasaturile naturale, „adica infatisarea exterioara, cum era, cat era, asezarea parului si liniile trupului”. Daca S-ar fi lepadat si de acestea, nu ar mai fi avut trup adevarat, ci numai o extindere a acestuia sau o iesire din canoanele firii omenesti (Cuviosul Nicodim Aghioritul).

Prin intrupare, Hristos nu a iesit din canoanele firii omenesti. In acelasi fel, dupa Invierea Sa, trupul omenesc indumnezeit nu a trecut peste cele ce sunt firesti naturii umane, adica nu a eliminat trasaturile omenesti. Acest lucru a avut loc deoarece, dupa „unirea celor doua firi total diferite, trasaturile acestora au ramas neschimbate” (Sfantul Ioan Damaschin). De altfel, acesta este si motivul pentru care, desi Se afla in ceruri, Hristos este infatisat de Biserica cu trup. In ceruri, Hristos nu are nici carne, asa cum o stim noi, dar nici nu este fara trup sau fara materie, ci este undeva pe la mijloc (Sfantul Grigorie Teologul). El are trup duhovnicesc, nesupus stricaciunii, care totusi, este trup. Hristos va ramane in veac Dumnezeu-Om, pentru ca, de cand s-au unit, cele doua firi ale Sale sunt nedespartite.

In plus, si sufletul lui Hristos stie fara vreo indoiala ca este unit in ipostas cu Dumnezeu Cuvantul si ca este inchinat si slavit alaturi de Dumnezeu, ca suflet al lui Dumnezeu, nicidecum ca un simplu suflet (Sfantul Ioan Damaschin).

Asadar, lepadandu-se de moarte si de patimile nepacatoase, trupul inviat al lui Hristos a ramas trup duhovnicesc, asemenea lui Dumnezeu, insa descriptibil si avand toate trasaturile caracteristice pe care le avusese si inainte. El strabatea distante uriase in interval de secunde, intra si iesea prin usile inchise si a iesit prin „mormantul inchis”, fiind insa trup adevarat, nu o fantoma. De multe ori, Hristos nu era inteles de ucenicii Sai, care il considerau un om obisnuit, deoarece El nu voia sa Se descopere. Hristos Se descoperea numai atunci cand voia, iar ucenicii recunosteau ca El este Domnul.

19 Prin Invierea lui Hristos ingerii au dobandit neschimbarea

Pana in acest moment, am vazut ca Invierea lui Hristos a adus oamenilor bucurie si desfatare, deoarece prin ea, a fost biruita stapanirea mortii, a diavolului si a pacatului. Trebuie insa subliniat ca Invierea lui Hristos a folosit si ingerilor si tuturor fapturilor rationale.

Intr-o omilie rostita in ziua de Paste, Sfantul Grigorie Teologul spune: „astazi se face mantuire in lume, a celor vazute si nevazute”. Aici se vorbeste despre mantuirea ingerilor. Cum ar trebui sa intelegem aceste cuvinte?

Ştim ca, dupa caderea lui Lucifer, ingerii se indreptau cu greutate spre rau, adica, desi nu puteau sa se gandeasca la rau, inca nu dobandisera caracter neschimbat. Cuviosul Nichita Stithatul spune ca, prin Invierea lui Hristos, ingerii s-au lepadat de orice posibilitate de a cadea. Acum ei nu se mai tem de modificare sau de transformare spre rau si de caderea care ar rezulta dintr-o asemenea transformare. Asadar, ingerii au dobandit neschimbarea. Insa aceasta neschimbare nu este dobandita prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

In plus, Invierea lui Hristos le-a adus puterilor ingeresti si o alta desfatare, pentru ca tagma ingereasca, vaduvita dupa caderea diavolilor, s-a reintregit cu sufletele oamenilor care s-au mantuit, drept care, s-au adeverit cuvintele: „cele de sus s-au implinit“. De asemenea, ingerii s-au desfatat pentru mantuirea oamenilor. Daca, asa cum a spus Hristos, in cer se face multa bucurie pentru fiecare om care se pocaieste, cu atat mai mare a fost bucuria atunci cand s-a mantuit intreg neamul omenesc (Zonaras).

Sfantul Grigorie Teologul afirma ca este convins de faptul ca, in ziua Invierii, puterile ingeresti s-au bucurat si au praznuit alaturi de noi, pentru ca ingerii sunt iubitori de Dumnezeu si de oameni. Gandindu-se la aceste cuvinte, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este un lucru de neinteles ca ingerii sa se bucure pentru mantuirea noastra, iar noi, care ne-am mantuit, sa nu ne bucuram si sa nu praznuim alaturi de ingeri aceasta sarbatoare a mantuirii lumii.

20 Semnificatia Pastelui

Ziua Invierii se mai numeste si Paste. Acest cuvant este repetat in multe tropare ale Bisericii si aduce crestinilor bucurie duhovniceasca.

Asa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, cuvantul Pasha(Paste) provine din evreiescul 1Fasca, litera f devenind p, iar litera c devenind h12. In limba ebraica, cuvantul Paste inseamna trecere, fiind cunoscuta sarbatoarea Pastilor, in timpul careia evreii isi aminteau de trecerea minunata prin Marea Rosie. Desigur, dupa cum afirma si Sfantul Grigorie Teologul, exista unii care cred ca Pasha provine din cuvantul pashin (a patimi) si inseamna Patima lui Hristos pentru noi, insa cea mai buna interpretare este prima.

Asa cum poporul israelit sarbatorea trecerea Marii Rosii si dobandirea libertatii, la fel si Ierusalimul cel dupa har sarbatoreste noua trecere de la moarte la viata. Aceasta este interpretarea pe care Sfantul Grigorie Teologul o da intr-o predica rostita in ziua de Paste. Preluand aproape fara modificare anumite texte ale Sfantului Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

„Ziua Invierii, popoare, sa ne luminam! Pastile Domnului, Pastile! Ca din moarte la viata si de la pamant la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cantam cantare de biruinta”.

Sarbatorind Pastele, Cuviosul Iosif Vrienios, care a fost ucenic al Sfantului Grigorie Palama si indrumator al Sfantului Marcu Evghenicul, analizeaza intelesul teologic al acestui praznic imparatesc. Pastele inseamna trecerea de la intuneric la lumina, iesirea din iad pe pamant, ridicarea de la pamant la ceruri, mutarea de la moarte la viata, invierea muritorilor cazuti, rechemarea exilatilor alungati din Rai, scoaterea din stricaciune a celor robiti, viata adevarata a celor credinciosi, bucuria intregii lumi si cinstea Sfintei Treimi. Semnificatiile Pastelui sunt fara numar, pentru ca la fel de multe sunt si fetele harului care insoteste aceasta sarbatoare. Pastele este alinarea sufletelor, desfatarea gandurilor, odihna trupurilor, luminarea ochilor, dulceata rostirii, veselie, caldura, pace si bucurie.

Sarbatoarea Invierii lui Hristos are loc o data pe an, dar mai exista si Pastile din fiecare saptamana. Sfanta Liturghie si impartasirea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos fac posibil ca fiecare om sa se impartaseasca din lumina Pastelui. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens: „Pastele nu inseamna post, ci jertfa si dar, inseamna fiecare strangere laolalta a credinciosilor”, pentru ca, de fiecare data cand ne adunam la sfanta Liturghie, plinind ceea ce ne cere Biserica, puterile lui Satana sunt nimicite (Sfantul Ignatie Teoforul), iar noi dobandim simtirea ca moartea a fost biruita.

Pastele nu este numai sarbatoarea in sine, ca mutare de la moarte la viata, ci este Insusi Hristos. De altfel, mantuirea omului nu poate fi conceputa fara Dumnezeul-Om, pentru ca El este calea, adevarul si viata. El este invierea oamenilor. De aceea, in canonul sarbatorii Pastelui, Sfantul Ioan Damaschin il numeste pe Hristos Paste. El scrie:

„O, Pastile cele mari si preasfinte, Hristoase! O, intelepciunea si Cuvantul si Puterea lui Dumnezeu”.

Aceasta caracterizare are legatura cu ceea ce a spus si Sfantul Apostol Pavel: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (I Cor. 5,7).

Asadar, prin Hristos, Care este Pastele cel viu, putem si noi sa traim Pastile, care inseamna trecerea noastra de la moarte la viata.

21 Pastele este venirea lui Hristos in inima

Sfantul Grigorie Teologul spune ca exista trei feluri de paste: Pastele dupa lege, Pastele dupa har si Pastele veacului ce va sa fie.

Pastele dupa lege, in timpul caruia iudeii sarbatoreau trecerea prin Marea Rosie, era o rememorare a amaraciunii robiei din Egipt, dar si a eliberarii lor cu ajutorul lui Dumnezeu. Era un Paste „al recunostintei si al rugaciunii”. In realitate, acest Paste reprezenta preinchipuirea propriului nostru Paste.

1Pastele sfantului har este Invierea lui Hristos prin care se face trecerea „de la moarte la viata si de la pamant la cer”. Sfantul Grigorie Teologul spune: „O, Paste mare si sfant si curatirea intregii lumi”. Fara impartasirea din Hristos si fara comuniunea cu El exista numai moarte si robie. Asa cum afirma Sfantul Grigorie Sinaitul, „cel care nu vede, nu aude si nu simte duhovniceste este mort”. Prin urmare, Pastele este venirea lui Hristos in inima. Sfantul Maxim Marturisitorul se exprima foarte sugestiv: „Pastele este venirea Cuvantului in gandul oamenilor”. Atunci cand Il primeste pe Hristos, omul traieste cu adevarat, iar Hristos Se face in el viata si suflet al sufletului sau, „suflet al celei de-a doua invieri a oamenilor” (Cuviosul Nil).

Pastele veacului ce va sa fie este „mai desavarsit si mai curat“. Cu putin timp inainte de moartea Sa, atunci cand savarsea Pastele, la Cina cea de Taina, Hristos a spus: nu voi mai bea de acum din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru imparatia Tatalui Meu (Matei 26, 29). Fara indoiala, prin aceste cuvinte, El vorbeste despre Pastele Imparatiei Cerurilor. Pastele vietii de acum este o ceremonie in comparatie cu Pastele veacului ce va sa fie. Atunci, ingerii vor avea mai multa comuniune cu Hristos, deoarece Cuvantul va descoperi si va invata „ceea ce acum este invatat numai in parte” (Sfantul Grigorie Teologul).

Crestinii se nevoiesc pentru a trece de la Pastile ca ceremonie la Pastile sfantului har, iar de acolo, la Pastile veacului ce va sa fie. Asadar, aceasta sarbatoare are un inteles si un scop profund. Nici o alta sarbatoare nu tinteste atat de sus si nu potoleste setea si foamea duhului omenesc.
In timpul sarbatoririi Pastelui evreilor, se junghia un miel de un an neprihanit si fara meteahna. Acesta era preinchipuirea mielului crestin, adica a lui Hristos, Care este neprihanit si desavarsit. El S-a jertfit si Se da pe Sine crestinilor pentru ca acestia sa se uneasca cu El.

22 Invierea lui Hristos – eveniment existential

Invierea lui Hristos nu trebuie sarbatorita ca un eveniment istoric si social, ci ca unul existential, ceea ce echivaleaza cu impartasirea din harul Invierii. Postul de dinaintea sarbatorii, care dureaza sapte saptamani, si nevointa ascetica tintesc spre desavarsita impartasire din taina Invierii.

Insa, asa cum ne invata toti Sfintii Parinti, pentru acest lucru, este nevoie atat de curatirea simturilor trupesti, cat si de cea a celor sufletesti. Omul are trup si suflet, si de aceea are simturi trupesti si simturi sufletesti. Intr-un tropar, Sfantul Ioan Damaschin scrie:

„Sa ne curatim simturile si sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina a Invierii. Şi, cantandu-I cantare de biruinta, luminat sa-L auzim zicand: bucurati-va”.

Asadar, curatirea este o conditie necesara pentru vederea de Dumnezeu si pentru comuniunea cu Acesta. Sfantul Grigorie Teologul spune: „De aceea, sa te curatesti mai intai pe tine pentru ca sa se curateasca si cei din jurul tau”.

Scopul vietii duhovnicesti este ca omul sa se uneasca cu Hristos inviat din morti si sa il vada pe Acesta in inima sa. Hristos inviaza in inima, omorand gandurile de razvratire care sunt sadite acolo de diavoli si zdrobind patimile si atacurile pacatului, la fel cum a zdrobit pecetile mormantului (Sfantul Maxim Marturisitorul). Prin urmare, nu suntem in fata unei sarbatori exterioare si ceremoniale, ci a unui praznic launtric si existential. Astfel privind lucrurile, Sfantul Grigorie Teologul ne indeamna sa nu facem din Inviere o petrecere lumeasca, ci sa o sarbatorim cu sfintenie si sa ne indepartam de duhul lumesc.
Impartasirea din taina Invierii inseamna trairea indumnezeirii. Cel care a inceput sa inteleaga puterea tainica a Invierii a cunoscut din experienta scopul pentru care Hristos a zidit lumea (Sfantul Maxim Marturisitorul). Cu adevarat, omul a fost creat pentru a ajunge la indumnezeire, iar lumea – pentru a se sfinti prin om. Prin urmare, cei care incep sa inteleaga puterea tainica a Invierii ajung la indumnezeire si implinesc scopul existentei lor pe pamant. In acest fel, acestia dobandesc o mare cunostinta.
Sfantul Apostol Pavel ne recomanda tuturor sa dam vietii noastre un asemenea curs, scriind ca, prin Botez, ne-am ingropat cu Hristos in moarte, „pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom. 6, 4). Aceasta renastere este absolut necesara, pentru ca altfel, omul moare duhovniceste, dupa cuvantul Apostolului Pavel:

caci daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti cu Duhul faptele trupului, veti fi vii. Caci cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8,13-14)

***

Invierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Ea inseamna invierea si indumnezeirea firii omenesti si nadejdea de indumnezeire si de inviere a propriului nostru ipostas. Pentru ca s-a gasit tratamentul, acum exista speranta de viata. Prin Invierea lui Hristos, viata si moartea capata un alt inteles. Deja nu mai consideram ca viata este reprezentata de totalitatea evenimentelor istorice, ci de comuniunea cu Dumnezeu. De asemenea, nu mai consideram ca sfarsitul acestei vieti inseamna moarte, pentru ca moartea este indepartarea omului de Hristos, in vreme ce despartirea sufletului de trup nu este decat un somn temporar. Tocmai pentru ca se simte in comuniune cu Hristos inviat din morti, Sfantul Apostol Pavel poate sa marturiseasca:

Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. 8, 38-39).

Intr-un cuvant de invatatura – un adevarat imn de biruinta – al Sfantului Ioan Gura de Aur, se spune ca, prin Invierea lui Hristos, au fost depasite toate problemele omenesti:

Nimeni nu trebuie sa planga pentru saracie si, in general, pentru lipsa celor necesare, pentru ca „s-a aratat Imparatia cea de obste”.

Nimeni nu trebuie sa jeleasca pentru pacatul pe care l-a facut, pentru ca „din mormant iertare a rasarit“.

Nimeni nu trebuie sa se teama de moarte, pentru ca „ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului”.

Acest „nimeni” este absolut, pentru ca izvoraste din Invierea lui Hristos. Cu cat ne inchidem mai mult in relativ si ne indepartam de absolutul lui „nimeni”, cu atat mai mult vom plange, vom jeli si ne vom teme“.

