DUMINICA FLORIILOR. Predicile Parintelui Petroniu Tanase si PS Sebastian. CE FEL DE IMPARAT ESTE CEL CARE INTRA ASTAZI IN IERUSALIM? CUM IL PRIMIM?


Parintele Petroniu Tanase:Duminica stalparilor

“Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra in Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pen­tru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si “Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se sme­reste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de “Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale.

Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa in­tampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.

1Daca invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, Il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii “Osana” si-I asternem haine pe cale.

Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama:

“Veniti si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”.

Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intam­pinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dra­goste fara rezerve.

De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca “Dra­gostea desavarsita alunga frica”(I Ioan 4, 18).

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din1 Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum Insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinii, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam “Osana”, intampinam pe Bi­ruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut bi­ruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, sem­nele de biruinta pe care le tinem in mana.
Carturarii si fariseii crapa de zavistie: “Invatatorule, cearta-Ţi ucenicii, nu auzi ce striga pruncii!” “Daca vor tacea ei, pietre­le vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, va­zand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.

1Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. 4355-239110-18florii_62a9268a2dIn partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobesca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la intrarea Dom­nului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea Il intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o Insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfin­telor Patimi. Carturarii si1fariseii, vazand marea minune a invie­rii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. “Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: “Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, “din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).

Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel intampina pe Domnul intrand in Ierusalim.

„Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecer­nia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…“.

„…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumneze­iesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

2

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor la Duminica A VI-A din post (a Floriilor): Entuziasm si crima

“Dreptmaritori crestini,

Sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim evoca un eveniment pe cat de plin de entuziasm, pe atat de neinteles de cei ce au participat la el. Aceasta s-a petrecut dupa ce Maria, sora lui Lazar, L-a uns pe Mantuitorul Hristos cu mir de mult pret, pregatindu-L astfel pentru patimi si moarte, si pe cand Lazar, care fusese inviat din morti, era “cautat” de catre iudei pentru a fi omorat. (In.12, 3-10).

Domnul Hristos i-a trimis pe ucenicii Sai, pe cand Se apropia de Betfaghe, spunandu-le:

“Mergeti in satul dinaintea voastra si, intrand in el, veti gasi un manz legat (…) dezlegandu-l, aduceti-l la Mine. Si daca va va intreba cineva: Pentru ce-l dezlegati?, veti zice asa: Pentru ca Domnul are trebuinta de el”(Lc.19, 30-31).

Ucenicii I-au adus asinul si, punandu-si hainele lor peste el, Hristos a urcat pe asin si astfel a intrat pentru ultima oara in Ierusalim. Si I-au iesit intru intampinare locuitorii cetatii, purtand in maini ramuri de finic si strigand cu totii cu mare bucurie:

“Osana, Fiul lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Mt. 21, 9)

Si isi asterneau hainele lor pe cale, ovationandu-L intr-o atmosfera de mare bucurie, ca aceasta pe care o traim si noi pana astazi la acest praznic.

Iubiti credinciosi,
De ce am spus ca evenimentul acesta nu a fost inteles de cei care l-au creat si unde este2“disonanta” la acest mpraznic, pe care cu totii il sarbatorim cu atata bucurie, fapt pentru care Sfintii Parinti au si randuit ca astazi sa se faca dezlegare la peste? Ei bine, priviti cu atentie icoana Intrarii Domnului in Ierusalim si observati bucuria celor care fluturau ramuri si-si aruncau hainele la pamant ca sa treaca Hristos peste ele, adresandu-I ovatii imparatesti! Priviti icoana si vedeti disonanta: Hristos nu participa la bucuria lor! Desi era un triumf, pentru ca oamenii Il primeau ca pe un rege, stiind ca provine din familia imparateasca a regelui David, si era apogeul misiunii Sale pamantesti, cu toate acestea, uitati-va si vedeti ca Domnul nu raspunde acelui entuziasm. Oamenii erau insufletiti de mare bucurie si speranta, iar El pare trist si singur. De ce? Pentru ca stia ca bucuria aceea va fi de scurta durata, caci inca de a doua zi, aceiasi oameni care Il ovationau si Il primeau ca pe un rege, aveau sa-L paraseasca unul cate unul si sa-L lase singur in fata mortii. Pana si ucenicii Lui, pana si Petru, verhovnicul Apostolilor, si acesta se va lepada, si inca de trei ori si cu juramant ca nu-L cunoaste – pe El, pe care-L slujise trei ani si jumatate (In. 18, 25-27).
De ce mai era trist Hristos? Mai era trist si pentru ca oamenii acestia care-L primeau cu atata bucurie, de fapt nu-L intelesesera. Ce credeau ei si care era motivul entuziasmului lor? Hristos a protestat intr-un fel fata de atmosfera aceea; s-a desolidarizat de primirea lor, prin faptul ca a ales sa intre in Ierusalim nu asa cum o faceau in vremea aceea regii si imparatii, purtati in lectica si flancati de ostasi. A intrat calare pe un manz de asina, ca sa arate ca nu intelege sa cada in capcana de a primi sa fie rege, cata vreme nimeni nu intelegea ca El nu este rege pamantesc si ca nu vine nicidecum sa elibereze cetatea Ierusalimului din mana romanilor.

2Daca veti cauta mai cu atentie sa intelegeti de unde schimbarea de atitudine la locuitorii Ierusalimului fata de El, de la “Osana” la “Rastigneste-L”, veti vedea ca evreii asteptau nu pe Hristos – Mesia Dumnezeu, Cel venit sa ridice pacatele lumii – ci un rege care, intrand in Ierusalim, sa nu se duca la templu, ca sa alunge pe vanzatorii de animale si pe schimbatorii de bani (Mt. 21, 12-13), ci la Pretoriu, ca sa alunge de acolo puterea romana ocupanta. Asteptau un “Izbavitor” care sa nu mearga maine, asa cum vom citi in evanghelia deniei de diseara, sa pedepseasca un smochin si sa-l usuce (Mt.21, 19) – si prin el pe poporul ales – ci sa ridice masele la lupta, pentru a pedepsi pe cotropitorii Tarii Sfinte. Este motivul pentru care Hristos nu S-a bucurat astazi, ci S-a desolidarizat de bucuria cu care Ierusalimul L-a primit.
Cu toate acestea, sarbatoarea de astazi este totusi praznic, iar Biserica, pentru a sublinia acest lucru si faptul ca iudeii L-au primit, chiar si fara a-L intelege, “ca pe Imparatul tuturor…” caci era Imparat, dar Imparat Ceresc – a randuit astazi dezlegare la peste. De ce? Aceasta, pentru ca Biserica a privit dincolo de Saptamana Patimilor, care va incepe sa ne intristeze pe toti de maine – a privit si priveste in continuare catre Inviere, chiar daca avea sa treaca mai intai prin Saptamana Mare, toate suferintele si patimirile Sale finalizandu-se, pana la urma, cu Invierea si biruinta Sa asupra confuziei din mintea iudeilor si asupra mortii. Si, ca sa intelegem cu totii ca venirea lui Hristos de astazi este, totusi, biruinta, s-a trecut peste mentalitatea confuza a iudeilor si, in perspective Invierii si a biruintei, Sfintii Parinti au trecut ziua aceasta in randul Praznicelor Imparatesti.

Dragii mei,
Din praznicul de astazi intelegem, asadar, ca trebuie sa ne bucuram, chiar daca bucuriaierusalmitenilor din vremea Hristos defaimat si osandit la judecata in fata lui Pilataccea era una straina de adevar. Si mai intelegem ca nu avem voie sa fim atat de schimbatori si inconsecventi, precum contemporanii si conationalii lui Hristos, care astazi l-au ovationat, pentru ca peste doar cateva zile sa se faca partasi crimei abominabile cu acelasi entuziasm, strigand: ”Rastigneste-l! Rastigneste-l, Pilate, pentru ca ne-a inselat!” Intelegem sa-L primim pe Hristos cu bucurie in inimile si in viata noastra si ca, odata primit, sa-L pastram, iar nu sa-L tradam ca Iuda (Mt. 26, 25 si 47), ori sa ne lepadam de Dansul ca Petru (Lc.22, 54 – 62), nici sa-L parasim ca toti cei care Il slujisera pana atunci, dar L-au lasat singur in fata mortii. Sa pastram in suflet aceasta bucurie a zilei de astazi, sa fim consecventi fata de Hristos care este “Rege”, iar nu razvratitor al maselor impotriva romanilor, si “sa-L primim ca Imparatul” prin excelenta, Care a zis: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta”(In. 18, 36).
Sa parcurgem saptamana care ne sta inainte, a Patimilor, desolidarizandu-ne de toti acei care nu L-au inteles si nu Il inteleg nici astazi asa cum se cuvine pe Hristos! Pentru aceia si pentru acestia din urma degeaba a predicat El trei ani si jumate; degeaba S-a revelat si a savarsit minuni nemaiauzite si neinchipuite, pentru ca tot nu L-au inteles si nu Il inteleg; I-au cerut peste doar cateva zile moartea, cu acelasi entuziasm cu care au fluturat astazi ramuri de finic si I-au adresat “osanale”. Sa-L primim, sa-L pastram si sa-L cinstim pe Hristos ca pe un Imparat al sufletelor noastre, sa ne pregatim pentru a intampina asa cum se cuvine Sfanta Inviere, Praznicul ridicarii Sale din mormant, inviind si noi si inoindu-ne sufletele noastre, fiinta noastra, viata noastra intreaga, Amin”.

(† Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011

1

2

cuvantulortodox

“Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”– MONAHUL MOISE AGHIORITUL despre Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim a Domnului şi RAPORTAREA NOASTRĂ INTERESATĂ LA HRISTOS: “Îl folosim pentru a petrece bine şi plă­cut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, nu-L urmăm însă pe Golgota”

                            *

Monahul Moise Aghioritul:


Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vi­zitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iu­birea Mariei.
Hristos a fost vestit despre moartea priete­nului său, Lazăr, şi ca urmare a mers în Betania. La intrarea în cetate a fost întâmpinat de surorile îndoliate ale lui Lazăr şi de o mulţime de prieteni şi cunoscuţi de-ai lui, care veniseră să transmită condoleanţe familiei. Hristos, ca om şi prieten al lui Lazăr, a lăcrimat. Lacrimile, tristeţea, plânge­rea, nu sunt păcate, ci întristarea peste măsură, depresia şi mai mult şi mai rău decât toate, dez­nădejdea. Hristos, după firea omenească avea cunoştinţe, prieteni, tovarăşi, şi îi vizita pe cei dragi. Avea dorinţe personale, dar întotdeauna nepătimaşe şi nepăcătoase. El nu a evoluat şi S-a desăvârşit de-a lungul timpului, după cum greşit afirmă unii teologi contemporani. Hristos avea criterii nepătimaşe şi nepăcătoase în alegerile Lui. Sentimentele Sale erau omeneşti, dar nepăti­maşe. Este bine „să avem în vedere asta de fieca­re dată când noi, cei pătimaşi şi părtinitori, vrând să justificăm unele manifestări ale sentimentelor noastre, ne referim la manifestările sentimentale ale lui Hristos, care sunt descrise în Evanghelie“ (Arhimandritul Hrisostomos Papadakis).

Trecuseră patru zile de la moartea lui Lazăr. Prin cuvântul lui Hristos, Lazăr a înviat. Este a treia înviere din morţi pe care o menţionează Evanghelia. Precedase învierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei lui Nain. Însă aceia nu fuseseră înmormântaţi şi nu începuseră să putrezească. Minunea aceasta era negreşit mai mare. I-a făcut pe mulţi iudei să creadă în Hristos. Însă fariseii L-au urât şi mai mult. Căutau cu stăruinţă să-L omoare. La fel şi pe Lazăr, care a fost nevoit să plece în Cipru, unde a fost hirotonit mai târziu episcop de către Sfinţii Apostoli şi a trăit încă treizeci de ani.
Se spune că Lazăr, după învierea lui, „nu putea niciodată să mănânce nimic fără să-l amestece cu ceva dulce”. Toate i se păreau acre, amare şi fără gust şi avea nevoie de ceva care să le îndulcească. N-a vrut sau nu i s-a îngăduit să spună ce a văzut în viaţa de dincolo. Se mai spu­ne despre dreptul Lazăr că niciodată n-a mai râs de atunci, doar o singură dată a zâmbit, când a văzut cum cineva fura un vas de lut, şi a zis: „Un bot de lut fură alt bot de lut!”
Este remarcabil faptul că învierea lui Lazăr este menţionată doar de Evanghelistul Ioan în Evanghelia lui, pe care a scris-o după cea de-a doua moarte a lui Lazăr, pentru a nu fi uitată o asemenea mare minune, care a precedat Învierii Domnului şi s-a făcut pricină de creştere a urii cărturarilor şi fariseilor.
Dumnezeiescul Lazăr, iubiţi fraţi, ne face să-l numim pe fiecare mort „Lazăr”, pentru a ţine minte că toţi morţii vor învia, după cuvântul Domnului, la a Doua Venire a lui Hristos. Hristos a spus că Lazăr se odihneşte, doarme. Astfel, locurile unde sunt înmormântaţi creştinii au fost numite cimitire.
Sfinţii Părinţi Purtători de Dumnezeu, care pe toate bine le orânduiesc, urmaşii Sfinţilor Apostoli, au rânduit ca în sâmbăta din ajunul Floriilor să fie prăznuită învierea lui Lazăr, către sfârşitul Postului Mare, perioadă de intensă şi stăruitoare rugăciune, post curăţitor şi înfrânare spre curăţire şi omorârea patimilor, spre înviere şi bucurie, spre părtăşie la Patimile Domnului.
Merită de asemenea să se menţioneze că învierea lui Lazăr, care a stat patru zile în mor­mânt, constituie pentru Biserica noastră sărbă­toare împărătească, în cadrul celor douăsprezece Praznice împărăteşti, fiindcă este „preînfăţişarea mântuirii”, după cum spune cântarea, şi slujba trebuie să fie una de praznic şi bucurie, fiind­că prevesteşte cu strălucire Învierea Domnului. Din Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, datorită marilor praznice împărăteşti, nu se psalmodiază Paraclisul, Mineiul şi Theotokarion-ul, nici nu se fac parastase. În Săptămâna Mare nu se psalmodiază şi nu se cin­steşte niciun sfânt. După înţeleptul teolog Matei Vlastaris „nu se cuvine ca să se amestece cununi­le împărăteşti cu răsplăţile slugilor”.
Aşadar învierea lui Lazăr este prăznuită ca prevestire a Învierii Domnului, dar şi a învierii noastre, ca reflecţie a răsăririi Soarelui Dreptăţii, a lui Hristos, Care în pericopa evanghelică a lui Ioan din ziua respectivă este numit Învierea şi Viaţa, şi cel ce crede fără zdruncinare în El, chiar dacă ar muri, va trăi. Cel ce l-a înviat pe Lazăr şi S-a înviat pe Sine, Hristos, oferă în chip biruitor credincioşilor nefrica de moarte. Mare dar este acesta, iubiţi fraţi, când mulţi oameni din jurul nostru mor înainte de a muri, de frică să nu moa­ră. Pe când, după o înţeleaptă şi frumoasă cuge­tare scrisă pe peretele unui arhondaric aghiorit, „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când mori!”. Aici este vorba de moartea patimilor.
[…]

Hristos intră pentru ultima oară în Ierusalim şi i se face o primire triumfătoare. Toată lumea Îl întâmpină cu cinstiri, ca pe un şef de stat, cum am spune noi astăzi, cu ramuri de finic, aşternându-şi hainele în calea Lui şi rostind cuvântul „osana”. Hristos nu călătoreşte în vreo trăsură de aur, ci călare pe un asin. Ştie că este Împăra­tul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar nu stâr­neşte gălăgie, nu caută faimă, nu se amăgeşte pe Sine, nu are nevoie de laude, de linguşiri, de cin­stiri, primeşte cu respect manifestările spontane ale poporului, pentru împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, rămânând nespus de blând, cuvios şi smerit. Sfântul Isaac Sirul spune unde­va că important nu este să fii smerit atunci când eşti ultimul dintre toţi, ci atunci când eşti primul. Cu siguranţă poţi să rămâi smerit şi atunci când e nevoie uneori să fii primul.
În vremurile vechi patriarhul Ierusalimului mergea într-o astfel de zi pe Muntele Măslinilor călare pe asin, iar patriarhul Moscovei, în litania din ziua Floriilor, la fel, frâul asinului fiind ţinut de ţar. Credincioşii prăznuiesc în ziua aceasta binecuvântatele Florii, care simbolizează virtu­ţile, întâmpinându-L pe Hristos cum se poate mai bine, cu cugete curate şi fapte plăcute lui Dumnezeu. Duminica ce vine vom fi cuprinşi de o adân­că surprindere. Un popor întreg se afla într-o mare de bucurie, rostind cu entuziasm acele cu­vinte de slavă, „Osana!”, la intrarea lui Hristos în Ierusalim. Acelaşi popor, doar peste douăzeci şi patru de ore, cu aceeaşi patimă, va striga „Răstigneşte-L!“. Ne întristează această schimbare bruscă de atitudine, această dovadă cumplită de superficialitate. Însă îngăduiţi-mi, vă rog, să spun cu sinceritate şi ceva care ne priveşte pe noi, credincioşii creştini, care mergem regulat la biserică. Îl urmăm pe Hristos în slava şi măreţia Lui, la Cana, la Capernaum, la Siluam, la Tabor. Nu-L urmăm însă pe drumul Gabatei, pe vârful Dealului Golgota. Îl lăsăm singur. Strigăm „Osa­na!” atunci când toate ne merg bine, însă când preşul ne fuge de sub picioare, poate că nu strigăm „Răstigneşte-L”, dar oricum ne întoarcem feţele. Slăvim preasfântul Său nume atunci când se realizează cu succes planurile noastre minu­nate, visurile noastre măreţe, programele noas­tre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dărui­rii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Mi-e teamă, iubiţii mei fraţi, că mulţi dintre noi Îl folosim pe Hristos şi nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece bine şi plă­cut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a în­depărta din viaţa noastră trăsnetul necazurilor, durerilor şi întristărilor. Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dum­nezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruieşte doar sănătate, viaţă lungă, bunăstare, bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne închinăm se clatină, bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi liturghisitorii lor. Ast­fel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.
Intrând în Săptă­mâna Mare, suntem chemaţi să ne lepădăm de percepţiile bolnăvicioase şi neortodoxe, să spu­nem din inimă „Răstigniţi-l!” pentru omul vechi din noi şi să strigăm „Osana!” înlăuntrul nostru şi atunci când lucrurile nu ne vin aşa cum ne pla­ce şi cum vrem noi.

