Sfanta si Marea Luni. Blestemarea smochinului neroditor si pomenirea lui Iosif cel preafrumos

2

Sfintele Patimi

Saptamana Patimilor

A treia parte a Triodului, Saptamana Mare, Saptamana Pa­timilor, este scurta ca durata, dar, precum o arata si numele, este mare pentru faptele mari si neasemanate care s-au petrecut in aceasta vreme.

„In zilele acestea“, zice Sf. Ioan Gura de Aur, „s-a risipit imparatia iadului, s-a omorat moartea, s-a biruit pacatul, s-a ridicat blestemul si s-a deschis Raiul. Peretele cel de mijloc al vrajbei dintre om si Dumnezeu s-a surpat si cele ceresti s-au unit cu cele pamantesti“.

Primele trei zile: luni, marti si miercuri, ne pregatesc pen­tru Sfintele Patimi si au randuieli de slujbe asemanatoare. Ru­gaciunea Sf. Efrem cu metanii, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si citirea Psaltirii dupa randuiala Postului Mare, le intalnim si in aceste trei zile. Pe langa acestea, la ceasurile 3, 6 si 9 se citesc „stalpii”, adica primele trei Sfinte Evanghelii, in intregime, si treisprezece capitole din Evanghelia Sfantului Ioan. Ni se pun inainte toata viata si invatatura Domnului Hristos, pentru a intelege mai deplin lucrarea de rascumparare si negraita Sa dragoste pentru noi, care culmineaza in Sfintele Patimi.

1Evangheliile care se citesc la utreniile acestor zile ne aduc aminte de cele din urma invataturi ale Domnului, in centrul carora se afla veghea in asteptarea celei de a doua veniri. Astfel, Sfintele Patimi se afla deodata in fagaduinta invierii si in na­dejdea eshatologica. Caci pentru Biserica, Pastele insemneaza deja inaugurarea Parusiei, inceputul ei in istorie. Prin slujbele acestor zile, Biserica ne indeamna la aceasta veghere in asteptarea Mirelui.

„Iata Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic este cel pe care il va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara de imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dum­nezeul nostru! Pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!“.

Şi iarasi:

„Camara Ta, Mantuitorul meu, o vad impodobita si imbra­caminte nu am ca sa intru intr-insa. Lumineaza-mi haina su­fletului meu, Datatorule de lumina, si ma miluieste“.

Imparatia s-a deschis, Camara Mantuitorului este gata im­podobita; Mirele poate veni in orice clipa. El insa vine in miez de noapte, pe neasteptate. Trebuie sa fim gata, sa avem haina de nunta si sa veghem. Veghea nu-i numai o asceza de atentie si trezvie, ci si o atitudine pascala, eshatologica.

In aceasta pregatire si asteptare, fiecare din aceste trei zile aduce o lumina proprie asupra careia se cuvine sa staruim mai indeaproape.

Sfanta si Marea Luni

Sfanta si Marea Luni ne pune inainte blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19 – 20) si istoria lui Iosif cel Prea Frumos.

Din aceste pilde se desprind doua intelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu in asteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregatirea si as­teptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

Camara cea impodobita a Mantuitorului in care trebuia sa intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat, insa, in ea pentru doua mari pacate, pe care le pomeneste Domnul in Vinerea Mare (Utrenie):

„Doua lucruri si rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si l-a slobozit”.

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a parasit apa vietii, cuvintele Evangheliei, si si-a1sapat put sfaramat, adica talcuirile strambe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are in ve­dere, in primul rand, aceasta sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborase Duhul Sfant, dar era stearpa, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei si intelenirea in formalismul Legii i-a adus blestemul si uscarea:

„Sa nu mai rodesti in veac“.

Celalalt pacat al lui Israel este desfranarea. Mesia venise in primul rand pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Acesta era chemat sa intre intai in camara, Mirele Hristos la dansul venise. Or, Israel s-a lepadat de adevaratul sau Mire si a preferat pe Varava, un talhar. De aceea Biserica il numeste “Adunare vicleana si desfranata care n-a pazit credinta barbatului sau“.

Iosif, din semintia lui Israel, este o pilda de curatie si de credinta fata de stapanul sau; a ales inchisoarea decat sa se invoiasca la momelile desfranate ale egiptencei.
Cele doua pacate ale lui Israel sunt de-a pururi piedica la intrarea in camara de nunta a Mirelui Hristos. Smochin neroditor este tot sufletul care nu se adapa din Izvorul vietii, Hris­tos, si nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mantuitorul, de-a pururi, flamanzeste de mantuirea noastra si cauta la noi rodul faptelor mantuitoare si neaflandu-l, ne blestema cu us­carea, facandu-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Ve­cernia de luni ne indeamna:

„Temandu-ne fratilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, sa aducem roade de pocainta lui Hristos, Cel ce are mare mila“.

Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhiseste si indeamna Marcu Pustnicul:

„Omule, care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea“.

Aceasta este haina sufleteasca cu care se poate intra in camara vietii de veci.