1

Note:

1 In limba romana, cuvantul revolutie provine din latinescul revolutio, avand tot sensul de revenire la starea anterioara.
2 Transformate din imagini (amprente) materiale in imagini (amprente) spirituale.
3 Urare care se rosteste in Grecia in preajma si in timpul sarbatorii Pastelui. In limba romana, corespunde urarii „Paste fericit”.
4 In Vechiul Testament, ziua cinstita indeosebi de iudei ca fiind cea de-a saptea zi a saptamanii – ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa facerea lumii – era sambata si, drept urmare, duminica era considerata prima zi a saptamanii. Crestinii au inlocuit cinstirea zilei de sambata cu cinstirea duminicii mai ales pentru ca Hristos a inviat in zi de duminica. Acest lucru nu a schimbat insa numerotarea zilelor saptamanii, pentru ca, in continuare, sambata a fost considerata ultima zi a saptamanii, iar duminica prima zi. Acest lucru rezulta si din denumirea greceasca a zilei de luni: Deutera (a doua zi).
5 In textul biblic romanesc, apare varianta ziua intai (Facerea 1, 5), insa traducerea exacta din Septuaginta este ziua una, pentru ca nu are numai sensul de prima zi, ci si acela de o singura zi, adica singura zi care exista.
6 Ibidem
7 Ibidem
8 Cuvantul energie trebuie inteles si cu sensul de lucrare.
9 Teologul prin har este cel care „vorbeste despre Dumnezeu” ca urmare a inspiratiei dumnezeiesti ce provine din impartasirea cu harul dumnezeiesc.
10 In limba greaca acest cuvant inseamna jar si este tradus ca atare in textul biblic romanesc.
11 Nu insa si stricaciunea, adica descompunerea trupului dupa moarte, deoarece Trupul lui Hristos era unit cu Dumnezeirea.
12 In limba romana, cuvantul Paste a patruns pe filiera limbii latine, care cunoaste forma pascha.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

cuvantulortodox

Diferite întâmplări minunate ce demonstrează adevărul Credinței Ortodoxe fata de papism

a) Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la Mănăstirea Kantaras – Cipru

Kantaras este pe vârful muntelui Pentadaktilo din Cipru, în regiunea care astăzi se află sub ocupaţie turcească. La această mănăstire au venit doi monahi, Ioan şi Konon, în 1228, ca să trăiască viaţă ascetică. Nu după mult timp, pentru că vestea sfinţeniei vieţii lor s-a răspândit în regiune, au intrat sub ascultarea lor şi alţi monahi.
Insula era cotropită la vremea aceea de franci. Arhiepiscopul catolic al francilor l-a alungat pe arhiepiscopul ortodox grec şi a preluat el conducerea Bisericii locale. Auzind de faima Mănăstirii Kantaras, şi-a trimis doi reprezentanţi care să analizeze viaţa şi credinţa monahilor. Virtuoşii părinţi i-au întâmpinat cu politeţe şi au discutat cu ei. Papistaşii i-au întrebat de ce nu folosesc azimă la Sfânta Împărtăşanie, iar aceştia le-au răspuns că aceasta este tradiţia Bisericii lui Hristos, încă de la început.
În cele din urmă, i-au dus pe toţi în Lefcosia, în faţa arhiepiscopului papistaş, spre a fi judecaţi pentru această „blasfemie”. Şi acolo părinţii, fără ezitare, au explicat această tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Fără să ezite, papistaşul i-a condamnat la moarte şi le-a cerut soldaţilor săi ca, înainte de execuţie, să îi chinuiască în diferite moduri. Au fost ţinuţi timp de trei ani prizonieri, perioadă în care au fost bătuţi şi chinuiţi în chipuri greu de imaginat. La sfârşit au fost ucişi cu pietre sau legaţi şi târâţi cu caii printre stânci. Mai apoi i-au ars pe ruguri. Aşa au primit aceşti 13 martiri cununa jertfei lor pentru credinţă şi slava sfinţilor lui Dumnezeu, fiind pomeniţi la data de 19 mai, ziua săvârşirii lor, din anul 1231.

b) Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o primeşte doar Patriarhul Ortodox

În după-amiaza Sâmbetei Mari, în fiecare an, la biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim are loc una dintre cele mai mari şi uimitoare minuni din Ortodoxie. Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar într-un stihar alb, purtând două legături de lumânări în mâini, de câte 33 de bucăţi, intră singur în lăcaşul Sfântului Mormânt al Domnului. Ceilalţi clerici, din partea bisericilor de pretutindeni, rămân afară, purtând şi ei în mâini buchete de lumânări. Patriarhul îngenunchează în faţa Mormântului şi rosteşte o rugăciune. După aceea, cu nişte legături de bumbac alb curat şterge placa de deasupra Mormântului. La un moment dat, în chip minunat, bumbacul se aprinde. Minunea constă şi în aceea că, timp de aproape jumătate de oră, flacăra aprinsă nu frige, nu degajă căldură şi, de aceea, poate fi atinsă fără a genera arsuri.
De la această flacără, Patriarhul aprinde cele două mănunchiuri de lumânări, iese afară şi împarte lumina credincioşilor entuziaşti, de diferite etnii şi chiar confesiuni, care aşteaptă cu nerăbdare acest moment culminant. După apariţia ei la Mormânt, Sfânta Lumină circulă prin toată Biserica Învierii sub forma unor limbi albăstrui de foc, aprinzând candelele altarului ortodox şi lumânările ţinute în mâini de mai mulţi creştini. Toţi închinătorii prezenţi sunt cuprinşi de sentimente de bucurie frenetică şi Îi dau slavă lui Hristos pentru trimiterea Sfintei Lumini, care este o dovadă vie, prezentă peste veacuri, a Învierii Lui, precum şi o confirmare a adevărului credinţei ortodoxe.
În vechime au încercat şi conducătorii altor „biserici” să o primească, dar nu s-au putut învrednici, deoarece Hristos nu recunoaşte decât Biserica pe care El Însuşi a întemeiat-o în lume, Biserica Ortodoxă, iar prin această minune confirmă autenticitatea ei faţă de celelalte.
La intrarea în Biserica Învierii există printre celelalte coloane una crăpată. Fisura are aproximativ doi metri şi este afumată. Existenţa ei se leagă de o minune petrecută în 1579. Armenii i-au mituit pe turcii care cuceriseră atunci Palestina, pentru a permite patriarhului lor să intre la Sfântul Mormânt, pentru a primi el Sfânta Lumină în locul celui ortodox, pe care l-au scos din biserică şi-au închis porţile. Patriarhul stătea întristat în pronaos, împreună cu credincioşii săi, şi se ruga. Patriarhul armean a îngenuncheat în faţa Sfântului Mormânt şi se ruga cu ardoare lui Hristos pentru a-i trimite Sfânta Lumină. În cele din urmă, minunea s-a întâmplat. Sfânta Lumină s-a arătat cu zgomot, dar nu din altar, ci din coloana lângă care stătea patriarhul ortodox şi căruia i-a aprins lumânările. Degeaba a mai aşteptat patriarhul armean, a cărui biserică ştim că a adoptat şi învăţături eretice, pentru că nu a primit nimic. Pe vremea aceea, patriarh al Ierusalimului era Sofronie al IV-lea. Când a văzut această minune, un musulman care privea dintr-un minaret din vecinătate a rămas mut de uimire. Era un hoge pe nume Tunom. A coborât în grabă şi a intrat în biserică, mărturisind că Ortodoxia este credinţa cea adevărată. L-au prins îndată cei de o religie cu el, turcii, şi l-au ucis pe loc, pentru a nu-i mai „sminti” şi pe alţii. Astfel, acest musulman, Sfântul Mucenic Tunom, s-a botezat prin însuşi sângele său şi a primit într-o clipă cununa muceniciei, iar acum trăieşte viaţa cea veşnică în rai.
Cunoaştem, de asemenea, mai multe cazuri recente de evrei convertiţi la ortodoxie după ce au participat la minunea venirii Sfintei Lumini. Ei le spuneau compatrioţilor lor: „Ce aşteptaţi, să vină Mesia? Mesia a venit…!”

1

c) O catolică se botează în credinţa ortodoxă

În Germania trăiesc, de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din Grecia. S-a întâmplat adeseori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei alte confesiuni creştine.
Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica Ortodoxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui. În 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de vară în oraşul Loutraki din Corint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera cuviosului Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păstrează şi moaştele acestui sfânt. Potrivit izvoarelor istorice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a nevoit în această peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantinopol şi îngropat aici.
Într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se închine la moaştele sfântului. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi credincioşi, care veniseră să se închine şi au aşteptat să le vină rândul. Mai întâi s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rândul soţiei, aceasta deodată a leşinat, fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău…? Atunci ea l-a întrebat:
„Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat, m-a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică…?»”

Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la lecţii de catehizare în credinţa ortodoxă şi apoi s-a botezat. În semn de mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cuvinte de mulţumire, a scris şi următoarele rânduri:

„Înainte de a mă boteza, credeam şi citeam despre Hristos, dar, după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această mărturisire este de prisos!

d) În Biserica Ortodoxă, aghiasma rămâne nestricată

În afară de cele şapte Taine cunoscute din Biserica noastră Ortodoxă, pe care le-a instituit Hristos pe parcursul vieţii Sale pe pământ, Biserica, de-a lungul veacurilor, a rânduit şi alte sfinte slujbe, prin intermediul cărora se dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh. O astfel de slujbă este aceea a Aghiasmei Mici sau a Sfeştaniei, care provine din slujba Aghiasmei Mari. De fapt este vorba de aceeaşi slujbă, într-o variantă mai restrânsă.
Prin citirea unor rugăciuni speciale, după afundarea Sfintei Cruci în apă, aceasta se sfinţeşte. Adică devine nestricată, nu se mai alterează, indiferent de câţi ani trec. Dacă cineva doreşte să se încredinţeze de această minune, poate să pună într-un loc ferit din casă o sticlă sigilată de apă normală şi o sticlă sigilată de aghiasmă. După mai mult timp, vor observa că cea cu apă normală se strică şi este urât mirositoare, iar aghiasma rămâne neschimbată.
Atunci când se hotărăsc să construiască o casă nouă, mulţi dintre creştini obişnuiesc să îngroape într-un colţ al temeliei casei sau într-un zid o sticlă cu aghiasmă. Aceasta rămâne neschimbată odată cu trecerea anilor. Un astfel de eveniment a avut loc în satul Panourghias din regiunea Fochida. La 25 de ani după ce o zidise, un sătean şi-a renovat casa. A fost nevoie să spargă un zid pentru a face o fereastră nouă. În acel zid fusese pusă sticla de aghiasmă de la ridicarea casei, pe care săteanul a găsit-o intactă. Când a scos dopul a constatat că apa era cristalină, bună de băut, fără niciun semn de alterare, ca şi cum ar fi fost abia pusă, de la cel mai curat izvor. Dacă ar fi fost apa obişnuită, cred că n-ar fi rezistat nici 25 de zile, darămite 25 de ani!
Au şi catolicii în bisericile lor aghiasmă, dar cum se păstrează, de vreme ce nu mai au Duhul Sfânt? Pun în ea sare. Acest lucru este scris şi în catehismele lor oficiale!
Anafura se oferă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii în locul Sfintei Împărtăşanii. Ea provine din prescurile care sunt dăruite la Sfântul Altar pentru pregătirea Sfintelor Daruri. Pe aceste prescuri se poate observa inscripţia Iisus Hristos biruieşte! şi se folosesc în cadrul rânduielii proscomidiei. Ele se taie în bucăţele mărunte, pe care preotul le sfinţeşte prin atingerea de Sfintele Daruri şi printr-o scurtă rugăciune de binecuvântare, în momentul în care la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. Credincioşii nu sunt pregătiţi să se împărtăşească în fiecare duminică şi de aceea li se oferă anafura sfinţită, care însă nu are aceeaşi valoare sfinţitoare cu Sfânta Împărtăşanie.
Cu toate acestea, s-a observat că uneori, datorită binecuvântării primite, aceste bucăţele de anafură, chiar dacă se usucă foarte tare, totuşi nu mucegăiesc, aşa cum se întâmplă cu pâinea normală!

e) Ouăle de Paşti

În Biserica Ortodoxă există obiceiul binecuvântării tuturor roadelor pământului, în special după perioadele mari de post şi la sărbătorile mari. În Molitfelnic sunt rânduite diferite rugăciuni în acest scop, cum ar fi binecuvântarea strugurilor la 6 august, ouăle şi pasca de Sfintele Paşti ş.a.
Când preotul binecuvântează pasca şi ouăle, spune următoarele cuvinte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca, gustând dintr-însele, să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită”.
Ceea ce este uimitor e faptul că uneori aceste ouă, pe care episcopul sau preotul le binecuvântează în noaptea de Paşti, rămân nealterate o mare perioadă de timp, în unele cazuri chiar până în anul următor, aşa cum am constatat noi aici la mănăstire. În timp ce ouăle fierte obişnuite nu rezistă, în afara frigiderului, nici măcar zece zile.

f) Creşterea aluatului în ziua Înălţării Sfintei Cruci

Există o tradiţie veche, de a se pune sub iconostasul pe care preotul va scoate Sfânta Cruce în Ziua Înălţării, la 14 septembrie, un vas cu aluat fără drojdie, pentru pregătirea prescurilor.
La mănăstirea noastră, eclesiarhul pregăteşte acest aluat şi-l pune sub măsuţa rotundă, pe care preotul aduce Sfânta Cruce, împodobită cu ramuri de busuioc, aşezată pe un disc. După slujbă, se poate observa cum aluatul creşte foarte mult, fiind gata pentru prepararea prescurilor sau a pâinii.
În alte părţi ale Greciei, femeile păstrează din ramurile de busuioc ce au împodobit Sfânta Cruce şi pun mici bucăţele din acestea în aluatul pe care îl pregătesc pentru prescuri, ca să crească. Chiar dacă crenguţele se usucă, ele continuă acest obicei pe tot parcursul anului. În acelaşi timp cântă troparul: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta…!” Ceea ce este minunat e faptul că aluatul creşte de la sine, fără să se adauge drojdie!

g) Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia

În oraşul Kymi, din Evvia, se organizează în fiecare an o mare procesiune religioasă a locuitorilor, prin care aduc mulţumire lui Dumnezeu şi Cuviosului Serafim. În urmă cu 50 de ani, printr-o procesiune cu moaştele acestui sfânt, întreaga regiune a fost salvată de invazia lăcustelor. Toate recoltele erau gata de a fi compromise. Creştinii au purtat moaştele în procesiune şi le-au adus apoi la biserica Sfântului Profet Ilie. Acolo au făcut slujbe de priveghere de toată noaptea, Sfânta Liturghie şi, din nou, procesiune prin toate ogoarele. Atunci s-a întâmplat un lucru pe care nimeni nu a putut să-l explice. Toate lăcustele s-au strâns într-un singur loc, s-au ridicat în aer, asemenea unui nor şi s-au îndreptat spre mare. Odată ajunse acolo, s-au scufundat toate şi s-au înecat. De atunci a rămas consacrată această procesiune anuală, la care participă toţi locuitorii oraşului.

h) Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie (Patra) are în interiorul lui semnul Sfintei Cruci

În urmă cu aproape 50 de ani trăia în Patra, în Peloponez, un părinte duhovnicesc pe nume Ghervasie Paraschevopoulos. A plantat el însuşi în curtea bisericii închinată Profetului Ilie un pin. Când copacul a crescut destul de mare, a observat cu uimire că avea pe tot trunchiul numeroase semne identice ale sfintei cruci, care se întindeau şi pe crengi. În cele din urmă, consiliul parohial a hotărât să-l taie şi să fie împărţite bucăţi din el, spre binecuvântare, către toţi locuitorii parohiei.

i) Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de acolo

Aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură, Dumnezeu i S-a arătat de mai multe ori lui Moise, conducătorul religios al poporului evreu. Prima dată i S-a arătat sub forma unei flăcări minunate care ardea deasupra unui rug, a unui arbust care, deşi ardea, nu se mistuia, nu se termina! Astăzi observăm un alt fenomen minunat care stă mărturie a acelei arătări. Practic, în toate stâncile, în toate pietrele acestui munte, se poate vedea reprezentat rugul acela, adânc întipărit în fibra pietrei. Şi dacă spargi piatra, la interior rugul este reprezentat, ca o miniatură. Când beduinii întâlnesc turişti care merg spre muntele Sinai, se grăbesc să le vândă ca suveniruri astfel de pietre. Este un fenomen care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume, care mărturiseşte despre întâlnirea aceea de acum peste 3000 de ani!
Trebuie să mai amintim şi faptul minunat că, în spatele altarului bisericii mănăstirii, se poate vedea rugul acela viu şi crescând, în vreme ce aceeaşi specie de plantă nu se mai întâlneşte nicăieri în deşertul Sinai, deşi există tot felul de arbuşti şi plante asemănătoare.

j) Peştele somn din râul Iordan

În râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi, dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul Kastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc – peşti, viermi, râme etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă. Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm la o parte carnea până la os, întâlnim un lucru extraordinar. În mijlocul osului, se poate distinge foarte clar imprimat un desen ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri, iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului. Prin urmare, este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot din Iordan). În nicio parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-l mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, Îl simbolizează pe Hristos.

1

k) Mergeţi la ortodocşi…!