[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]
(din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016

Sursa

Predici la DUMINICA INTRARII IN IERUSALIM A IMPARATULUI SMERENIEI: “Daca ai fi cunoscut si tu in ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta…”

*1

Sf. Luca al Crimeei – Litera omoară, iar duhul dă viaţă

“Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.
Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor. Impărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).

Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte:

Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi(Lc. 19, 41-42).

O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc! Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui! Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.

Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând:

Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!,

aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia:

Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9).

Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).
De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă! Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia:

S-a îngroşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei (Is. 6, 10).

Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. Amin.”

(Sf. Luca al Crimeei – La portile Postului Mare – Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004)

*

1

Parintele Petroniu Tanase:Duminica stalparilor

“Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra in Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pen­tru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si “Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se sme­reste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de “Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale.

Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa in­tampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.

1Daca invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, Il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii “Osana” si-I asternem haine pe cale.

Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama:

“Veniti si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”.

Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intam­pinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dra­goste fara rezerve.

De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca “Dra­gostea desavarsita alunga frica”(I Ioan 4, 18).

Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din1 Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum Insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinii, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam “Osana”, intampinam pe Bi­ruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut bi­ruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, sem­nele de biruinta pe care le tinem in mana.
Carturarii si fariseii crapa de zavistie: “Invatatorule, cearta-Ţi ucenicii, nu auzi ce striga pruncii!” “Daca vor tacea ei, pietre­le vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, va­zand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.

1Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. 4355-239110-18florii_62a9268a2dIn partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobesca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la intrarea Dom­nului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea Il intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o Insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfin­telor Patimi. Carturarii si1fariseii, vazand marea minune a invie­rii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. “Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: “Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, “din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).

Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel intampina pe Domnul intrand in Ierusalim.

„Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecer­nia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…“.

„…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumneze­iesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”

(Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

***

2

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor la Duminica A VI-A din post (a Floriilor): Entuziasm si crima

“Dreptmaritori crestini,

Sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim evoca un eveniment pe cat de plin de entuziasm, pe atat de neinteles de cei ce au participat la el. Aceasta s-a petrecut dupa ce Maria, sora lui Lazar, L-a uns pe Mantuitorul Hristos cu mir de mult pret, pregatindu-L astfel pentru patimi si moarte, si pe cand Lazar, care fusese inviat din morti, era “cautat” de catre iudei pentru a fi omorat. (In.12, 3-10).

Domnul Hristos i-a trimis pe ucenicii Sai, pe cand Se apropia de Betfaghe, spunandu-le:

“Mergeti in satul dinaintea voastra si, intrand in el, veti gasi un manz legat (…) dezlegandu-l, aduceti-l la Mine. Si daca va va intreba cineva: Pentru ce-l dezlegati?, veti zice asa: Pentru ca Domnul are trebuinta de el”(Lc.19, 30-31).

2Ucenicii I-au adus asinul si, punandu-si hainele lor peste el, Hristos a urcat pe asin si astfel a intrat pentru ultima oara in Ierusalim. Si I-au iesit intru intampinare locuitorii cetatii, purtand in maini ramuri de finic si strigand cu totii cu mare bucurie:

“Osana, Fiul lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!” (Mt. 21, 9)

Si isi asterneau hainele lor pe cale, ovationandu-L intr-o atmosfera de mare bucurie, ca aceasta pe care o traim si noi pana astazi la acest praznic.

Iubiti credinciosi,
De ce am spus ca evenimentul acesta nu a fost inteles de cei care l-au creat si unde este2“disonanta” la acest mpraznic, pe care cu totii il sarbatorim cu atata bucurie, fapt pentru care Sfintii Parinti au si randuit ca astazi sa se faca dezlegare la peste? Ei bine, priviti cu atentie icoana Intrarii Domnului in Ierusalim si observati bucuria celor care fluturau ramuri si-si aruncau hainele la pamant ca sa treaca Hristos peste ele, adresandu-I ovatii imparatesti! Priviti icoana si vedeti disonanta: Hristos nu participa la bucuria lor! Desi era un triumf, pentru ca oamenii Il primeau ca pe un rege, stiind ca provine din familia imparateasca a regelui David, si era apogeul misiunii Sale pamantesti, cu toate acestea, uitati-va si vedeti ca Domnul nu raspunde acelui entuziasm. Oamenii erau insufletiti de mare bucurie si speranta, iar El pare trist si singur. De ce? Pentru ca stia ca bucuria aceea va fi de scurta durata, caci inca de a doua zi, aceiasi oameni care Il ovationau si Il primeau ca pe un rege, aveau sa-L paraseasca unul cate unul si sa-L lase singur in fata mortii. Pana si ucenicii Lui, pana si Petru, verhovnicul Apostolilor, si acesta se va lepada, si inca de trei ori si cu juramant ca nu-L cunoaste – pe El, pe care-L slujise trei ani si jumatate (In. 18, 25-27).
De ce mai era trist Hristos? Mai era trist si pentru ca oamenii acestia care-L primeau cu atata bucurie, de fapt nu-L intelesesera. Ce credeau ei si care era motivul entuziasmului lor? Hristos a protestat intr-un fel fata de atmosfera aceea; s-a desolidarizat de primirea lor, prin faptul ca a ales sa intre in Ierusalim nu asa cum o faceau in vremea aceea regii si imparatii, purtati in lectica si flancati de ostasi. A intrat calare pe un manz de asina, ca sa arate ca nu intelege sa cada in capcana de a primi sa fie rege, cata vreme nimeni nu intelegea ca El nu este rege pamantesc si ca nu vine nicidecum sa elibereze cetatea Ierusalimului din mana romanilor.

2Daca veti cauta mai cu atentie sa intelegeti de unde schimbarea de atitudine la locuitorii Ierusalimului fata de El, de la “Osana” la “Rastigneste-L”, veti vedea ca evreii asteptau nu pe Hristos – Mesia Dumnezeu, Cel venit sa ridice pacatele lumii – ci un rege care, intrand in Ierusalim, sa nu se duca la templu, ca sa alunge pe vanzatorii de animale si pe schimbatorii de bani (Mt. 21, 12-13), ci la Pretoriu, ca sa alunge de acolo puterea romana ocupanta. Asteptau un “Izbavitor” care sa nu mearga maine, asa cum vom citi in evanghelia deniei de diseara, sa pedepseasca un smochin si sa-l usuce (Mt.21, 19) – si prin el pe poporul ales – ci sa ridice masele la lupta, pentru a pedepsi pe cotropitorii Tarii Sfinte. Este motivul pentru care Hristos nu S-a bucurat astazi, ci S-a desolidarizat de bucuria cu care Ierusalimul L-a primit.
Cu toate acestea, sarbatoarea de astazi este totusi praznic, iar Biserica, pentru a sublinia acest lucru si faptul ca iudeii L-au primit, chiar si fara a-L intelege, “ca pe Imparatul tuturor…” caci era Imparat, dar Imparat Ceresc – a randuit astazi dezlegare la peste. De ce? Aceasta, pentru ca Biserica a privit dincolo de Saptamana Patimilor, care va incepe sa ne intristeze pe toti de maine – a privit si priveste in continuare catre Inviere, chiar daca avea sa treaca mai intai prin Saptamana Mare, toate suferintele si patimirile Sale finalizandu-se, pana la urma, cu Invierea si biruinta Sa asupra confuziei din mintea iudeilor si asupra mortii. Si, ca sa intelegem cu totii ca venirea lui Hristos de astazi este, totusi, biruinta, s-a trecut peste mentalitatea confuza a iudeilor si, in perspective Invierii si a biruintei, Sfintii Parinti au trecut ziua aceasta in randul Praznicelor Imparatesti.

Dragii mei,
Din praznicul de astazi intelegem, asadar, ca trebuie sa ne bucuram, chiar daca bucuria2ierusalmitenilor din vremea Hristos defaimat si osandit la judecata in fata lui Pilataccea era una straina de adevar. Si mai intelegem ca nu avem voie sa fim atat de schimbatori si inconsecventi, precum contemporanii si conationalii lui Hristos, care astazi l-au ovationat, pentru ca peste doar cateva zile sa se faca partasi crimei abominabile cu acelasi entuziasm, strigand: ”Rastigneste-l! Rastigneste-l, Pilate, pentru ca ne-a inselat!” Intelegem sa-L primim pe Hristos cu bucurie in inimile si in viata noastra si ca, odata primit, sa-L pastram, iar nu sa-L tradam ca Iuda (Mt. 26, 25 si 47), ori sa ne lepadam de Dansul ca Petru (Lc.22, 54 – 62), nici sa-L parasim ca toti cei care Il slujisera pana atunci, dar L-au lasat singur in fata mortii. Sa pastram in suflet aceasta bucurie a zilei de astazi, sa fim consecventi fata de Hristos care este “Rege”, iar nu razvratitor al maselor impotriva romanilor, si “sa-L primim ca Imparatul” prin excelenta, Care a zis: “Imparatia Mea nu este din lumea aceasta”(In. 18, 36).
Sa parcurgem saptamana care ne sta inainte, a Patimilor, desolidarizandu-ne de toti acei care nu L-au inteles si nu Il inteleg nici astazi asa cum se cuvine pe Hristos! Pentru aceia si pentru acestia din urma degeaba a predicat El trei ani si jumate; degeaba S-a revelat si a savarsit minuni nemaiauzite si neinchipuite, pentru ca tot nu L-au inteles si nu Il inteleg; I-au cerut peste doar cateva zile moartea, cu acelasi entuziasm cu care au fluturat astazi ramuri de finic si I-au adresat “osanale”. Sa-L primim, sa-L pastram si sa-L cinstim pe Hristos ca pe un Imparat al sufletelor noastre, sa ne pregatim pentru a intampina asa cum se cuvine Sfanta Inviere, Praznicul ridicarii Sale din mormant, inviind si noi si inoindu-ne sufletele noastre, fiinta noastra, viata noastra intreaga, Amin”.

(† Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011

1

2

cuvantulortodox

INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!”

Despre virtutea statorniciei si despre calea imparateasca
[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 11, versetele 1-10)



“Explicand insemnatatea evenimentelor legate de Intrarea Domnului in Ierusalim, asa cum sunt descrise ele la Evan­ghelistul Matei (Mt. 21, 1-10), Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca asina pe care au adus-o ucenicii, impreuna cu manzul, la Domnul lor simboliza poporul iudeu. Domnul n-a vrut sa sada pe ea, dand de inteles prin asta ca poporul ales a fost lepadat pentru necredinta sa, ca s-a luat de la el Impa­ratia lui Dumnezeu si ca a fost data poporului care va face roadele ei (Mt. 21, 43). Manzul, pe care nu-l calarise nimeni, simbolizeaza, dupa spusele Sfantului, toate popoarele paga­ne noi, putin cunoscute in istoria vechi-testamentara, care au alcatuit la inceput tanara Biserica a lui Hristos si au pri­mit jugul cel usor al Evangheliei. Haina cu care Apostolii au acoperit manzul simboliza invatatura Lui. Astfel, toate acestea marcau o cotitura fundamentala in planul iconomiei dumnezeiesti de mantuire a omului: insemnatatea exceptio­nala pe care o avea poporul lui Israel in Vechiul Testament a trecut de la el la alte popoare. Sezand pe manz, Domnul a aratat ca primeste popoarele acestea sub calauzirea Sa.
Aceasta este interpretarea pe care o da Sfantul Ioan. Bise­rica Noua, care a cuprins in sine tinerele popoare pagane, a primit drept de cetatenie in Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci a fost valabil principiul: intai sa se sature copiii, caci nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Intrucat din­tre popoarele pagane care au intrat in Biserica nou-testamentara face parte si poporul nostru, este limpede ce mare insem­natate are si pentru noi Intrarea Domnului in Ierusalim.
Lasand insa deoparte latura simbolica a evenimentului, trebuie spus ca si in sensul istoric el are mare insemnatate. Acesta este punctul culminant al gloriei, la care viata Mantu­itorului s-a ridicat pentru a se incheia sangeros imediat dupa aceea. Steaua maririi pamantesti a modestului Proroc din Galileea nu a stralucit niciodata atat de tare! Numele Lui nu a fost rostit niciodata cu atata entuziasm si atata nadejde, de atatea mii de guri. Niciodata nu L-a inconjurat o multime atat de numeroasa, gata sa se plece inaintea Lui si sa mearga oriunde va voi El, la cel mai mic semn al Lui… intreg Ierusa­limul s-a pus in miscare (v. Mt. 21, 10).
De aceasta data, Domnul nu fuge de glorie si de manifes­tarile furtunoase ale entuziasmului si respectului fata de El. De obicei evita zarva si agitatia omeneasca si nu cauta ono­ruri si veneratie din partea poporului, fiindca pentru lucra­rea Sa nu era nici o nevoie de aceasta. De aceasta data insa El nu pune capat strigatelor de jubilare, si atunci cand fariseii, turbati de furie, Ii cer sa le interzica ucenicilor cantarea de slavoslovie, Domnul raspunde:
Daca vor tacea acestia, pietre­le vor striga (Lc. 19,40).
E limpede ca El avea un scop aparte pentru care a ingaduit aceasta procesiune triumfala, in care nu putem vedea doar o manifestare intamplatoare a sentimentului popular care se acumulase si isi cauta expresie.

dscn3387-768x1024.jpg

Putem intrezari acest scop din cuvintele pe care Mantui­torul le adreseaza in acest moment Ierusalimului si care sunt pastrate la Evanghelistul Luca.
Vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand:
„Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai, caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impre­sura si te vor stramtora din toate partile, si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale (Lc. 19, 42-44).
Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in pietele lui si in templul lui! De cate ori locuitorii Ierusalimului au fost martori ai neobisnuitei puteri cu care El lucra minuni, insa inimile lor impietrite nu s-au lasat cucerite de farmecul cuvintelor Lui, nu s-au plecat, cu tulburare evlavioasa, in fata puterii Lui, nu L-au recunos­cut in El pe Mesia! Acum, intrand in cetate glorios, inconju­rat de o multime ce jubila, Domnul cauta din nou sa atraga atentia locuitorilor ei, sa le deschida ochii, care vazand nu vedeau, sa le aminteasca vestita prezicere a Prorocului Zaharia:
Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusali­mului, caci, iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei (Zah. 9,9).
Vai! Totul a fost zadarnic! Nici de aceasta data Ierusali­mul nu a recunoscut vremea cercetarii sale, nu a recunoscut cele ce erau spre pacea lui!
Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusa­limului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cum­plita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului.
Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului: orasul a fost daramat din temelii.
Pe de alta parte, Intrarea triumfala a Domnului in Ieru­salim are inca o trasatura (fara indoiala, nu intamplatoare) care arata scopul aparte al acestui eveniment.

Domnul intra in oras inconjurat de o multime nenuma­rata, in strigate de bucurie si in entuziasmul general. Calea pe care avea sa treaca este asternuta cu haine, sub picioarele asinului sunt aruncate ramuri de finic. Din toate partile se aud strigate de bucurie si de entuziasm:

Osana! Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului!
Toate acestea amin­tesc mult de o procesiune triumfala, si totodata sunt atat de deosebite fata de obisnuitele triumfuri ale generalilor si ale marilor cuceritori!
Atunci cand un general roman se intorcea in Cetatea Eterna dupa o victorie importanta asupra dusmanilor, isi facea de obicei intrarea intr-un car aurit, la care erau inha­mati patru cai albi pursange; deasupra capului sau, o statuie a zeitei Victoria intindea o cununa de aur; in jur marsaluiau regimentele intoarse impreuna cu el, iar in fata lui mergea multimea prizonierilor si era dusa prada de razboi.
Cat de putin semana cu un trufas imparat roman smeri­tul si blandul nostru Mantuitor calare pe un mic asin, care pasea marunt pe strazile pietruite ale Ierusalimului, intr-o ciudata dizarmonie cu aureola de glorie cu care jubilarea poporului Il inconjura pe Marele Proroc in acel moment! De obicei, pe asini mergeau taranii la oras, la piata – si bineinteles ca Domnul le-a poruncit dinadins ucenicilor Lui sa Ii aduca un asin in vederea acestei intrari triumfale.