1Prea Frumosul Iosif e pomenit pe de o parte pentru curatia lui, pe de alta, pentru ca este icoana a Mantuitorului. Asa cum Iosif fusese vandut de fratii sai cu gandul ucigas, dar mai apoi se facuse izbavitorul lor, hranindu-i cu paine in vremea foame­tei, tot asa si Mantuitorul Hristos a fost vandut si dat la moarte de neamul Sau, dar S-a facut mantuire lui Israel si intregului neam omenesc, hranindu-ne cu painea cea cereasca a Prea­curatului Sau Trup.
Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumusete trupeasca, ci prin frumusetea curatiei sale. Curatia, intreaga intelepciune, cum o numesc Parintii, este o numire cuprinzatoare a tuturor virtutilor, semnul credinciosiei statornice fata de Dumnezeu. De aceea, tot pacatul este intinare, necuratie, desfranare, intrucat omul pacatuind, paraseste pe Mirele cel adevarat, pentru care a fost creat, si alearga la diavolul cel necurat.

Slava de la stihoavna Utreniei teologhiseste minunat des­pre intelesul duhovnicesc al curatiei:

„A doua Eva afland sarpele pe egipteanca, se nevoia sa vaneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lasandu-si haina, a fugit si a scapat de pacat. Şi gol fiind, nu s-a rusinat, ca si cel dintai-zidit mai ina­inte de cadere…”

Adam si Eva au fost creati de Dumnezeu „goi si nu se ru­sinau“ (Facere 2, 25) si asa fiind,1 erau ca intreaga faptura, fru­mosi foarte. In ce statea goliciunea lui Adam? Omul in Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viata simpla, nemestesugita, nu avea nevoie de imbracaminte, deoarece din pricina nepatimirii ce avea, nu se temea de rusine. Inainte de cadere, el nu era tras incoace si incolo de pornirile stricacioase si contrarii ale trupului, ci era mereu gol si liber de prefacerea necontenita avand o asezare trupeasca simpla si neinvrajbita (Ambigua).
Dupa cadere insa, primilor oameni li s-au deschis ochii, au cunoscut ca erau goi, s-au rusinat, si-au facut acoperamant de frunze si s-au ascuns (Facere 3, 7-10), iar dupa blestem, Dum­nezeu le-a facut imbracaminte de piele si apoi i-a scos din Rai.
De atunci, goliciunea trupeasca era mereu rusinoasa pentru om, aducandu-l aproape de prima cadere, de pacat. Cand insa biruieste pacatul si ajunge la nepatimire, goliciunea nu mai este rusinoasa. “Iosif gol fiind, nu s-a rusinat ca si Adam inainte de cadere“. Multi pustnici si oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trait goi si nu se rusinau, goliciunea lor fiind semnul de nepatimire si pricina de lauda.
De fapt, omul in Rai nu era gol desavarsit; era imbracat in vesmantul harului nepatimirii, iar goliciunea cea din afara pen­tru el nu avea inteles. Tot asa omul duhovnicesc, chiar daca tru­pul este gol, el este imbracat cu haina virtutii si goliciunea trupeasca este usor de purtat. Pacatul, lipsindu-ne de imbracamintea harului, ne da simtamantul goliciunii rusinoase, de unde nevoia instinctiva a omului de a-si acoperi goliciunea trupeasca.
Oare in dezgolirea trupeasca pe care o intalnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vadeste, inconstient, nostalgia omului dupa goliciunea cea cinstita dinainte de cadere? Dar ea, lipsita de cinstirea virtutii, i se intoarce in pacat si spre mai mare rusinare.
Nerodnicia virtutii si necuratia sunt pacatele cele mai mari care ne lipsesc de camara cea impodobita a Mantuitorului. Dim­potriva, pentru a putea intra impreuna cu El, trebuie sa ne agonisim asemanarea cu El, prin daruire totala in slujirea Lui si prin desavarsita curatie. Aceasta este prima lectie a sfintei si marii Luni.

1Mai exista insa o primejdie. Apostolii, mergand spre Ieru­salim, socoteau ca acum este momentul inaugurarii mult doritei Imparatii mesianice, care avea sa fericeasca pe Israel printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta si de-a stanga, asupra careia staruie de asemenea Sfanta si Marea Luni:

„Doamne, nepricepandu-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusa a randuielii Tale, a cerut de la Tine ca sa daruiesti fiilor ei cinstea im­paratiei celei vremelnice…”(Utrenia).

Daca cele doua pacate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urma au fost primejduiti cei mai aproape ai Dom­nului, ucenicii, Biserica Sa. Mantuitorul insa ne arata ca aceasta intelegere este straina de Dansul…

„Ci Tu, invatand pe ucenicii Tai, le-ai zis sa nu se asemene paganilor, ca sa stapaneasca pe cei mai mici… Ca nu va fi asa intre voi, ucenicii mei…; ci cel mai mare dintre voi sa fie slujitor tuturor. Ca si Eu Insumi am venit ca sa slujesc lui Adam celui ce saracise, si sa-Mi dau sufletul rascumparare pentru multi…”.

Slava si bogatia la care ravneau ucenicii si in care veacuri de-a randul s-a desfatat1Biserica cea pamanteasca, nu sunt in duhul Invatatorului Care, bogat fiind si Stapanul a toate, de voia Sa a saracit si a luat chip de rob si a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa Se dea rascumparare pentru lume. Saracia si smerenia slujitoare a aproapelui cu care S-a imbracat Mantuitorul, abia in veacul de acum Biserica incepe sa le descopere in adevarata lor lumina. Cat de anevoie unele adevaruri majore se impun atentiei oamenilor! Pildele nu au lipsit, caci Biserica de multa vreme cinsteste astfel pe Cuviosii sai:

„Cuvioase Parinte, glasul Evangheliei auzind… bogatia si slava intru nimic le-ai socotit si tuturor ai strigat: iubiti pe Dumnezeu si veti avea dar vesnic. Nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui si atunci cand va veni intru slava Sa, veti avea odihna cu toti sfintii…“

Saracia, smerenia si dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg usa camarii ce­lei impodobite a Mantuitorului”.