În vara lui 2006 mă aflam pentru şase luni la misiunea apostolică din Kolwezi – Congo, din ascultarea încredinţată de părintele meu duhovnicesc, Gheorghe, stareţul mănăstirii noastre. Pe la mijlocul lui iulie a venit la noi o femeie cu cei doi copii ai ei, care, din păcate, erau demonizaţi. Împreună cu ceilalţi preoţi din partea locului, am încercat să aflăm câte ceva despre viaţa şi suferinţa ei.
Am aflat că trăia în oraşul Boukavou, în estul statului Congo. Era de religie musulmană. Într-o zi, copiii ei s-au îmbolnăvit, iar ea i-a dus la vraciul satului, ca să-i vindece. În urma descântecelor făcute de acesta, copiii nu doar că nu s-au vindecat, dar au ajuns şi demonizaţi. Îndurerată, femeia a apelat apoi la ajutorul hogelui, responsabilul geamiei. Acela a încercat şi el să alunge demonii, cu ritualurile lor specifice, dar n-a reuşit nimic, ba parcă era şi mai rău. Atunci, disperată, mama a alergat la biserica cea mare catolică, ce se afla în centrul oraşului. I-a găsit pe preoţi şi i-a rugat să citească din rugăciunile lor, pentru salvarea copiilor ei. Atunci, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, preoţii catolici i-au spus următoarele:

– Noi nu putem să scoatem demonii din oameni. Biserica noastră nu are această putere. Trebuie să mergeţi la Ortodocşi. Doar Biserica lor alungă demonii şi vindecă acest fel de boli.

– Şi unde se află Biserica lor?

– Vei lua trenul şi vei merge în nordul statului, în oraşul Kolwezi. Acolo este centrul lor.
Şi, într-adevăr, după multe osteneli, această mamă chinuită a ajuns în Kolwezi şi ne-a povestit toate acestea. Atunci, părinţii misiunii, luând binecuvântare de la superiorul lor, arhimandritul Meletie, şi-au început lucrarea duhovnicească. Au citit cu credinţă rugăciunile de exorcizare alcătuite de Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, au postit şi au săvârşit şi Sfântul Maslu. După mai multe slujbe, copiii s-au vindecat şi au scăpat de furia şi chinurile demonilor.
Eu am plecat în august 2006 în Grecia şi nu mai ştiu ce-a mai făcut femeia aceea după vindecarea copiilor ei. A rămas acolo sau s-a întors în locurile natale, nu ştiu…

l) Un vizitator nocturn tulbură casa…

Părintele Pavel a fost hirotonit acum câţiva ani la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Likasi, în sudul statului Congo, dar, în acelaşi timp, lucra şi ca funcţionar la birourile Căii Ferate. În timpul săptămânii mergea la birou, iar duminica şi la sărbătorile mari slujea în biserică. Peste doi ani va ieşi la pensie şi se va putea dedica exclusiv slujirii Bisericii lui Hristos. Acum câţiva ani a fost părtaş la următoarea întâmplare:
Superiorul său de la serviciu, pe nume Marcel, botezat catolic, era tulburat de un fenomen misterios, care se petrecea în casa lui. Locuia împreună cu sora lui Sefora, care era logodită. În multe seri, la miezul nopţii, în timp ce aceasta dormea, se deschidea uşa camerei ei şi o prezenţă misterioasă intra înăuntru. Cu o voce furioasă şi sălbatică îi striga: „Ridică-te şi pleacă din patul meu!” Fata se trezea deodată jos din pat, pe podea, în mijlocul camerei, fără să înţeleagă cine a dat-o jos şi cum a ajuns acolo. Acest lucru se repeta aproape în fiecare seară. Când a auzit cele relatate, părintele Pavel i-a spus şefului său că ar fi bine să apeleze, pentru această problemă, la unul dintre preoţii lor catolici. Acesta însă i-a răspuns că are îndoieli în privinţa ajutorului pe care i l-ar putea oferi un preot de la biserica lor şi a insistat să-l ajute chiar el, în calitate de preot ortodox şi de prieten.
Atunci, părintele Pavel i-a spus să vină împreună cu sora lui, următoarea duminică, la Biserica Sfântului Ioan. Şi, într-adevăr, au venit. După Sfânta Liturghie, părintele i-a citit fetei Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, alte rugăciuni de exorcizare şi a stropit-o cu aghiasmă. Apoi i-a spus să meargă fără nicio frică acasă şi să doarmă în patul ei, pentru că nimic nu o va mai tulbura. Şi, într-adevăr, copila a dormit din acea seară liniştită, fără să mai aibă nici cea mai mică ispită. Tăria rugăciunii părintelui Pavel şi puterea credinţei ortodoxe asupra forţelor întunericului au adus rezultatul dorit.

m) Idolul magic s-a lipit de mâna lui

Părintele Iosif din Lububasi ne-a istorisit un alt caz tragic şi grăitor, petrecut în Kinshasa, capitala statului Congo.
Pe vremea când trăia în acel oraş, unde de altfel s-a şi născut, s-a întâmplat ceva incredibil, la o biserică romano-catolică. Pe atunci, şi el şi toată familia lui erau catolici.
Paroh la acea biserică era un preot venit din Belgia, care-şi dorise să lucreze aici ca misionar. Reuşise, prin zelul său personal, să atragă mulţi africani la catolicism. Vizavi însă de biserică, locuia un vrăjitor. În fiecare zi, în special la orele la care în biserică se ţineau slujbe, vrăjitorul începea să bată din tobele lui, să strângă mulţimea de curioşi şi să-şi facă ritualurile lui magice. Punea mici idoli de lemn să danseze, pe oameni îi antrena să cânte cât mai zgomotos, deranjând astfel slujbele din biserică în mod intenţionat.
Preotul l-a rugat să înceteze cu aceste manifestări gălăgioase sau să le organizeze la o altă oră, dar acela nu l-a luat în seamă. Într-o după-amiază, scos din sărite de circul demonic făcut în faţa bisericii, preotul a venit în mijlocul lor, a înhăţat figurinele de lemn şi a încercat să le arunce pe jos. Dar, ce să vezi! Una dintre statuete i s-a lipit de palmă şi nu s-a mai dezlipit sub nicio formă. Degeaba trăgea săracul preot cu toată puterea de ea, nu reuşea nimic, parc-ar fi fost crescută din carne. Au trecut două zile şi obiectul magic nu se dezlipea de palma preotului. Disperarea sa ajunsese la extrem. S-a dus la mag, iar acela i-a spus: „Dacă mă laşi liniştit să-mi fac treaba mea, atunci nici idolii mei nu te vor mai deranja!” Atunci preotul i-a promis că va face orice, numai să-l elibereze de ruşinea ce l-a lovit. Atunci, magul a poruncit figurinei idoleşti să se dezlipească de palma papistaşului. După ce a scăpat din această încercare, catolicul a renunţat la experienţa lui misionară şi s-a întors cu primul avion în ţara sa!
Din această întâmplare pot să înţeleagă şi „prietenii” noştri ecumenişti că nu mai există harul Sfântului Duh în biserica papei, care nu mai este în stare să alunge demonii. Aşadar, nu mai există nici posibilitatea mântuirii pentru credincioşii lor!

n) Tu… să mă alungi de aici… măi, Capucinule?

Vrednicul de pomenire părintele Cosma, misionar timp de 11 ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu mai există dumnezeiescul har în biserica papală.
Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a devenit demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hainele de pe el şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. Într-o zi, părintele Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice nimic cu cel bolnav. În schimb, a vorbit cu părinţii lui şi le-a recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul lor, să apeleze şi la biserică, pentru că reprezenta un pericol pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor catolică şi l-au rugat pe preot să citească rugăciuni de exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar demonul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-l pe bietul tânăr. La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu… să mă alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demonul l-a părăsit pe băiat şi a intrat în preot! Îl numise în chip ironic capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.

o) Alungaţi-l pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici?

În revista religioasă Presa Ortodoxă de pe luna decembrie a anului 1966, citim următoarele: „Ziua de 20 octombrie, sărbătoarea Sfântului Gherasim de Kefalonia, s-a prăznuit cu deosebită strălucire şi au participat pelerini veniţi din toate colţurile Greciei.
Din păcate, liturghia arhierească, la care au participat cinci mitropoliţi, a fost tulburată de prezenţa impertinentă a unui cleric romano-catolic, aşezat aproape de moaştele sfântului, lângă cântăreţii de la strană. Acest lucru a generat tot felul de comentarii negative. Mulţi creştini evlavioşi au contestat zgomotos gestul mitropolitului filocatolic Apostol de Karpathos, care l-a luat de braţ pe indezirabilul reprezentant papal şi l-a aşezat în prima linie, între arhiereii ortodocşi. La sfârşitul slujbei, a avut loc o scenă la care puţini s-au aşteptat. În momentul în care treceau arhiereii, o femeie demonizată din mulţime a început să strige către ei: „De ce l-aţi adus pe capucinul ăsta aici…? Daţi-l afară! Daţi-l afară! Din cauza lui nu face sfântul nicio minune!” Şi, într-adevăr, anul acela nu avusese loc nicio minune.

p) Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul…

Demonizata despre care am amintit mai sus a fost dusă apoi la Biserica Sfântul Andrei, unde se păstrează piciorul celui dintâi Apostol al Domnului, pe care se poate observa încă semnul răstignirii. Acolo, demonul care o stăpânea a început să urle din ea şi să o agite zicând: „Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul…! De aceea nu a făcut minuni sfântul în acest an”.
În acelaşi timp, a fost adusă în biserică o altă femeie demonizată. Preotul a sfătuit-o să meargă şi în Patra, ca să se închine şi la capul Sfântului Andrei. Atunci demonul din ea a strigat: „Care cap? Capul acela este un idol! Acolo vă închinaţi la demoni! Aici este Sfântul Andrei!”
Atunci unul dintre creştinii prezenţi a zis: „Atunci să distrugem sfintele moaşte…!” Iar demonul i-a răspuns: „Nu, nu le distrugeţi! Ah, ce mă doare…! De ce spun acestea…! Mă chinuieşte mult Sfântul Andrei, de vorbeşte gura fără mine…! Nu e bine să spun asta…! Au, mă arde…!”
La această scenă au fost martori zeci de creştini şi preoţi.

q) Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii lumina cea necreată

Prin harul Sfântului Duh, care lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, orice creştin conştiincios – şi mai ales monahul – se poate curăţa progresiv de patimile sufleteşti şi trupeşti, urcând pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească, aceea a vederii luminii celei necreate. Această stare este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti întru Hristos, ceea ce înseamnă că ascetul a ajuns deja la măsura sfinţeniei şi s-a unit în chip tainic întru Duhul Sfânt cu întreaga Sfântă Treime şi se găseşte deja în slava raiului.
Această lumină este imaterială şi se identifică cu prezenţa lui Hristos, deoarece Acesta S-a descoperit pe Sine ca Lumină pe muntele Taborului, descoperindu-Şi Dumnezeirea faţă de cei trei apostoli. Ea nu se percepe, nu este controlată de voinţa ascetului şi nu se descoperă fiecăruia în acelaşi mod sau însoţită de aceleaşi semne ale revelaţiei. Ascetul nu o caută în mod special, nu face din ea un scop în sine, deoarece este în pericol de a fi înşelat de diavol şi de a accepta în sine duhul rătăcirii. Acesta este duhul diavolului, care poate să-l devieze pe om până în prăpastia iadului. Ascetul doar plânge pentru păcatele sale şi se smereşte continuu în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă este voia Domnului, va primi şi acest dar desăvârşit, atunci când Dumnezeu consideră că sufletul lui e pe deplin pregătit pentru acest har. În acea stare, Dumnezeu copleşeşte sufletul ascetului, iar acesta doar se supune cu smerenie. În timpul contemplării luminii dumnezeieşti, rugăciunea inimii practic încetează, deoarece ascetul se găseşte deja în stare de contemplare a lui Dumnezeu. Iar contemplarea lui Dumnezeu este egală cu contemplarea luminii celei necreate.
După cum se ştie, creştinii catolici şi, în special, monahii lor nu ştiu să se roage cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ei se concentrează şi cugetă la evenimentele din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Apostolilor etc. Nu pot să plângă pentru păcatele lor, pentru că nu mai există înlăuntrul lor Duhul lui Dumnezeu, ci duhul înşelării.
Problema luminii celei necreate este foarte complexă în biserica papală, are multe consecinţe şi începe din vremea Sfântului Grigorie Palama. Acesta a scris mai multe lucrări apologetice referitoare la vederea luminii celei necreate, fiind el însuşi un isihast desăvârşit, care avea experienţa contemplării. El a răspuns cu aceste lucrări acuzaţiilor venite din partea unui monah catolic, pe nume Varlaam de Calabria, venit din Sicilia la Sfântul Munte. Străin de viaţa de rugăciune contemplativă a monahilor de aici, a început să ironizeze trăirea isihastă, pe care o considera o mişcare eretică în sânul monahismului athonit.
Sfântul Grigorie Palama a combătut în lucrările sale aceste acuzaţii, ieşind învingător în cadrul controverselor legate de isihasm, fapt ce a fost confirmat de Biserică, prin canonizarea sa la doar câţiva ani după moarte. Biserica papală a adoptat învăţăturile eretice ale lui Varlaam şi de aceea îl urăşte de moarte pe Sfântul Grigorie Palama, care le dă peste cap toate inovaţiile în materie de credinţă. Ei neagă învăţăturile lui şi nu-l recunosc drept sfânt. Pentru noi, însă, el este propovăduitor al harului şi exemplu, inspirat de Dumnezeu, pentru orice monah.
De atunci, aşadar, biserica papală a deviat şi pe această temă teologică majoră, prin reprezentantul ei, monahul Varlaam, şi a dogmatizat greşit, afirmând că harul este creat. Prin urmare, dacă este creat, nu-l mai poate îndumnezei pe om, care este şi el, la rândul lui, creatura lui Dumnezeu. De aceea, oricât se vor lupta aşa-zişii ecumenişti să realizeze unirea, nu vor reuşi. Ar trebui să ştie că aceasta nu ar putea fi decât lucrarea proniei dumnezeieşti. Nu se pot sprijini pe relaţiile externe sau pe declaraţiile politice, ci doar pe smerirea reprezentanţilor patriarhiei căzute a Romei, care s-ar întoarce la acceptarea, fără compromisuri, a învăţăturii Bisericii celei Una a lui Hristos, din primele zece secole creştine.
Sfinţii noştri sunt păstrători statornici ai tradiţiei monahale, din cadrul Bisericii noastre Ortodoxe. Prin asceza lor personală, s-au eliberat de patimile lumeşti şi s-au dovedit a fi vase alese ale harului şi mărturisitori ai sfintelor învăţături ale Duhului Sfânt.
Un exemplu grăitor îl reprezintă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care a descris în poemele sale teologice experienţele ascetice şi contemplarea luminii celei necreate. Şi iată ce scrie în primul Cuvânt al poemelor sale despre dragoste: „Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin luptă, se ia cu asalt. Iată care sunt armele ce te ajută: privegherea şi postul, pocăinţa fierbinte şi lacrimile, permanenta aducere aminte de moarte, rugăciunea neîncetată, răbdarea faţă de toate ispitele ce vin, tăcerea faţă de toţi, smerenia adâncă şi ascultarea desăvârşită, tăierea voii proprii. Acestea aduc liniştirea sufletului şi luminarea minţii tale…”. În Cuvântul 37 descrie trăirile sale duhovniceşti, generate de vizitele repetate ale dumnezeieştii lumini: „Totul este doar lumină şi bucurie, blândeţe şi pace. Milă nemărginită şi adânc de iertare. Cele nevăzute se văd, cele nedespărţite se despart. Lumina cea neapropiată, de neatins, îmi luminează mintea. Văd cele ce nu pot fi definite. Toate, înţelegându-le, nu le pot exprima, contemplu cele ce se succed cu repeziciune, care vin şi se pleacă, unificând întreaga existenţă….Timpul parcă îşi pierde consistenţa sau devine veşnicie.”
Şi acum, ca să-i încredinţăm şi pe cei care încă se mai îndoiesc că acelaşi har luminos continuă să existe şi în secolul XX, vom prezenta în continuare un fragment din scrisoarea monahului Chiril Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu, pe care a trimis-o unei familii evlavioase din Atena, prin anii ‘60. În fragmentul referitor la „luminarea primită prin dumnezeiasca lumină necreată”, iată ce relatează: „Când omul ajunge la curăţirea inimii, atunci urmează şi desăvârşirea rugăciunii, adică a rugăciunii minţii şi a inimii, care, zi după zi, curăţă inima şi o pregăteşte pentru primirea luminii şi strălucirii dumnezeieşti. În funcţie de gradul de purificare, urmează şi arătarea luminii, care are loc doar în timpul rugăciunii minţii. Când omul stă pe scăunelul lui şi se roagă în linişte, fără nicio grijă exterioară, este înconjurat de lumina cea cerească. Atunci i se deschid ochii sufleteşti şi vede toate lucrurile în lumină, aşa cum i le descoperă Dumnezeu…” (din cartea Monahismul isihast, Editura Stupul Ortodox, 2009).
Un alt exemplu contemporan de monah purtător de Dumnezeu este cel al ascetului Paisie Aghioritul. S-a născut în Farasa – Capadocia, în 1924, iar după 40 de zile părinţii săi au trebuit să se refugieze în Grecia. De mic copil a îndrăgit viaţa monahală şi de aceea a ajuns la Sfântul Munte. Aici, cei mai mulţi ani i-a petrecut ca eremit la Kapsala, lângă Karyes, la chilia Panagouda. În legătură cu lumina cea necreată, care a inundat chilia sa, a povestit următoarele: „Odată, în timp ce spuneam rugăciunea minţii, noaptea, m-am simţit pătruns de o mare bucurie. Am continuat să spun rugăciunea şi, deodată, chilia mea s-a umplut de lumină. Era o lumină albă, cu o uşoară tentă albăstruie. Inima mea bătea cu dulceaţă. Am continuat să mă rog aşa până la răsăritul soarelui. Lumina era aşa de puternică! Mai puternică decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea palidă, aşa cum este lumina lunii, atunci când este lună plină. Am văzut acea lumină pentru mult timp. Apoi, după ce s-a retras, am simţit harul slăbind şi nu-mi mai puteam găsi consolare sau bucurie în nimic. Simţeam că am căzut dintr-o stare superioară într-una mult mai jos. Mă vedeam pe mine însumi ca pe un animal oarecare. Mă duceam să mănânc, să beau apă, să-mi împlinesc ascultarea, dar mă simţeam ca o simplă vieţuitoare. Acest sentiment îl uitasem aproape complet, dar mi l-am adus aminte alaltăieri, când am discutat cu un avocat evlavios, care practica şi el rugăciunea minţii, deoarece trăise aceeaşi experienţă…” (Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de ieromonahul Isaac, Sfântul Munte, 2004, pp. 199-200).

r) Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar catolic în biserica sa din insula Kerkyra

Sfântul Spiridon, pe care-l prăznuim în Biserică la 12 decembrie în fiecare an, s-a născut în Cipru în secolul al IV-lea. Pentru credinţa sa puternică, simplitatea şi sfinţenia vieţii, a fost învrednicit de Dumnezeu să devină, din păstor de oi, păstor de oameni în oraşul Trimitunda. După o viaţă uimitoare, presărată cu nenumărate minuni, a trecut la Domnul în anul 348, la vârsta de 78 de ani. Descoperirea sfintelor sale moaşte întregi şi nestricate i-a determinat pe împăraţii bizantini să le aducă la Constantinopol. După căderea cetăţii sfinte în mâinile turcilor, preotul Gheorghe Kaloheretis a luat sfintele moaşte, împreună cu cele ale sfintei împărătese Teodora, soţia împăratului iconomah Teofil (842), şi le-a dus în Kerkyra. Călătoria lui, într-o perioadă tulburată de război, nu a fost deloc uşoară. Ce a făcut acest preot evlavios? A înfăşurat sfintele moaşte în pânză de sac, iar la capete a umplut cu paie. Apoi le-a legat de-o parte şi de alta a unui măgăruş cu care călătorea. Când era întrebat de oamenii simpli sau de gărzile turceşti ce transportă acolo, el le spunea că vine din Constantinopol, refugiat, şi că are paie pentru hrana măgăruşului pe drum.
Odată ajunse la destinaţie, sfintele moaşte au făcut multe minuni, salvându-i pe locuitorii insulei de diferite invazii, epidemii sau alte catastrofe. În anul 1594 au fost aşezate definitiv în biserica unde se pot vedea şi astăzi. Această biserică fusese construită şi sfinţită în anul 1589.
O mare minune a săvârşit sfântul în 1716, când a salvat insula de invazia turcilor. Locuitorii insulei obişnuiesc, până în zilele noastre, să sărbătorească la 11 august acest eveniment.
Doi ani mai târziu, insula a fost ocupată de veneţieni. Conducătorul flotei lor, Andreas Pizzani, a dorit să construiască în biserica centrală a oraşului, acolo unde se găseau şi moaştele sfântului, un altar catolic, unde să poată săvârşi liturghia (missa) preoţii care îl însoţeau.
Dar cum ar fi putut vreodată turnul de veghe al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, să permită ca în biserica lui să se săvârşească o slujbă a preoţilor de altă credinţă, a celor care folosesc, în misa lor, azima?
El s-a arătat în vis amiralului şi l-a avertizat să renunţe la o astfel de iniţiativă, dar acela nu s-a lăsat convins, deoarece, la sfatul teologului care-l însoţea, urmărea să-i latinizeze pe toţi locuitorii insulei. Văzând această îndărătnicie, într-o noapte, Sfântul Spiridon a aruncat o făclie în depozitul de praf de puşcă aflat în apropierea comandamentului latinilor. Ceea ce a urmat a fost înspăimântător. S-au dărâmat toate clădirile din jur, locuite de soldaţii latini, iar cei mai mulţi au murit – peste 900 de persoane. O cruntă pedeapsă a primit şi amiralul lor, care şi-a găsit sfârşitul strangulat între două bârne grele, care i-au căzut pe gât. În acelaşi timp, teologul latin a fost găsit strivit sub dărâmături.
Paznicul depozitului de praf de puşcă a supravieţuit şi a mărturisit că, în acea noapte, l-a văzut pe Sfântul Spiridon intrând cu o făclie în mână şi aprinzând butoaiele cu ea. A îndreptat arma spre el şi l-a somat să se oprească şi să spună cine este. În loc de răspuns, sfântul l-a apucat de mână şi, în chip minunat, l-a purtat în afara taberei latinilor, lăsându-l în picioare, singur, cu arma în mână, lângă biserica sa din centrul oraşului.
În aceeaşi noapte în care s-a petrecut catastrofa, prin intervenţia sfântului, un catolic care privea de la balconul casei sale a mărturisit că a văzut trei flăcări ţâşnind din clopotniţa bisericii sfântului şi îndreptându-se spre depozitul de muniţie. Imediat după aceea, depozitul a explodat.
Tot atunci s-a petrecut un lucru terifiant şi în casa amiralului din Veneţia. Un fulger a carbonizat tabloul care-l reprezenta şi care era atârnat în salonul central, fără să rănească pe nimeni din familie. Toate acestea au avut loc în noaptea de 12 noiembrie 1718.
Cum, aşadar, după toate aceste pedepse, nu-şi dau seama că inovaţiile papale sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu? Fie ca Duhul Sfânt să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul pe care l-au părăsit.

s) Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos mirositoare – Sfântul mucenic Ahmed

În fiecare an, la 3 mai, Biserica îl prăznuieşte pe sfântul nou mucenic Ahmed, care a fost mucenicit la Constantinopol în 1682. S-a născut în acest oraş şi era turc, musulman. Se ocupa cu contabilitatea şi, înainte de a fi botezat, îl chema Pat Siourounis. Nu avea soţie, în schimb, conform cu legile musulmane din acea vreme, avea două sclave creştin ortodoxe, aduse din Rusia, una tânără şi alta mai în vârstă. Cea din urmă se ducea adeseori la biserică, iar la întoarcere îi aducea celei tinere anafură.
După ce o mânca, dacă era în preajma lui Ahmed, acesta simţea o mireasmă foarte plăcută ce ieşea din gura sclavei lui. A întrebat-o ce a mâncat de-i miroase aşa de frumos gura, iar aceea i-a răspuns că n-a mâncat nimic altceva decât un pic de pâine sfinţită adusă de la biserică.
Stăpânul a rămas uimit şi, atins de harul divin, a devenit curios să vadă cum primesc creştinii această pâine în biserica lor şi ce fel de slujbe ţin acolo. Într-o zi, aşadar, s-a îmbrăcat în haine creştine şi s-a dus la biserica patriarhală să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul Hristos, cunoscând adâncul inimii lui, i-a descoperit şi alte taine.
În timp ce preotul păşea spre Sfântul Altar, după ieşirea cu Cinstitele Daruri, era învăluit de o lumină dumnezeiască şi părea că nu mai atinge podeaua cu picioarele. Apoi a observat că, atunci când patriarhul binecuvânta mulţimea, din degetele sale ieşeau raze luminoase care străluceau peste capetele credincioşilor. A observat însă că aceste raze nu atingeau şi capul lui şi s-a întrebat de ce. A mai intrat în biserică încă de trei ori după aceea şi de fiecare dată vedea aceste semne minunate.
A fost pătruns de adevărul credinţei ortodoxe şi a chemat un preot ca să-l boteze. Acesta, cu acordul patriarhului, l-a botezat în taină, iar de atunci Ahmed a trăit ca şi creştin în ascuns, de frica mâniei compatrioţilor săi.

La una dintre petrecerile lor, unde erau prezente tot felul de personalităţi, a fost invitat şi Ahmed. Au început o discuţie despre care ar putea fi cel mai mare şi mai frumos bun al lumii. Atunci Ahmed a simţit că a venit timpul să urmeze cuvintelor Mântuitorului, Care spune: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33). A stat drept în mijlocul lor şi le-a zis: „Credinţa creştinilor ortodocşi este cel mai mare bun al lui Dumnezeu în lume!” Apoi a mărturisit înaintea tuturor că s-a botezat ortodox şi că s-a lepădat de rătăcirea musulmană şi de falsul profet Mahomed. Îndată a fost arestat şi dus spre a fi judecat după legea lor. Fără prea multe discuţii, a fost condamnat la moarte prin decapitare. L-au dus la locul numit Keaphane Baze şi acolo Ahmed a primit cununa mucenicească şi a intrat în slava veşnică, împreună cu ceilalţi sfinţi din veac ai Bisericii noastre Ortodoxe.

t) Anafura şi aghiasma vindecă

Următorul episod l-am aflat de la Nicolae Kabunda, catehetul parohiei Sfinţii Arhangheli din oraşul Kazobalesau. Acest oraş este în sudul statului Congo, aproape de graniţa cu Zambia. În urmă cu doi ani, s-au construit aici de către firma de construcţii a Misiunii Apostolice din Kolwezi o biserică mare, o şcoală, un baptisteriu şi o casă parohială.
În anul 2003, catehetul s-a îmbolnăvit grav de malarie. Suferea de aproape trei luni. Slăbise foarte mult şi din cauza lipsei banilor nu a putut să meargă la doctor.
Diaconul parohiei, părintele Avraam, l-a vizitat, ca înainte de moarte, ca să-l consoleze. Nicolae i-a cerut ajutorul. Să găsească o maşină care să-l ducă la un spital în Lububasi, la 100 de kilometri distanţă.
Au mers mai întâi împreună, cu greu, până la casa părintelui Iosif Kashinda, pentru a se spovedi, în eventualitatea că avea să moară. Nicolae i-a cerut şi acestuia bani pentru tratamentul său, însă părintele Iosif i-a spus: „Bani, din păcate, nu am să-ţi dau. Am doar nişte aghiasmă şi puţină anafură de la biserica noastră. Ia-le pe acestea şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, te vei vindeca.”
Nicolae, după rugăciunile citite de preot, a băut aghiasma şi a mâncat anafura şi – minune! Încet-încet a început să-şi revină. Febra a scăzut, s-a putut ridica din pat şi a început să mănânce.
Această minune a devenit repede cunoscută de mulţi oameni, care au început să creadă cu statornicie că Biserica noastră Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos, unde locuieşte Sfântul Duh, Cel ce dăruieşte lumii mântuire, iertarea păcatelor, vindecare sufletească şi trupească.

u) Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă

Cazul următor mi l-a povestit catehetul parohiei Sfânta Anastasia Romana din satul Mungulunga, aflat în regiunea Katanga – Congo. Numele acestuia este Petros Kulianga. Una dintre creştinele de aici, pe nume Irina, a rămas la un moment dat însărcinată. După trei luni, a mers la doctor pentru un examen de rutină. Acesta a asigurat-o că e însărcinată şi i-a dat indicaţiile de rigoare. După puţină vreme, însă, femeia s-a îmbolnăvit şi a început să aibă hemoragie, fiind în pericol să piardă sarcina. A mers îndată la medic, iar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus că, din păcate, fătul a murit în pântecele ei şi că ar trebui operată de urgenţă, pentru a fi scos. Femeia, disperată, a început să se certe cu doctorul şi, în cele din urmă, a fugit acasă.
Sora ei mai mică a fugit îndată la părintele satului, Timotei, ca să-i ceară sfatul. Acesta i-a dat ulei din candela ce ardea în faţa icoanei Maicii Domnului, cu care să-şi ungă pântecele şi aghiasmă pe care s-o bea.
Minunea s-a petrecut! Hemoragia a încetat, iar femeia a lepădat fătul mort, fără să mai ajungă la operaţie. S-a dus apoi la doctor, pentru a-i relata cele întâmplate. Acela a rămas uimit de acest deznodământ incredibil. În mod normal ar fi urmat o septicemie generalizată şi femeia ar fi murit cu siguranţă. I-a spus Irinei: „Să crezi în Iisus Hristos, deoarece ceea ce ţi s-a întâmplat ţie nu poate fi decât o minune. Biserica pe care o urmezi are putere foarte mare…”

v) Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul Dimitrie, fost musulman

La 18 noiembrie 1750, în oraşul Paramythia din Epir a fost mucenicit Sfântul Nou Mucenic Anastasie.
Într-o zi, împreună cu alţi creştini, s-au dus la câmp să secere recolta. S-a întâmplat să treacă pe acolo fiul paşei Musa, care răspundea de acea regiune, împreună cu ostaşii lui. Ochii desfrânaţi ai câtorva turci au căzut asupra surorii lui Anastasie. S-au apropiat şireţi, pentru a-şi pune în aplicare planul lor animalic. Anastasie şi-a dat seama de pericol şi cu vorbe meşteşugite i-a făcut să se răzgândească. Le-a spuse că acest abuz ar putea genera o revoltă generalizată din partea localnicilor regiunii, ceea ce nu ar fi pe placul paşei Musa. Supăraţi că le-a stricat planurile, turcii au început să-l acuze că a promis cândva că va trece la islam, iar acum neagă acest lucru. L-au arestat şi l-au dus în faţa paşei, pentru a răspunde acuzaţiilor. În faţa acestuia, tânărul spuse cu hotărâre şi fără teamă că niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească credinţa părintească şi că, dacă va fi nevoie, va muri creştin ortodox. Paşa a dat poruncă să fie bătut şi aruncat în închisoare, până când se va gândi prin ce metode să-l facă să se răzgândească. Un prieten al paşei i-a spus că acest neam de creştini sunt foarte duri şi hotărâţi şi că nu va reuşi să-i învingă voinţa. Mai bine ar încerca să-l momească cu daruri şi promisiuni de mărire. A încercat despotul şi această metodă, dar Anastasie i-a răspuns cu curaj: „Eu am bunuri mult mai de preţ în ceruri, care sunt veşnice şi mult mai frumoase. Nu accept darurile voastre stricăcioase şi deşarte. Voi rezista până la moarte, ca să nu pierd darurile Împăratului Ceresc, darurile lui Hristos”. Lângă paşă stătea în acel moment şi fiul său, care avea un fond sufletesc bun şi care se gândea în sine: „Oare ce fel de credinţă este aceasta a creştinilor, de nu sunt atraşi de bunătăţile acestei lumi şi acceptă orice jertfă, chiar şi moartea?”

Şi, pentru că dorea să primească nişte răspunsuri la întrebările care-l frământau, s-a dus pe ascuns noaptea la închisoare şi a început să vorbească cu Anastasie. Iar Dumnezeu, văzând râvna lui, i-a descoperit o altă minune. Când gardianul i-a deschis uşa pentru a intra la deţinut, a văzut înăuntru doi tineri îmbrăcaţi în haine strălucitoare, şezând de-a dreapta şi de-a stânga creştinului. Neputând suferi strălucirea lor, a căzut la podea îngrozit. Atunci, atletul lui Hristos le-a făcut semn tinerilor să plece şi fiul paşei a reuşit să se apropie. L-a întrebat:

– Cine erau cei doi tineri luminoşi?