56522.b.jpg

Calare pe asin, imbracat simplu, fara armura straluci­toare, fara cununa de invingator pe cap, Mantuitorul parea intruchiparea pacii si a blandetii. In aceasta priveliste nu era nimic razboinic, nimic care sa aminteasca fie si de depar­te triumfurile generalilor romani. Pentru orice om lipsit de prejudecati era absolut limpede ca Acest Proroc din Galileea nu va fi niciodata cuceritorul stralucit si puternic cu care inchipuirea evreilor il identifica pe Mesia. Fara indoiala ca tocmai asta voia sa dea de inteles Domnul.
Procesiunea Lui a fost plina de glorie si maretie, dar asta in virtutea straluci­rii maretiei morale, nu a maretiei pamantesti, desarte. Domnul S-a luptat toata viata cu aceasta prejudecata, care prin­sese radacini trainice in mintea poporului si chiar a propriilor Sai ucenici, care si-l inchipuiau pe Mesia doar ca pe un monarh pamantesc de felul lui Solomon sau David, dar mai stralucitor si mai puternic. Acum, El le da din nou urmato­rilor Sai o lectie graitoare cu privire la faptul ca Imparatia Lui nu este o imparatie a maretiei exterioare, la fel ca toate imparatiile acestei lumi, ci o imparatie pur duhovniceasca, mareata prin frumusetea si sfintenia sa launtrica. Din paca­te, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in sme­ritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste:
Bine este cuvantata imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de Sus!
Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul gene­ral. Toti asteapta de la El sa Se declare imparat, sa Se puna in fruntea ostirilor israelite si sa le duca, pe calea glorioasa a biruintelor, la rasturnarea odiosului jug roman, la indepen­denta, la putere. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul sluji­rii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifes­tarea entuziasmului sau.
El stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din rata­cire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor uri, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L!
Iata de ce este trist chipul Domnului nostru Iisus Hristos!
Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc… Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, haine­le colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinse…

ivan-glazunov-crucify-him-300x207.jpgAceas­ta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pli­ne de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune.

Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera cand­va ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie.
Aceasta este pentru noi o mare lectie, mai ales pentru cei care sunt incepatori pe calea crestina. Dupa cat se pare, nestatornicia este unul dintre pacatele de moarte ale firii poporu­lui nostru. Ne pasionam usor de orice lucru nou, ne avantam cu incantare la orice lucrare noua, mai ales daca poarta pecetea idealismului, insa pasiunile acestea se racesc la fel de repede cum apar, iar cele dintai piedici ne potolesc ardoa­rea, incordarea vointei ne oboseste repede si, in fata unei cai lungi, pe care se vede un sir nesfarsit de greutati, pe noi pune stapanire descurajarea. Ne lasam pagubasi chiar fara a fi incercat sa ne luptam.
Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statornici­ei in viata duhovniceasca. Cati tineri n-au pierit duhovniceste din pricina lipsei de rabdare! La inceput, cand in penumbra ignorantei religioase a vietii obisnuite inaintea lor straluceste orbitor lumina adevarului evanghelic, ei nu se pot impotrivi, caci nu te poti impotrivi adevarului atunci cand l-ai recunos­cut. Se dedica cu pasiune noii vieti, in care totul le aduce atata bucurie, este perceput atat de profund si spune atat de mult inimii. La inceput, in ei este atata ravna, incat aproape intot­deauna se transforma intr-o nazuinta catre asceza.
Formele obisnuite ale slujirii lui Dumnezeu, care nu cer mare incorda­re, li se par prea slabe, prea incete, si de obicei se impovareaza de capul lor cu nesfarsite pravile de postire, de rugaciune, de metanii si de alte nevointe ale vietii ascetice. Vai! Cu cat iau mai mult asupra lor, cu atat obosesc mai repede, si cu cat este mai puternica pornirea de la inceput, cu atat se face simtita mai grabnic lipsa statorniciei. Dupa cateva luni ei merg deja in virtutea inertiei, se simt cumva pierduti, de parca rezulta­tele ravnei lor nu corespund cu asteptarile pe care le aveau, si raceala primei dezamagiri si a nedumeririlor se furiseaza in suflet.
Putin cate putin, se „coace” prima indoiala fatala: „Oare este buna calea pe care am ales-o?” – si, simtindu-se corecti in osardia lor, ei se straduie sa isi explice nereusita si insatisfactia nu prin nepriceperea lor duhovniceasca, ci prin aceea ca au fost inselati. Acesta este deja un pas spre necredin­ta si, mergand mai departe pe aceasta cale, in cele din urma renunta cu desavarsire la calea vietii duhovnicesti si trec in tabara vrajmasilor Evangheliei. Si se fac omului cele din urma mai rau decat necredinta dintai.
Poate ca amanuntele acestui proces nu sunt intotdeauna la fel, insa, oricum ar fi, aceasta nestatornicie, aceasta incapacitate de a-ti tine nerabdarea in frau si trista inclinatie spre a ceda rapid duhului dezamagirii si descurajarii fac multe victi­me, mai ales in randul tineretului. Daca am putea inconjura cu privirea intregul camp al luptei duhovnicesti din aceasta lume, ni s-ar parea ca un cimitir acoperit de cadavrele nadejdi­lor nedate in parg si al avanturilor pierite inainte de vreme.

arg06athos1.jpg

Statornicia pana la capat, pana la moarte, este indispen­sabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebu­ie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat pri­ma jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.
Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nele­giuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24).
Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10)
– iata regula fundamentala a vie­tii duhovnicesti.
Cum sa facem asta?
Nu vom vorbi aici despre staruinta in viata duhovniceas­ca: despre incordarea indelungata a vointei si despre lucrarea darza de biruire a greutatilor intalnite in cale. Despre aceasta am vorbit deja mai inainte. Aici este vorba doar de statorni­cie, adica despre capacitatea de a pastra neschimbate pana la capat scopul si orientarea fundamentala a vietii.
Se intelege de la sine ca este imposibil sa oferim un ras­puns exhaustiv la intrebarea data, fiindca aici totul depin­de, in ultima instanta, de voia lui Dumnezeu. Domnul are puterea sa-l mantuiasca pe om chiar si in situatiile cele mai disperate. Totusi, putem arata o serie de piedici sau de pasi gresiti care, starnind dezamagirea sau descurajarea, impiedi­ca mai mult decat orice statornicia vietii duhovnicesti si care trebuie evitate cu multa grija!
Cea mai obisnuita piedica este aici orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovni­cesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa.

00010574.jpg

Ovatiile zgomo­toase cu care ea L-a intampinat pe Domnul nu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuito­rul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nati­onale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila.
Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Pasind pentru prima data pe calea religioasa, oamenii isi fixeaza adeseori scopuri proprii, fara a se intreba deloc ce vrea Dumnezeu de la ei. Unii cred ca bunastarea lor materiala va fi ocrotita de Dumnezeu si, ca atare, din acest punct de vedere vor propasi. Altii viseaza la glorie, onoruri si influenta pe calea lucrarii religioase. Altii privesc religia ca pe un mijloc de a face carie­ra. Poate ca foarte multi nici nu abordeaza religia cu aseme­nea calcule grosolan-materialiste, insa doresc sa ajunga cat mai repede la sfintenie si chiar sa primeasca darul facerii de minuni. In toate aceste cazuri, religia nu reprezinta un scop in sine, ci doar un mijloc de a atinge scopuri de cu totul alta natura, aproape intotdeauna egoiste. Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evla­vie si cu dragoste, ci, strict vorbind, Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte.
Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apu­ca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagi­rea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa.
Un episcop scrie despre aceasta urmatoarele:
„Am cunos­cut multi tineri care au pierit in acest fel. Imi aduc aminte de un tanar talentat ce s-a lasat furat de visul de a deveni episcop. A inceput sa se roage la nesfarsit, stand in picioare la pravila nopti intregi; si-a impus un post aspru, dar intrucat avea doar optsprezece ani si-a dat seama repede ca va avea de dus aceas­ta nevointa prea multa vreme pana cand va veni momentul cand va putea, potrivit regulilor canonice, sa primeasca hiro­tonia. Ravna i-a ajuns fix jumatate de an, dupa care a inceput sa duca o viata imprastiata si in scurta vreme a ajuns la fundul dezmatului.
Am cunoscut si un alt tanar, care a luat asupra sa nevointa nebuniei pentru Hristos, insa aceasta a fost doar un entuziasm copilaresc: pur si simplu ii placea sa se pros­teasca si sa faca sub masca nebuniei pentru Hristos tot felul de lucruri aiurite si caraghioase, care atrageau atentia naiva a rugatorilor simpli. In el isi spunea cuvantul vana de umorist si de actor. Totusi, dupa doi ani s-a saturat de toate acestea si a inceput sa bea.
Imi mai aduc aminte si de o tanara din popor, care aproape ca s-a istovit de moarte cu nevointa rugaciunii, zi si noapte citind Psaltirea si facand metanii. In setea sa de nevointa, tot timpul se agita: ba s-a bagat in subsolul plin de igrasie al bisericii, s-a declarat zavorata si se hranea numai cu paine si apa, ba a inceput sa faca pe nebuna pentru Hristos, nepunand mancare in gura cu saptamanile, ba si-a pus pe ea lanturi grele… Si toate astea de capul ei, in pofida sfaturilor primite de la stareti incercati. Pe de o parte, poza in fata gloa­tei, care se extazia de nevointele ei; pe de alta parte, o chinuia setea orgolioasa de sfintenie, dorinta de a fi mai presus de cei­lalti si visul tainic de a primi, pentru acele osteneli, darul clarviziunii sau vindecarilor – tot cu scopul de a-i uimi pe admiratori. A sfarsit prin a-si pierde mintile.“
In nevointa vietii crestine, poti rezista pana la capat numai in cazul cand nu cauti nici un fel de scopuri de alta natura, ci iti gasesti suprema fericire in religia insasi, in iubirea de Dumnezeu si in unirea cu El. Nevointele, ostenelile si lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici si mucenici ai crestinismului ar fi fost cu neputinta de indurat daca ei nu si-ar fi gasit in ei insisi izvorul fericirii.
Pe oricare din marii luminatori ai crestinismului l-am lua, vom afla ca statornicia si taria lui in slujirea lui Dumnezeu au fost determinate de adanca lui dragoste de Dumnezeu Facatorul si de lumina curata a Evangheliei, dragoste libera de orice imbolduri personale egoiste.

stathanasiusthegreat1.jpg

Iata in fata noastra chipul marelui luptator pentru Ortodo­xie impotriva ereziei ariene: Sfantul Atanasie, care si-a dedicat intreaga viata aceste lupte si a rezistat in ea pana la sfarsit.

Pe cand era inca tanar, la varsta de 29 de ani, in cinul de dia­con al Bisericii Alexandriei, el si-a insotit episcopul la Sino­dul de la Niceea, unde l-a combatut cu convingere si cu eloc­venta pe Arie, care invata ca firea Fiului lui Dumnezeu este zidita. Argumentele lui Atanasie, cunoasterea si intelegerea textelor sfinte de care el a dat dovada, au biruit: arianismul a fost condamnat. Lupta insa abia incepea. Biruiti pe teren teologic, arienii au pornit pe calea manevrelor de culise si a intrigilor politice. Ei au obtinut de la imparatul Constantin un edict de primire a lor in comuniune cu Biserica Ortodo­xa, in numele pacii bisericesti.
Atanasie, care pe atunci deve­nise deja episcop al Alexandriei, nu s-a supus acestui edict, considerandu-l inadmisibil din punct de vedere canonic, si a fost imediat exilat in Gallia de imparat. Acesta a fost primul sau exil. Dupa moartea lui Constantin s-a intors la catedra sa, dar acolo fusese numit deja arianul Grigorie, care a intrat in oras cu un detasament militar. Atanasie a fost nevoit sa fuga la Roma. Inscaunat iarasi in Alexandria la scurta vreme dupa aceea, a continuat sa provoace ura arienilor aparand energic Ortodoxia. S-a poruncit sa fie inlaturat cu forta, si abia a sca­pat de la moarte. A fugit in pustia Egiptului, unde a fost pri­mit cu dragoste de catre calugarii schitului. Pe capul lui s-a pus recompensa, si din sihastria sa a trimis epistole peste tot in apararea dumnezeirii Fiului.
Din pustie s-a intors iarasi la Alexandria, spre marea bucurie a fiilor credinciosi ai Bisericii Ortodoxe, dar sub Iulian Apostatul a fost dat un nou edict: sa fie izgonit Atanasie oriunde s-ar afla.
„Sa nu va tulburati, copiii mei, spunea Sfantul plecand din nou in surghiun, aces­ta este numai un norisor… O sa treaca repede!”
Intr-adevar, Iulian a fost ucis nu dupa multa vreme, si Atanasie s-a intors, dar sub imparatul Valens a fost silit sa fuga iarasi. Numai ulti­mii ani din viata lui au trecut intr-o relativa liniste, dar cat de multe a avut de indurat! Si nimic nu i-a putut zdrobi statornicia si devotamentul neclintit fata de Ortodoxie. Omul acesta Il iubea din tot sufletul pe Dumnezeu si iubea din tot sufletul adevarul, si numai lor le slujea cu abnegatie. In aceas­ta consta taina fortei si fidelitatii sale.
O alta conditie obligatorie a statorniciei in viata crestina este credinta nestramutata in puterea si in biruinta finala a binelui atat in viata personala, cat si in cea obsteasca.
Daca nu crezi in victoria binelui nu poti, in general, sa inaintezi nici macar cu un pas in viata duhovniceasca, si ori­ce facere de bine, in orice forma a sa, devine atunci lipsita de scop si sens. Asta nu inseamna, desigur, ca trebuie sa astep­tam ca aceasta biruinta sa vina inca din timpul vietii noas­tre. Nu: asta se poate intampla in viitorul indepartat, dar sa ramanem neabatuti pe calea noastra si, la nevoie, sa ne jert­fim putem doar daca avem incredere neclintita in succesul final al lucrarii noastre.
Dar toti prorocii Vechiului Testament, din care doar putini au murit de moarte buna? Oare nu credinta fierbin­te in bine si in biruinta lui finala rasuna in cuvantarile lor de mustrare pasionata? Si nu dragostea de dreptate i-a facut sa nesocoteasca toate primejdiile si sa riste o moarte aproape sigura din partea compatriotilor maniati de mustrarile lor?
Dar cum poate sa apara aceasta incredere in triumful binelui atunci cand viata ofera atatea exemple contrare, de biruinta a raului asupra binelui?
In lume exista doua categorii de forte: pozitive, creatoare, si negative, distructive. Fortele distructive se disting prin caracterul lor furtunos si impresionant, si ca atare actiunea lor este deosebit de evidenta si lasa o puternica impresie de forta stihinica si invincibilitate. Cutremurele, eruptiile vul­canice, furtunile, taifunurile, tornadele – toate aceste feno­mene infricosatoare ale naturii socheaza imaginatia privitorului prin puterea lor fabuloasa. In realitate insa aceasta impresie este, de regula, exagerata, si dupa ce furtuna trece se dovedeste aproape intotdeauna ca rezultatele actiunii ei dis­trugatoare nu sunt atat de mari cum s-ar fi putut crede jude­cand dupa prima impresie.
Pe langa asta, actiunea tuturor fortelor distructive e de scurta durata, si echilibrul naturii, pe care ele il perturba, se reface rapid. 140950_schimbarea-duhovnicului-spovedaniaPe langa aceste forte distrugatoare exista si forte pozitive, ziditoare. Acestea sunt linistite, tacute, aproape neobservate, insa nebiruite in lucra­rea lor. Toate fortele cele mai mari ale naturii – forta gravi­tatiei, forta caldurii si luminii solare, forta cresterii organice si asa mai departe – actioneaza fara zarva, fara efecte vizibile subite, insa neincetat, neabatut, nebiruit. In ciocnirile cu fortele distructive, ele intotdeauna precumpanesc in econo­mia generala a vietii. Eruptiile vulcanice pot arunca in aer cantitati enorme de materie, insa aceasta cade toata inapoi, invinsa de puterea gravitatii Pamantului.
Acelasi lucru se petrece si in lumea duhovniceasca. Si aici fortele distructive sunt mai galagioase si mai de efect in manifestarile lor, si cateodata pare ca ele inving binele, insa aceasta biruinta e doar vremelnica, si fortele linistite, line, ale binelui – blandetea, smerenia, dragostea, rabdarea -, care lucreaza pe neobservate, insa necontenit si sigur, vor fi totusi biruitoare, pana la urma urmei, in viata lumii. Iata de ce aceste puteri line sunt pretuite in crestinism ca cele mai mari virtuti, fiindca ele duc la biruinta idealului crestin al binelui.
Inca doua sfaturi privitoare la pastrarea statorniciei in orientarea crestina a vietii.
Economisiti-va puterile – sau, mai bine zis, folositi-va de ele in mod rational. Nu trebuie sa suprasolicitati si sa va supraincarcati cu nevointe peste puterile voastre, fiindca nu veti suporta mult timp aceasta incordare. Pe de alta parte, nu trebuie sa slabiti prea mult intensitatea vietii duhovnicesti, fiindca rezultatul inevitabil al acestei atitudini va fi repre­zentat intotdeauna de lene, de apatie si de degradarea trep­tata a fortelor duhovnicesti. Trebuie neaparat sa gasiti calea de mijloc sau, asa cum zic Sfintii Parinti, sa mergeti pe calea imparateasca. Sentimentul unei anumite incordari a vointei trebuie sa fie intotdeauna prezent, dar nu trebuie sa fie inso­tit de epuizarea fortei duhovnicesti – iar pentru a gasi aceas­ta cale de mijloc, aceasta cale imparateasca, este neaparata nevoie de virtutea care in ascetica se cheama dreapta soco­tinta sau, mai modern, discernamant.