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

cuvantulortodox

DENIA DIN SFANTA SI MAREA LUNI


In Lunea Mare, Biserica noastră ne prezintă un tânăr frumos, curat, fericit, preabun: pe Iosif, care a fost al unsprezecelea fiu al Patriarhului Iacov şi a fost invidiat de fraţii lui, aruncat în groa­pă şi vândut pentru treizeci de arginţi. Cum­părătorii săi l-au dus în Egipt şi l-au vândut la rândul lor unei căpetenii de la curtea faraonului, Putifar, a cărui soţie a vrut să păcătuiască cu el. Acela s-a împotrivit cu putere, ea l-a calomniat şi a fost întemniţat. Apoi a devenit tâlcuitorul vi­selor faraonului, cunoscând mare cinste şi slavă.

Vieţile lui Iosif şi Iisus se aseamănă. Şi Iisus a fost urât şi invidiat de iudeii cei de un neam cu El, a fost trădat pentru treizeci de arginţi de către însuşi ucenicul Lui şi a fost dus în temniţa mor­mântului. După trei zile a înviat şi împărăteşte nu numai peste Egipt, ci peste lumea păcatului, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „Egiptul patimi­lor”. Hristos devine noul vistier peste hambarele de grâu prin jertfa lui pe Cruce.
În aceeaşi zi săvârşim pomenirea acelui smochin uscat şi blestemat pe care Hristos l-a gă­sit neroditor în drumul Lui. Sfinţii Părinţi aseamană asta cu sinagoga iudeilor, în care Hristos n-a găsit roade vrednice, decât doar umbra legii, care şi aceasta pălise. După Sfântul Isidor Pelusiotul Hristos n-a blestemat vreun om, ci lemnul, pentru ca nerecunoscătorii oameni să afle că are şi această putere. Orice suflet neîmpodobit cu virtuţi şi pustiit de bunătăţile duhovniceşti va avea soarta lemnului neroditor care va fi aruncat în foc. Această pericopă, spre cucernicie, zdrobi­re a inimii şi pocăinţă a fost pusă într-un frumos tropar: „Văzând smochinul cel uscat care a fost blestemat pentru nerodnicia lui, să ne temem, fraţilor, roade vrednice de pocăinţă aducând Stăpânului…”. Preabunul Iosif ne călăuzeşte mi­nunat spre lepădarea de păcat.
[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]
(din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016)

Sursa

Talcuiri si cuvinte de invatatura la Sfanta si Marea Luni. Cum se cuvine sa petrecem aceasta Saptamana Mare?

1

“Inca o data va amintesc, fratilor, si va indemn de a face aceasta incercare. Sa ne silim in aceste zile sa jertfim cea mai mare parte din timp Domnului si numai foarte putina lumii. Sa ne hotaram a ne aduna toate cugetele si simtirile si sa le indreptam dupa Domnul, care merge spre patima cea de bunavoie… Cum vom cuteza sa lipsim de langa Dansul tocmai in aceste momente?”

***

1

Sfantul Inochentie al Odesei:Cuvant la Sfanta si Marea Luni

“Mergand Domnul spre patima cea de bunavoie, a zis Apostolilor pe cale: Iata ne suim in Ierusalim, si se va da Fiul omului, precum scrie pentru Dansul. Veniti dar, si noi cu ganduri curate sa mergem impreuna cu El si impreuna sa ne rastignim si sa murim pentru desfatarile lumesti, ca sa viem impreuna cu Dansul“.

(Stihirea I de la Vecernie)