– Erau îngeri, păzitorii creştinilor.

– Au şi musulmanii astfel de păzitori?

– Noi, creştinii, primim la botez câte un înger care ne păzeşte viaţa. Când murim, îngerul preia sufletul nostru şi, dacă suntem vrednici, îl duce în rai. În vreme ce voi şi toţi ceilalţi necreştini primiţi doar un înger, pentru fiecare neam în parte.

– De ce voi, creştinii, dispreţuiţi toate bunurile acestei lumi şi nu sunteţi laşi în faţa chinurilor şi a morţii?

– Noi credem că vom primi bunurile cele veşnice şi nestricăcioase, care se găsesc în ceruri, care nu se pot compara cu bogăţiile acestei lumi, ce nu sunt decât umbră şi vis.

În sufletul tânărului musulman, harul Sfântului Duh a început să lucreze repede. A îngenuncheat în faţa creştinului şi l-a rugat să-l boteze. Anastasie i-a spus:
„Această harismă nu o poţi primi acum, pentru că, dacă va afla tatăl tău, îi va ucide pe toţi creştinii din regiune. Crede în ascuns în Stăpânul Hristos, iar Acesta te va învrednici să primeşti dumnezeiescul har şi va lucra în interesul sufletului tău”.
Când paşa a văzut că voinţa creştinului nu poate fi înfrântă, a poruncit să fie decapitat în afara oraşului. Creştinii nu îndrăzneau să-i ridice trupul, din cauza ameninţărilor tiranului. Noaptea vedeau coborându-se flăcări deasupra sfintelor moaşte şi Îi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru sfântul care se descoperise între ei. În noaptea următoare, mucenicul i s-a arătat în vis paşei, îngrozindu-l şi zicându-i să-i lase pe creştini să-i ridice trupul. El s-a supus şi, a doua zi, credincioşii au luat moaştele şi le-au îngropat la o mănăstire din apropiere. După câţiva ani, au fost scoase şi puse la loc de cinste spre închinare, pentru că erau izvorâtoare de mir.
Fiul lui Musa, după moartea mucenicului, era trist şi posomorât. Îşi amintea de cuvintele lui şi se ruga la Dumnezeu să-l învrednicească de primirea harului Său.
Într-o zi, paşa a fost chemat de sora lui, ca să vină în satul ei, la o nuntă în familie. El s-a scuzat şi l-a trimis în schimb pe fiul lui. Înainte de a pleca în această călătorie, acesta a mers pe ascuns la mănăstire şi s-a închinat la moaştele mucenicului, rugându-l cu lacrimi să îl ajute. În acea noapte, Anastasie i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Nu fi trist, frate! Mergi în drumul tău şi vei primi ceea ce îţi doreşti!” A ajuns la casa mătuşii lui, a avut loc nunta şi, după distracţie, au mers toţi să se odihnească. În timp ce dormea, fiul paşei a avut o vedenie. Un tânăr luminos i s-a arătat şi i-a spus: „Scoală-te repede şi urmează-mă!” Porţile casei s-au deschis singure, au trecut printre invitaţii care dormeau adânc şi au plecat mai departe. Au ajuns la un izvor lângă care-i aştepta un ascet. Îngerul Domnului l-a încredinţat ascetului şi i-a spus: „Urmează-l pe acest monah, care te va duce acolo unde-ţi doreşti!” Îngerul s-a făcut nevăzut, iar tânărul i-a urmat ascetului. După un drum lung şi obositor, au ajuns la o mănăstire din Peloponez.Vrăjmaşul diavol, însă, a început să-i strecoare tot felul de gânduri de îndoială, aducându-i aminte de părinţii săi, de viaţa îmbelşugată pe care o lăsase în urmă, încercând să-l aducă la disperare. Ascetul i-a spus să intre în biserica mănăstirii şi să se roage. În timp ce se ruga la icoana Maicii Domnului, i-a auzit vocea care-i spunea: „Să nu-ţi pară rău, copilul meu, pentru bunătăţile trecătoare pe care le-ai părăsit, pentru că Fiul meu şi Dumnezeul meu a suferit multe pentru mântuirea oamenilor. Dimpotrivă, să te bucuri şi să te veseleşti, pentru că multe daruri vei primi în Împărăţia Cerurilor”. Cam aceleaşi cuvinte de îmbărbătare le-a auzit şi de la icoana lui Hristos. Inima tânărului s-a umplut de o sfântă bucurie. Se simţea eliberat de patimi, alungase toate gândurile negre, strecurate de diavol, şi l-a întrebat pe ascet dacă icoanele vorbesc întotdeauna. „Nu, copilul meu, doar atunci când este nevoie”, a răspuns acela.
După aceasta s-au îmbarcat pe o corabie şi au mers în Patra. De acolo, ascetul l-a îmbarcat pe o altă corabie, i-a dat o scrisoare de recomandare şi l-a trimis la Veneţia, în Italia. Acolo l-a întâmpinat comunitatea grecilor care trăiau în acest oraş. L-au botezat şi a primit numele Dimitrie. După puţină vreme, noul botezat a auzit de existenţa moaştelor Sfântului Spiridon din Kerkyra, de minunile care se săvârşeau acolo şi a decis să meargă să se închine la ele. A intrat în mănăstirea închinată sfântului şi a devenit monah, primind numele Daniil.
Pentru că avea în suflet dorinţa de a deveni mucenic al lui Hristos, a plecat într-o zi la Constantinopol. Acolo însă creştinii greci l-au împiedicat să-şi dezvăluie adevărata identitate, deoarece se temeau de represalii cumplite din partea turcilor. De aceea, l-au rugat să se întoarcă din nou în Kerkyra. Odată ajuns din nou la mănăstirea lui, s-a dedicat construirii unei noi biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care se mai cheamă şi Myrtia. A trăit în smerenie ca monah, până la sfârşitul hărăzit lui de Domnul.
Biserica papală nu mai cinsteşte deja icoanele sfinţilor, iar minunile şi descoperirile lor le consideră legende. Teologul papistaş Toma D’Aquino vorbea despre demitizarea Noului Testament. Toate minunile şi evenimentele care nu pot fi înţelese de raţiunea umană să fie respinse ca fiind nişte simple legende. Închinarea la icoane în biserica papală a fost abandonată practic în momentul proclamării dogmei infailibilităţii papale, de care depinde în continuare mântuirea credincioşilor apuseni. Sistemul antropocentric al papismului este contrar teocentrismului. Doar papa este continuatorul lucrării lui Hristos pe pământ.

w) Până şi unii musulmani recunosc harul preoţiei clerului ortodox

Sfântul Cuvios Iacov a fost mucenicit împreună cu doi ucenici de-ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dionisie, în Adrianopol – Tracia, la 1 noiembrie 1520. S-a născut într-un sat din regiunea Kastoria şi a trăit apoi la Constantinopol, unde lucra ca măcelar şi comerciant de miei şi iezi, pentru curtea sultanului.
Într-o zi, un prieten musulman l-a invitat la masă. Iacov însă nu mânca mai nimic din cele puse înainte, ci prefera mai mult să discute. Atunci gazda l-a întrebat:

– De ce nu mănânci din bucatele pe care le-am pregătit şi mai ales carnea?

– Pentru că noi, creştinii, în aceste zile postim. Suntem în postul Sfinţilor Apostoli.

Musulmanul a căzut pe gânduri şi a zis: „Voi, creştinii, într-adevăr aveţi o credinţă mare şi puternică!” Auzind aceste cuvinte, Iacov s-a bucurat şi l-a întrebat:

– De unde ştii tu că credinţa creştinilor este adevărată?

Atunci turcul a început să-i povestească următoarele: „Soţia mea era o femeie cuminte, aşezată şi am trăit fericiţi mulţi ani. În urmă cu câţiva ani însă, a devenit deodată demonizată. Mi-am cheltuit aproape toată averea încercând să o vindec. Am mers pe la doctori, apoi prin geamii pe la toţi imamii pe care-i cunoşteam, dar degeaba. Eram foarte trist şi nu-mi găseam liniştea. Într-o zi a venit la mine un prieten şi mi-a spus: «Încearcă să mergi cu soţia ta şi la patriarhul creştinilor şi roagă-l să te ajute, pentru că creştinii se închină adevăratului Dumnezeu». Când am auzit acest sfat, mi-am zis că nu strică să încerc şi acest lucru şi am mers la Patriarhul Nifon (fost monah al Mănăstirii Dionisiu, a fost de trei ori numit Patriarh Ecumenic şi apoi Mitropolit al Ţării Româneşti; s-a întors în cele din urmă la mănăstirea de metanie şi a adormit întru Domnul în 1512; pentru sfinţenia vieţii lui, a fost canonizat şi este prăznuit la 11 august). I-am povestit necazul meu şi mi-a zis: «Nu obişnuim să-i primim pe cei de altă credinţă, dar, pentru că Stăpânul nostru Hristos ne-a spus: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!(Ioan 6, 37), adu-o pe soţia ta aici».
Am îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi am dus-o noaptea, ajutat de slujitorii mei, la patriarhie. Patriarhul a dat poruncă preoţilor de acolo să deschidă uşile bisericii şi s-o aducă înăuntru pe soţia mea. Noi am rămas afară şi ne uitam din uşă la ce se întâmplă. A pus-o să stea jos, i-a pus pe cap epitrahilul şi omoforul, a luat sfânta evanghelie şi a început să citească din ea. Atunci am observat cum cupola bisericii parcă s-a deschis şi cum o lumină puternică, minunată, a coborât şi a învăluit totul. Era orbitoare, ireală, ca şi cum ar fi venit dintr-o altă lume. La sfârşitul rugăciunilor, lumina s-a retras din nou spre cupolă şi s-a ridicat la ceruri. Când mi-au încredinţat-o, soţia mea era vindecată! I-am mulţumit cu lacrimi patriarhului şi ne-am întors fericiţi acasă. Dacă nu ne-am teme de autorităţi, am deveni şi noi creştini.”

(Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)

HRISTOS A INVIAT! SA NU-L RASTIGNIM IARASI! Predici scurte si puternice de Inviere ale Parintelui Nicolae Tanase

        Invierea Domnului
Sa nu-L rastignim iarasi pe Hristos!

 

Fiind intins pe Cruce, Hristos a zis: „S-a terminat”. Dar, dupa aceea, prin moarte L-a primit iadul. Si de acolo El a eliberat dreptii Vechiului Testament. Icoana Invierii arata toate aceste lucruri: cum S-a pogorat la iad, a eliberat dreptii Vechiului Testament, a inviat, S-a aratat femeilor mironosite, carora un inger le-a vestit: “A inviat, nu este aici!”.

  • Dovezi ale dumnezeirii si Invierii

Sa ne inchipuim noi, astazi, ca ne-am duce la un mort de-al nostru in cimitir si un inger ne-ar spune la mormant: “A inviat, nu e aici”. Va dati seama, ce uimire am avea! Intelegem astfel si noi uimirea femeilor mironosite, care se pregatisera cu mir, cu untdelemn, cu mirodenii, dupa legea iudaica, sa unga Trupul lui Iisus. Turnau aceste miresme, cu aloe, pe mortul infasurat in giulgiu. Asa era randuiala lor.
„A inviat, nu este, nu mai este aici!” – le spune ingerul. „Unde este?”. „A inviat! Veniti si vedeti locul unde a fost pus! Ba mai mult, veniti si vedeti giulgiurile! Veniti sa vedeti si mahrama, deosebit pusa!”. De ce le arata acestea? Giulgiul avea mai mult de 4 metri lungime; el se pastreaza astazi in orasul Torino, in Italia; avem multi care lucreaza acolo si care au mers si l-au vazut. Cu acest giulgiu a fost infasurat Mantuitorul Hristos, dupa randuiala. Ca sa scoti mortul din giulgiu trebuia sa-l jupoi, cu totul, pentru ca era lipit. Deci, aratandu-li-se femeilor giulgiul, de fapt li s-a aratat minunea. Cum iesise Hristos din giulgiu? Cum mahrama cu care-I fusese infasurat capul era pusa deosebi? Toate acestea sunt dovezi ale dumnezeirii Mantuitorului Hristos si Invierii Lui.
Nu e nimeni in istorie care sa intre in mormant mort si sa iasa viu, prin propria putere, nu sa te scoata altul! Hristos a facut lucrul acesta.

  • Aceia L-au rastignit o data, noi Il rastignim de multe ori

De aceea, in noaptea Invierii, aceasta noapte sfanta, ne bucuram, facem efortul – fie nu dormim, fie ne sculam – venim si suntem in biserica, unde cantam: „Sa zicem: Fratilor! si celor ce ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru Inviere…”. Sa ne iertam unii pe altii mai intai, pentru ca sa ajungem la iubire, caci Hristos a fost iubire. Cat a suferit Hristos… Unii n-ati putut vedea filmul „Patimile lui Hristos“; n-ati putut vedea, ati iesit afara, ati plecat; n-ati putut vedea atata suferinta. E un film bine realizat. Nu 1 %, ci mult mai putin au reusit cei care au facut filmul sa arate suferintele. Nu se poate descrie in cuvinte, nu se poate arata intr-un film, oricat de bine ar fi facut, cat a suferit Hristos. Pentru ce? Pentru fiecare dintre noi. Nu pentru unul, nu pentru multi, ci pentru toti, din toate timpurile.
De aceea se cade, dupa 2000 de ani, sa nu-L rastignim iarasi pe Hristos, cum L-au rastignit aceia. Aceia L-au rastignit o data, dar noi Il rastignim de multe ori, cu pacatele noastre… Si iar ne iarta, si iar ne iarta, si iar ne iarta, si iar ne da bucuria Invierii Sale…

  • Sa nu intram in acest praznic nespalati

Este cea mai sfanta noapte, alaturi de cea a Craciunului, bineinteles. In toate Bisericile Ortodoxe a rasunat in noaptea aceasta salutul pe care-l folosim pana la Inaltarea Domnului: „Hristos a inviat!” -, Adevarat a inviat!”. In acest fel, am refacut legatura noastra cu Dumnezeu. O parte dintre dumneavoastra v-ati spovedit si bine ati facut. O parte nu v-ati spovedit inca. Daca vreti, ramaneti! Sa nu patrundem in acest mare praznic al Invierii Domnului – care tine 40 de zile – intinati, nespalati, necuratati.
Toti suntem pacatosi. Sfantul Apostol Pavel zice: „Dintre pacatosi cel dintai sunt eu!”. Fiecare dintre noi sa spunem lucrul acesta! Cei ce s-au impartasit nu sunt mai buni decat cei ce nu s-au impartasit. Un singur lucru au in plus fata de cei care nu s-au spovedit: ei au vrut! Este cel mai puternic cuvant care se poate spune, ca sa lamurim oamenii ca suntem chemati la Cer, nu la pamant: suntem creati pentru Cer, nu pentru mormant! Mormantul este numai trecere spre cer. Mormantul este numai un salas al corpului, dar partea nemuritoare a sufletului ramane in Imparatia lui Dumnezeu, iar de la Invierea cea de obste va fi impreuna cu trupul cel inviat.
Sa credem in Inviere! Dumnezeu, care a facut lumea din nimic, are putere sa invie mortii. Este asa de putin lucru pentru Dumnezeu, pentru puterea lui Dumnezeu! El a facut cerul, si pamantul, si cosmosul acesta, pe care oamenii nu reusesc sa-l cerceteze. Se vorbeste in stiinta de ani lumina. Savantii n-au putut cerceta aproape nimic. Savantii raman uimiti de cosmos, de lumea lui Dumnezeu, de creatia lui Dumnezeu.
Spuneam ca oamenii se impart in doua: oameni care vor si oameni care nu vor. Oameni care vor sa stie de Dumnezeu si oameni care nu vor. Dintre acestia care nu vor, sunt totusi unii profitori. Profita. Vine Craciunul, profita de sarbatoare. Vin Pastile, profita de sarbatoare; profita de miel, de masa, de liber de la serviciu etc. Dar ei nu cred in Dumnezeu. Sau, daca ei cred in Dumnezeu, cred cum vor ei. Din aceasta categorie sa nu mai faca parte nimeni! Toti sa arate lui Dumnezeu ca vor. In rest, Dumnezeu stie cata bunatate sau rautate a inimii avem fiecare si sa desertam aceasta rautate in Taina Spovedaniei!

  • Copiii postesc pentru viitorul lor

O sa va dam sfintele pasti, care luati si care nu luati stiti, ca am tinut multe predici anii trecuti, pana am lamurit lucrurile acestea. Rog copiii — care au fost destul de cuminti in noaptea aceasta si chiar in ultimele zilele ale saptamanii – sa ramana toti, ca sa le dam ceva jucarii, pentru ca au fost ostenitori si au postit. Unii au postit mai putin (doar cateva saptamani), in rest toti au postit tot postul. Asta este foarte bine! Inseamna ca parintii lor i-au educat bine si inseamna ca parintii urmaresc viitorul lor.
Unii dintre noi postim si pentru pacatele noastre. Copiii n-au asa multe pacate. Atunci de ce trebuie sa posteasca si ei? Pentru viitorul lor. Observati ca toata lumea munceste, dar nu toata lumea are spor. Toti ne dam interesul pentru copii, dar unul iese asa, unul asa… De ce? Inseamna ca undeva ceva n-a fost facut: ori n-au tinut post, ori noi, parintii, am fost nepasatori, ori n-am fost cu luare aminte, ori nu ne-am spovedit la timp, ori am trait necununati, ori am ucis copii afara de acestia pe care i-am nascut, ori nu vrem sa mai nastem copii, si asa taiem viitorul copiilor nostri…
Cei care s-au impartasit au tinut post, asa cum mi-au spus la Spovedanie. Suntem bucurosi ca parintii au inteles lucrul acesta. Dupa cum vedeti, copiii sunt vii, sunt vioi, merg si la scoala, au venit si la biserica, vor veni si maine, si poimaine; asta inseamna ca se poate.

  • Daca suntem impreuna si la masa, suntem impreuna cu Dumnezeu

Va rog sa ramaneti la masa, am pregatit masa mare, putem manca cu totii. Nu prea am sperante ca ramaneti, pentru ca 26 de ani n-ati ramas, nu stiu de ce. Dar eu acum am inceput sa pregatesc si poate, poate, veti ramane. O singura data daca ramaneti – cat sunt preot aici, daca ma mai primiti pana la moarte – tot sunt multumit. O singura data daca ramaneti la masa, mi-am implinit visul. Pentru ca Valea Plopului nu vrea sa ramana la masa. Poate ca au un motiv, poate ca se duc acasa; este adevarat, in Vechiul Testament Pastile se faceau in familie…
Daca nu ramaneti acum toti, macar sa veniti la a doua Inviere. Avem si noi, mai aduceti si dumneavoastra… Daca suntem impreuna si la masa, suntem impreuna cu Dumnezeu. Nu mancarea si bautura-i problema, ci a fi impreuna la masa. Masa este un act de cult, ca se incepe cu rugaciune si se termina cu rugaciune. Hristos a inviat!

  • A doua zi de Pasti
  • Adevaratul crestin se recunoaste dupa participarea lui la Ospat

De acum am inceput sa vestim Invierea lui Hristos, adica invierea noastra, libertatea noastra. Pentru ca Invierea face pe om liber, pentru ca Invierea este un lucru adevarat si Hristos a spus: “Adevarul va va face liberi” si  „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”.
Sfanta Impartasanie, semn de recunoastere
Invierea lui Hristos este prilej de bucurie. Asa cum stim, primul cuvant pe care Hristos l-a zis dupa Inviere catre femeile mironosite –si prin ele catre noi toti-a fost: „Bucurati-va!”. Bucuria noastra trebuie, deci, sa fie deplina. De aceea, in noaptea de Pasti citim, de peste 1600 de ani, un text scris de Sfantul Ioan Gura de Aur, care ne indeamna sa venim toti: si cei care am postit, si cei care n-am postit, si cei care am postit mai tarziu, si cei care am postit mai putin aspru sau mai aspru, toti laolalta sa venim, pentru ca masa Stapanului, ospatul, este gata. Noi, in viata noastra, trebuie sa ne aflam continuu la ospat, Ospatul Domnului, Cina Domnului, Sfanta Impartasanie. Acesta este si semn de recunoastere: Luca si Cleopa L-au cunoscut pe Hristos in drumul lor spre Emaus, numai atunci cand a savarsit Sfanta Liturghie.
Adevaratul crestin se recunoaste dupa prezenta si participarea lui la Ospat, la Sfanta Liturghie. Sfanta Liturghie tine lumea, Sfanta Liturghie este moartea si Invierea Domnului, Sfanta Liturghie este trairea noastra in timp, istoria mantuirii noastre.

  • Lumina lui Hristos lumineaza tuturor


De aceea ne simtim bine aici, de aceea nimic nu trebuie sa intineze aceasta bucurie, aceasta pornire. Pentru ca Hristos a venit in lume sa ne mantuiasca, sa avem viata, si mai mult decat aceasta sa avem! Cum, mai mult? Pentru ca viata au toti, si crestinii, si necrestinii. Viata au si animalele, si chiar si plantele; ele vietuiesc. Dar suflare de viata nu avem decat noi. De aceea, noi, fiind cununa creatiei, cu ratiune, cu simtire si cu vointa, nu avem scuza inaintea lui Dumnezeu, ca nu intelegem.
Daca s-a intamplat ca cineva sa nu inteleaga, lucrul acesta s-a intamplat pentru ca nu a vrut, nu pentru ca nu a putut. Pentru cei cu minte putina, Biserica are randuieli speciale, ii spovedeste intr-un anumit fel, ii impartaseste intr-un anumit fel, cu pogoramant. Dar pentru cei cu minte deplina, nu se poate sa nu existe aceasta licarire a lui Dumnezeu, glasul constiintei
lui Dumnezeu in om, care ne face constienti de jertfa Lui pe Cruce. Sfanta Carte spune ca, in Sambata Pastilor, crestinii, lasand deoparte intristarea, se aduna in biserica si, imbracandu-se preotul in vesmintele cele albe, ii indeamna sa vina sa primeasca lumina, lumina lui Hristos, care lumineaza tuturor.  Hristos a inviat!
(din: Preot Nicolae Tanase, “Sa nu-L rastignim iarasi pe Hristos – predici si conferinte”, Editura Agaton, Fagaras, 2011

Sursa

PARINTELE ARSENIE MUSCALU: Ce sa facem ca sa traim bucuria Invierii, cum sa pastram harul, cum sa ne reinsufletim ravna si bucuria de a trai?

Lumina de Duminica:


            „La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“


         interviu de Augustin Păunoiu

  • Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

– „Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

sla1.jpg Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“


– Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut
?

– Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câtevasla1 zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre“. Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.


– Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos 44797a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?



– Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău



– Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“?

– Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!
Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.

264_224a-e1367842451960.jpgAcum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.
Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.


– Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.



– Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie, bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.
Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.



– Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la 00040510_largeMănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.
Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, “Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.


– În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…



– Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.
Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.
La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.
Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateriile pe zero.

 

Eficienţa rugăciunii

           

0.jpg


Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?



– Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.
Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.
Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.
Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.


– De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

– A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie.

θεία-κοινωνία1.jpg.jpegStarea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.
Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ! “Auzi? Înviază Hristos! Adică tu, adică eu, adică toţi aceştia pentru care plângem!”

       

        Veniţi de luaţi lumină!

Cel care-L caută pe Dumnezeu,
cel care-L iubeşte pe Dumnezeu,
cel care în Dumnezeu se încrede,
cel care pe Dumnezeu îl doreşte,
să vină să ia lumină!
Din lumina care nu arde,
din lumina neîmpărţită care nu apune,
din lumina care a răsărit din pământ,
care este dăruită de la Preasfântul Mormânt!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Fraţilor, ce se întâmplă?
Ieri am trăit în umbră şi în moarte,
ieri iadul era casa noastră,
ieri cu toţii ne îndreptam spre stricăciune,
şi astăzi, ce s-a schimbat?
Cine ne-a unit oare bucăţelele sparte?
Cine ne-a zidit iarăşi viaţa din nimic?
Cine ne-a scăpat de moarte
şi cine ne-a şters lacrimile?
Ieri plângeam cu disperare:
Cum am să Te îngrop,
Lumină, Care semănai a fi neapusă?
Cum am să Te îngrop, Viaţă,
Care Te credeam nemuritoare?
Cum am să Te îngrop,
Împărate al meu, Dumnezeule, Care semănai
a fi neîmpărăţit?
Cum de ai plecat, cum de ai apus?
Cum să trăim?
Cum vrei să trăiesc eu acum, trup fără cap?
Ia-mi viaţa pe care mi-ai dat-o
şi ascunde-o iarăşi!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Ieri Te întrebam cu disperare:
Cine poate oare să Te trezească,
Leu, care ai adormit?
Cine poate să Te lumineze,
Soare, care Te-ai întunecat?
Cine poate să Te aducă înapoi,
Nădejde, care Te-ai stins?
Şi astăzi?
Fraţilor, ce se întâmplă?
Cine a transformat viaţa în sărbătoare?
Cine ne cheamă să nădăjduim?
Cine vindecă universul?
Cum?
Cine astăzi a risipit întunericul?
Cum?
Cine astăzi a trezit din morminte viaţa?
De ce astăzi sărbătoreşte întreaga zidire?

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Că a înviat Hristos!
Înviază Hristos!, adică înviază totul.
Înviază Hristos!, adică înviază universul.
Înviază Hristos! adică înviază omul.
Auzi?
Înviază Hristos!
Adică tu, adică eu,
adică toţi aceştia pentru care plângem.
Adică toţi: Şi tu, ingratul, şi eu, indolentul.
Şi tu, care ai postit, şi eu, care nu am postit.
Şi tu, bogatul, şi eu, foarte săracul.
Şi tu, muncitorul încă de la primul ceas din zi,
şi eu, care abia am ajuns la cel de-al
unsprezecelea ceas.
Toţi am adormit cu chipurile foarte întunecate
şi ne-am trezit plini de lumină!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Înviază Hristos!
Adică şi tu primul
şi eu ultimul.
Tot ce se întâmplă Aceluia ni se
întâmplă şi nouă.
Tot ce slăveşte Acela se slăveşte şi la noi.
De altfel, Învierea lui Hristos
adapă toată fiinţa noastră.
Ajunge până acolo unde nu vedem:
în adâncurile existenţei noastre,
şi le luminează şi le îndulceşte.
Ajunge în viaţa noastră de zi cu zi
şi dă sens la toate cele ce s-au deformat.
Durerea, singurătatea, abandonul,
lacrimile noastre, dramele noastre,
cimitirele noastre,
toate câte ne întristează uneori nu au final.
Sunt drumuri…
Drumuri ale vieţii care duc la un final,
adică la Viaţă!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Acum împărăţia noastră nu mai are sfârşit,
fiindcă nici împărăţia Acestuia nu are sfârşit.
Acum nici o placă funerară nu-l poate opri pe om,
fiindcă nici o piatră funerară nu L-a putut opri pe Hristos!

Aceste cuvinte nu sunt omeneşti,
îngerii ne adeveresc, când întreabă:
Ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi?
De ce-L căutaţi pe Cel care trăieşte printre cei care au murit?
Ne adeveresc acest lucru îngerii, când ne descoperă mângâindu-ne:
Nu este aici, ci a înviat!
Nu este aici!
Mormântul este gol!
Auzi?
Hristos nu este aici!
Şi dacă Hristos nu este aici,
nu sunt nici cei care au plecat de lângă noi!
Nu este aici Cel pe care-L caut şi plâng…
Nu este aici Cel pe care-L cauţi şi plângi…
Auzi?
Pe nedrept udăm leoarcă pământul cu lacrimi.
Nu este aici, ci a înviat, precum a zis.
Hristos, de multe ori, în viaţa Lui pământească
i-a sprijinit pe cei care plângeau nemângâiaţi:
Mergi, fiul tău trăieşte!
a zis omului de la curtea împărătească.

Fratele tău va învia!
Eu sunt Învierea şi Viaţa!
Cel ce crede în Mine nu va muri niciodată,
ci va trăi! a zis Martei.
Nu plânge! a zis văduvei mame din Nain.
Nu a murit, ci doarme! a zis lui Iair.

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Îndrăzniţi, voi învia a treia zi
spre bucuria credincioşilor
şi spre viaţa de veci!
Însă nimeni nu a auzit.
Şi dacă auzea, nimeni nu înţelegea.
Nimeni în afară de Maica Domnului.
De aceea, aceasta nu aleargă la mormântul Lui,
precum au făcut mironosiţele,
precum au făcut Petru şi Ioan.
Maica Domnului ştie că mormântul este gol.
Ştie că Hristos, prin Învierea Lui,
a dat la o parte toate mormintele.
Ştie ca Fiul ei a înviat
şi nu mai este mort în mormânt!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Aceste cuvinte nu sunt omeneşti,
fără un temei şi spuse la întâmplare.
Chiar Domnul ne adevereşte
că se apleacă cu afecţiune şi suflă viaţă
peste oasele uscate şi goale!
Chiar Domnul ne adevereşte,
adresându-se celor morţi:
„Ascultaţi-Mă, oase goale!
Ascultaţi-Mă!
Iată, Eu voi deschide mormintele voastre
şi am să vă scot de acolo.
Şi am să suflu peste voi suflare de viaţă,
şi am să vă dau iarăşi vene şi piele,
şi am să vă dau duhul Meu vouă
şi pentru totdeauna o să trăiţi!”.
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu,
care după viaţă dăruieşte iarăşi viaţă!
Mai frumoasă şi mai desăvârşită decât cea dintâi,
şi de veci!
Dăruieşte iarăşi trupuri!
Mai frumoase şi mai desăvârşite şi de veci!
Acestea sunt trupuri, dar nu sunt!
Care nu vor flămânzi, care nu vor suferi şi care nu vor îmbătrâni…
Trupuri la fel cu al lui Hristos care vor trece prin uşile încuiate!
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu,
care ne-a făcut robi, însă liberi!
Care ne-a făcut muritori, însă nemuritori!
Care ne-a dat posibilitatea
să nu lăsăm după noi oase uscate,
materie moartă, ci sfinte moaşte!
Vindecătoare şi frumos mirositoare!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

„Înviază Hristos!”,
strigă craniile sfinţilor
care priveghează pentru lume.
„Înviază Hristos!”,
strigă cinstitelor lor mădulare
făcătoare de minuni,
şi înainte şi după moartea lor.
„Înviază Hristos!”,
mai strigă şi obiectele lor personale,
care deseori miros frumos şi sunt
făcătoare de minuni.
Fiindcă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
puterea vindecătoare
merge de la suflet spre trupuri,
şi de la trupuri spre haine,
şi dinspre haine spre încălţări,
şi dinspre încălţări merge spre umbră!
Să cădem în faţa moaştelor!
Să îmbrăţişăm raclele,
să îmbrăţişăm pe sfinţi,
să intrăm sub umbra acestora,
aşa cum au intrat bolnavii
sub umbra vindecătoare a Apostolului Petru.
Sfinţii sunt temelii ale învierii!
Sfântul Vasile cel Mare ne spune că
acolo sălăşluieşte Harul.
Sfinţii sunt clopote,
toacă şi sonerii care sună,
care cântă melodios de Înviere:
Moartea nu mai este, nu mai există!
Felul în care aceştia au trăit,
felul în care au murit,
felul în care aceştia vin, atunci când
îi chemăm în ajutor,
aduce cel mai mângâietor mesaj pe care 1-a
primit vreodată lumea:
Hristos a înviat!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Iar ortodocşii de pretutindeni,
ruşii, sârbii, grecii, românii,
creştinii care stau ascunşi împrăştiaţi peste tot
pământul răspund:
Adevărat a înviat!
Şi îşi înalţă făcliile lor ca să primească
lumina sfântă!
Lumina Preasfântă de la Preasfântul Mormânt
unde în fiecare an
este dăruită ortodocşilor.
De aceea, Învierea este sărbătoarea împărătească
a ortodocşilor!
De aceea, ortodocşii sărbătoresc împreună,
sărbătoresc strălucitor,
nădăjduiesc,
se bucură de bucuria celor nemuritori,
care nu este din lumea aceasta.
Aşa cum se bucurau mucenicii atunci când erau
conduşi la moarte.
Ca nişte nemuritori!
Cu convingerea adâncă
că mergeau să trăiască
şi nu să moară!
De aceea, Sfântul Serafim de Sarov întâmpina
lumea întotdeauna cu acelaşi salut:
„Hristos a înviat, bucuria mea!”.
De aceea, a cerut să scrie pe mormântul lui:
Când am să mor, să veniţi la mormântul meu,
şi pe cât de des, pe atât de bine.
Să-mi vorbiţi aşa cum făceaţi când eram viu
şi am să vă ascult.
Să vă deşertaţi amarul la mine,
iar eu am să-l iau.
Fiindcă trăiesc şi am să trăiesc întotdeauna!