_In fine, orice s-ar intampla cu voi, orice primejdii ati intalni in calea voastra, prin orice caderi morale ati trece, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa va tineti neabatut de o singura directie, sa mergeti neabatut pe linia urmarii lui Hristos. Caderile sunt inevitabile, dar important este pen­tru om sa nu scape din maini haina Domnului, sa nu piarda legatura cu El, fiindca atunci totul e reparabil.

Sa fiti ca un copil care se agata strans de rochia mamei. Chiar daca va veti poticni, chiar daca veti cadea si va veti manji de murdaria pacatului si intinaciunii lumesti, asta nu inseamna inca pierzarea inevitabila… Sculati-va si mergeti mai departe – cu lacrimi, poate, cu intristare adanca pentru cadere -, dar nu scapati din maini haina lui Hristos!“
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

Sursa

DUMINICA FLORIILOR: Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului!

Sf. Luca al Crimeei – “Litera omoară, iar duhul dă viaţă”


“(…) Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor. Impărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.
Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3).
Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc! Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui! Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră. (…)”.
***
Intrarea Domnului in Ierusalim – “Inceputul Crucii” – meditatie duhovniceasca


***

Sfantul Ignatie Briancianinov:Prima predica în Duminica Floriilor


“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: iata, împaratul

tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar” (Zah. 9, 9).
Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).
Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.
Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).
Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?
Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc.
Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.
Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu –“si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).
Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.
Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.
“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.
Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).
Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.
Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.
Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“.
Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.
În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.
El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).
Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.
El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil“. Amin.
***


Sfantul Ignatie Briancianinov: A doua predica în Duminica Floriilor


“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati portile cele

vesnice, si va intra împaratul slavei “(Ps. 23, 7)
Acest lucru este legiuit si vestit de Sfântul Duh prin gura Prorocului de Dumnezeu insuflat.
Iubiti frati! Dumnezeu arata atotsfânta Sa bunavointa de a locui în noi. Este deosebit de cuviincios lucru a vesti voia Marelui nostru Dumnezeu la acest praznic de fata, în care pomenim intrarea Domnului în cetatea Ierusalimului, în cetatea pacii, în cetatea adevaratei slujiri a lui Dumnezeu: Ierusalimul închipuie sufletul evlavios.
“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice, si va intra împaratul slavei.”
Cuvântul Duhului trebuie înteles si tâlcuit duhovniceste, a zis Sfântul Apostol (I Cor. 2, 14). Sa chemam de Sus harul dumnezeiesc si sa cercetam în Domnul chemarea Domnului catre noi: “Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice, si va intra împaratul slavei.”
Cine sunt “boierii” carora le vorbeste aici cuvântul lui Dumnezeu?
Sufletul si trupul omului, toate puterile lui, viata lui sunt stapânite si rânduite de catre minte. Mintea este stapânul, împaratul, preotul, capetenia în aceasta mica lume care e omul.
Domnul nostru Iisus Hristos este Adevarul dumnezeiesc. Dat fiind ca Adevarul este primit numai prin minte, cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i pe oameni sa Il primeasca pe Mântuitorul, vorbeste temeiului, duhului, mintii lor, zicând: “Ridicati, capetenii, portile voastre”.
În îndreptarea mintii spre Adevar, în petrecerea mintii în Sfântul Adevar – Hristos, se cuprinde miezul mântuirii noastre.
Ce porti spune porunca sa fie ridicate pentru a face cu putinta intrarea Imparatului Slavei în cetatea de Dumnezeu zidita, în om? Aceste porti sunt pacatul: “pacatele voastre”, spune Prorocul, fac “despartire între voi si Dumnezeu, si pentru pacatele voastre a întors Domnul fata de catre voi” (Is. 59, 2).
Portile sunt numite “vesnice”: pacatul, de care ne-am molipsit din radacina noastra, în proto-parinti, este nesfârsit. Mântuitorul i-a pus capat: dar si acum pacatul e nesfârsit si vesnic în cei ce nu Il recunosc pe Mântuitorul sau, recunoscându-L cu gura, se leapada de El cu viata.
“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice.”
Dar ce înseamna în dumnezeiasca poftire si porunca spusa: “ridicati”? De obicei, portile se deschid, iar aici este legiuita ridicarea lor. Chiar asa! Pentru aceste porti – pentru pacat – s-a aratat a fi neîndestulator cuvântul “deschideti”, si a trebuit sa fie întrebuintat cuvântul “pacat”: portile pacatului trebuie ridicate, îndepartate, nimicite cu desavârsire.
“Pocainta pentru pacate“, a zis un mare Parinte, “sta în a-si pricepe omul pacatul sau, a se cai de el si a nu-l mai savârsi”. Doar în sufletul care va lepada pacatul cu hotarâre, care se va curati în chip multumitor prin pocainta, doar în acela “va intra Imparatul slavei”.
Sfântul Duh, poruncind sa fie ridicate portile, porunceste si portilor sa se ridice: “ridicati-va, porti vesnice”. Asta înseamna ca pentru parasirea pacatului si a vietii pacatoase este neaparata nevoie de propria voie si stradanie a omului; însa, iertarea pacatelor, slobozirea de silnicia deprinderilor pacatoase, curatirea de însusirile pacatoase, ce s-au împropriat firii cazute, se savârseste prin lucrarea Atotsfântului si Atotputernicului Duh al lui Dumnezeu.
“Ridicati-va, porti vesnice!” Când “se vor ridica portile cele vesnice, va intra” în suflet “Imparatul slavei.”
Dorita si veselitoare a fost pentru Ierusalim intrarea în el a Rascumparatorului, Mântuitorului, Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, intrare pe care o praznuim acum.
Iubiti frati! Noi toti putem sa ne învrednicim de aceasta fericire atât de mare daca o vom dori si vom nazui din toata inima noastra spre dobândirea ei. Sa întoarcem spatele pacatului, pentru care Se întoarce de la noi Domnul; sa întoarcem spatele pacatului prin pocainta adevarata si lucratoare!
Prin gândurile, simtamintele inimii, cuvintele, faptele noastre sa se arate poruncile lui Hristos, în care ne e predanisita cea mai desavârsita abatere de la rau si facerea neratacita, placuta lui Dumnezeu, a binelui. Prin acest fel de purtare ne facem casa, biserica, cetate vrednica de Hristos. “De Ma iubeste cineva”, a grait El, “cuvântul Meu va pazi; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 23).
“Ridicati, capetenii, portile voastre, si va ridicati, porti vesnice, si va intra împaratul slavei.” Amin.
(Din: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Predici“, Editura Sophia, 2008)
*preluare de la Voscreasna


Intrarea Domnului în Ierusalim – Acatistul

Ev. Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Decu unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la proznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.

*

2

Comentarii patristice

Intrarea Domnului în Ierusalim

12, 1 La casa lui Lazăr în Betania

Mielul fără pată

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, omul Iisus Hristos(1 Timotei 2, 5), Care a venit pe pământ din cer pentru a suferi pentru mântuirea lumii, pe când timpul pătimirilor Sale se apropia, a dorit să se retragă în împrejurimile locului de pătimire. Chiar şi prin aceasta, avea să fie limpede că El nu va suferi fără voie, ci din proprie voinţă… A dorit să vină cu cinci zile înainte de Paşti (Ioan menţionează că erau şase zile înainte de Paşti şi că Hristos ar fi plecat spre Ierusalim în ziua următoare, după cina cu Lazăr – n.tr.)… pentru ca prin aceasta să le poată arăta încă odată că El era Mielul cel nevinovat care ridică păcatele lumii. S-a poruncit ca mielul pascal, prin a cărui jertfire oamenii din Israel au fost eliberaţi din sclavia Egiptului, să fie ales cu cinci zile înainte de Paşti, adică în a zecea zi a lunii (Ieşirea 12,3) şi jertfit în cea de-a paisprezecea zi a lunii.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelie 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Dovada învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Iisus a mers în Betania. El, nu a mers în Ierusalim, pentru că dacă ar fi apărut deodată în faţa evreilor, ar fi putut să le aprindă furia, ci a lăsat ca zvonurile că este atât de aproape să liniştească treptat asprimea furiei lor. El mănâncă cu Lazăr, reamintindu-le celor care i-au văzut, de puterea Lui dumnezeiască. Şi spunându-ne nouă aceasta, evanghelistul ne arată că Hristos nu dispreţuieşte Legea. Acesta este şi motivul pentru care textul menţionează că a fost a şasea zi înainte de Paşti, când trebuia ca mielul să fie cumpărat şi ţinut până în a paisprezecea zi. Aceasta este ziua când mănâncă cu Lazăr şi prietenii săi, făcând aceasta poate pentru că nu era o obişnuinţă specifică Legii, ci dintr-o veche tradiţie, ca evreii să aibă o mică adunare cu o zi înainte de luarea mielului, pentru ca, după ce mielul a fost dobândit, ei să se poată dedica, din acel moment până la sărbătoare, postului (sau unei mai puţine cantităţi de mâncare) şi curăţirii.

Domnul, prin urmare, este înfățișat dând cinste chiar şi acestor obiceiuri ale sărbătorii. Şi cu uimire, evanghelistul spune că cel care a fost patru zile mort, a mâncat cu Hristos, pentru a ne reaminti de puterea Sa dumnezeiască, și adaugă că Marta, din dragoste pentru Hristos, a ajutat şi a slujit la masă.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Întipărirea momentului învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Fiind sigur de slava învierii săvârşite, Iisus a venit prima dată în Betania, un orăşel lângă Ierusalim, unde era Lazăr, cel pe care-l înviase din morţi. Apoi a mers în Ierusalim, unde avea să pătimească şi să învieze din morţi. El a mers în Ierusalim pentru a muri acolo, dar în Betania a mers pentru ca ridicarea lui Lazăr din morţi să fie şi mai adânc întipărită în memoria fiecăruia.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 2 Marta slujeşte în prezenţa lui Lazăr

Slujirea credincioasă a Mariei şi a Martei

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Însăşi Marta avea mare grijă de servirea la masă, slujind lui Hristos cu toată inima sa. Maria stătea la picioarele lui Iisus şi le săruta… Hristos le priveşte pe amândouă cu ochii Săi dumnezeieşti şi Se veseleşte şi Se bucură de curăția modului lor de viaţă şi de jertfa slujirii lor neprihănite pentru El.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Maria îşi îndreaptă slujirea către Dumnezeu

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Şi Marta slujeaindică limpede faptul că masa s-a desfăşurat în casa ei, pentru că L-au primit pe Iisus ca pe Cel iubit şi drag. Totuşi, unii spun că s-a desfăşurat în altă casă. Maria nu a slujit la masă pentru că era ucenică (Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea de apostolatul Mariei, centrat pe atitudinea sa spirituală înaintea Domnului în contrast cu preocupările mai lumeşti ale Martei. Ambele i-au slujit lui Iisus ca ucenice, dar în feluri diferite – n.tr.). Aici, din nou, ea a acţionat într-o manieră mai duhovnicească. Căci nu a slujit ca şi cum ar fi fost invitată, nici nu a slujit tuturor la fel, ci şi-a îndreptat cinstirea doar către Iisus şi s-a apropiat de El nu ca şi de un om, ci ca de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Lazăr viu şi luând masa

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aceasta a fost o dovadă a autenticităţii învierii lui Lazăr, ca după mai multe zile, să mănânce și să trăiască în continuare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Lazăr privilegiat să mănânce cu Hristos şi Tatăl

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aţi văzut această cinstire publică, aceea că Lazăr a fost dintre cei care s-au sprijinit pe Iisus. Aţi văzut nu doar că i-a dăruit din nou viaţa şi l-a scos din mâna morţii, dar totodată i-a dăruit lui această mare cinste de a mânca cu El la cină. O, această mare dragoste pe care Dumnezeu o dăruieşte acelora care Îl iubesc şi ţin poruncile Lui! De altfel, aţi văzut bunăvoinţa bine împlinită. Lazăr se sprijinea [se vorbește aici de obiceiul preluat de la persani și caldei, de a sta întinși atunci când mâncau, sprijiniți în cotul stâng – n.red] și mânca cu Iisus. Pentru că Iisus se bizuia pe apostolii săi [ca să mănânce şi să bea] cu omenirea… Lazăr, pe de altă parte, spune Iisus, a mâncat şi a băut cu Tatăl Meu. Vino la Mine, Lazăre, şi Eu îţi voi lua mirosul cel rău, care este în trupul tău, peste care a domnit moartea, şi îţi voi da ţie mireasma cea dulce. Vezi, Mă voi duce la Ierusalim şi toată lumea te va vedea mergând cu Mine în acest trup în care ai dormit în mormânt timp de patru zile. Pe urmă ți-am dat viaţă, pentru că, din nou, cu adevărat tu le-ai slujit celorlalți. Căci, potrivit măsurii cu care măsoară cineva, îi va fi și lui măsurat.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 3a Care Marie Îl unge pe Iisus?

Cine este această Marie?

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Se pare că există o mare asemănare şi o anumită legătură în ceea ce privește această femeie în scrierile celor patru evanghelişti. Totuşi aş putea spune celor care cred că toţi au scris despre aceeaşi femeie: crezi că aceeaşi femeie care a turnat untdelemn pe capul lui Iisus, aşa cum Matei şi Marcu au relatat, a uns de asemenea şi picioarele cu untdelemn (sau mir), aşa cum au relatat Luca şi Ioan?

Însă nu este posibil ca evangheliştii să se fi contrazis unul pe altul în relatarea despre aceeaşi femeie, dat fiind faptul că ei erau pe deplin în aceeaşi înţelegere, acelaşi duh şi în acelaşi gând şi ei căutau să slujească bunăstării Bisericii. Dar dacă cineva crede că este aceeaşi femeie în Luca şi Ioan, să ne spună nouă dacă Maria era femeia despre care se spune, în Evanghelia după Luca, că era o păcătoasă din cetate care, aflând că Iisus a venit în casa unui fariseu, a adus un alabastru cu mir şi stătea la picioarele Lui, plângând și spălându-I-le cu lacrimile sale.

Este de necrezut să se fi spus despre Maria, pe care Iisus o iubea, sora Martei, care a ales partea cea bună, că ar fi fost o păcătoasă a cetăţii. Şi despre femeia care, potrivit lui Matei şi lui Marcu, a turnat mirul de preţ pe capul lui Iisus, nu este scris că era păcătoasă. Dar ea, care, potrivit lui Luca este descrisă ca păcătoasă, nu a îndrăznit să se apropie de capul lui Hristos, ci i-a spălat picioarele – ca şi cum abia merita doar picioarele Lui – cu lacrimile ei de durere care au izvorât pocăinţă sinceră și i-au adus mântuirea.

Femeia din Evanghelia după Luca, se tânguie şi plânge mult pentru a putea spăla picioarele lui Iisus. Dar aceea care potrivit lui Ioan este Maria, este prezentată nu ca o păcătoasă, nici plângând. Atunci, probabil că cineva ar putea spune că sunt patru femei diferite prezentate de evanghelişti. Dar mai degrabă sunt de acord cu faptul că sunt trei. A fost una despre care Matei şi Marcu au scris într-o concordanţă deplină. A fost de asemenea și femeia despre care a scris Luca, pe când Ioan a scris totuşi despre alta, diferită de cealaltă femeie, nu doar prin ceea ce s-a spus despre mir, dar și pentru că Iisus le iubea pe Maria şi Marta – cu toate că şi despre ea este scris că a fost în Betania, la fel ca și femeia din Matei şi Marcu.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Concordanţa este menţinută

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Concordanţa este menţinută aici între cei trei evanghelişti: Matei, Marcu şi Ioan. Nu există îndoială că au înregistrat aceeaşi întâmplare în Betania. Aceasta este ocazia când ucenicii, aşa cum au menţionat cei trei, au murmurat și ei împotriva femeii, aparent din cauza risipirii acestui preţios mir. Mai este și următorul fapt, acela că Matei şi Marcu ne spun că mirul a fost turnat pe capul Domnului, pe când Ioan spune că a fost turnat pe picioarele Lui. Se poate arăta că aceasta nu implică nici o contradicţie dacă aplicăm principiul… că, deși evangheliştii relatează fiecare un singur fapt, noi trebuie să considerăm fiecare caz real, să considerăm că ambele lucruri au fost elemente din întâmplarea reală. În același fel, concluzia noastră privitoare la pasajul de față ar trebuie să fie aceea că femeia a turnat mirul nu doar pe capul Domnului, ci şi pe picioare.