De astazi, fratilor, incepe Sfanta si Marea Saptamana a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Timpul acesta este cel mai pretios din tot cursul anului si de aceea fiecareia dintre zilele acestei saptamani inca din vechime i s-a dat numele de “mare si sfanta“. Si, cu adevarat, zilele acestea sunt mari, pentru maretia lucrurilor ce s-au savarsit intr-insele. Cu adevarat ele sunt sfinte, pentru curatia cu care le petrec adevaratii crestini si pentru sfintenia pe care ele o pot aduce tuturor celor ce le petrec cum se cade.
Iata pentru ce Sfanta Biserica acum, la inceputul acestor zile marete si sfinte, ne desteapta auzurile noastre printr-un deosebit indemn, chemandu-ne sa le petrecem cu vrednicie. Si pentru ca indemnul acesta sa fie ascultat si urmat de noi, Sfanta Biserica ni-l adreseaza chiar in numele si din partea Domnului nostru Iisus Hristos: “Mergand Domnul spre patima cea de bunavoie, a zis Apostolilor pe cale…“.
Domnul a spus Apostolilor pe cale cele ce aveau sa se intample, dar se poate oare ca cele spuse de El sa nu se socoata spuse tuturor celor ce se numesc cu numele Lui? Mantuitorul indemna pe cei dintai ucenici ai Sai sa ia aminte la patimile Sale, dar care oare, chiar si dintre cei mai de pe urma ucenici ai Sai, nu se va crede dator a lua aminte la aceste patimi mantuitoare?
Noi am sarbatorit cu multa stralucire toate intamplarile insemnate din viata pamanteasca a Domnului nostru, am sarbatorit minunata Lui zamislire si prea slavita-I nastere, am sarbatorit aducerea Sa in biserica, dumnezeiescul Sau botez si, ieri, intrarea Sa domneasca in Ierusalim. Putem noi oare sa nu impartasim cu Dansul si cele de pe urma minute ale Sale?
Iubirea si caldura noastra pentru El trebuie sa ni le aratam mai cu seama acum, cand toti L-au parasit! Au nu pentru noi merge El la patima cea de bunavoie? Au nu ale noastre pacate vor fi sterse si spalate cu sangele Lui? Cum vom cuteza sa lipsim de langa Dansul tocmai in aceste momente? Nu, fratilor, sa nu fie aceasta! Ci veniti cu totii, mic si mare, batran si tanar, bogat si sarac, invatat si neinvatat, veniti sa ne unim duhul credintei si al dragostei si cu cugete tari sa urmam Mantuitorului nostru, sa nu scapam nici unul din cuvintele Lui, sa impartasim toate simtamintele Lui si sa patrundem in duhul tuturor celor savarsite de Dansul. Daca chiar si oamenii de rand, inainte de moarte, vorbesc si lucreaza lucruri deosebite, apoi cu cat mai vartos Dumnezeu-Omul! Deci sa ne indoim luarea-aminte si mai cu seama sa ne curatim cugetele. Caci, dupa cum cu ochii plini de colb nu putem vedea nici chiar lucrurile cele mari, tot asa si cu mintea plina de cugete necurate si de griji pamantesti nu putem privi maretia patimilor lui Hristos.
Dar, spre adanca noastra mahnire, mintea si sufletul multora dintre noi niciodata nu sunt asa de necurate si pline de felurite griji desarte ca in aceasta saptamana mare si sfanta. Grija de a ispravi pana la sarbatori toate treburile incepute, grija de a pregati de Pasti fel de fel de lucruri risipesc mintea in toate partile si o imprastie dupa lucrurile cele mai desarte si mai de nimic.Din aceasta pricina, slujbele bisericesti, pana si cele mai insemnate, ca Ceasurile imparatesti din Vinerea cea Mare, nu sunt aproape deloc cercetate de lume. Alte slujbe bisericesti sunt cercetate de crestini, insa nu cu luarea-aminte cuvenita.
Multe din cele ce se citesc in biserica, de altfel lucruri foarte insemnate, cum sunt, de pilda, istorisirile celor patru evanghelisti despre viata lui Iisus Hristos, se trec nebagate in seama, ca lucruri de mana a doua. Chiar patimile lui Hristos, preinchipuite de Biserica in slujbele ei intr-un chip asa de amanuntit si intelept, nu sunt contemplate in toata intregimea lor decat doar de sfintii ingeri care pururea sunt de fata in biserica lui Dumnezeu.
Ah, fratilor, nu cu astfel de cugete necurate, imprastiate si impovarate de griji desarte ni se cere sa petrecem aceasta sfanta si mare saptamana a Patimilor Mantuitorului nostru! Noi vom asculta in aceste zile istorisirea intregii vieti a Mantuitorului, caci oare cand e mai potrivit a asculta istoria aceasteia daca nu la sfarsitul ei? Dar fi-va oare in stare sa cuprinda cu mintea sa aceasta viata omul acela care isi are cugetele asa de imprastiate incat nu-si cunoaste deloc nici macar viata sa? In aceste zile vom fi martori la cea de pe urma sfatuire a Domnului cu ucenicii Sai la Cina cea de Taina, dar inima noastra putea-se-va ea oare inflacara de focul dragostei lui Iisus, daca ea, asemenea inimii lui Iuda, va fi acolo unde sunt comorile ei?
Asadar, fratilor, daca nu pentru Domnul, cel putin pentru noi insine suntem datori sa ne adunam cat mai bine toate cugetele si simtamintele noastre si sa le curatim. Altfel nu vom putea urma Mantuitorului nostru, altfel ne vom rataci de Rascumparatorul nostru si vom ramane, care in curtea lui Caiafa, avand numai chipul evlaviei, care in pretoriul lui Pilat, cu mainile spalate si cu constiintele intinate, care in palatul lui Irod, glumind despre simplitatea credintei, care in tovarasia lui Iuda, adevarati vanzatori de cele sfinte, sau cu deznadajduirea in suflet.