„Părinte, ce o să facem, când o să mori?”,
iar părintele Porfirie răspundea:
Eu am să fiu aici iarăşi
şi am să vă aud, mult mai bine ca acum,
însă voi o să strigaţi la mine?

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Vă convine să plec, zicea părintele Paisie.
Acum vă rog şi eu, cum mă rugaţi şi voi.
Sufăr, să fiu auzit…
Poate Săptămâna Luminată să fie strălucitoare,
când toată lumea mănâncă, iar eu fac metanii?
însă, atunci voi vorbi simplu,
am să duc mai departe tot ceea ce-mi spuneţi,
iar eu am să vindec durerile voastre.

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la adormirea
acestora, 200 de ani după…
Veacuri după…
Poate cineva să spună că părintele Porfirie
este mort,
părintele Paisie, Sfântul Serafim,
Sfântul Nicolae, Sfânta Paraschevi?
Mii de sfinţi, care trăiesc şi vor trăi întotdeauna?
Poate să spună cineva că Sfânta Marina este
moartă,
când ea s-a prezentat doctorilor:
„Marina from Andros”,
şi a luat parte la operaţia chirurgicală
a micuţului Andrea, în America?
Poate să spună cineva că Sfântul Nectarie este mort,
când românii căutau să găsească cine era preotul care a stat o săptămână în satul lor, botezând pe toţi cei nebotezaţi şi apoi a dispărut în tăcere,
şi au văzut uimiţi cum se semnează în cartea bisericii: Nectarie al Pentapolelui?

Poate să spună cineva că a murit
călăreţul de argint, Sfântul Gheorghe,
în faţa căruia grecii şi turcii
stăteau nemişcaţi, ca să treacă acesta?

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Poate să spună cineva că este moartă
Maica Domnului?
Poate să spună cineva că Aceasta a murit,
Când turcălăii o numesc
Mama Maria?
Mormântul ei gol, minunile ei,
icoanele care izvorăsc mir,
iconostasele ei care miros frumos,
pietrele preţioase care o împodobesc pe Aceasta,
toate mărturisesc că există Înviere!
Toate strigă: Adevărat a înviat Hristos!

Acum milă izvorăşte de pretutindeni.
De pretutindeni răsare iertarea.
Fiindcă Învierea şi iertarea merg împreună.
Nu poate exista una fără cealaltă.
Nu se poate să cred în Înviere
şi să nu-ţi iert toate câte cele!
Nu se poate să crezi în Înviere
şi să nu-mi ierţi toate greşelile făcute.
Cel care nu iartă nu iubeşte.
Iar acesta care nu iubeşte
nu face parte dintre cei vii.
Este deja mort!

the-anastasis-joseph-malham.jpg

A murit deja moartea cea neschimbată,
moartea cea fără scăpare.
Şi nu firea noastră este responsabilă
de acest lucru,
fiindcă firea noastră este nemuritoare.
Responsabilă este voinţa noastră,
alegerea noastră de a ne separa de fratele nostru,
adică de a ne separa de Dumnezeu.

Fraţilor, când zicem „Adevărat a înviat”,
alegem un mod de viaţă.
Alegem să nu coborâm de pe cruce,
chiar dacă putem să facem acest lucru.
Alegem să iertăm
pe cei care şi-au bătut joc de noi,
pe cei care în loc de apă ne-au dat oţet.
Alegem să ne rugăm din adâncul inimii
pentru cei care ne-au mâhnit până la moarte…

the-anastasis-joseph-malham.jpg

Fraţii mei, când zicem „Adevărat a înviat”,
Îl alegem pe Hristos!
Să ne îngropăm şi să ne slăvim împreună cu El.
După noi, în loc de altă avere,
să lăsăm sfinte moaşte!
Iar numele nostru să fie scris pentru totdeauna
în dipticele celor vii!

Înviază Hristos,
„Viaţa tuturor”!
Mormintele sunt goale!
Universul este plin de Dumnezeu!
De mila Lui este plin pământul!
Acum mii de clopoţei,
mii de toci,
mii de guri,
mii de păsări,
mii de făclii aprinse
strigă cel mai mângâietor adevăr:

Dumnezeu este iubire!
Iar iubirea
– auzi? –
nu este cu putinţă
să nu ierte!

Iubirea
– auzi? –
nu este cu putinţă
să nu ierte!

Înviază Hristos!
Mii de oameni,
vii şi adormiţi,
sfinţi şi păcătoşi,
nedrepţi şi nedreptăţiţi,
plângând, pocăindu-se sau fiind miluiţi
– auzi? –
plâng de bucurie.

Iubirea nu poate,
nu este în putere
să nu învieze!

„ Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului!
Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor
acestora:
Iată, Eu voi deschide mormintele voastre…
Şi voi pune în voi Duhul Meu…
Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi…
Vă voi acoperi cu piele,
voi face să intre în voi duh şi veţi învia…
Şi veţi trăi!”.
(Iezechiel 37, 1-14)
***
Aşteptăm un Mântuitor:
pe Împăratul Hristos!
Până se vor usca toate lacrimile
din ochii noştri,
şi moartea nu va veni iarăşi,
nici doliu,
nici durere,
nici noapte!

(in: Maria Mourza, “In loc de ofranda. Un neinsemnat dar oferit singuratatii omului contemporan”, Editura Bunavestire, 2012)

HRISTOS CEL INVIAT – SINGURA NOUTATE ADEVARATA IN LUME (Sf. Iustin Popovici)/ Parintele Staniloae despre PUTEREA IRADIANTA IN NOI A RANILOR LUI HRISTOS

                           *

   Imbratisarea cu Dumnezeu

                  Predica la a Doua Inviere

“Hristos a inviat! Adevarat a inviat!

Iata, in patru cuvinte, intreaga soarta a tuturor oamenilor din  toate timpurile!  In patru cuvinte, intreaga istorie a neamului omenesc! In patru cuvinte, istoria ta si a mea. In patru cuvinte, cea mai mare revolutie in toate lumile omenesti, cea mai importanta cotitura, cel mai mare macaz. Atunci cand trenul vietii omenesti, care alerga pe sinele mortii, si-a schimbat dintr-odata directia spre nemurire, totul s-a schimbat. Intorsatura nemaivazuta! Ce s-a intamplat cu neamul omenesc?
Prin a Sa Inviere, Domnul ne-a scos din iad si ne-a inaltat in Rai. A smuls din moarte neamul omenesc si l-a inaltat la nemurire. Din nimicnicie, din nefiinta, Domnul a adus fiinta omeneasca la Viata vesnica. L-a smuls pe om de la diavol si l-a pus in bratele lui Dumnezeu. Acesta este Pastele! Aceasta este Invierea! Cu adevarat cea mai mare revolutie din toate lumile. Singura revolutie desavarsita si implinita – caci ce se daruieste omului prin ea? Viata vesnica! Viata vesnica, in care intram prin Adevarul vesnic, prin Dreptatea vesnica, prin Dragostea vesnica, prin Bucuria vesnica.
Iata ziua pe care a facut-o Domnul! (Psalmul 117,24) – se canta astazi intr-o minunata cantare bisericeasca. Si cine a facut pana acum zilele oamenilor? Cine a creat zilele vietii tale si ale mele, ale fiecarui om – cine? Moartea! Moartea a facut zilele tale si ale mele si prin pacat ne-a aruncat in bratele diavolului, iar diavolul ne-a aruncat in iad. Iata cine a creat zilele neamului omenesc si zilele vietii omenesti. Pacatul, moartea, diavolul – iata creatorii zilelor noastre, iata soarele negru in noaptea cumplita a pacatelor si a mortii in care a petrecut neamul omenesc pana la venirea Domnului Hristos. Ce au facut ei pana la Domnul Hristos? Au ridicat statui. Cui? Mortii si diavolului! Caci orice pacat este o statuie pe care omul o ridica diavolului. Si aceasta lume pana la venirea Domnului Hristos fusese transformata intr-un nesfarsit teren de joaca, arhiplin de dumnezei mincinosi. Aceste statui le-au inaltat oamenii, oamenii cu pacatele lor. Lumea cea plina de idoli, lumea plina de dumnezei mincinosi. Ele toate l-au facut pe om sa se minta prin pacat, prin patimi pacatoase.
statuie in fata Parlamentului EuropeanAceasta cauta omul si astazi, dupa Invierea Domnului Hristos, atunci cand nu vrea sa-I urmeze Lui. Si astazi, prin pacatele sale, el inalta statui diavolului, creeaza idoli de toate felurile, dumnezei mincinosi carora li se inchina. Cati oameni nu se inchina astazi dumnezeilor mincinosi? Cati oameni nu sunt astazi nesimtitori inaintea Domnului Hristos Celui inviat? Oamenii traiesc intr-o cultura mincinoasa. Cultura europeana: idolatrie, cumplita idolatrie, legiuire  mincinoasa, imparatie si regat mincinos, dictatura mincinoasa, tirani mincinosi. Toate acestea fara Hristos si impotriva lui Hristos – si altfel nu poate fi! Altfel nu poate fi! Oamenii ridica necontenit statui diavolului, oamenii isi duc mereu viata printre dumnezei mincinosi daca nu cred in Domnul Iisus Cel inviat.
Aceasta lume fara Hristos – ce este ea? Ţinut al mortii? Morga? Un imens mormant! Si l-au pus in el pe om, hoit dupa hoit, mort dupa mort, putreziciune dupa putreziciune. Asta este lumea fara Domnul Hristos! Insa impreuna cu El, cu Mantuitorul, aceasta lume devine inviere, devine rasadnita nemuririi, devine primavara inmiresmata a vesniciei. Aceasta a facut-o Invierea Domnului Hristos.
Si noi, crestinii, ce suntem, cine suntem noi? Noi suntem morti care am iesit din morminte, am inviat din morminte si vietuim in aceasta lume. Ce a facut Domnul Hristos cu noi prin Invierea Sa? Ce a daruit Domnul Hristos neamului omenesc biruind pe cel mai mare dusman al nostru, moartea si diavolul si pacatul? Ce ne-a daruit Domnul Hristos? Ne-a daruit Viata, Viata fara de moarte, Viata vesnica, in care moartea nu mai poate sa intre, in care diavolul nu mai poate face rau, in care niciun pacat nu poate vatama. Domnul a preschimbat fiecare fiinta omeneasca intr-o faptura nemuritoare. Noi, crestinii, traim in aceasta lume niste morti inviati.

264_224b-e1367558552814.jpgCe este Sfantul Botez, prin care Il urmam pe Hristos? Sfantul Botez nu este nimic altceva, dupa cum invata Sfanta Evanghelie, decat ingropare impreuna cu Domnul Hristos si inviere impreuna cu El (Romani 6, 3-4). Si noi, prin botez, ne ingropam impreuna cu Hristos, precum se spune in minunatele cantari ale Canonului Invierii:

Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase; astazi ma ridic impreuna cu Tine, Cel ce ai inviat…
Da, inviez impreuna cu Tine, Doamne! Acesta este crestinul.
Crestinul este omul care a inviat impreuna cu Domnul Hristos si astfel traieste in aceasta lume: ca un mort care a iesit din mormant, a biruit toate mortile si trece prin aceasta viata ca un nemuritor pe care niciun fel de moarte nu-l mai poate vatama. Niciuna, caci chiar daca toate mortile l-ar ataca pe omul lui Hristos, nimic nu-i pot face! Nemuritor -mai puternic decat toate mortile, mirandu-se de orice moarte si nimicind-o cu puterea Domnului Celui inviat.
Precum Hristos S-a ingropat, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi, cei ce traim in aceasta lume, intru innoirea vietii (1 Corinteni 15, 20; Romani 6, 4),
spune Sfantul Apostol Pavel. Aceasta este nevointa noastra, nevointa crestina in noua Viata. In ce fel de Viata? In Viata fara de moarte.
Esti crestin. Intristarile vin in aceasta lume, dar stii, tot ceea ce faci este nemuritor. Totul merge in Viata vesnica impreuna cu tine.
Cel ce este in Hristos este faptura noua (2 Corinteni 5, 17),
spune Sfantul Apostol Pavel. Este faptura noua. De esti intru Hristos, de ai credinta in Hristos, iata, esti om Christ enters Paradisenou, om botezat, om nemuritor.

christ-enters-paradise.jpgIata, tu esti un om nou, tu esti un mort inviat, ai o inima noua, un suflet nou, inima nemuritoare, suflet nemuritor si bucurie nemuritoare intru Domnul Cel inviat.

Cele vechi au trecut, iata, toate s-au facut noi (2 Corinteni 5,17).
Cele vechi au trecut, a trecut omul cel vechi, muritor, si s-a facut om nou, nemuritor intru Hristos. A trecut duhoarea vietii omenesti si s-a facut primavara a vietii omenesti, primavara vesnica. Au trecut vechile simtiri, vechile cugete, moartea cea cu greu miros, si, de la Hristos, a rasarit in om, simtirea cea noua, nemuritoare si vesnica, raspandind buna-mireasma in Ceruri. Simtirea si cugetele crestinului, ale omului celui nou, raspandesc buna-mireasma in Ceruri.
Nimic nu este nou sub soare cu exceptia Unuia, cu exceptia Domnului Hristos! Acesta este Singurul Nou. Si oamenii care voiesc sa aiba in ei insisi acest Nou, acest Nou Vesnic, care niciodata nu imbatraneste, iata il au intru Domnul Hristos. Dar reusesc sa ajunga la aceasta numai cu credinta in El, cu credinta in Domnul Iisus Cel Inviat. Caci in aceasta lume, frate, nimic nu este vesnic afara de ceea ce nu moare, afara de ceea ce este mai tare decat moartea – si acesta este Domnul Hristos si tot ceea ce este de la El si intru El. Acesta niciodata nu moare, acesta este Noul Vesnic. Noul Vesnic si pentru mine si pentru tine si pentru fiecare om, caci aceasta putere dumnezeiasca de a invia, pe care Domnul a daruit-o omului, aceasta Viata vesnica, aceasta Dreptate vesnica sunt puterile cele vesnice pe care nicio moarte nu le poate nimici, nici nu le poate scoate afara de la tine, omule al lui Hristos.
Da, in aceasta lume numai crestinii sunt vesnic noi, tineri vesnici, caci nu exista moarte intru sufletele lor. Nimic nu-i poate imbatrani. In aceasta lume omul imbatraneste din cauza pacatelor, imbatraneste din cauza mortii, pana ce nu moare cu totul se descompune in mocirla sa. Iar omul lui Hristos este vesnic tanar. Cu cat traieste mai mult, devine tot mai tanar, caci astfel este vesnicia pe care o daruieste Domnul, astfel este Puterea vesnica, Dreptatea Vesnica, Viata vesnica pe care le daruieste Domnul celor care Ii urmeaza Lui.

Domnul a venit in aceasta lume ca sa arate si sa adevereasca aceea ca numai prin mijloace bune omul poate deveni bun, ca numai cu ajutor dumnezeiesc poate deveni dumnezeu dupa har, ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu, poate deveni desavarsit in aceasta lume, desavarsit in bine, in dreptate, in adevar, in iubire. Fara de aceasta, lumea se inabusa in ucideri si in rautati. Necontenita ucidere – aceasta este istoria neamului omenesc. Ucidere necontenita, fara de Hristos si impotriva lui Hristos. Un minunat Sfant, Sfantul Simeon, Noul Teolog, a spus: „Binele care nu se face cu intentie buna, nu este bine”. Aceasta este invatatura evanghelica, frate. Binele se poate obtine numai prin procedee bune. Da, ceea ce este bun se poate obtine numai cu ajutorul lui Dumnezeu, iar nu cu ajutorul diavolului. Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dreptatea vesnica se pot obtine numai cu ajutorul lui Dumnezeu, al Domnului Hristos, nu prin inselaciunile diavolesti, nu cu ajutorul diavolului.

Iar noi, crestinii, incepem de la Botez. Aceasta este singura putere, singurul nou, si este daruit de Domnul Hristos fiecaruia dintre noi. Si noi ne distingem de ceilalti oameni prin aceea ca credem in Invierea lui Hristos si in invierea noastra proprie. Si noi, crestinii de astazi, crestinii veacului al douazecilea, desi suntem slabanogi si schilozi, marturisim, impreuna cu Sfintii Apostoli un singur adevar. Ce fel de marturisire? Marturisim pe Domnul Cel Inviat! Domnul a inviat, omul a inviat! Aceasta este marturisirea noastra. In aceasta lume, noi, fiecare dintre noi ca si crestin, propovaduim neincetat un singur lucru, marturisim acelasi lucru: pe Domnul Inviat si pe noi insine inviati. Si vietuiesti in aceasta lume ca un mort inviat, care a biruit moartea, a biruit toate mortile, si astazi, si maine, si in vecii vecilor. Prin cine? Prin Domnul Iisus Hristos Cel inviat.
Hristos a inviat! Adevarat a inviat!”
(din: Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

                          ***

Lumina de Duminica:

PARINTELE DUMITRU STANILOAE: Hristos cel înviat – izvorul vieţii creştine

Duminica a doua după Paşti (a Sfântului Apostol Toma)

[…] În Hristos cel înviat este viaţa dumnezeiască, pentru că în El e şi moartea omului luat în El însuşi şi amândouă acestea sunt active şi în noi.
„Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos, ca şi viaţa Lui să se arate în trupurile noastre“ (2 Cor. 4, 10).
Din puterea morţii, dar şi a Învierii Lui murim păcatului şi viem lui Dumnezeu.
„Iar dacă Hristos locuieşte în voi, trupul vostru este mort pentru păcat… Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din morţi (deci şi Duhul lui Hristos, n.n.), locuieşte în voi,… vii va face şi trupurile voastre“ (Rom. 8, 10-11).
Locuri ca acestea se pot înmulţi încă foarte mult. Conţinutul lor a fost făcut explicit în multe feluri de Sfinţii Părinţi. Acest conţinut se poate rezuma în următoarele: Trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina transparenţă duhovnicească şi în această calitate s-a umplut de sfinţenie, de îndumnezeire, aflându-se aşa în faţa Tatălui. Dar această sfinţenie, transparenţă şi îndumnezeire ni se comunică şi nouă prin împărtăşire de trupul Său şi deci Învierea lui Hristos înseamnă nu numai o comuniune a Lui cu Tatăl, ci şi intrarea Lui în deplină comuniune cu noi, comuniune la început pentru noi virtuală, dar având să devină comuniune actualizată, prin sălăşluirea lui Hristos prin Duhul Său în fiinţa noastră.
Hristos şi trupul Său jertfit, iar prin aceasta sfinţit, pnevmatizat şi transparent pururea în faţa Tatălui, e ca un miros de bună mireasmă înaintea Lui, arătând prin aceasta deplina predare a Sa, ca om, Tatălui, deplina comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt. Acesta e sensul spiritual al expresiei “jertfă întru miros de bună mireasmă“, atât de des folosită de Sfântul Chiril din Alexandria.

00003136.jpgStarea Lui de jertfă binemirositoare în faţa Tatălui e starea de completă predare Tatălui, ca opusă oricărei posibilităţi de afirmare de Sine a Sa ca om. E o stare destinată să fie izvorul unei stări asemănătoare în ceilalţi oameni. De aceea, Hristos trebuie să Se afle permanent în această stare. Nicolae Cabasila zice:

„Hristos S-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei Sale şi să poarte pe El pururea urmele rănilor Sale dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că şi la venirea a doua oară în lumina orbitoare va fi pentru robii Săi acelaşi răstignit şi împuns, rănile acestea ţinând loc de podoabe împărăteşti“1.
Aceste răni nu sunt numai nişte amintiri, ci au o actualitate permanentă în Hristos. Dar ele sunt şi puterea Lui care iradiază în noi. El e într-o continuă predare a Sa Tatălui, ca izvor de moarte jertfelnică pentru orice om faţă de păcat, ca izvor din care fiecare se împărtăşeşte de buna mireasmă a jertfei Lui spre a o înfăţişa Tatălui, ca opusă relei miresme a păcatului, a afirmării unei independenţe în plăcere şi mândrie.
„Nu e nici o îndoială că păcatul este în noi o stare tristă şi rău mirositoare. Viaţa tristă şi rău mirositoare se transformă însă prin Hristos într-o bucurie. Prin credinţă, Hristos transmite omului buna mireasmă. Noi ne oferim prin Hristos lui Dumnezeu, căci El este cel ce curăţeşte prin jertfa Sa pe păcătoşi şi spală spiritual pe cei ce se află în necurăţie. Prin Hristos ne oferim şi noi, prin El avem curajul, noi, cei necuraţi, să ne apropiem. Dar noi ne apropiem prin credinţă şi ne oferim Tatălui ca bună mireasmă numai dacă încetăm să existăm pentru noi, dacă avem în noi numai pe Hristos ca bună mireasmă spirituală“2.
Dar această stare de jertfă reală în care Se află El e şi o stare de compătimire reală cu noi, care ne pătrunde şi pe noi.
Cum se vede, sfinţenia ca transparenţă pnevmatică sau ca bună mireasmă, deci ca predare a lui Hristos ca om în faţa Tatălui, ne face părtaşi şi pe noi la ea, deci şi la dragostea Tatălui faţă de noi, realizând comuniunea noastră cu El. Aşa cum s-au urcat preoţii şi fruntaşii lui Israel cu Moise şi Aaron pe munte, aşa ne ridicăm şi noi la Tatăl, cu Hristos şi ajungem aproape de El, curăţindu-ne în sângele Lui, Care
„Şi-a dat trupul întru miros de bună mireasmă“3.
Căci prin Hristos
„avem aducerea noastră la Tatăl şi am ajuns aproape de El“4.
Am câştigat această intimitate cu Tatăl, pentru că am intrat într-o familiaritate cu Hristos, Fiul Lui.
„Tatăl şi Dumnezeu îi învredniceşte de privire şi îi cunoaşte numai pe cei ce au o familiaritate duhovnicească cu Fiul şi care s-au recunoscut prin Duhul în El şi s-au îmbogăţit prin El.“5
Ne învredniceşte pentru predarea lui Hristos, dar şi pentru compătimirea Fiului Său faţă de noi, Euharistiastare în care rămâne El permanent. „Familiaritatea duhovnicească“ cu Fiul înseamnă o unire cu Hristos prin Duhul, Care e o transparenţă a Lui pentru noi ca să ne facă şi pe noi transparenţi Lui, penetrându-ne în Euharistie de trupul Lui.
Pe măsură ce devenim şi noi transparenţi lui Hristos, El nu mai e o realitate obiectivă pentru noi, nici una subiectivă, ci El şi noi ne aflăm într-o unitate reală, dincolo de obiectivitate şi subiectivitate. El e în noi şi noi în El, fără să ne confundăm. În relaţia cu Hristos am depăşit subiectivitatea, ne aflăm în Hristos ca în realitatea cea mai obiectivă, dar şi cea mai subiectivă. Această transparenţă trupească înseamnă şi o transparenţă sufletească, şi prin amândouă se realizează transparenţa lui Hristos ca persoană, care înseamnă o mare sensibilitate şi iubire a Lui. Aceasta ne face şi pe noi sensibili faţă de El şi delicaţi între noi.
Prin Înviere, prin faptul că trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne penetrează, Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă.
„Hristos Se sălăşluieşte deplin în noi prin împărtăşirea Duhului şi nu S-a împărţit, cum spune Pavel“ (1 Cor. 1, 13)6.
„Punându-Şi sângele pentru noi, a desfiinţat moartea şi a nimicit stricăciunea; şi aşa ne face ai Săi, ca unii ce nu mai trăim viaţa noastră, ci mai degrabă viaţa Lui“7.

eikones23-5-009-768x1024.jpgLa iubirea Lui, răspundem cu iubirea noastră, prin care renunţăm la noi, cum a renunţat El la Sine.

Cei ce sunt în această intimitate cu Fiul primesc prin Duhul o lărgime în viaţa şi cunoştinţa lor, din lărgimea vieţii Fiului ca om, înaintând spre statura spirituală a lui Hristos:
„Hristos ni Se dă nouă mort, înviat şi înălţat la cer, lărgind prin Duhul în chip spiritual inimile celor ce-L primesc“8.
Viaţa lui Hristos a devenit viaţa noastră. Incoruptibilitatea trupului Său înviat lucrează în noi în vederea învierii noastre. Orizontul nostru s-a lărgit prin Hristos cel înviat, a depăşit orizontul fenomenelor fizice şi psihice care se repetă în fond, sfârşind în moarte. Legea ne închidea orizontul, lăsându-ne în afara comuniunii cu Dumnezeu în Hristos.
„Căci ne lărgim şi noi prin credinţă (prin încredere) şi iubire, dar numai înrădăcinându-ne în Hristos. Pentru că legea era strâmtă şi mintea închinându-se la idoli era îngustă.“9
Cu Hristos, care a urcat prin Jertfă şi Înviere, urcăm şi noi la vârfurile cunoaşterii lui Dumnezeu şi ale vieţii dumnezeieşti prin curăţire de patimile egoiste. Acum privim cu faţa descoperită, prin transparenţa trupului lui Hristos, slava neplafonată şi veşnică la care s-a ridicat omul în El. Prin aceasta ea se oglindeşte şi în noi (2 Cor. 3, 18)10.
Dacă Fiul îi înfăţişează Tatălui buna mireasmă a omului predat cu totul Lui, şi odată cu El şi pe noi, nouă Fiul ne comunică nu numai puterea acestei bune miresme a predării, şi deci a renunţării la orice egoism, ci şi buna mireasmă a cunoaşterii de Dumnezeu la care a ajuns prin aceasta omul în Hristos, sau buna mireasmă a cunoaşterii celei mai înalte de Dumnezeu prin umanitatea Lui Hristos.
„Căci prin Sfinţii Apostoli Domnul nostru Iisus Hristos ni S-a arătat ca miros de bună mireasmă a cunoaşterii lui Dumnezeu şi Tatăl.“11
Slava ce o avem este una cu iradierea acestei bune miresme, dar este totodată iradierea Persoanei unice divino-umane, pentru Care trupul nu-i o barieră. Căci, deşi trupul e prilejul trăirii comuniunii cu Persoana lui Hristos, uităm de trupul Lui, cum uităm şi de al nostru, cum spune Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 5, 16; 12, 2). Desigur, toate acestea sunt în mare măsură o virtualitate pentru aproape toţi credincioşii; dar o virtualitate reală, din care luăm puterea spre învierea noastră pentru viaţa viitoare.
„Căci cele în Hristos sunt făptură nouă şi ne-am înnoit în El spre sfinţenie şi nestricăciune şi viaţă.“12
Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea j12ertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitatea de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi.
E de prisos să mai spunem că aceasta înseamnă şi o cuprindere a noastră în memoria Lui (virtual îi cuprinde şi pe cei ce nu cred în El). El prezintă în Sine Tatălui pe toţi cei ce cred în El, deci sunt alipiţi de El. Ei sunt văzuţi în El de Tatăl, dar îi are înscrişi şi în memoria Lui veşnică. Şi Tatăl îi vede înscrişi în memoria Lui. Totodată vede imprimat şi pe Hristos în ei, în starea Lui de jertfă şi de înviere.
În faţa lui Hristos îi vede pe toţi cei care cred în El, căci pe faţa Lui se reflectă gândul lui Hristos la fiecare, şi în faţa fiecărui credincios vede imprimat pe Hristos. Îl vede pe Hristos progresând în transformarea fiecărui credincios după chipul Lui până îl va aduce la starea Sa de înviere. În aceasta constă comuniunea progresivă a Tatălui cu toţi cei ce cred în Fiul Său. Astfel unindu-ne cu Sine, Hristos ne uneşte cu Tatăl.
„A devenit departe, cu noi, pentru noi, pentru ca şi noi să ne facem împreună cu El şi în El aproape de Tatăl… Căci făcându-ne părtaşi la El prin Duhul, ne unim cu Dumnezeu şi Tatăl, prin El.“13
Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază neîmpiedicată puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi la transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni; pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului.
„Căci, după naşterea din trup, este frate acestora provenind din Adam, protopărintele în acest veac prezent; dar odată ce, prin înviere, trupul Său mort Şi l-a făcut duhovnicesc şi ni-l oferă nouă spre mâncare, sădeşte şi în noi prin el puterea vivificării spre învierea după moarte; prin aceasta ne-a devenit cauză a unei astfel de firi duhovniceşti în veacul viitor şi a unei stări nemuritoare şi incoruptibile a trupurilor noastre stricăcioase de acum… Căci pentru noi, pe care ne va învia în trupuri duhovniceşti, va restabili întru nestricăciune şi corpurile din jurul nostru, corespunzătoare celor ce locuiesc, umblă, vieţuiesc şi petrec întru ele, pentru că şi creaţia însăşi se va elibera de robia stricăciunii, spre slava libertăţii fiilor lui Dumnezeu, Care S-a făcut om şi frate şi părinte al nostru şi spune: Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.“14
Starea aceea va însemna o biruinţă a persoanelor şi a libertăţii lor asupra naturii care robeşte, o biruinţă a comuniunii lor, din comuniunea cu Persoana divină, sau supremă, devenită şi Persoana umană eliberată, prin suportarea morţii de bunăvoie, de stăpânirea morţii, care e suprema tiranie a naturii învârtoşate, supremul duşman al persoanei sau al comuniunii interpersonale. Tot ce ne e dat acum ca natură se va personaliza, va sluji eternei comuniuni personale. Slava împărătească a Persoanei supreme devenită şi Persoana umană va deveni slavă a tuturor celor ce se vor deschide Persoanei supreme şi centrale.
Prin toate se va vedea Persoana supremă, prin toate se vor vedea persoanele între ele. Nu se va 

vedea o natură care face greu de sesizat persoana. Vom vedea „faţă către faţă“ pe Dumnezeu, dar ne vom vedea „faţă către faţă“ şi între noi, neacoperiţi nici de natura manifestată în trebuinţe materiale, în slăbiciuni trupeşti, în boli, supusă morţii, nici de natura devenită exclusivistă prin tot felul de pasiuni. În veacul de acum, împărtăşindu-ne de Hristos, vestim moartea Lui, care rămâne şi în forma ei trupească în existenţa noastră, pentru a ne ajuta să o umplem şi să o transformăm spre folos prin moartea noastră faţă de egoism.

„Dar când va veni în slava Tatălui, nu vom mai oferi mărturisirea cuvenită despre patima Lui, ci Îl vom cunoaşte în chip curat ca Dumnezeu „faţă către faţă“… Căci atunci nu-L vom mai cunoaşte din cele ce sunt ale omului, ci Îl vom cunoaşte din cele ce sunt ale lui Dumnezeu adevărat, fiind trecută iconomia prin care a devenit şi trup. Căci vor înceta, cum se cuvine, raţiunile întrupării şi va intra o cunoştinţă mai mare şi ne va veni de la El o strălucire şi o vedere şi o înţelegere a mântuirii celei întru slavă.“15
Trupul nu va înceta, dar el va fi transparent, încât vom vedea prin el nemijlocit pe Dumnezeu întru slavă, fiind totul înduhovnicit, toţi şi toate vor aparţine tuturor, dincolo de împărţirea în subiectiv şi obiectiv, dincolo de lanţurile naturii, de lupta pasionată pentru a stăpâni natura şi pe ceilalţi văzuţi ca obiecte exterioare, de lupta fiecăruia pentru a se apăra de ceilalţi. Singură învierea ne deschide perspectiva scăpării de fatalitatea naturii care duce la moarte, deschide un plan demn de noi şi de năzuinţele noastre; iar odată cu aceasta, perspectiva unei tot mai adânci sensibilităţi şi delicateţi. Numai învierea ne va scăpa de lupta greşită pentru a ne asigura o existenţă efemeră, cu preţul profitării de alţii, cu preţul unor imaginare experienţe de împlinire prin plăceri, prin orgolioase şi găunoase realizări.
Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.
(* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 181-189.)
(Titlul articolului şi sublinierile din text aparţin redacţiei Ziarului Lumina)

Note:
1 Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Teodor Bodogae, Sibiu, 1946, p. 138.
2 Sfântul Chiril, Închinare în Duh şi Adevăr, XV, P.G. 68, col. 973.
3 Idem, Glaphyra, P.G. 69, col. 517 C.
4 Ibidem, col. 507 C.

5 Ibidem, col. 332 D.

6 Ibidem, col. 425 A.

7 Ibidem, col. 437 B.

8 Ibidem, col. 242 A.

9 Ibidem, col. 240.

10 Ibidem, col. 233 D.

11 Ibidem, col. 172.

12 Ibidem, col. 172 B.

13 Ibidem, col. 517 A.

14 Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nest., libr. V, P.G., 1, col. 1744 D-1745 A.

15 Sfântul Chiril al Alexandriei, Glaphyra, P.G. 69, col. 429.

Sursa