(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliei 2, 79, 155, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Ea nu a avut îndrăzneala să-I ungă prima dată capul

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Vedeţi smerenia acestei femei sfinte? Ea nu I-a uns capul, ci picioarele. Abia pe urmă Îi unge și capul. Aşadar, prima dată Îi spală picioarele, apoi capul. Dar ea începe cu picioarele pentru a fi găsită demnă de a-I unge capul. Căci acei care sunt smeriţi, aşa cum este scris, vor fi înălţaţi şi cei care se înalţă pe sine vor fi smeriți (Luca 18,14)… Şi ea Îi ştergea picioarele Sale nu cu un prosop, ci cu părul său, pentru a arăta o mai mare slujire adusă Domnului… Alegoric, femeia a anticipat chipul Bisericii care cu adevărat, în deplinătatea credinței, îşi aduce cucernicia faţă de Hristos. Şi aceasta, El o primeşte ca pe o foarte preţioasă mireasmă.

(Cromatius din Aquilea,Predica 2.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Turnarea mirului pe picioarele lui Iisus

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Iubind acest trup, care este Biserica, adu apă pentru picioarele Lui şi I le sărută, nu doar iertând pe cei care au devenit prinşi în păcat, ci prin pacea ta, dându-le armonie şi pace. Toarnă mir pe picioarele Sale, pentru ca toată casa unde Hristos s-a întins la masă să poată fi umplută cu mirosul mirului tău, ca toţi cei ce stau la masă cu El să poată fi încântați de mireasma ta. Cu alte cuvinte, cinsteşte pe cele mai slabe.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoarea 62, Către sora lui, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

Dăruieşte din prisosul tău săracilor

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Să privim în interiorul tainei pe care această întâmplare o semnifică. Oricare suflet dintre voi, care îşi doreşte să fie cu adevărat credincios, Îi unge picioarele Domnului cu mirul scump, precum a făcut Maria. Acel mir a fost dreptatea şi, prin urmare, a cântărit exact greutatea unei litre: dar era mir de nard curat, de mare preţ. Din numele său, pistici [termenul pentru nard curat, pe care Augustin îl folosește transliterându-l din greacă, este nardi pistici. Pentru că pistici, care înseamnă demn de încredere sau autentic, derivă din termenul grecesc pentru credinţă, care este pistis, Augustin va extrage viitoare deducţii – n.tr.], noi trebuie să presupunem că a existat o localitate de la care a derivat preţiozitatea sa; dar această presupunere nu epuizează înţelesul cuvântului şi se potrivește bine unui simbol sfânt. Rădăcina cuvântului, în greacă (pistis) este numită de noi credinţă. Voi căutați să lucrați dreptatea: Dreptul va fi viu prin credinţă (Romani 1, 17). Ungeți picioarele lui Iisus: urmați paşii Domnului, trăind o viaţă bineplăcută. Ştergeți-le cu părul vostru: ceea ce aveți de prisos dăruiți săracilor şi astfel, ați şters picioarele Domnului. Pentru că se pare că părul este cea mai inutilă parte a corpului. Aveți ceva de care vă puteți lipsi din prisosul vostru: este inutil pentru voi, dar necesar pentru picioarele Domnului. Poate pe acest pământ, picioarele Domnului sunt încă în lipsă. Căci cui, dacă nu membrelor Lui, El le va spune la final: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Aţi sacrificat ceea ce este inutil pentru voi, dar aţi făcut ceea ce era mulţumitor pentru picioarele Mele.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50.6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

12, 4-5 Iuda Iscarioteanul

Iisus îl tolerează pe Iuda pentru a ne oferi o lecție

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda nu s-a osândit pe sine doar în momentul când s-a învoit cu mita iudeilor şi L-a trădat pe Domnul său. Căci nu puțini sunt cei care, nefiind atenţi la Evanghelie, presupun că Iuda a căzut doar în momentul când a acceptat banii de la iudei, pentru a-L trăda pe Domnul. Nu atunci a fost momentul când a pierit. Era deja un hoţ, aproape pierdut, şi Îl urma pe Domnul nostru doar cu trupul, dar nu şi cu inima. El a întregit numărul apostolic de doisprezece, dar nu avea parte de binecuvântarea apostolică – el a fost făcut al doisprezecelea doar la înfățișare. Odată cu plecarea lui şi succesiunea altuia, realitatea apostolică a fost completată şi deplinătatea numărului a fost păstrată. Ce lecţie a încercat Domnul nostru Iisus Hristos să imprime Bisericii când a decis să aibă un naufragiat printre cei doisprezece? Am învăţat datoria de a-i tolera pe cei slabi şi de a ne abţine de la despărţirea trupului lui Hristos. Aici îl aveţi pe Iuda printre cei sfinţi – acel Iuda, fiţi atenţi, care a fost un hoţ – şi nu treceţi cu vederea acest lucru, dat fiind faptul că nu era un hoţ obişnuit, ci un hoţ care a comis o fărădelege. Era un hoţ de bani – nu orice fel de bani, ci acei ai Domnului… Cel care fură Biserica stă alături de Iuda cel pierdut. Acest fel de om a fost Iuda şi totuși mergea alături de unsprezece sfinţi ucenici…

Toleraţi-i pe cei slabi, voi, care sunteţi buni, ca să puteţi primi răsplata celor buni şi ca să nu cădeţi în pedeapsa celor slabi. Urmaţi exemplul Domnului nostru de atunci când trăia cu oamenii pe pământ. De ce avea traistă Cel căruia îngerii Îi slujeau, exceptând motivul că Biserica Lui, mai pe urmă, a avut cutia milei? De ce a acceptat hoţii, dacă nu ca să arate că Biserica Sa trebuie să tolereze hoţii, chiar dacă a suferit din cauza lor? Nu este surprinzător că Iuda, care era obişnuit să fure bani din pungă, avea să-L trădeze pe Domnul pentru bani.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 10, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Răutatea lui Iuda, ascunsă sub haina credinței

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda prețuia înșelăciunea mai mult decât orice altceva, exceptând ura sa faţă de Domnul. Cu toate acestea, sub pretextul credinţei, el aduce la lumină aceste cuvinte viclene… Păcătos, lipsit de evlavie, dincolo de măsură şi plin de dispoziţie barbară, influenţat de lăcomia sa frauduloasă, este evident că el exprimă acest preț în mod intenționat, încercând să îl ascundă sub hainele credinței.

(Gaudent de Brescia, Predici 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Iuda dispreţuieşte iertarea şi pătimirile lui Hristos

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

O, Iuda, trădătorule, prețuiești mirul pătimirilorSale cu trei sute de dinari şi vinzi pătimirileSale cu treizeci de dinari? Bogat ești în preţuire și ieftin în răutate!

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Duhul Sfânt 3, 17, 128, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 6 Pe furul de Iuda nu îl interesau săracii

Cine a murmurat împotriva pierderii mirului?

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

În celelalte Evanghelii, ucenicii sunt cei care au murmurat față de risipirea mirului… Cred că Iuda este pus pentru toţi ucenicii; singularul folosit pentru plural (Gaudentius face o apreciere similară, presupunând că Iisus încerca să îl lipsească pe Iuda de o acuzaţie directă; a se vedea Tratatul 13 [PL 20: 935], unde compară sine cu sinite – n.tr.)… Dar, în orice caz, putem să considerăm că ceilalţi ucenici au spus-o, au gândit-o sau au fost convinşi s-o facă chiar din cauza acestui cuvânt al lui Iuda. Singura diferenţă este că Matei şi Marcu înadins au menţionat intervenția celorlalţi, pe când Ioan l-a menţionat doar pe Iuda, al cărui obicei de a fura îl și face observat.

(Fericitul Augustin, Concordanţa evangheliilor 2, 79, 156, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Iuda ar fi avut toate motivele să nu-L vândă pe Iisus pentru bani

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Iuda a fost ales ca unul dintre cei doisprezece apostoli şi se ocupa de bani, împărțindu-i săracilor, pentru ca să nu se creadă că L-a trădat pe Domnul pentru că nu era cinstit sau se afla în nevoi față de ceilalți apostoli. Domnul i-a dăruit lui această sarcină pentru ca astfel să se vadă că a fost drept față de Iuda. Iuda avea să fie vinovat de o mai mare greşeală, nu ca și cum ar fi fost provocat la aceasta de un rău făcut lui, ci ca unul care a întrebuinţat greşit harul.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Obligaţiile clerului 1, 16, 64, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Iisus a încercat să împiedice lăcomia lui Iuda

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Domnul nostru, pentru că a văzut că Iuda era lacom după bani, l-a însărcinat cu banii pentru a-l mulţumi şi pentru a-l opri să devină trădător, de dragul banilor. Ar fi fost mult mai bine totuşi să-i fure, decât să-L trădeze pe Creator pentru bani… Nu ar fi trebuit oare ca cel ce fura bani să se teamă de Creatorul banilor? Dar poate chiar aceasta este ceea ce şi-a amintit atunci când s-a spânzurat (Matei 27, 5).

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

O persoană lacomă totdeauna este în nevoi

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Deoarece o persoană lacomă totdeauna este în nevoi, Iuda, fiind necredincios și rău, nu și-a adus niciodată aminte de încrederea care a fost învestiră în el, ci a trecut de la furtul banilor ce-i erau încredințați, la trădarea Domnului, Care avusese încredere în El.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

12, 7 Ziua îngropării Domnului

În inima lui Iuda nu există milă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Din nou, ca şi cum ar aminti de trădătorul Lui, Iisus face o aluzie la îngroparea Sa. Dar mustrarea nu-l atinge pe vânzător, nici exprimarea nu-l potoleşte, deşi ar fi trebuit să fie suficient pentru a-l însufleţi cu milă – aproape ca şi cum Iisus ar fi spus: Eu sunt o povară şi ştiu că v-am cauzat multe probleme, dar mai aşteptaţi puţin şi voi pleca.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Mariei i s-a permis să-L ungă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Este ca şi cum Iuda a întrebat cu nevinovăţie şi Domnul nostru i-a explicat pe înțelese şi cu dragoste taina a ceea ce a însemnat fapta Mariei, anume, că El trebuia să moară şi aceasta a fost ungerea cu miresme pentru îngroparea Lui. I-a fost dăruit Mariei (căreia nu avea să i se permită să ungă trupul Său mort, deşi şi-a dorit foarte mult aceasta) să-I răsplătească Lui, cât timp era încă viu, deoarece nu avea să fie capabilă să facă acest lucru după moartea Sa, pentru că avea să fie împiedicată de învierea Sa grabnică.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Ungerea pentru îngroparea Sa

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

El l-a adus pe Lazăr la viaţă şi a murit în locul lui. Pentru că, după ce l-a scos pe Lazăr din mormânt şi a stat cu el la masă, El Însuşi a fost înmormântat, prin simbolul ungerii cu mirul pe care Maria l-a turnat pe capul Său… Aşadar, Domnul a venit în Betania, Și-a înviat prietenul şi S-a îngropat pe Sine prin simbolul ungerii. El le-a făcut pe Maria şi Marta vesele şi a dezvăluit atât moartea, cât și şi lăcomia, moartea pentru că nu avea să-L țină pentru totdeauna şi lăcomia pentru că nu avea să-l vândă întotdeauna.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 7-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 8 Săracii

Dragoste, mustrare şi apărare

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dacă, spune El, eşti sincer în milostenia pe care o faci săracilor, îți rămâne destul timp pentru a le face bine. Nu vor lipsi niciodată din această lume. Dar nu va fi oricând uşor pentru tine să-Mi slujești: Eu stau cu tine pentru puţin timp şi apoi voi pleca. Prima dată, El a curăţit-o pe femeie de vină cu aceste cuvinte, spunând smerit că mai mare o cinste trebuie să I se atribuie Lui decât săracilor, pentru că El avea să stătea cu ei numai pentru puţin timp. Apoi, a mustrat intenţia lui Iuda, pentru că el nu se îngrijea deloc de săraci și pentru că nici femeia nu ar fi trebuit să fie osândită din cauza mirului pe care l-a turnat.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Grija pentru cei săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Şi Domnul aduce un argument care ne convinge că nimic nu este mai mare decât credința faţă de El. Pentru că, spune El, dragostea pentru săraci este foarte de preţ, doar să fie așezată după adorarea lui Dumnezeu. Timpul, spune El, care a fost hotărât pentru cinstirea Mea, ca şi cum ar spune: timpul călătoriei Mele pe pământ, nu cere ca săracii să fie cinstiţi înaintea Mea. Şi aceasta a spus-o cu referire la întrupare. Cu toate acestea, El nu interzice omului compătimitor să-şi exercite dragostea faţă de săraci.

De aceea, când este nevoie de slujire sau de cântare, acestea trebuie cinstite înainte de dragostea faţă de săraci. Pentru că este posibil să faci bine şi după ce slujbele se sfârşesc. Prin urmare, El spune, așadar, că nu este necesar tot timpul, fără întrerupere, să ne dedicăm timpul cinstindu-L sau să cheltuim totul cu slujbele preoțești, ci să strângem cea mai mare parte pentru săraci. Sau gândiţi-vă în acest mod: Aşa cum El cere ucenicilor Lui să postească după ce S-a înălțat la Tatăl (Matei 9, 15), tot așa le spune și că vor putea cu o mai mare ușurință să aibă grijă de săraci şi să-și manifeste dragostea față de ei cu mai puţină distragere şi pentru mai mult timp, așa cum se și cuvine să o facă. Pentru că, după înălţarea Domnului, când ei nu L-au mai urmat pe Învăţătorul lor în călătoria Sa, ci au avut răgaz, cu râvnă, toate prinoasele care le erau aduse le împărțeau săracilor.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Tu unge capul Domnului prin grija față de săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Atât de puternică este lauda unei lucrări bune de acest fel, încât ne îndeamnă pe toţi să acoperim capul Domnului cu miresme şi lucrări bogate, pentru ca să se spună și despre noi că am făcut o lucrare bună asupra capului Său. Pentru că, atât timp cât suntem în această viaţă, îi vom avea mereu pe cei săraci cu noi şi cei care au avansat în cunoştinţe şi au devenit bogaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să aibă grijă de ei, dar aceasta nu poate fi egalată cu cinstea de a-L avea mereu cu ei, şi noaptea şi ziua, pe Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi tot ceea ce este Domnul şi Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Prezenţa întrupată a lui Iisus s-a retras

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Poate de asemenea să fie înţeles şi în acest chip… binele poate fi interpretat și ca fiind adresat lor, dar nu în așa fel încât să fie o sursă de nelinişte. Pentru că El vorbea despre prezenţa Sa fizică. Deoarece, din punct de vedere al măreţiei Sale, al iconomiei Sale, al harului Său necuprins cu mintea şi nevăzut, cuvintele Sale sunt împlinite: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar, din punct de vedere al trupului pe care şi L-a asumat ca Cuvânt al lui Dumnezeu… pe acesta nu îl veţi avea tot timpul. Şi de ce aceasta? Pentru că, din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, El s-a alăturat timp de patruzeci de zile ucenicilor Săi şi apoi, aducându-i până acolo, cu scopul de a-L vedea şi nu cu cel de a-L urma, S-a ridicat la cer. El este acolo, într-adevăr, stând de-a dreapta Tatălui. Dar El este şi aici, niciodată retrăgându-Și prezenţa Slavei Sale. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al prezenţei Sale dumnezeiești, Îl avem mereu pe Hristos. Din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, le-a fost spus în chip adevărat ucenicilor Săi: Nu mă veţi avea tot timpul cu voi. Din acest punct de vedere, Biserica s-a bucurat de prezenţa Sa doar pentru câteva zile; acum Îl are pe Acesta prin credinţă, fără a-L mai vedea cu ochii. În orice mod s-ar fi spus atunci: Dar pe Mine nu mă veţi avea tot timpul, nu mai poate, presupun, după această dublă soluţie , să rămână un subiect al îndoielii.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Cei păcătoși nu îl vor avea pe Hristos mereu

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Noi cu siguranţă putem înţelege: pe săraci îi aveţi mereu. Ce a spus aici este adevărat. Când au lipsit vreodată săracii din Biserică? Dar pe Mine nu Mă veţi avea tot timpul. Ce vrea să arate prin aceasta? Cum ar trebui să înţelegem: nu Mă veţi avea tot timpul? Nu vă tulburați: aceste cuvinte i-au fost adresate lui Iuda. Însă de ce nu a spus: Tu (singur) vei, avea în loc de voi (plural) veţi avea? El a folosit forma de plural pentru că, aici, Iuda nu este deosebit de ceilalţi. Un om păcătos reprezintă tot trupul celor neputincioşi… Şi astfel i-a spus lui Iuda: pe Mine nu mă vei avea tot timpul. Dar ce înseamnă nu tot timpul şi tot timpul? Dacă eşti bun, dacă aparţii trupului reprezentat de Petru, Îl ai pe Hristos acum şi de acum înainte: acum, prin credinţă, prin semne, prin sfinţire, prin botez, prin pâinea şi vinul de la altar. Îl ai pe Hristos acum și Îl vei avea mereu. Pentru că, atunci când vei pleca de aici, vei ajunge la El, la Cel care a spus tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43). Dar dacă acum trăieşti păcătos, doar ți se pare că Îl ai pe Hristos, pentru că intri în Biserică, te însemnezi cu semnul lui Hristos, eşti botezat cu botezul lui Hristos, te amesteci cu membrii lui Hristos şi te apropii de altarul Lui: Îl ai acum pe Hristos, dar trăind păcătos, nu Îl vei avea pentru totdeauna.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 12, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Nebunia păcatului