Nu in zadar insusi Domnul, cu putin inainte de patima Sa, a zis Apostolilor Sai: “Cel ce are punga sa o ia, iar cel ce nu are, sa-si vanda haina si sa-si cumpere sabie” (Lc. 22, 36). Aceasta va sa zica ca in aceste zile trebuie sa ne debarasam de tot ce-i de prisos, de tot ce ne instraineaza de la lucrul mantuirii. Ne trebuie sabie, adica hotararea de a injunghia toate grijile si toate poftele trupesti. Vinde, dar, suflete credincios, vinde acum toate si cumpara-ti aceasta sabie minunata. Cu dansa vei lovi insa nu pe Malhus, ci pe acel om vechi, care si in tine adesea striga cu ura grozava si neimpacata contra Rascumparatorului tau, contra lui Hristos, cum strigau oarecand vechii iudei: “Ia-L, ia-L, rastigneste-L pe El” (In. 19, 15).
Dar va zice poate cineva: atunci ce sa facem cu grijile vietii? Apropierea acestor sarbatori mari, care tin mai multe zile, cer nu putina purtare de grija si de cele ale vietii trupesti. Cunoastem, fratilor, aceasta stare de lucruri si ne mahneste faptul ca tocmai cand Hristos e pe cruce, crestinii, de dimineata pana seara, se indeletnicesc cu targuiala. Tocmai cand Hristos este adapat cu otet crestinii pregatesc tot felul de mancaruri si bauturi care de care mai alese. Tocmai cand Hristos isi da sufletul Sau in mainile Tatalui, crestinii abia isi trag sufletul din pricina grijilor desarte, lumesti.
Toate acestea au ajuns pentru multi de neinlaturat. Dar de ce oare? Cine a legiuit ca toate grijile noastre lumesti sa se ingramadeasca anume in aceste zile infricosate ale mortii si ingroparii Domnului nostru? Din a cui porunca trupul si sangele nostru isi arata pretentiile si drepturile lor asupra noastra si ne fac robii lor mai cu seama atunci cand Hristos isi da pentru noi Trupul si Sangele Sau? Oare nu se putea ca o buna parte, daca nu chiar toate nevoile noastre sa fi fost terminate saptamanile trecute, pentru ca saptamana aceasta si mai cu seama cele de pe urma zile ale ei sa le putem inchina Domnului? Oare nu sunt astfel de oameni care fac asa si pe care cele trupesti nu-i impiedica de la cele sufletesti? De ce nu ar face toti asa? Ce-i impiedica de la aceasta? Ce nu-i lasa sa-si plateasca din vreme tributul lumii si corpului, pentru ca acum sa fie slobozi a se griji de suflet? Atunci targurile sunt goale. Dar cine le face sa fie pline de lume tocmai in zilele cele mai sfinte si face sa fie pustii bisericile lui Dumnezeu? Negresit, nechibzuinta noastra, iubirea noastra catre cele lumesti.
Dar, totusi, sa nu pretindem schimbarea mersului obisnuit al vietii de toate zilele, oricat de rau si de necrestin ar fi el. Sa lasam lumea sa domneasca acolo unde este locul ei, chiar si in aceste zile. Chiar si in aceasta stare de lucruri se pot indeplini cerintele Bisericii, se poate pastra cugetul curat si a-L urma pe Hristos la patima Sa cea de bunavoie cu duhul credintei si al dragostei. Sarbatorile ce se apropie cer pregatiri, dar multe oare? Crestinul cel bun fara multa osteneala va gasi mijlocul de a raspunde la toate cerintele sarbatorilor, fara sa piarda din vedere pe Mantuitorul Sau.
Si Apostolii s-au dus in targ sa faca cumparaturi, si ei au pregatit sfanta cina, si femeile mironosite cele intocmai cu Apostolii au cumparat aromate si miresme, dar ia luati seama cum toate ale lor au iesit curate si sfinte! Pentru ce n-am putea sa facem si noi ca dansii? Numai desertaciunea noastra nascoceste aceasta multime de nimicuri care ne chinuiesc si pe noi, si pe altii. Numai trupul nostru cel nesatios inmulteste peste masura cerintele sfintelor si luminatelor zile ale sarbatorilor ce vin, care, fiind ele insele hranitoare pentru suflet, nu cer atata hrana pentru trup.
Asa-i, fratilor, sarbatorile ce vin nu cer multe pregatiri, pentru ca ele, dupa insasi firea lor, cuprind in sine multa hrana si bautura duhovniceasca, multe placeri si dulceata pentru inima.
Daca in timpul lor ni se pare ca ne trebuie mult pentru trup, aceasta se intampla numai pentru ca duhul nostru nu se indulceste din bucuria ce se cuprinde in insesi sarbatorile acestea; si nu se indulceste pentru ca nu este in stare sa se impartaseasca din bunurile duhovnicesti. Si nu este in stare sa faca aceasta pentru ca este rob trupului pentru ca totdeauna a insetat numai dupa placerile si poftele trupesti si n-a cautat sa-si curete gustul si celelalte simturi.
De aceea noi, dupa ce luam parte, de cele mai multe ori numai cu trupul, la slujbele bisericesti, nu stim ce altceva inseamna sarbatoarea decat imbuibare, care adesea duce la intunecarea mintii si a tuturor simturilor. Astfel, toata imparatia lui Dumnezeu cu marile ei taine, toata credinta cu sfintele sale slujbe noi le punem mai mult intr-o indelungata slujire pantecelui, in mancare si bautura.

“Dreptatea si pacea si bucuria in Duhul Sfant” (Rom. 14, 17). Desfatarile cele curate ale inimii, veselia cea sfanta a sufletului, adica toate cele ce alcatuiesc fructul de capetenie al credintei si sufletul oricarei sarbatori adevarate sau ne sunt cu totul necunoscute, sau ne sunt cunoscute numai dupa nume. Starea aceasta e cu adevarat vrednica de plans! In aceasta se si cuprinde adevarata pricina a denaturarii lucrurilor si a sarbatorilor si mai cu seama a celor ce se apropie.

Fiind noi insine cu totul pamansti, dam un aer cu totul pamantesc si dumnezeiestilor sarbatori. Fiind noi insine cu totul trupesti, facem chiar din crucea lui Hristos capatai pentru trupul nostru. Dar sa apucam pe calea cea adevarata si totul va lua o noua fata. Sa petrecem aceasta saptamana cum se cade, sa facem cum ne povatuieste Biserica, sa urmam dupa Domnul, Cel ce merge spre patima cea de bunavoie, sa ne rastignim impreuna cu Dansul fata de toate dulcetile vietii, si atunci sa fim incredintati ca si fara o mare pregatire a celor trupesti, vom gasi in sarbatorile ce vin ceea ce niciodata n-am gasit: o hrana nesfarsita pentru suflet si o veselie nemarginita pentru inima.
Desfatarea provocata de bunurile duhovnicesti cuprinse in aceste sfinte si mari sarbatori ne va face nepasatori fata de bunurile trupesti unite cu ele. Noi vom inceta de a mai masura maretia zilelor sfinte cu durata ospetelor noastre si cu multimea felurilor de bucate, si impreuna cu aceasta va cadea de pe umerii nostri si acea povara a grijilor nenumarate care ne rapesc acum timpul cel atat de pretios si nu ne lasa sa urmam dupa Mantuitorul nostru. Astfel, de la sine, fara multe sfortari si pe nesimtite, se restatorniceste adevaratul mers al lucrurilor.
Inca o data va amintesc, fratilor, si va indemn de a face aceasta incercare. Sa ne silim in aceste zile sa jertfim cea mai mare parte din timp Domnului si numai foarte putina lumii. Sa ne hotaram a ne aduna toate cugetele si simtirile si sa le indreptam dupa Domnul, care merge spre patima cea de bunavoie.
In multe randuri au trecut aceste zile fara sa tragem vreun folos din ele, ba poate pricinuindu-ne noi insine pagube sufletului nostru. Sa le petrecem macar o singura data cum se cade! Aceasta ni se pare greu si respingator. Eu insa, in numele Sfintei Biserici, in numele Mantuitorului care merge la patima cea de bunavoie, indraznesc a va incredinta ca petrecerea cum se cade a acestor zile cuprinde atata dulceata, incat cel ce le-a petrecut o data cum se cade nu va mai avea nevoie sa fie indemnat spre a le petrece totdeauna cum se cuvine, caci si fara indemn va face aceasta. Amin”.

(Sfantul Inochentie al Odesei, Cuvantari la Sfantul si Marele Post, Editura Anastasia, Bucuresti)

*

1

Din Cuvantul la Sfânta si Marea Luni al Sfantului Ioan Gura de Aur

Cuvant
despre Evanghelia de la Matei,
care se citeşte în Sfânta si Marea Luni, la Liturghie
(Mt. 24, 3-35)

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe când ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din ludeea să fugă la munţi”. Atunci, când ? Când acestea se vor întâmpla, când urâciunea pustiirii va fi în locul cel sfânt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mântuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mântuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperământul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri.
Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atât mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dânsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintâi pentru că ele, cu povara pântecului lor, nu vor putea fugi atât de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mântui.
A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea ? însemnând mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sâmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci când Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sâmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sâmbăta ? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sâmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si când Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu losif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.
Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte râvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covârşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încât mumele îşi sfâşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mâncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorârea lui Iisus Hristos.
Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din câte s-au săvârşit pe pământ, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din câte a văzut pământul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa nici un .trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din ludeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atâta erau ei ele urâţi.
Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vârtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mângâiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dânşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dânşii chiar si alţii s-au mântuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer) ? Şi el nu numai că îi mângâie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci când templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.
Atunci de vă va zice vouă cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-1 credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi, si vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putiinţă, şi pe cei aleşi. Iată, mai înainte v-am spus. Deci de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit, şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.
După ce Iisus a vorbit despre pierirea Ierusalimului, acum El aduce vorba despre venirea sa cea de-a doua şi descrie ucenicilor Săi semnele aceleia; dar nu numai lor, ci şi spre folosul nostru şi al neamurilor viitoare. El zice „atunci”. Acest „atunci” nu va spună că cele următoare sunt legate după timp cu cele înainte mergătoare, sau au să se întâmple îndată după , aceea, ci numai că ele au să se întâmple în viitor.
De asemenea, prin cuvintele: „în zilele acelea venit-a Ioan Botezătoml” (Mt. 2, 1), nicidecum nu arată timpul cel mai de aproape ce a urmat, ci arată ceva ce s-a întâmplat cu mulţi ani mai târziu. Cuvintele „în zilele acelea” nu înseamnă timpul în care s-au întâmplat cele dinainte, ci când s-au întâmplat cele următoare, pe care el voia să le povestească. în cele dinainte vorbise el despre naşterea lui Hristos, despre venirea magilor şi despre moartea lui Irod. La aceasta uneşte nemijlocit cuvintele: „în zilele acelea a venit Ioan Botezătorul”, povestind ceea ce s-a întâmplat cu 30 de ani mai târziu. Acest chip de povestire adeseori se află în Sfânta Scriptură. Aşa şi aici ea lasă toată întinderea cea mare de timp dintre surparea Ierusalimului si sfârşitul lumii, povestind ceea ce are să se întâmple cu puţin înainte de pieirea lumii.
Atunci, de va zice vouă cineva: „Iată aicea este Hristos, sau acolo”, să nu credeţi. Când a grăit despre pieirea Ierusalimului, el a vorbit si despre profeţii cei mincinoşi, care vor amăgi oamenii în timpul Apostolilor; dar cu mult mai rău descrie el pe profeţii cei mincinoşi care se vor arăta cu puţin timp înainte ele pieirea lumii; „ei vor da semne mari şi minuni, cât să amăgească, de va fi cu putinţă, pe cei aleşi”. Aici vorbeşte el de Antichrist şi de slugile lui, despre care şi Pavel zice: „a căruia venire este dinspre lucrarea Satanei, întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi cu toată amăgirea pentru cei pieritori” (II Tes. 9, 10).
Domnul îndeamnă la pază. El zice: „Să nu vă duceţi nici în pustie, nici în cămări”. El nu zice: „Duceţi-vă la dânsul, dar să nu-1 credeţi”, ci „să nu ieşiţi”, căci vicleşugul lui Antichrist este mai mare şi susţinut prin minuni.
Mai departe El descrie cum va veni iarăşi, prin cuvintele: „precum iese fulgerul de la răsărit”… Aşadar, El nu va întrebuinţa nici un trimis, nici un vestitor, ci într-o clipă Se va arăta El tuturor, în toată lumea. El zice: „Unde este stârvul, acolo şi vulturii”; aceasta însemnează că îngerii, Mucenicii şi Sfinţii îl vor înconjura. Mai departe pomenşte de semnele cele înfricoşătoare.
„îndată după necazul zilelor acelora, soarele se va întuneca”. Prin „zilele necazului” înţelege el pe cele ale lui Antichrist şi ale profeţilor lui mincinoşi, cand mare necaz este de a fi mulţi amăgiţi. Dar acest necaz nu va dura îndelung. Căci, dacă pentru cei aleşi s-a scurtat şi războiul iudaic, cu atât mai vârtos se va scurta pentru dânşii şi acest necaz. De aceea zice el „îndată”, căci mai toate se vor întâmpla deodată.
Abia va sosi Antichrist şi profeţii săi, şi Hristos Se va arăta. „Soarele se va întuneca” aceasta nu va să zică se va desfiinţa, ci va fi covârşit de strălucirea venirii Sale; „şi stelele din cer vor cădea”, căci ele atunci nu vor mai fi trebuincioase, nemaifiind noapte.
„Si puterile cerului se vor clăti” pe bună dreptate, când ele vor vedea o aşa de mare schimbare. Căci dacă îngerii, precum zice Iov (Iov 38, 7), s-au uimit şi-au lăudat pe Dumnezeu cand s-au făcut stelele, mai vârtos se vor uimi ei cand vor vedea o aşa de mare prefacere; şi vor privi toată lumea înaintea scaunului judecăţii lui Dumnezeu şi, împreună cu slujitorii lor, pe acei oameni supuşi pedepsei.
„Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer”, adică crucea mai strălucită decât soarele. Soarele se va întuneca, iară crucea va străluci, căci ea este mai luminoasă decât razele soarelui. Si acest semn se va arăta spre a ruşina cu totul neruşinarea iudeilor. „Şi toate seminţiile lui Israel vor plânge”, când vor vedea crucea, căci ele nu au tras nici un folos din moartea lui Hristos şi au răstignit pe Acela căruia ar fi trebuit să I se închine.
Iar după ce a amintit crucea, adaugă: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. El va să zică: pentru că ai auzit de cruce, să nu crezi că a doua venire a lui Hristos va fi ceva trist, ci mai vârtos El va veni cu putere şi cu slavă multă. Iară crucea o poartă El, pentru ca prin ea păcatele acelora de sine să se osândească, aşa precum un bătut cu pietre ar arăta pietrele şi petele de sânge de pe haine.
Şi vine pe nor, precum s-a înălţat la cer pe nor. Văzând acestea, seminţiile vor plânge, pentru că înşişi îşi rostesc hotărârea, înşişi se osândesc. „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu glas mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi al Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”. Când auzi aceasta, gândeşte la aceia care aşteaptă osânda, încă si aceasta auzind ei, va fi pentru dânşii o pedeapsă.
Dar pentru ce îi cheamă El pe îngeri, când, precum zice, se va arăta tuturor de năprasnă ca un fulger? Pentru ca ei, cei aleşi, si prin aceasta să se cinstească. Pavel zice: „Ei se vor răpi în nori” (I Tes. 4, 16). El va zice aceasta când grăieşte despre înviere şi adaugă: „Domnul întru poruncă, cu glasul arhanghelului, se va pogorî din cer” (II Tes. 4, 15). Aşadar la înviere, îngerii vor aduna pe cei drepţi, şi adunaţi fiind, vor fi răpiţi în nori, iar acest lucru se va face într-o clipă. Dar la ce slujesc trâmbiţele si sunetele ? Spre deşteptare, spre arătare de bucurie, dar şi spre arătarea durerii celor osândiţi.
Vai nouă în acea zi înfricoşată ! Pe când noi ar trebui să ne bucurăm de auzirea sunetului trâmbiţelor, ne umplem de tânguire şi zdrobire. „Eu am venit să slujesc, nu să Mi se slujească” zice Hristos (Mt. 20, 28).

Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.

Ce doreşti mai mult ?

Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte?

Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta?

Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund?

Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum.

Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul?

Pentru ce alergi în zadar ? Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Sa dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii ?

Hristos, mai departe, aduce pilda smochinului, spre a însemna timpul. Precum vara este aproape,, când frunzele smochinului cresc, aşa şi sfârşitul lumii va fi aproape, zice el, când vor veni profeţii cei mincinoşi şi Antihrist, si se vor întâmpla acele senine.
Totodată, aceasta înseamnă că viaţa din acea lume este pentru cei drepţi vara cea duhovnicească; pe când pe păcătoşi îi aşteaptă iarna. El zice mai departe: „Nu va trece neamul acesta până ce toate aceste se vor întâmpla”.
Ce înţelege El prin „toate acestea” ? Atât cele ce privesc Ierusalimul, războaiele, foametea, ciuma, cutremurele de pământ, hristoşii cei amăgitori, profeţii cei mincinoşi, răspândirea Evangheliei în toată lumea, cât şi celelalte numărate mai sus, care se vor săvârşi până la a doua venire a lui Hristos.
Dar atunci, cum putea El să zică: „neamul acesta” ? El prin aceasta nu înţelege pe cei ce trăiau atunci, ci neamul credincioşilor; căci Sfânta Scriptură întrebuinţează zicerea „neam” nu numai spre a arăta o ştiută perioadă de timp, ci spre a rosti felul şi chipul cucerniciei şi al purtării, ca Psalmistul când zice: „Acesta este neamul celor ce-1 caută pe Dumnzeu” (Ps. 23, 6).
Hristos voieşte să spună, că Ierusalimul va pieri şi o mare parte din iudei se vor prăpădi, dar neamul celor credincioşi va rămâne, nu se va birui de foamete şi de ciumă, de cutremure şi de războaie, de profeţii cei mincinoşi şi de amăgitori, în sfârşit, spre a-i întări şi mai mult în credinţă, El adaugă: „Cerul şi Pământul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, adică mai degrabă se va nimici cerul şi pământul, cu toată tăria lor cea mare, decât să nu se împlinească ceva din cuvintele Sale. El cu aceasta voieşte să arate, totodată, că Biserica, pe care El a întemeiat-o, este mai înaltă şi mai trainică decât cerul şi pământul, iar El este Plăsmuitorul a toată lumea, Domnul şi Stăpânul cerului şi al pământului.

sursa

*

1.jpg

*

“Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor (sau Săptămânii Mari) ne amintesc de ultimele porunci/sfaturi/îndrumări lăsate de Hristos ucenicilor Săi. Acestea sunt învățăturile amintite în slujba Ceasurilor (ținute după rânduiala din Postul Mare), urmate de Obedniță și de Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (zisă a sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei).

Slujba Utreniei (numită denie) săvârșită în serile Duminicii Floriilor și a zilelor de luni și marți din Săptămâna Patimilor sunt grupate în jurul temei Mirelui, inspirate din Pilda celor zece fecioare (Matei 24, 1-13) care cheamă la pregătirea pentru A Doua Venire a lui Hristos, căci “în mijlocul nopții vine furul“.

1

Sinaxar

În sfânta şi marea Luni facem pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos şi de smochinul care s-a uscat din cuvântul Domnului

Stihiri la utrenie (stihologia)

“Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iară nevrednic este iarăşi pe carele [îl] va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”

“Cinstitele patimi au răsărit lumii în această zi, ca nişte lumini de mântuire, că Hristos merge să pătimească din bunătatea Sa. Cel ce cuprinde toate cu palma, primeşte a Se răstigni pe lemn, ca să mântuiască pe om”.

“Judecătorule cel nevăzut, cum Te-ai văzut cu trup şi mergi să Te ucizi de oameni fără de lege, judecând judecata noastră cu patima Ta! Pentru acesta, laudă, mărire şi slavă înălţând stăpânirii Tale, Cuvinte, cu un glas le aducem Ţie“.

“Ziua aceasta luminat aduce începuturile patimilor Domnului; veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecându-Se de Pilat. Şi încă lovindu-Se de la rob cu palma peste cap; toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om. Pentru aceasta strigăm: Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule, dăruieşte iertare de greşale celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale patimi”.

1

Evanghelia: Matei 21, 18-46

Hristos Mirele

18 Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit;
19 Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată.
20 Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată?
21 Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în mare, va fi aşa.
22 Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.
23 Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?
24 Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea:
25 Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui?
26 Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc.
27 Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.
28 Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea.
29 Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus.
30 Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus.
31 Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea. Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.
32 Căci a venit Ioan la voi în calea dreptăţii şi n-aţi crezut în el, ci vameşii şi desfrânatele au crezut, iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el.
33 Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.
34 Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.
35 Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
36 Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.
37 La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.
38 Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.
39 Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.
40 Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
41 I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.
42 Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”?
43 De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.
44 Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.
45 Iar arhiereii şi fariseii, ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte.
46 Şi căutând să-L prindă, s-au temut de popor pentru că Îl socotea prooroc.

Condac

“Iacov plângea pentru lipsirea lui Iosif, şi viteazul şedea în căruţă, ca un împărat cinstindu-se; că desmierdărilor egiptencei atuncea nefăcându-se rob, s-a preaslăvit de la Cel ce vede inimile oamenilor şi trimite cunună nestricăcioasă.”

Icos

“Peste tânguire să mai adăugăm acum tânguire şi să vărsăm lacrimi, plângând împreună cu Iacov pe Iosif, pururea slăvitul şi curatul, pe cel ce s-a robit cu trupul, iar sufletul şi l-a păstrat nerobit; şi a domnit peste tot Egiptul. Că Dumnezeu dă slugilor Sale cunună nestricăcioasă”.

1

Tâlcuire:

Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinţii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacov. Fraţii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt şi asezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ţinut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înţelept şi bun de a conduce Egiptul şi a salvat de la moarte prin înfometare pe concetăţenii săi şi pe conaţionalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomeneşte cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.
Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim şi o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înţelepţirea credincioşilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce şi s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicaţie pentru cei credincioşi, atrăgându-le atenţia că suntem toţi chemaţi spre rodire şi că Domnul Hristos aşteaptă ceva de la noi, si noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuţile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, şi neangajările lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu şi-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor – să înţelegem în vremea propovăduirii Sale – dar şi-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înţeleagă din aceasta că El are şi putere pedepsitoare, iar credincioşii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese şi dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paşti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet şi ne îndemnăm pe noi înşine să nu dormităm, ci să ne trezim şi să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.

Svetilna / luminânda

“Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte“.

cuvantulortodox

1