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dar niciunul dintre aceste lucruri pe care Le-a spus nu l-au întors pe barbarul nebun (Iuda). Şi totuși, într-adevăr, Iisus a spus şi a făcut mai mult decât aceasta: i-a spălat picioarele în acea noapte, l-a făcut părtaş la masă şi la sare, fiind un lucru care ar trebui să împiedice chiar şi sufletele tâlharilor, și a spus şi alte cuvinte, îndeajuns de a topi o piatră, făcând aceasta chiar în acea zi, pentru ca timpul să nu-l facă să uite. Dar niciuna dintre acestea nu l-a atins pe Iuda.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 9- 10Mulţimea a venit ca să-L vadă pe Iisus şi pe Lazăr

Conducătorii evrei au căutat să-L oprească

(In. 12, 9-10) Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Iudeii au descoperit că Iisus se afla din nou în Betania, stând cu Lazăr şi sora sa, şi că era cu ei chiar în acel moment. Mulţi au venit… poate aşteptând să audă ceva extraordinar de la El, ca şi cum ar fi fost cineva care vine dintr-un loc îndepărtat și uitat de civilizaţie. Din acest motiv, mai-marii preoţilor, când a văzut că mulţimea era foarte atrasă de dorinţa de a-l vedea pe Lazăr, s-au gândit să-l ucidă pe Lazăr împreună cu Hristos. Ei cu siguranţă au avut ideea că mulţimea… nu s-a limitat doar să-l vadă pe Lazăr, ci că, prin vederea lui, aveau să fie conduşi la credința în Hristos – ca şi cum El, Care l-a ridicat odată pe Lazăr din morţi, nu l-ar mai putea aduce la viaţă încă o dată. (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 10 Complotând uciderea lui Lazăr

Nechibzuinţa de a-l ucide pe cel care abia a fost înviat

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Oarbă şiretenie a celor orbi, să dorească a-l ucide pe cel care a fost readus la viaţă! Ca şi cum Iisus nu ar fi putut să-l aducă la viaţă pe cel care a fost ucis, când avuse puterea să-l aducă la viaţă pe cel care a murit. Şi, într-adevăr – El ne-a arătat că le putea face pe amândouă, dat fiind faptul că l-a adus pe Lazăr la viaţă, care a murit, şi S-a înviat pe El Însuşi, Care a fost omorât.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Invidia caută să-i omoare pe cei readuşi la viaţă

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

În prezenţa unui asemenea har, dat de Domnul, a unei asemenea minuni a darului divin, când toţi ar fi trebuit să se bucure, cei slabi erau tulburați şi adunaţi la sfat împotriva lui Hristos (Ioan 11, 47) şi îşi doreau și mai mult, să-l ucidă chiar și pe Lazăr. Nu realizaţi că sunteţi urmași ai acelora a căror învârtoşare o moşteniţi? Pentru că şi voi, de asemenea, vă mâniați şi vă adunaţi împotriva Bisericii, pentru că vedeţi morţii cum revin la viaţă în Biserică şi cum se înalţă prin primirea iertării păcatelor. Şi aşa, în ceea ce vă priveşte, doriţi să ucideţi din nou, din invidie, pe aceia care sunt readuşi la viaţă.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre pocăinţă 27, 59, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 11 Cum pot fi împiedicate lepădările de Iisus?

Lazăr îi înfurie pe conducătorii evrei

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Nici o altă minune a lui Hristos nu i-a înfuriat pe conducătorii evrei atât de mult ca aceasta…. A fost atât de publică şi de minunată vederea unui om mergând şi vorbind, după ce fusese mort timp patru zile, și fapta a fost atât de incontestabilă… În cazul altor minuni, ei L-au învinuit de nerespectarea sâmbetei (Ioan 5, 16) şi astfel au distras minţile oamenilor; dar aici nimic nu era greşit, şi prin urmare, şi-au aruncat mânia asupra Lazăr… Ei ar fi făcut la fel și orbului, dacă n-ar fi avut porunca sabatului. Apoi, din nou, cel din urmă a fost un om sărac şi l-au alungat din templu, dar Lazăr era un om de înaltă clasă socială, aşa cum este evident din numărul oamenilor care au venit pentru a o mângâia pe sora sa… I-a înfuriat pe toţi, văzându-i mergând în Betania, părăsind sărbătoarea care atunci începuse.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Înverșunați ca să-L oprească pe Hristos

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Vedeţi acum cât de violenţi par să devină conducătorii, grăbindu-se cu sălbăticie aici şi acolo, sub influenţa invidiei lor, spunând lucruri nebunești. Ei s-au gândit cu seriozitate la ucidere peste ucidere, gândind că așa vor putea să şteargă puterea faptei minunate în acelaşi timp cu victima lor, pentru a opri mulţimea ce aleargă să Îl creadă pe Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 12Mulţimea aude de intrarea lui Iisus în Ierusalim

Mulţimea ştie mai bine decât conducătorii ei

(In. 12, 12) A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,

Bogăţia este la fel de capabilă ca şi puterea să îi distrugă pe cei care nu sunt atenţi. Prima conduce spre lăcomie, cea dea doua spre mândrie. Vedeţi, de exemplu, cum mulţimea de israeliţi proclamă adevărul, pe când conducătorii ei sunt corupţi. Pentru că primii dintre aceştia au crezut în Hristos, aşa cum evangheliştii afirmă continuu, spunând că mulţi din mulţime au crezut în El (Ioan 7, 31, 48), dar cei care erau din clasa conducătoare nu au crezut… Dar cum vine aceasta, că El intră în mod deschis în Ierusalim, având în vedere faptul că înainte nu mergea în mod deschis printre evrei, ci se retrăgea în pustie? Înăbușind mânia lor, prin retragerea Lui, El acum vine la ei, când sunt mai calmi. De altfel, mulţimea care a mers înaintea Lui şi care mai apoi L-a urmat era de ajuns să-i înfricoșeze. Pentru că nici o altă înviere nu a atras pe oameni atât de mult precum cea a lui Lazăr. Şi un alt evanghelist spune că şi-au aruncat îmbrăcămintea lor sub picioarele Lui (Matei 21, 8) şi că toată cetatea era cutremurată (Matei 21, 10). Acesta a fost chipul de cinstire pe care L-a avut când a intrat în cetate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 13 Ramuri de finic şi osanele

Mulţimea Îl întâmpină pe Iisus

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Când mulţimea a luat ramurile de finic şi au venit înaintea lui Hristos, care Se pregătea să urce la sărbătoare, toţi purtau mărturia că El l-a chemat afară pe Lazăr din mormânt şi l-a ridicat din morţi. Datorită acesteia, acea mare mulţime a crezut în El, când au auzit că a făcut acest semn. Pentru că toţi oamenii au ieşit afară din mormânt înainte să-l îngroape şi au închis uşa mormântului. Și o mare mirare i-a cuprins pe toţi când au auzit că era din nou în viaţă.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Ramuri de biruinţă asupra morţii

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

O, Mântuitorule, toţi au venit cu ramuri de finic cu prilejul venirii Tale, strigând: Osana,

Noi acum Îţi aducem imne de slavă din gurile noastre vrednice de milă

Aşa cum adiem ramurile duhului nostru şi strigăm:

O, Tu, cu adevărat printre cei de Sus, mântuieşte lumea pe care ai creat-o, Doamne,

Şi curăţeşte păcatele noastre, așa cum odinioară ai uscat

Lacrimile Mariei şi ale Martei.

O, Iubitorule de oameni, Biserica Sfântă ţine o mare sărbătoare, cu credinţă chemându-şi împreună copiii ei,

Te întâmpină pe Tine cu ramuri de finic şi îşi aruncă hainele de bucurie

Aşa… încât, cu ucenicii Tăi şi cu prietenii Tăi,

Tu trebuie să înalţi şi să dai o adâncă pace pentru slujitorii Tăi

Şi… eliberează-i pe ei din asuprire, aşa cum odinioară ai cercetat lacrimile Mariei şi ale Martei.

Apleacă-Ți urechea Ta, o, Dumnezeule a toate şi auzi rugăciunile noastre şi ne smulge din ghearele morţii…

Dă-ne voie nouă, celor care suntem morţi din cauza păcatelor noastre şi care trăim în mormânt din cauza conştiinţei noastre diavoleşti,

Să imităm pe surorile credinciosului Lazăr, atunci când strigăm cu lacrimi către Hristos, cu credinţă şi cu dragoste:

Mântuieşte-ne pe noi Tu, Care ai făcut voia Tatălui de a deveni om.

Şi ne înviază din moartea păcatelor noastre

Tu, Cel fără de moarte.

(Roman Melodul, Condac la Învierea lui Lazăr 15, 14- 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Ramurile de finic sunt psalmii de laudă pentru biruinţă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Vezi cât de măreţ a fost rodul rugăciunii Lui şi cât de mare era turma oii celei pierdute a casei lui Israel care a auzit vocea Păstorului ei… A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic… (In. 12, 12-13)… Ramurile de finic sunt psalmi de laudă pentru biruinţa pe care Domnul nostru urma să o obţină asupra morţii prin moartea Sa şi, prin biruinţa crucii, pentru biruinţa Sa asupra diavolului, împăratul morţii.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Mulţimea Îl slăveşte întrebuinţând Scriptura

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea nu Îl slăveşte pe Iisus printr-un limbaj comun, ci citează din Scriptura inspirată (Psalmul 117, 26) care vorbea foarte frumos despre El. Mărturisind că El era într-adevăr Regele lui Israel, L-au numit regele lor şi au acceptat stăpânirea lui Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Vechiul şi Noul Testament Îl slăvesc pe Hristos

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Cei care mergeau înainte şi cei care Îl urmau exaltaţi pe Domnul nostru, uniți în aceeaşi voce de slavă, pentru că fără îndoială credinţa acelora care au fost încuviinţaţi înainte de întruparea Domnului nostru şi a celor de după este aceeaşi, deşi aveau taine care se diferenţiau conform obiceiurilor timpurilor. Petru aduce mărturie în acest sens atunci când spune: Dar noi credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia, prin harul Domnului Iisus (Fapte 15, 11).

Cât despre cuvântul lor, Osana, semnifică de fapt mântuirea prin Fiul lui David, fiind acelaşi lucru pe care îl citim în psalm: Domnul este mântuirea noastră, binecuvântarea Ta peste poporul Tău (Psalmul 3, 9). Este la fel ca şi refrenul pe care sfinţii îl repetă cu o cântare de mare laudă în Apocalipsă: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul (Apocalipsă 7, 10).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Osana înseamnă mântuit

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Prin urmare, așa cum osana este rostit în psalmul despre care vorbim și care este tradus: Mântuieşte-ne pe noi acum, şi ebraica are Doamne, mântuieşte-ne. Iar cuvintele binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului sunt luate din acelaşi psalm şi aceste cuvinte se pot referi doar la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar noi, fireşte, tot Lui Îi atribuim și restul profeției.

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Acelaşi psalm vorbeşte despre piatra din capul unghiuluicea nebăgată în seamă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea a luat acest verset de laudă din psalmul 117 şi nimeni nu se îndoieşte că acolo se psalmodiază despre Domnul. Prin urmare, cu dreptate se vorbeşte mai înainte despre El, în acelaşi psalm, Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului (Psalmul 117, 22), pentru că Hristos, pe Care evreii L-au respins, ca ziditori ai legilor propriei tradiţii, a devenit un memorial (lat. monumentum) pentru credincioşii din ambele popoare, anume, evreii şi neamurile. Cât despre faptul că Hristos este numit piatra cea din capul unghiului în acest psalm, tocmai despre aceasta s-a cântat în mare slavă în Evanghelie, prin vocea celor care L-au urmat şi a celor care Îi mergeau înainte.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

12, 13b Împăratul care vine în Numele Domnului

În numele Tatălui

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

În numele Domnuluiînseamnă în numele Tatălui (deşi Augustin notează că poate fi înţeles că El vine în numele Lui întrucât şi El Însuşi este Domnul citând, destul de interesant, citatul de la Ioan 5, 43 – n.tr), aşa cum Domnul nostru Însuşi a spus altundeva evreilor necredincioşi: am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; altul va veni în numele său, şi pe el îl veţi primi (Ioan 5, 43). Hristos a venit în numele Tatălui pentru că, prin tot ceea ce a făcut sau a spus, avea ca preocupare să-L slăvească pe Tatăl Său şi să propovăduiască oamenilor că El este Cel care trebuie să fie slăvit. Antihristul va veni în nume propriu şi, deşi poate este cea mai păcătoasă persoană dintre toate şi un mare ajutor al diavolului, se va considera potrivit a se numi pe sine Fiul lui Dumnezeu, deși va fi împotrivă şi înălţat deasupra a orice se poate numi Dumnezeu şi va fi cinstit cu închinare (2 Tesaloniceni 2, 4).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Întoarcerea Împăratului

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Domnul a dăruit, cu ajutorul venirii Sale, un mai mare har acelora din perioada mai târzie decât ceea ce a dăruit celor din Vechiul Testament. Pentru că ei, într-adevăr, obişnuiau să audă de la slugile Lui despre Împăratul care va veni şi s-au bucurat într-o anumită măsură, având în vedere că au aşteptat această venire. Dar cei care au fost într-adevăr în prezenţa Lui, care au fost eliberați şi au avut părtăşia harului Său, deţin mai mult har şi o mai mare bucurie pentru că Împăratul a sosit. Aceasta este şi ceea ce David a spus: Iar sufletul meu să se bucure de Domnul; să se veselească de mântuirea Lui (Psalmul 34, 8). Şi din acest motiv, la intrarea Sa în Ierusalim, toţi cei care erau în cale L-au recunoscut pe David, regele lor, în durerea sufletului Său, şi şi-au aruncat hainele pentru El şi au aranjat drumul cu ramuri verzi, strigând cu mare bucurie şi mulţumire: Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei de sus (Matei 21, 9). Ceea ce s-a spus de către David cu privire la Fiul lui Dumnezeu, s-a împlinit în persoana Lui… El Însuşi era Cel vestit de profeţi ca Mesia, al cărui nume este slăvit în lumea întreagă.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 4, 11, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

A deveni împărat nu este o înălţare pentru Domnul

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Ce suferinţă psihică trebuie să fi îndurat conducătorii evrei când au auzit o aşa mare mulţime de oameni proclamându-L pe Hristos Împărat! Dar ce onoare era pentru Domnul să fie Împăratul Israelului? Cât de minunat putea fi pentru Împăratul veşniciei să devină Împărat al lumii pământeşti? Hristos nu era Împăratul Israelului, ca să pretindă omagiu, ca să pună săbii în mâinile soldaţilor Săi şi să-Și subjuge duşmanii prin război. El era Împăratul Israelului prin manifestarea autorităţii Sale împărăteşti asupra sufletelor lor, prin faptul că ține cont întotdeauna de interesele lor, prin aducerea în împărăţia Sa cerească a celor a căror credinţă, nădejde şi iubire erau îndreptate către El Însuşi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, egal al Tatălui, Cuvântul prin care toate lucrurile s-au făcut, în marea Lui bucurie, să Fie Împăratul Israelului era o smerire, nu o înălţare, un semn de milostenie şi nu de creştere a puterii Sale. Pentru că El, Cel care a fost numit pe pământ Regele iudeilor, este în ceruri Împăratul îngerilor.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 14 Iisus stă aşezat pe un asin

Iisus a împrumutat asinul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Din motive ce țin de organizarea statului, unele ordine (administrative) ale cetăţenilor romani… sunt încoronate cu cununi de lauri… Există de asemenea şi cununi provinciale din aur, având nevoie de capuri mai mari de statui în loc de cele ale oamenilor. Dar ordinele voastre (diverse oficii clericale ale celor cărora el le scrie – n.tr) şi magistraturile voastre şi chiar locul de întâlnire care este Biserica sunt ale lui Hristos. Aparțineți Lui pentru că ați fost înscriși în cartea vieţii (Filipeni 4, 3). Acolo sângele Domnului slujește pentru haina voastră purpurie şi lungul drum este Însăşi crucea Lui. Acolo securea stădeja la rădăcina pomului (Matei 3, 10). Acolo mlădiţa este din rădăcina lui Iesei (Isaia 11, 1). Nu contează statutul cailor cu cununile lor. Domnul vostru, atunci când potrivit Scripturii, a intrat în Ierusalim biruitor, nu a avut un asin al său. Unii îşi pun încrederea în carele lor, alţii în caii lor. Dar noi căutăm ajutorul în numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalmul 19, 8).

(Tertulian, Cununa 13, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

Asina şi mânzul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Totuși cum s-au petrecut toate dacă ceilalţi evanghelişti spun că El a trimis pe ucenici şi a zis: Dezlegaţi asina şi mânzul (Matei 21, 2), pe când Ioan nu spune nimic de acest fel, ci doar găsind un asin tânăr, a şezut pe el (In. 12, 14). Probabil ambele evenimente au avut loc, însă doar după ce asina a fost dezlegată, și doar atunci când ucenicii au adus-o, Hristos a găsit mânzul şi S-a aşezat pe el.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Supunerea neamurilor

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Şi de-ndată ce, contrar obiceiurilor Sale de zi cu zi, doar la acest eveniment Hristos apare stând pe un mânz, nu spunem că a stat pe el pentru că era o distanţă lungă până la cetate, pentru că nu erau mai mult de două mile depărtare (vezi și Ioan 11, 18), și nici nu spunem asta pentru că era mulţime de oameni. Deoarece este cert că în alte ocazii, când era găsit împreună cu o mulţime de oameni, nu a făcut aceasta; dar El face aceasta pentru a arăta că este pe cale să aducă în stăpânirea Sa, ca popor nou, pe cei necurați dintre neamuri şi să-i conducă la principiile dreptăţii şi la Ierusalimul cel de sus, a cărui prefigurare este Ierusalimul pământesc. În acest Ierusalim, acest popor, fiind curăţit, va intra cu Hristos, Care va fi slăvit de neprihăniții îngeri, a căror închipuire sunt copiii. Şi El numeşte pe măgar mânz, pentru că oamenii dintre neamuri nu au fost învăţaţi în evlavia pe care credinţa o înfăptuieşte.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

12, 15 Regele Sionului soseşte pe mânzul asinei

Nici o însemnare despre regele iudeilor decât la Hristos

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Zaharia a profeţit despre aceasta spre finalul profeției sale, după întoarcerea sa din Babilon. Dar acolo nu este nici o însemnare despre vreun rege evreu până la acea dată, aşa cum prevede proorocia, în afară de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care aceasta s-a și împlinit… Dar oare ce a vrut să arate mergând pe asin, dacă nu umilința și smerenia ce au marcat prima Sa venire?

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

Împăraţii păcătoşi în contrast cu Împăratul păcii

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Pentru că toţi regii lor au fost majoritatea nedrepţi şi lacomi şi i-au supus pe ei la războaie, El le-a spus: Credeţi-Mă, nu sunt ca aceştia. Eu sunt blând şi smerit… și a demonstrat aceasta prin intrarea Sa, nu în fruntea unei armate, ci smerit, mergând pe un asin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Recunoaşte-L pe Cel pe care Îl slăveşti

(In. 12, 15)Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Această faptă a Domnului este arătată în scrierile proorocilor, deși conducătorii evreilor nu au văzut în aceasta împlinirea profeţiei… Da, în acel popor, deşi ticălos, deşi orb, acolo a rămas încă fiica Sionului, care este Ierusalimul… Ei i se spune: Nu te teme… Recunoaşte-L pe El, Cel pe care Îl slăveşti, şi nu tremura când El suferă. Acela este sângele care va şterge păcatul tău şi va răscumpăra viaţa ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 16 Ucenicii lui Iisus nu înţeleg

Ignoranţa de la început a apostolilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Însă observaţi înţelepciunea evanghelistului, că nu îi este ruşine să arate ignoranţa de care dădeau mai înainte ucenicii. El scrie că ei nu cunoșteau cele ce se petreceau. Pentru că s-ar fi supărat dacă, rege fiind, ar fi aflat că El urma să sufere asemenea lucruri şi să fie tratat așa cum a fost tratat. În plus, ei nu ar fi putut cunoaşte imediat înţelesul împărăţiei despre care a vorbit. Pentru că un alt evanghelist spune că au înţeles acelea ca fiind vorba despre o împărăţie din această lume (Matei 20, 21).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Rațiunea ucenicilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Evanghelistul nu ezită să menţioneze neștiința ucenicilor și nici înţelegerea lor de pe urmă, dat fiind faptul că nu l-a interesat respectul oamenilor, ci slava Duhului şi astfel arată ce fel de oameni erau ucenicii înainte de înviere şi ce fel de oameni au ajuns după înviere.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

12, 17- 18 Mulţimea de la mormântul lui Lazăr aduce mărturie

Mulţimea cu uşurinţă convinsă de martori

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

Adunarea oamenilor simpli, auzind ceea ce s-a întâmplat, a fost repede convinsă de cei care au mărturisit că Hristos l-a înviat pe Lazăr şi a rupt puterea morţii, așa cum au spus proorocii. De aceea au mers şi ei şi L-au întâmpinat.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Cel care a biruit moartea

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

De vreme ce prin Adam a venit moartea, care i-a supus pe toţi, ei au auzit prin proorocii lor şi au crezut că moartea va fi învinsă. Când au văzut că aceasta s-a făcut prin Domnul nostru, care a înviat un om mort de patru zile, au luat ramuri de palmier şi au ieşit să-L întâmpine ca pe Cel ce este biruitor asupra morţii care apasă umanitatea şi L-au slăvit cu imne pe măsură. Având în vedere că fariseilor nu le plăcea acest lucru, le-au reproşat aceasta oamenilor, spunându-le că Îl urmează în deşert, dar reproşul lor era inutil, de vreme ce oamenii mergeau oricum după El.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 17-18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

1

Acatistul Intrarii Domnului in Ierusalim

Rugaciunile incepatoare:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru Numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau, vie Imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Apoi se zic Condacele si Icoasele:

Condacul 1

Alesule Împărat al Sionului de Sus, Blândule Biruitor şi Dreptule Izbăvitor, Cel ce întru cele de sus eşti purtat de Heruvimi şi cântat de Serafimi, Te vedem acum pe mânz de asin intrând in Ierusalim, la patima cea de voie. Pentru acesta ne închinăm coborârii Tale celei negrăite şi cu stâlpări şi ramuri de copaci, Te întâmpinăm în smerenie si cu pruncii Îti cântăm: Binecuvântat esti Cel ce vii intru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Icosul 1

Cetele Arhanghelilor şi ale îngerilor au văzut, cu frică şi cu cutremur din înăltimile ceresti, intrarea Ta în Ierusalim, la patima cea de bună voie, Hristoase Mântuitorule. În chip nevăzut Te-au urmat cu Apostolii şi cu pruncii evreilor au cântat: “Osana întru cei de Sus” si au zis unele ca acestea:
Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul nostru, că ai cercetat şi ai săvârsit mântuirea poporului Tău;
Binecuvântat esti, Stăpâne Hristoase că ai venit si ai dăruit prin Cruce mântuirea fiilor Tăi;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit să-l chemi pe Adam din adâncurile iadului;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai venit să slobozeşti pe Eva din mâhnirea cea de demult;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai binevestit pace lui Israel şi mântuire neamurilor;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai vestit Noul Legământ prin curgerea Sângelui Tău;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 2

Văzându-Te Marta şi Maria pe Tine, Iisuse, că ai venit iarăşi în Betania cu şase zile înainte de Paşti, Ţi-au gătit cină mare, iar Lazăr, fiind unul din cei ce şedeau la masă. Marta cu sârguinţă Iţi slujea, Dătătorule a toate, Maria, însă, partea cea bună si-a ales, fiindu-Ti recunoscătoare pentru învierea fratelui ei si, luând o litră cu mir de nard curat, de mare pret, Ti-a uns preacuratele Tale picioare şi le-a şters cu părul capului ei, şi cu iubire, din preaplinul inimii Ţi-a cântat: Aliluia!

Icosul 2

Intelesul cel greu de pătruns al venirii Tale la patima cea de voie neputând să-l priceapă, Iuda, care, voind să Te vândă, s-a tulburat văzând că Maria Îti unge cu mir picioarele Tale, Doamne, a zis: De ce s-a făcut această risipă? Mirul acesta se putea vinde cu trei sute de dinari si să fie dati săracilor. Dar el a zis aceasta, nu pentru că avea grijă de săraci, ci pentru că era fur. Tu însă, Doamne, stiind că în curând vei suferi moarte, ai îndreptăţit această femeie, zicând: “Să o lăsăm, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat”. Pentru aceasta, cinstind venirea Ta la patima cea de bunavoie, Îţi cântăm aşa:
Binecuvântat esti, Doamne, ca la cina ai fost gătit de Maria pentru îngropare;
Binecuvântat eşti, Iisuse, că ai fost osândit la moarte de către Iuda, în sufletul lui, încă fiind în Betania;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit în Betania, în casa păcii, ca să primeşti ungere cu mir de la Maria;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit la Ierusalim, la patima de bunăvoie, ca să vestesti lumii întregi iubirea;
Binecuvântat eşti, Cel ce pe Lazăr L-ai sculat din morti, ca venirea Ta să fie cu putere;
Binecuvântat eşti, Cel ce Însuţi Te-ai sculat din mormânt, ca intrarea Ta să fie cu tărie;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 3

Stăpâne Hristoase, ai plecat din Betania, si apropiindu-Te de Betfaghe, ai trimis pe doi din ucenicii Tăi, zicând: Mergeţi in satul dinaintea voastră şi acolo veţi găsi un asin şi un mânz legat, pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată; si dezlegându-I să Mi-l aduceti. Si dacă va întreba cineva: Pentru ce îl dezlegaţi?, veţi zice că Domnului îi trebuieste, si să cântati: Aliluia!

Icosul 3

Plecând ucenicii, au adus manzul asinei şi şi-au pus hainele peste acesta. Tu, însă, Dumnezeu fiind, purtat de Heruvimi, pentru noi te-ai aşezat pe mânzul asinei si, ca un Impărat blând, cu pace ai săvârşit intrarea în cetatea Părintelui Tău David. Pentru aceasta si noi Te întâmpinăm cu aceste laude:
Binecuvântat esti, Cel ce împreună cu Tatăl, întru cele înalte şezi pe tron, dar ai binevoit să stai şi pe mânzul asinei;
Binecuvântat eşti, Cel ce în ceruri eşti închinat de Puterile Înalte, iar pe pământ ai primit închinare de la prunci;
Binecuvântat eşti, Cel ce împărăteşti cu tărie veacurile si ai venit cu slavă în Ierusalim;
Binecuvântat eşti, Cel ce priveşti la cei smeriti si cu blândete ai venit Întru ale Tale;
Binecuvântat eşti, Cel ce şezând pe asin necuvântător, ai vrut să dezlegi necuvântarea cea de demult;
Binecuvântat eşti, Cel ce întru cele de jos primind micşorarea, sus, în ceruri, ai şezut împreună cu Tatăl şi cu Duhul;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 4

Furtună de gânduri îndoite imi tulbură mintea, cum voi putea cânta cu vrednicie taina coborârii Tale, Doamne, că, având tron Cerul, ai şezut pe mânzul asinei, ca să-l cauţi pe om, vrând să dezlegi necuvântarea lui cea mai dinainte, ca să se plinească cele spuse de Zaharia, proorocul, care zice: „Bucură-Te foarte, fiica Sionului, veseleste-Te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul Tău vine la Tine drept Biruitor; smerit şi călare pe mânzul asinei”. Pentru aceasta preaslăvim intrarea Ta cu pace, călare pe mânz, în Ierusalim şi din adâncul sufletului Îti cântăm: Aliluia!

Icosul 4

Auzind multimile care au venit la prăznuire, că Tu, Doamne, intri în Ierusalim, s-au adunat împreună şi îşi aşterneau hainele lor pe cale, alţii tăiau ramuri de copaci, şi mergând în urma Ta cântau: Osana, fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărătia ce vine întru numele Domnului şi tatălui nostru David! Osana, întru cei de sus! Pentru aceasta, si noi, în această zi de înainte prăznuire, purtând semnele Învierii Tale, ramuri de copaci, ca unui Biruitor al mortii iti cântăm:
Binecuvântat eşti, Împăratul lui Israel, Care ai venit să cauţi Împărăţie care nu este din lumea aceasta;
Binecuvântat eşti, Fiul lui David, Cel ce nu ai vrut să frângi trestia plecată;
Binecuvântat eşti, Păstorul cel Bun, care ai venit să cauţi oaia cea pierdută;
Binecuvântat eşti, Mielule fără răutate, care ai voit să Te aduci jertfă pe Tine însuti;
Binecuvântat eşti, Stăpâne al făpturii, care ai fost întâmpinat cu iubire de zidirea Ta;
Binecuvântat eşti, împăratul Slavei, care ai fost întâmpinat de ucenici cu slavă împărătească şi proslăvit de prunci;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 5

Fiind din veac îmbrăcat în frumusete si tărie Dumnezeiască, Doamne, ai venit cu slavă în Sion si Te-ai urcat pe muntele Măslinilor, ca să se împlinească proorocia lui Naum: Iată, ca pe munţi sunt picioarele celui ce binevesteşte, ale celui ce vesteşte pacea! Prăznuieste Iuda sărbătorile Tale si împlineşte făgăduinţele Tale! Şi să se împlinească iarăşi, altă proorocie a părintelui Tău David: Văzut-au Dumnezeule, alaiul Tău, alaiul Dumnezeului Meu, celui întru sfinţi. Când însă Te-ai apropiat de poalele muntelui Măslinilor, mulţimea ucenicilor a început să se bucure, să laude pe Dumnezeu cu mare glas, proslăvindu-Te îndoit pentru minunile ce le-a văzut la Tine zicând: Binecuvântat este Împăratul Cel ce vine întru numele Domnului! Pace, pe pământ şi slavă întru cei de sus! Pentru aceasta şi noi astăzi, ca un Nou Israel, ca o limbă a bisericii bucurându-ne, cântăm: Aliluia!

Icosul 5

Văzând fariseii că bucuria poporului se inmulţeşte foarte şi ucenicii Tai strigă cu mare glas, mâniindu-se pe Tine, Cel ce Te-ai coborât din munte, Ti-au zis: învaţătorule, opreşte-i pe ucenicii Tai. Tu, insă, Doamne, le-ai răspuns: dacă aceştia vor tăcea, atunci pietrele vor vorbi, aşa cum a proorocit profetul Avacum, zicând: Căci piatra cea din zid strigă şi grinda din capriorii casei îi răspunde. Pentru aceasta şi noi având sufletele si inimile reci precum piatra, totusi, dupa cuvântul Tău nu încetăm a Te lăuda asa:
Binecuvântat esti, Doamne Dumnezeul nostru, căci ai venit la Ierusalim să mântuieşti pe cei păcătoşi;
Binecuvântat eşti, Hristoase Mântuitorul nostru, Cel ce ai vestit credincioşilor Tăi, că eşti aproape de noi;
Binecuvântat eşti, Fiul Tatălui, Cel ce ai venit ca prin Jertfa Crucii Tale să împaci cele cereşti cu cele pământesti;
Binecuvântat eşti, Fiul Omului, Cel ce ai venit să vesteşti lumii întregi marea iubire a Tatălui Ceresc;
Binecuvântat esti, Împărate al Celor ce împărătesc, că impărătia Ta este impărătie vesnică;
Binecuvântat eşti, Stăpâne al Stăpânitorilor, că împărăţia Ta este in tot neamul;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 6

Propovăduitorii puterii Tale Dumnezeieşti, Doamne, fiind cu Tine în Betania, au mărturisit în Ierusalim că pe Lazăr din mormânt l-ai ridicat. Pentru aceasta şi poporul Te-a întâmpinat, auzind că ai săvârşit această minune. Si oamenii grăiau unul către altul: de ce aşteptăm şi nu ieşim întru întâmpinarea Fiului lui David, cu stâlpări si cu ramuri de finic, ca să se împlinească Scriptura: Mă voi urca în finic să rup ramurile lui, pentru că Acesta este finicul dreptăţii şi despre El a grăit David: Dreptul ca finicul va înflori. Si aşa, cu ramuri în mâini Ţi-a cântat poporul: Osana! dar cu toate acestea, mai apoi, cu săbii şi cu ciomege au iesit la Tine, ca la un tâlhar, că nu stiau să cante: Aliluia!

Icosul 6

Strălucind în toată slava si frumusetea, când Te-ai apropiat de cetatea lui Dumnezeu, Sionul, cetatea Marelui Împărat, ai văzut, Doamne, de pe înăltimile Eleonului, toate clădirile templului si alte zidiri ale cetăţii că erau frumoase foarte. Atunci ai plâns pentru sfânta cetate, Doamne, precum plânge un tată iubitor pentru fiii săi si cu lacrimi ai zis: Dacă ai fi cunoscut si tu măcar în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Si îndată ai mai zis: Vor veni peste tine zile, când dusmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părtile. Si te vor face una cu pământul cu fiii tăi, şi nu vor lăsa piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale. Iar noi, văzându-Te ca un Bun Păstor, care se întristează pentru oile sale, Îţi cântăm:

Binecuvântat esti, Păstorule cel Mare, care ai venit să cauţi oaia cea pierdută;
Binecuvântat esti, Arhiereule al bunătăţilor ce vor să fie, care ai binevoit să pătimeşti pentru neputinţele noastre;
Binecuvântat eşti, Mijlocitorul Legământului celui nou, care ai dorit să mântuieşti din veşnica moarte pe oamenii cei căzuti;
Binecuvântat esti, Judecătorule Atotdrept, pentru că Drept eşti şi drepte sunt judecăţile Tale;
Binecuvântat esti, Mântuitorule Atotmilostiv, pentru că milostiv ai fost si cu mila Ta umpli tot pământul;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 7

Vrând să izbăvesti neamul omenesc din robia vrăjmaşului, Iisuse, ai venit la Ierusalim, ca să se împlineasca Scriptura care zice: S-a arătat Domnul dumnezeilor în Sion. Si intrând acolo, s-a cutremurat tot oraşul, iar unii, ieşind în întâmpinarea Ta, au strigat cu glas mare: Osana, Fiul lui David! altii, mirându-se, s-au întrebat: Cine este acesta? O, nebunilor bătrâni si falsilor învătători! Toate casele cetăţii propovăduiesc minunile Tale. Toată Iudeea este plină de binefacerile Tale, iar ei se întreabă: Cine este acesta? Lazăr abia a înviat si nu văd cine l-a scos din moarte? Abia a iesit din curtea lui Iair si nu văd cine este Cel ce a înviat pe fiica acestuia şi nu vor să-Ti cânte ca unui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Minunat Te-ai arătat, Iisuse, când ai intrat cu slavă în Ierusalim si, îndată, ca un Arhiereu, ai cercetat Templul Sfânt. În casa Tatălui Tău ai venit cu putere, ca să se împlinească cele spuse de sfântul prooroc Avacum: Dar Domnul este în templul Său cel sfânt, pământul întreg să tacă înaintea Lui; si îndată ai izgonit pe cei ce vindeau si cumparau acolo, zicând: Casa Mea, casă de rugăciune este; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Iar noi, înfricosându-ne de mânia Ta cea dreaptă, Doamne, Te rugăm să locuiesti în casa Ta in toate zilele vieţii noastre, să privim frumuseţea Ta, şi, cercetând biserica Ta cea sfântă, să Te Slăvim asa:
Binecuvântat eşti, Cel ce în ceruri, nu locuieşti în biserici făcute de mâini omeneşti, dar în biserică pământeasca ai intrat cu slavă;
Binecuvântat eşti, Cel ce locasul slavei Tale iubindu-l pe pământ, biserica ai întărit-o în faţa grijilor lumesti;
Binecuvântat eşti, Doamne al puterilor, căci ai iubit sălaşul Tău, mai mult decât sălaşul păcătoşilor;
Binecuvântat eşti, Împăratul slavei, că mai bună este o zi în locaşurile Tale, decât o mie în locasurile păcătoşilor;
Binecuvântat eşti, Cel mare în Sion, pentru că sfânt şi înfricoşător este numele Tău;
Binecuvântat eşti, Cel ce locuieşti în Ierusalim, că sfântă este biserica Ta si minunat esti întru dreptatea Ta;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 8

Mare şi preaslăvită minune ai săvârsit Hristoase, când, pe neaşteptate ai intrat în biserica Ta şi acolo pe schiopii si orbii ce au venit la Tine i-ai vindecat ca un Dătător de lumină si Doctor milostiv, că adevărul merge înaintea Ta, precum a grăit David si astfel ai izvorât tuturor, în aceasta mare zi de înainte prăznuire, bucurie, adevăr, lumină şi viaţă, cum a spus mai înainte proorocul Sofonie: Bucură-Te foarte, fiica Sionului, că Domnul a înlăturat judecăţile rostite împotriva ta. Domnul este în mijlocul tău şi nu vei mai vedea nici o nenorocite. Domnul Dumnezeul Tău este cu tine si te va înnoi, spune Domnul: şi voi mântui pe cel strâmtorat şi pe cel lepădat îl voi primi. Pentru aceasta şi noi, veselindu-ne în această zi de sărbătoare, îţi cântăm: Aliluia!

Icosul 8

Totul ai fost iubire, Preadulce Iisuse, pentru aceasta Îţi aduce laudă preaiubitul Israel din gura celor ce sug şi a pruncilor fără răutate, în timp ce batrânii si învătătorii hulesc pe Dumnezeu, întrebând: Cine este Acesta? Pruncii teologhisesc, cântându-Ţi: Osana, Fiul lui David!, şi cu stâlpări şi cu ramuri de copaci Te întâmpină în templu, prevestind astfel învierea Ta din morti. Învredniceşte-ne şi pe noi, cei stăpâniţi de mândrie, să fim precum pruncii, fără răutate, că a unora ca acestia este Împărăţia Cerurilor, ca din inimă curată, împreună cu dânşii să-Ti aducem aceste laude:
Binecuvântat esti, Cel cântat întru cele de Sus de Serafimi, dar care ai primit cântare de la pruncii cei fără de răutate;
Binecuvântat esti, Cel purtat întru cele înalte de Heruvimi, dar de inimile curate eşti purtat ca un Dumnezeu pe pământ;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit să ridici cortul cel căzut al lui David, pentru ca iarăsi să luminezi cortul cel lăuntric al sufletelor noastre;
Binecuvântat eşti, Cel ce casa Ta ai făcut-o casă de rugăciune, pentru ca pe noi, cei ce aveam sufletele peşteri stricate de tâlhari, să ne faci iarăşi casă curată a Duhului Sfânt;
Binecuvântat eşti, Cel ce în ceruri esti slujit de mii şi mii de îngeri şi mulţimile toate stau înaintea Ta;
Binecuvântat esti, că multimile de copii Ţi-au cântat pe pământ şi popoarele Te-au întâmpinat;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei se sus!

Condacul 9

Multimea toată de cărturari si arhierei, văzând, Iisuse, minunile pe care le-ai săvârşit în templu şi pe copii cântând: Osana, Fiul lui David!, s-au tulburat şi Ţi-au zis: Auzi ce spun aceştia? Tu, însă, le-ai zis: Au niciodata nu aţi auzit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit Lauda? Noi, însă, mirându-ne de împietrirea si cruzimea inimilor lor, cântăm, precum copiii întru nevinovăţia inimii, cântarea îngerească: Aliluia!

Icosul 9

Ritorii cei mult grăitori nu pot să-Ti aducă multumire vrednică pentru micsorarea Ta cea negrăită, Hristoase, căci acum de bunăvoie ai venit la Ierusalim, ca să rabzi crucea; pentru aceasta ai ascuns celor inţelepti Dumnezeirea Ta şi ai descoperit-o pruncilor, care, cu inimă curată, au simţit mai mult decât părintii lor, că Tu eşti cu adevărat Hristos. Învredniceşte-ne si pe noi să mărturisim cu suflete curate si buze neîntinate, Dumnezeiască Slava Ta si să-Ti cântăm aşa:
Binecuvântat eşti, Cel ce prin cuvintele Tale ai luminat şi ai înţelepţit pe prunci, luminează şi înţelepţeşte gândurile şi inimile noastre;
Binecuvântat esti, Doamne Dumnezeule, deschide si ochii nostri să pricepem minunile din legea Ta;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai păstorit pe Israel, păstoreşte-ne şi pe noi întru blandetea duhului la loc cu verdeată;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai păzit pe Iacob, sălăsluieste-ne întru curătia inimii la loc cu ape linistite;
Binecuvântat eşti, Împăratul păcii, strălucească adevărul Tău în toate zilele până se va lua luna;
Binecuvântat eşti, Soare al Dreptătii, să lumineze lumina Ta cât va străluci soarele;
Binecuvântat esti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei sus!

Condacul 10

Vrând să mântuieşti neamurile, Hristoase Dumnezeul nostru, ai ales pe unii dintre elinii care au venit să se inchine la praznic, ca să Te vadă pe Tine. Pentru aceasta venind ei la FiIip au grăit: Vrem să-L vedem pe Iisus Acela împreună cu Andrei, Ţi-au spus Tie. Tu, însă le-ai răspuns ca nu a venit incă ceasul, ca să se preaslăveasca intru aceasta Fiul Omului. Întru ale Tale, ai venit si ai Tăi nu Te-au primit şi la moarte Te-au osândit. Şi grăuntele de grâu nu aduce roadă, daca nu moare sub brazdă; astfel şi Tu, prin moartea Ta, ai adus multă roadă întru neamuri, ca să se împlinească cele spuse mai înainte de Isaia proorocul, că Te-ai aratat celor ce nu Te caută. Pentru aceasta, veniti, neamuri, şi vedeţi astăzi pe Împăratul Cerului, Care şade pe tron înalt, Care a intrat in Ierusalim, stand pe mânzul asinei, ca toti cu o singura gură şi o singura inima sa-I cantam: Aliluia!

Icosul 10

Tu esti Împăratul Cel Veşnic, blând, drept, biruitor, Mângâietorul nostru! Tu ai venit la Ierusalim în aceasta zi, şezând pe un blând mânz de asin, să potoleşti iuţimea cea de cal a pamântenilor. Pentru aceasta, blândetea Ta să fie chibzuită povaţă pentru toti oamenii si să cunoască ei că Tu Te uiti la cel blând, la cel tăcut şi la cel se teme de cuvintele Tale. Pentru asta vor preface săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare şi nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia. Noi însă, fiind blânzi cu duhul şi smeriţi cu cugetul, Îl primim cu bunăcuviinţă pe Stăpânul Cel Preablând, care a venit să frângă mândria celui viclean si întru blândetea duhului Îi cântăm:
Binecuvântat esti, Cel ce Te-ai urcat în Sion, ca să binevesteşti pace lui Israel;
Binecuvântat eşti, Cel ce ai propovaduit Ierusalimului, ca să vestesti mantuire neamurilor;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit sa binevestesti celor sărmani anul placut Domnului si să vindeci pe toţi cei zdrobiti cu inima;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit sa vestesti robilor dezrobirea si să-i slobozeşti întru bucurie pe toţi cei apăsati;
Binecuvântat eşti, că ai adunat pe cei împovăraţi de păcate, precum closca puii sub aripi, ca să-i mântuieşti prin Cruce;
Binecuvântat esti, Cel ce ai venit la îngropare, ca un grăunte de grâu căzut în pământ, ca să-i înnoieşti prin înviere pe cei căzuţi în adâncurile iadului;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 11

Cântare de umilinţă: Osana! Îti aducem cu pruncii cei nevinovaţi, Hristoase, si cântându-Ti: Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă, îţi gătim sfantă, curată şi duhovnicească prăznuire cu stâlpări şi ramuri de copaci, pentru că ai intrat din nou în templul cel lăuntric al sufletelor noastre asa cum ai făgăduit zicând: Nu vă voi lăsa orfani, ci iarăsi voi veni la voi. Căci cine Mă iubeşte pe Mine şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui. Si Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el. Fie binecuvântata intrarea Ta! Vino şi Te aşează pe tronul mintii noastre, asa cum ai stat pe mânzul asinei, şi împărăţeşte peste inimile noastre şi dezleagă toată necuvântarea patimilor noastre, ca precum copiii cei de demult, cu stâlparile pururea înflorite ale curătiei, sa-Ti cântăm iarăsi: Aliluia!

Icosul 11

Astăzi, Dumnezeiescul Templu s-a luminat cu lumină cerească, când L-ai cercetat, Hristoase, şi L-ai curăţat de vânzătorii cei lumesti, si împreună cu el s-a luminat întreaga sfântă cetate, aşa cum mai înainte a spus Isaia: din Sion va ieşi legea şi slava Domnului din Ierusalim, că ai venit spre patima si ai adus lumină si bucurie si iubire prin Crucea Ta, Hristoase. De aceea, ai spus ucenicilor Tăi înainte de patimă: Încă puţin timp este lumina cu voi, mergeti cât aveti lumină, ca întunericuI să nu vă cuprindă. Credeţi în lumină ca să fiti fiii luminii. Aceasta ai spus-o, Doamne, pentru ca în timpul patimilor Tale, lumina credinţei să nu se stingă în ucenicii Tăi şi să nu umbIe în întunericul necredinţei, nestiind pe unde merg, iar toţi cei ce cred în Tine să-Ti cânte:
Binecuvântat esti, Iisuse, Soarele Dreptăţii, Cel proslăvit şi pururea fericit de credinciosii Tăi;
Binecuvântat esti, Lumină lină si neînserată, că ai venit si ai intrat în Ierusalim;
Binecuvântat esti, Hristoase, Lumina lumii, că lumea vicleană Te urăste;
Binecuvântat eşti, Cel ce locuiesti intru lumina cea neînserată, care ai venit să luminezi lumea cu strălucirea Învierii Tale;
Binecuvântat eşti, Lumina cea preadulce şi pururea vie, ce Te-ai arătat în Sion, ca să luminezi întunericul sufletului meu;
Binecuvântat eşti, Sfeşnic prealuminos şi arzător, care iarăsi aprinzi sfesnicul cel stins al meu;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei sus!

Condacul 12

Harul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, precum l-ai dat, mai înainte, pruncilor evreiesti care Ti-au cântat “Osana” si au cunoscut Dumnezeirea Ta. Şi acum, în aceste preacinstite zile, fii iarăsi aproape de noi, Doamne, mai ales de cei ce cheamă numele Tau in duhul blândetii si al păcii, al smereniei şi al iubirii: Învredniceşte-ne şi pe noi sa simtim Harul venirii Tale, ca pacea Dumnezeiască, ce întrece toată mintea, să cerceteze inimile noastre şi astfel luminând sufletele noastre intru umilintă si cu veselie, să-Ti cântăm cântarea: Aliluia!

Icosul 12

Cântând venirea de voie la IerusaIim, spre patimă, şi coborârea Ta cea negrăită, ne închinăm, Hristoase, cinstitei Crucii Tale şi bucurandu-ne cu pruncii evreieşti, Te întâmpinăm cu stâlpări şi ramuri de copaci, gatindu-Ti prăznuire. Te proslăvim şi credem ca Tu cu adevărat esti Mesia, Hristos, Cel ce ai venit si iarăsi vei veni să judeci vii si mortii. Nu vei veni pe mânz de asin, ci ca un Împărat al împăraţilor si Domn al celor ce stăpânesc, al cărui nume este “Cuvântul lui Dumnezeu” urmându-Ti nu copiii, ci toată oastea cerească, cântând cu glas de tunet: Aliluia, mântuirea, cinstea, şi puterea si slava este a Domnului nostru, ca a împărăţit Domnul Cel Atotputernic. Cei ce aşteptăm această venire slăvita si coborârea Ta din Sionul Ceresc, de la Dumnezeu, proslăvim în Sionul pamântesc venirea Ta către jertfa pentru toată lumea, cântându-Ţi aşa:

Binecuvântat esti, Fiul Tatălui, Cel ce L-ai încununat pe om cu slavă şi acum vii să Te încununezi cu coroană de spini, pentru ca să faci roditoare firea noastră cea purtătoare de spini;
Binecuvântat esti, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, si prin Sângele Tău ne faci pe noi, cei căzuti, mai albi decât zăpada;
Binecuvântat esti, Mire al sufletelor si al trupurilor noastre, cel ce ai iesit din palatul Tău, pentru ca nimeni să nu se ascundă de iubirea Ta;
Binecuvântat esti, Păstorul Cel Bun, care ai intrat acum în staulul oilor, pentru ca nimeni să nu le ia din mâinile Tale;
Binecuvântat eşti, Învăţătorul nostru, Care nu ai încetat să Te rogi pentru Sion până la jertfirea Ta pe Cruce, ca pe prietenii Tăi să-i mângâi la Cina cu cuvântul si cu iubirea;
Binecuvântat esti, Mântuitorul nostru, Care, în pătimirea Ta, ai binevoit să Te îmbraci în veşmânt roşu, ca pe noi să ne îmbraci în veşmântul mântuirii si cu haina veseliei să ne împodobesti;
Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Condacul 13
O, Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Care mai înainte de veci Te-ai gătit spre jertfire, acum vii la Ierusalim spre patima cea de bună voie. Primeşte această puţină rugăciune a noastră, adusă cu stâlpări şi ramuri de fapte bune, ca în aceste preacinstite zile să umblăm pe urmele preacuratelor Tale picioare şi în liniştea şi blândeţea duhului, în umilinţă şi în curătia inimii să fim cu Tine în toate zilele călătoriei noastre pământeşti. Învredniceşte-ne să ne împărtăşim, fară de osândă, de bucuria Sfintei Tale Învieri, aici pe pământ, iar după intrarea în Ierusalimul Ceresc să ne unim cu Tine în veci si să cântăm împreună cu toti Sfintii cântarea îngerească: Aliluia! (Acest Condac se zice de trei ori).
Apoi se zice iarasi Icosul 1 ( Cetele Arhanghelilor şi ale îngerilor au văzut, cu frică şi cu cutremur din înăltimile ceresti, …) si Condacul 1 (Alesule Împărat al Sionului de Sus, Blândule Biruitor şi Dreptule Izbăvitor, …).

Apoi se zice aceasta rugaciune:

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti întru cele înalte cu Tatăl şi eşti purtat pe aripi de Heruvimi si cântat de Serafimi, care în zilele venirii Tale în trup ai binevoit pentru a noastră mântuire a sedea pe mânzul asinei şi ai primit binecuvântarea pruncilor, ai venit în Sfânta Cetate a Ierusalimului, mai înainte cu sase zile de patima cea de bunăvoie, ca să mântuiesti lumea prin Cruce, prin îngroparea şi Învierea Ta! Şi precum atunci oamenii, care şedeau in întuneric si în umbra mortii, având ramuri de copaci şi stâlpări de finic Te-au întâmpinat pe Tine, Fiul lui David, mărturisindu-Te, aşa şi pe noi, care acum în această zi de înainte prăznuire, purtând în mâini stâlpări şi ramuri de copaci, păzeşte-ne şi ne mântuieste. Si precum acele popoare si copiii Ti-au adus Osana!, învredniceste-ne şi pe noi să Te slăvim în psalmi şi cântări duhovniceşti, cu suflete curate şi buze neîntinate, în aceste zile ale patimilor Tale şi să dobândim, fără de osândă, a ne împărtăsi de bucuria Sfintei Învierii Tale si să cântăm si să proslăvim Dumnezeirea Ta, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte si cu Preasfântul si Bunul si de viaţă Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii, vecilor. Amin.

*

Duminica a VI-a din Post – a Floriilor

Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.
Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.

Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.

„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.

Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El – cu Fiul lui Dumnezeu – şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.

Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.

Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.

După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.
Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.

Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”.

Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.

Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

Sursa

LEGĂTURI: