Lupta oficială, asumată și continuă a pliromei Bisericii contra panereziei ecumeniste a fost declanșată astăzi

2

Ieri, 4 aprilie 2017, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a desfășurat Sinaxa inter-ortodoxă de la Thesalonic. Ziua a fost foarte plină; de dimineață am vorbit la telefon cu părintele Theodor Zisis, care ne-a spus că nu va participa la Sinaxă și ne-a invitat la Pereea, lângă Thesalonic, să ne explice motivele sale.
Ne-a spus că a apărut o ispită, o problemă de comunicare și de hotărâre, că părinții aghioriți vor să transforme Sinaxa în ceva nepotrivit, cu accente violente de limbaj și că, pentru a nu se provoca tulburare, el nu va participa.
Mărul discordiei a fost reprezentat de problema iconomiei sau a acriviei în ceea ce privește viitorul luptei antiecumeniste. Am filmat o oră și jumătate, cu întrebări și răspunsuri, iar în final am plecat spre biserica Sf. Dimitrie, deciși să mergem totuși la sinaxă, iar dacă lucrurile o iau razna, să părăsim sala.
Însă surpriza a fost foarte pozitivă: o sală plină, peste 1.000 de oameni, au fost foarte mulți participanți români, iar duhul a fost foarte pașnic, constructiv, ortodox.

2

Îmi pare rău că românii nu au înțeles cele prezentate în greacă – părintele Sava a făcut efortul de a da spre traducere în română textul conferinței sale, împărțind-o la mulți dintre românii prezenți – dar am făcut un rezumat al fiecărei intervenții, care urmează a fi publicat săptămâna viitoare, acum fiind în Sf. Munte.
Totuși, la finalul Sinaxei am realizat, în mijlocul românilor prezenți, următoarea înregistrare, care rezumă cele petrecute, mai ales rezoluția votată în final în unanimitate de cei prezenți.

2

Unii greci ne-au felicitat personal – mai ales au dorit a transmite acest lucru tinerei eleve Iuliana Chiperi de la Seminarul Teologic “Veniamin Costachi” din Târgu-Neamț – pentru lupta antiecumenistă. Gheron Sava a afirmat în plen că, iată, o fetiță română ne dă lecții tuturor cum trebuie să ne raportăm la erezie: refuzând-o total. De fapt, putem, spune că a fost o frumoasă Sinaxă greco-românească.

Deci a fost condamnat ecumenismul, Sinodul din Creta și s-a cerut ierarhilor ortodocși din lume să participe la Sinodul de la Bănceni, care va avea loc peste aproximativ două luni, pentru ca în mod sinodal să fie anathematizat patriarhul Bartolomeu și toți cei de un gând cu el.
Până atunci este clar că discuția despre existența sau nu a harului în BOR nu își are sensul, ci trebuie să ne concentrăm pe luminarea cât mai multor clerici și mireni referitor la panerezia ecumenistă, pentru ca frontul de luptă antieretic să crească și să se întărească.
În concluzie, mărturisim clar că harul lucrează în Biserică și că este nevoie de mărturisire și de asumarea întreruperii pomenirii, pe care toți cei prezenți la această Sinaxă au făcut-o cu toții, clerici și mireni.
Vom reveni cu amănunte, inclusiv din Sf. Munte, peste câteva zile.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

a consemnat pr. Ciprian Staicu,

cu rugăciunile tuturor fraților români prezenți:

ieromonahi, monahi, monahii și mireni

sursa

Omilie la Conferinţa Interortodoxă a clerului şi poporului de la Tesalonic, 4 aprilie 2017 – Gheron Savva Lavriotul

cititi in format PDF, clic pe poza:

1

“Pe Părinţii Athosului si îngeri în trup, mărturisitori si cuviosi, ierarhi si mucenici, să îi cinstim cu laude si cântări, urmând virtuţilor acestora; toata mulţimea de monahi a Muntelui strigând într-un glas: Slavă celui ce v-a încununat pe voi, Slavă Celui ce v-a sfinţit, Slavă Celui ce v-a arătat apărători ai nostri în primejdii”. (Troparul Sfinţilor Aghioriţi)

Cinstiţi Părinţi, iubiţi fraţi în Hristos,

Laudă şi mulţumire înălţăm încă o dată Domnului nostru Iisus Hristos, Dătătorul de bine, şi Preasfintei Sale Maici şi Chivernisitoare a Muntelui cu nume sfânt, precum şi Cuvioşilor noştri Părinţi, pentru cinstea şi binecuvântarea de a organiza şi a participa la această conferinţă mărturisitoare împotriva panereziei ecumenismului, alături de atâţia părinţi şi fraţi luptători, însemnaţi, cunoscuţi, dar şi neştiuţi, care de decenii de-acum, având cuget neînfricat şi glas de Stentor, în ciuda a tot felul de uneltiri de a-i face să tacă, dau mărturie că stăruie cu evlavie şi îşi asumă jertfelnic până la capăt credinţa noastră apostolică nefalsificată şi veritabilă. Mai mult încă, mulţumim Dumnezeului nostru Treimic pentru cinstea care ni se face de a ne numi “aghioriţi” şi de a fi prigoniţi pentru numele preasfânt al Domnului nostru şi pentru adevărul credinţei noastre ortodoxe sfinte şi neprihănite, cinstindu-i în felul acesta pe Cuvioşii noştri Părinţi, ştiut fiind că, aşa cum spun Sfinţii, a cinsti un Sfânt înseamnă a-i urma viaţa. De la început, de-a lungul istoriei bisericeşti, monahismul a fost în fruntea luptelor împotriva ereziilor de Dumnezeu urătoare, şi mai cu seamă Sfântul Munte, fortăreaţa şi bastionul Ortodoxiei. Şi noi, deci, purtând titlul greu de Părinţi Aghioriţi, deşi simţim că suntem cu mult în urma minunatei vieţuiri ascetice a Cuvioşilor Aghioriţi, încercăm fie şi puţin, să le urmăm în luptele pentru credinţă, deoarece acest lucru, de altfel, constituie cea mai înaltă îndatorire şi sfântă obligaţie, nu doar pentru monahi, ci pentru toţi ortodocşii. Din acest motiv, Domnul nostru ne-a dat poruncă spunând: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi- voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10:32-33).
Azi, când credinţa ortodocă este luptată şi nimicită de cea mai mare erezie a tuturor timpurilor, de panerezia ecumenismului, simţim nevoia irezistibilă şi de neînfrânt să recurgem din nou la sfintele lupte ale Cuvioşilor noştri Părinţi şi în genunchi să îi rugăm să ne dea înţelepciune, putere şi întărire ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu în ce priveşte înfruntarea ereziei şi tămăduirea acesteia, acolo unde trebuie să aibă loc. Pentru că răspunderea pentru faptele noastre are impact asupra tuturor membrilor Bisericii, dat fiind că toţi sunt cu ochii îndreptaţi asupra a ceea ce fac Aghioriţii.
La întrebarea cum trebuie să procedăm ca să înfruntăm panerezia ecumenismului, răspunsul îl dau Părinţii Aghioriţi dinaintea noastră, care au pus în aplicare canoanele şi poruncile Bisericii şi ale Sfinţilor, nu printr-un discurs rafinat, ci prin jertfa lor martirică, pecetluind-o cu sângele lor. Ei au pus în practică porunca Sfântului Atanasie cel Mare, care exprimând consesum patrum spune: “Cel care vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să păstreze credinţa sobornicească, pe care dacă nu o ţine cineva autentică si neprihănită, fără şovăială, se pierde pe vecie”.
Drept călăuzitori neînşelaţi pe temelia mărturisirii îi găsim în Sfântul Munte pe cuvioşii mucenici din epoca Patriarhului Ioannis Vekkos. În 1274, la pseudo-sinodul din Lyon, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul dimpreună cu Patriarhul Ioannis Vekkos au semnat unirea, sau mai corect supunerea faţă de latini, ca să-şi asigure susţinerea politică a Papei. Aghioriţii s-au împotrivit cu putere, trimiţând la început o curajoasă scrisoare mărturisitoare către împărat şi sinodul episcopilor. În această scrisoare critică rătăcirile şi ereziile papistaşe cu îndrăzneală, caracterizându-l pe Papă drept eretic şi apostol al lui satana, pe latini drept atei, exprimându-şi nedumerirea: “cum, deci, să fie primiţi şi să se unească cu trupul neprihănit şi ortodox al Sfintei Biserici Soborniceşti şi Apostolice a lui Hristos?”. Ceea ce este important este că odată cu scrisoarea au întrerupt orice comuniune bisericească cu cei care se uniseră cu latinii şi îi primiseră pe aceştia. Şi acest lucru, pentru că ei cunoşteau că este doar un singur mod de a nu exista împreună-mergere cu erezia. Împăratul, hotărât să impună unirea cu orice chip, în colaborare cu ereticul Patriarh Ioannis al Xl-lea Vekkos (1275-1282), s-a îndreptat cu turbare împotriva aghioriţilor, ducându-se în Sfântul Munte cu ajutor din partea papistaşilor şi cu propriile lui trupe, ca să îi oblige pe aghioriţi să accepte unirea.

Mănăstirile Marea Lavră şi Xiropotomu, din păcate, s-au lepădat şi au acceptat abominabila unire, liturghisind împreună cu Patriarhul. Vedem, în cele din urmă, că pretenţia latinofililor era acceptarea pseudo-sinodului prin comuniuneea bisericească. Şi, cu toate că la Marea Lavră a avut loc trădarea credinţei, restul Sfântului Munte a dat mulţime de mucenici şi mărturisitori.
Astfel, monahii Mănăstirii Iviron nu doar că nu au acceptat sinodul, şi aceasta era ceea ce li se cerea, dar i-au şi numit cu asprime şi îndrăzneală eretici şi trădători ai credinţei. Turbat de mânie, împăratul Mihail a dat poruncă să fie puşi toţi monahii într-o corabie şi scufundaţi în mare. Pe Sfinţii Cuvioşi Mucenici iviriţi îi prăznuim pe 13 mai. Dar şi la Mănăstirea Vatoped, după ce au înţeles că nu există nici o şansă să îi înduplece pe monahi în privinţa credinţei, au început să îi chinuiască şi în cele din urmă l-au spânzurat pe proegumenul mănăstirii, Cuviosul Eftimie, dimpreună cu alţi 12 monahi, a căror pomenire a prăznuim pe 4 ianuarie.

La Mănăstirea Zografu îi avem pe Cuvioşii Mucenici Zografioţi, care au fost înştiinţaţi de venirea împăratului de către Cuviosul Gavriil în urma vedeniei pe care acesta a primit-o de la Maica Domnului, care i-a spus următoarele:

“Ducându-te degrabă la mănăstire, vesteste-le fraţilor si egumenului că duşmanii mei si ai Fiului meu s-au apropiat. Deci, cel ce este slab cu duhul întru răbdare să fugă si să se ascundă până când va trece ispita. Însă cei care doresc cununi de mucenici să rămână în mănăstire”.

Deci, 26 dintre aceştia au rămas în mănăstire, de unde şi ei i-au numit cu îndrăzneală eretici pe cei de cuget latin. Este înfricoşător că Maica Domnului îi caracterizează pe cei de cuget latin drept “duşmani ai ei şi ei Fiului ei”. Atunci împăratul a dat poruncă şi i-au ars de vii pe Sfinţii Părinţi şi astfel aceştia au câştigat cununa muceniciei. Pomenirea celor 26 de Cuvioşi Mucenici Zogtafiţi se prăznuieşte pe 22 septembrie.
În sfârşit, îi avem pe Cuvioşii Mucenici din Karea. Împăratul a încercat cu insistenţă să îi convingă, dar fără nici un rezultat. Şi aici monahi au stat neclintiţi şi nu s-au lăsat convinşi. Astfel s-a dat şi pentru ei porunca de a fi ucişi. Pe Cosma Protosul l-au spânzurat, iar pe ceilalţi monahi i-au măcelărit. Pe Cuvioşii Mucenici de la Karea îi prăznuim pe 5 decembrie.

Sfântul Grigorie Palama păstrează aceeaşi mărturie de la un alt aghiorit, Cuviosul Nichifor Mărturisitorul.

Iată cum descrie însuşi Nichifor arestarea şi mărturisirea sa:

“Pe când pretutindeni s-a aprins cu mare tărie flacăra necredinţei, atunci a ajuns fumul acesteia şi în Sfântul Munte, pentru că împăratul a auzit că Părinţii au încetat cu desăvârşire pomenirea lui”. “După ce, deci, s-a umplut de mânie, a trimis la noi mulţime de călăi, cei mai duri şi mai cumpliţi aghiotanţi ai lui. Cerea de la noi să avem comuniune cu el şi prin el cu Biserica latină, altfel ne ameninţa că ne ia viaţa în chip neîndurător”. Vedem şi aici o altă mărturie de la însuşi Sfântul Grigorie Palama, că monahii au fost prigoniţi, pentru că întrerupseseră comuniunea bisericească cu împăratul şi cu patriarhul, iar nu pentru că nu l-au pomenit pe Papă. Acest lucru nici măcar nu l-au pus în discuţie aghioriţii.

De asemenea, un alt aghiorit, Sfântul Atanasie Esfigmenitul, Patriarhul Constantinopolului, în răstimpul vieţii sale isihaste în Muntele Athos, datorită presiunilor împăratului ca monahii să se supună poruncii sale, a fost nevoit să plece din Sfântul Munte dimpreună cu alţi monahi. Si aceasta, pentru că nu mai aveau comuniune cu împăratul şi oamenii lui. S-a refugiat în Muntele Ganos şi acolo nu a vieţuit în nepăsare, ci învăţa acurateţea credinţei nu doar în pustie, ci şi în pieţe”. Atunci episcopul Muntelui Ganos, “… care fusese numit de Patriarhul Vekkos, s-a mâniat pe sfânt si l-a chemat să vină la el dimpreună cu ucenicii lui. La început, deci, a încercat cu binele să îi convingă să se îndepărteze de la credinţă… Apoi, le cerea să participe împreună cu ei măcar la rugăciunea dinaintea mesei şi să mănânce din aceeaşi mâncare. Când, însă, a văzut că Sfântul era si în această privinţă intransigent si aducea în discuţie Canonul 10 Apostolic, care spune «dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit, şi acela să se afurisească», nu a putut să mai rabde neînfricata si dârza verticalitate a marelui Părinte. Fiind, deci, stăpânit de mânie, s-a ridicat de pe tronul său si l-a apucat pe marele Sfânt de cinstita lui barbă, l-a aruncat la pământ si îl lovea cu amândouă mâinile, îl târa si îi rupea hainele de pe el”. Şi aici vedem nu doar că au întrerupt comuniunea sacramentală, dar nu îndrăzneau să facă împreună cu latinofilii nici obişnuita rugăciune dinainte de masă.

Un alt mărturisitor aghiorit este Cuviosul Isaia, împreună nevoitor al Cuviosului Grigorie Sinaitul. Despre acesta, Sfântul Nicodim Aghioritul menţionează următoarele:
“Acest fericit a suferit multe răutăţi de la împăratul Mihail Paleologul, cel de cuget latin, pentru că nu voia să fie în comuniune cu Patriarhul de atunci, Ioannis Vekkos, din pricina pervertirii dogmei ortodoxe, ci miscat de dumnezeiască râvnă s-a luptat mult pentru Ortodoxie, şi prin neobosita sa învăţătură i-a unit pe toţi încă mai desăvârsit cu Biserica Ortodoxă a lui Hristos” (vezi ca mai sus, p. 251). Aici mărturia aceasta are o foarte mare importanţă. Sfântul a întrerupt orice comuniune cu patriarhul şi cu cei de cuget latin, pentru că, aşa cum spunea el însuşi, astfel putea rămâne unit cu Biserica lui Hristos.
Acelaşi lucru însă l-a făcut pentru apărarea credinţei noastre şi Sfântul Grigorie Palama, unul dintre cei mai aleşi fii ai monahismului aghiorit. Când isihasmul a fost supus atacurilor unui filosof, monahul Varlaam Calavritul, şi ale lui Grigorie Achindin, atunci Sfântul Grigorie, chemat de prietenii lui isihaşti din Tesalonic, a ieşit din Sfântul Munte, lăsându-şi sihăstria, însoţit fiind de corifeii săi colaboratori monahi, Isidor, Marcu şi Dorotei, şi cu sprijinul monahilor cărturari David Dosfpatos şi Iosif Kalothetos şi-a asumat apărarea Ortodoxiei, urmându-le şi în aceasta marilor Părinţi ai pustiei, Antonie cel Mare, Sava cel Sfinţit, Teodosie, începătorul vieţii de obşte, care, atunci când era primejduită credinţa noastră lăsau isihia şi alergau cu picior sprinten la lupta cea bună a mărturisirii. Cu luminare de Sus, având cunoştinţe teologice, dar mai ales cuget mărturisitor şi mucenicesc, Sfântul Grigorie Palama a întocmit Tomosul Aghioritic pentru apărarea “celor ce vieţuiesc cu sfinţenie în isihie”, care a fost aprobat şi semnat de o mulţime de Părinţi Aghioriţi. Când, mai târziu, Patriarhul Constantinopolului s-a împăcat cu Achindin şi i-a permis să înveţe opiniile lui eretice, Sfântul la mustrat pe patriarh pentru “revocările” sale, ca unul ce este un “sclipitor mincinos si în chip foarte vădit calomniator”: “Acesta (referindu-se la Patriarhul Kalekas) se desparte de multe ori pe el însuşi de Biserica lui Hristos şi de întreaga ceată a ortodocşilor”. “De vreme ce acesta, în acest chip şi de multe ori, s-a tăiat pe sine de la întreaga pliromă a ortodocşilor, este, prin urmare, cu neputinţă să aparţină binecredincioşilor cel care s-a despărţit de aceasta. Dimpotrivă, cel ce, din aceste motive, s-a despărţit de Kalekas, aparţine cu adevărat cetei creştinilor şi este unit cu Dumnezeu prin buna credinţă”. Fireşte, ceea ce scria pe atunci Sfântul Grigorie Palama este absolut valabil pentru actualul Patriarh Bartolomeu Arhontonis.
Şi aici se vede clar că Sfântul Grigorie şi monahii isihaşti întrerupseseră comuniunea bisericească cu patriarhul. Şi din acest motiv, în aprilie 1343, Sfântul a fost arestat, iar după câteva “înfăţişări” sinodale, în cele din urmă, Patriarhul Kalekas l-a anatemizat şi l-a caterisit, fapte pentru care au semnat şi mulţi episcopi, precum şi Patriarhul Ignatie al Antiohiei şi Patriarhul Gherasim al Ierusalimului, care se aflau în Constantinopol. În cele din urmă a fost închis în închisorile palatului, unde a rămas aproape patru ani, dimpreună cu mulţi deţinuţi politici.
Sfântul Grigorie Palama constituie pecetluirea şi sinteza întregii teologii ortodoxe şi totdeauna va fi pentru noi călăuzitorul nerătăcit în orice epocă şi faţă de orice putere potrivnică lui Dumnezeu, care va căuta să falsifice Tradiţia Patristică Ortodoxă.
Ne-ar trebui zeci de ore pentru a aminti toate cazurile de Părinţi Aghioriţi, ca şi pildele marilor Sfinţi, precum cea a Sfântului Teodor Studitul, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a marilor Sfinţi Capadocieni şi a altora, cărora nu este număr, ca să demonstrăm că întreruperea comuniunii bisericeşti cu ereticii, înainte ca aceştia să fie osândiţi de un sinod, este în acord cu întreaga istorie bisericească. Pentru că, inevitabil, dacă oricum sunt osândiţi, nu putem avea comuniune cu ei. Întreruperea trebuie să se facă înaintea osândirii sinodale, pe baza Canonului 15 al Sinodului I-II al Sfântului Fotie. Este, însă, în cele din urmă, întreruperea comuniunii cu ereticii singurul mod de înfruntare a ereziei sau există şi alte moduri care nu se mai aplică? Şi cum trebuie să aplicăm întreruprea comuniunii în cazul panereziei ecumenismului?
În trecut aveau loc congrese, conferinţe, omilii şi predici, şi se trimiteau sute de scrisori care confirmau “diagnosticul” că ecumenismul este într-adevăr panerezie, că toţi patriarhii sunt ecumenişti, dar nimeni până acum nu a trecut la stadiul următor, adică la terapie. Au existat diferite percepţii şi opinii personale despre cum trebuie să înfruntăm situaţia menţionată: dacă trebuie sau nu să întrerupem pomenirea cu ecumeniştii eretici neosândiţi sinodal, faptul că exista temerea că prin această acţiune se va crea schismă în Biserică, că exista primejdia de a înfiinţa o nouă Biserică şi astfel de a ieşi din Biserica cea Una şi Adevărată, de a ne uni cu grupările vechi-calendariste şi de ne fracţiona, după cum spun unii. Alţii susţineau că trebuie să luăm atitudine asupra acestui subiect după ce va avea loc un sinod ortodox, şi o altă opinie, cu totul lipsită de mărturii la Sfinţii Părinţi, cum că este suficient să protestăm, dar să avem comuniune bisericească cu ecumeniştii eretici, pentru că nu au fost încă condamnaţi de un Sinod, iar Tainele lor sunt valabile. Unii susţineau cu bună credinţă că este devreme să întrerupem comuniunea cu aceştia şi că mai întâi trebuie să fie informat poporul binecredincios asupra ereziei, iar apoi să ne separăm. Însă, prin toate acestea se dădea tot mai mult teren ereticilor de a acţiona nestingheriţi şi de a continua să înveţe şi să propovăduiască “cu capul descoperit” ereziile lor, dintre care unele sunt atât de drăceşti, încât nu au mai fost auzite până acum în Biserica Ortodoxă: că demonicul Coran, cel lipsit de sfinţenie, care Îl batjocoreşte pe Hristos şi pe Maica Domnului, să fie mărturisit ca fiind sfinţit şi sfânt, că toate religiile sunt căi de mântuire, că toate parasinagogile protestante sunt depozitare ale harului şi au botez valabil, cum ar avea şi papistaşii, că sfinţii sunt în osândă, deoarece, prin ura pe care au avut-o faţă de noi, ne-au lăsat moştenire schisma (deoarece şi ei erau schismatici, aşa cum suntem şi noi) şi, prin urmare, s-a rupt unitatea Bisericii, şi atâtea alte erezii, cărora nu este număr. Deci, această “iconomie”, în chip mincinos numită astfel, faţă de panerezia ecumenismului şi faţă de ecumenişti – fraţi mincinoşi şi cu cuget eretic, şi mai cu seamă Patriarhul Bartolomeu Arhontonis – a provocat de zeci de ani o vătămare de proporţii uriaşe în ce priveşte criteriul de evaluare a dreptei credinţe în rândul clerului şi poporului.
De la început în istoria Bisericii, ereticii sau mai degrabă diavolul prin intermediul acestora, încercau, prin pervertirea dogmei şi răspândirea ereziilor lor, să scufunde Biserica în întunericul minciunii şi pe această cale să anuleze jertfa mântuitoare a Mântuitorului Hristos şi să întemeieze o altă “Biserică”, care nu mântuieşte. Pentru a se evita acest lucru, Sfinţii Părinţi, în urma diagnosticării ereziei, îi tăiau de la Trupul Bisericii pe cei ce răspândeau erezia, ca mădulare putrede ale Bisericii, ca să nu se transmită boala în partea ei sănătoasă şi să fie consfinţită erezia ca învăţătură legiuită şi a Duhului Sfânt. Acesta a fost singurul mod eficient de înfruntare a ereticilor. Desigur, preceda o primă şi o a doua mustrare a lor, aşa cum s-a făcut în cazul lui Nestorie, dar după aceasta Biserica a trecut la “îndepărtarea” de aceştia, “Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11). Noi, până acum, după cele “două” mustrări, nu am trecut la îndepărtarea de eretici, ci ne limitam la constatări triste, cum că Patriarhul şi cei dimpreună cu el propovăduiesc erezii, că eclesiologia şi teologia lor sunt eretice, cum că se află în afara Bisericii, şi altele asemenea, având însă deplină comuniune bisericească cu aceştia, lucru care, potrivit Sfinţilor Părinţi, înseamnă împreună- mergere şi identificare întâi de toate în privinţa credinţei. Şi, astfel, cu alte cuvinte, toate acestea pe care le afirmam şi le votam şi le osândeam, în esenţă ni le adresam nouă înşine, de vreme ce întru toate îi acceptam pe aceştia ca ortodocşi, pe care îi pomeneam şi ne minţeam pe noi înşine în faţa Adevărului însuşi, a lui Hristos, indiferent ce credeam noi. Desigur, scopul tuturor acestora era informarea turmei, care în mod sistematic rămânea în întuneric, din pricina indiferenţei nelegiuite a episcopilor, care sunt şi răspunzători să ferească turma de neştiinţa cea distrugătoare de suflet. Erezia, însă, a avansat, s-a consolidat şi în cele din urmă a fost consfinţită sinodal prin pseudo-sinodul de la Kolimbari – Creta, în timp ce poporul aştepta de ani de zile împotrivirea noastră aprigă.
Noi, aghioriţii de azi, fără să vrem să micşorăm lupta nimănui împotriva ecumenismului, aceasta am primit. Respectăm tot ce au realizat părinţii luptători, dar această delăsare faţă de ce avem de făcut şi nerespectarea canoanelor, mai ales având în vedere ceea ce au făcut Sfinţii, ne- au pus înaintea faptului împlinit, şi anume în faţa unui sinod, care s-a întrunit exact din acest motiv. Pentru că nu exista o corectă înfruntare a ereziei din partea clerului şi poporului. Acelaşi lucru, iară şi iară, l-am aşteptat din partea egumenilor Sfântului Munte şi mai ales din partea Sfintei Chinotite, care constituie autorităţile duhovniceşti şi instituţionale ale Sfântului Munte. Împotrivirea lor fermă faţă de subiectele credinţei, care nu sunt negociabile, şi, în cele din urmă, imitarea înaintaşilor lor şi întreruperea comuniunii cu ecumeniştii eretici şi mai ales cu ereziarhul Patriarh Bartolomeu Arhontonis. Însă, tăcerea lor, şi în cel mai bun dintre cazuri, mustrarea căldicică a acestora, nu doar că nu ne-a adus odihnă, ci şi ne-a creat impresia părtăşiei noastre la panerezia ecumenismului. Cel mai rău lucru, însă, este faptul că nu numai că nu au oprit mersul delirant al patriarhului către erezie, dar cumva şi-au dat consimţământul la demersurile acestuia şi la alunecarea catastrofală către ecumenism. Şi acum, nu doar că nu îl mustră pe patriarh pentru hotărârile eretice ale pseudo-sinodului, nu doar că sunt de acord cu acest sinod, dar merg mai departe şi îşi asumă rolul de prigonitori. Ne prigonesc, ne caterisesc şi ne expulzează, pentru că am făcut ceea ce era de la sine înţeles. Să nu avem comuniune cu trădătorii credinţei noastre. Deci, după toate aceste triste constatări, care de ani de zile observăm că se desfăşoară în Sfântul Munte, şi după multă suferinţă şi rugăciune, la începuturile lui 2014, cu harul Domnului nostru Iisus Hristos, ne-am asumat ca pe o îndatorire o luptă, la nivelul întregului Munte Athos, împotriva panereziei ecumenismului şi a religiei universale a lui antihrist. Ne-am gândit, în urma unor reacţii izolate ale unor monahi şi părinţi şi unor scrisori răzleţe ale noastre către patriarh şi Sfânta Chinotită, să prezentăm unitar, din nou, glasul Sfântului Munte, prin editarea broşurii “Sfântul Munte – Mărturie de-a lungul timpului în luptele pentru credinţă”, adunând în aceasta fragmente semnificative din textele mărturisitoare ale Sfinţilor Părinţi, ale Sfintei Chinotite, ale egumenilor şi ale diferiţilor părinţi duhovniceşti aghioriţi. Şi aceasta, pentru a străluci lumină celor ce stau întru întunericul şi umbra erezie morţii.
Broşura menţionată au avut curajul şi îndrăzneala să o susţină şi să o semneze doar patru egumeni ai Sfântului Munte şi în jur de 300 de monahi. Ulterior, am recurs din nou la scrisori deschise către Sfânta Chinotită şi mănăstiri, solicitându-le să îl mustre pe patriarh şi pe cei dimpreună cu el pentru cugetele lor antiortodoxe şi pentru crezul lor. Am avertizat conducerea instituţională a Sfântului Munte că, dacă vor fi votate textele finale ale Sinodului din Creta, vom întrerupe comuniunea cu patriarhul, urmând Sfinţilor noştri şi tradiţiei de veacuri a Sfântului Munte. Din păcate, Sfânta Chinotită şi mănăstirile, în loc să răspundă, au dezlănţuit prigoană împotriva noastră, ca şi cum noi eram cei care rupeam unitatea Bisericii şi propovăduiam erezii.
Înainte de Sinod, după datorie, am informat pliroma binecredincioşilor creştini cu privire la textele ce urmau a fi supuse votului în aşa-numitul “Sfânt şi Mare Sinod”, făcând referiri ample la cuprinsul acestora, precum şi la ereziile triadologice ale Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, a cărui teologie eretică, dimpreună cu teologia Consiliului Mondial al Bisericilor, defineşte aproape în întregime caracterul textelor de la Kolimbari. Ne-au invitat pentru omilii aproape în toată Grecia, ca şi în alte ţări, precum România, Moldova, Ucraina, Elveţia, pentru a informa pliroma creştină cu privire la subiectele Sinodului, omilii la care am făcut ample analize teologice ale ereziilor ecumenismului, dar şi privitor la ceea ce trebuie să facem, în acord cu tradiţia noastră, primită de la Duhul Sfânt şi de la Sfinţii Părinţi. Ne-am confruntat cu virulenţa ecumeniştilor, manifestată prin prigoane, acuzaţii cum că am fi fără stăpân, fără cap, neascultători, dezechilibraţi, nebuni, impostori, netemători de Dumnezeu, monahi nemonahi. Au implicat până şi forţele poliţiei ca să împiedice informarea poporului. Pentru noi, toate acestea sunt spre cinste şi laudă, de vreme ce aceleaşi şi mult mai rele au făcut împotriva Sfinţilor noştri Părinţi. Succint, tuturor celor care ne spuneau că monahii trebuie doar să lucreze isihia în chilioarele lor şi să facă ascultare, le răspundeam că “A lucra isihia atunci când este primejduită credinţa este echivalent cu lepădarea, câtă vreme a mustra este mărturisire sinceră”. Iar Sfântul Grigorie Palama îi numără pe cei ce tac la vreme de erezie în rândul ateilor, în timp ce Sfântul Ioan adaugă: “cumplită este osânda tăcerii, cel ce nu spune adevărul este răspunzător de sângele, adică de măcelărirea sufletelor celor ce cad în înşelare”. De altfel, ştim bine că “niciun folos nu este de pe urma vieţii drepte, câtă vreme dogmele sunt pervertite”. Şi când ne întrebau de cine faceţi ascultare, le răspundeam: de Sfântul Vasilie, de Sfântul Grigorie, de Sfântul Fotie şi de Sfântul Marcu, care şi aceştia, la rândul lor, nu au făcut ascultare de patriarhi şi împăraţi, ci de Marele Arhiereu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De El facem ascultare, atunci când păstorii noştri se fac lupi. Când apare erezie în Biserică, atunci este vreme de mărturisire. Şi dacă egumenii noştri ar fi mărturisit, noi am fi tăcut şi i-am fi sprijinit în lupta lor cea bineplăcută lui Dumnezeu. Acum, însă, înşişi fraţii noştri se numără printre eretici. Noi ce ar trebui să facem? De dragul unei unităţi care ne desparte de Hristos ar trebui să ne supunem panereziei ecumenismului sau mai degrabă trebuie să păstrăm unitatea credinţei şi comuniunea Duhului Sfânt prin luptele pe care ni le arată Sfinţii Părinţi, prin lupta şi mărturisirea lor? “Căci mai bun si de laudă este războiul decât pacea care desparte de Dumnezeu”, ne spune Sfântul Grigorie Teologul.
Ca să rămânem în Biserică şi în comuniune cu Sfinţii trebuie să nu avem comuniune cu ereticii, adică cu aceia care se scot ei înşişi în afara Bisericii. Poporul credincios al lui Dumnezeu constituie Trupul Bisericii, care este totdeauna unit organic cu Capul acestuia, cu Hristos.
Deci, ce ar trebui să facem noi astăzi, când pseudo-sinodul din Creta a legiferat în Biserică erezia ecumenismului şi accesoriile acestuia, teologia postpatristică şi baptismală, teoria persoanelor şi a primatului în Biserică şi în Sfânta Treime şi desfiinţarea instituţiei sinodale, a legiferat ereziile drept “Biserici” având acelaşi har cu Ortodoxia, a legiferat anularea postului, abrogarea Canoanelor Sinoadelor Ecumenice, a legiferat “căsătoriile nelegiuite”, cu alte cuvinte, căsătoriile mixte, şi ceea ce este cel mai rău, a acceptat misiunea Consiliului Mondial al Bisericilor ca fiind importantă pentru revenirea la unitatea pierdută a creştinilor şi a acceptat toate textele întrunirilor CMB, de la textele de la Toronto până la textele de la Busan? Trebuie să facem ceea ce ar fi făcut Sfinţii. Să ne precizăm poziţia faţă de erezie. Si din acest motiv am organizat această adunare. Nu pentru a repeta că ecumenismul este panerezie, ci pentru a trece de la teorie la practică.
Astăzi, deci, cler şi popor, următori făcându-ne Sfinţilor Părinţi, întrerupem pomenirea bisericească cu ereziarhul Patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu Arhontonis, ca unul ce este principalul inspirator al Sinodului, purtător de cuvânt şi propovăduitor al panereziei ecumenismului, şi cu cei dimpreună cu el, si cu episcopii care acceptă Sinodul din Creta ca fiind ortodox, întemeindu-ne în acest sens pe Canoanele: 10 şi 31 Apostolice, 2 al Sinodului din Antiohia, 33 al Sinodului din Laodiceea, şi 15 al Sinodului I-II al Sfântului Fotie cel Mare. Azi, prin cuvânt şi faptă, respingem şi condamnăm ecumenismul, sincretismul interreligios şi intercreştin ca panerezie. Respingem şi condamnăm Consiliul Mondial al Bisericilor ca fiind un Consiliu Mondial al Ereziilor, şi proclamăm încă o dată că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este doar Ortodoxia. Respingem şi condamnăm Sinodul care a avut loc în insula Creta ca fiind pseudo-sinod, care consfinţeşte toate cele expuse mai sus. Ca urmare a acestora, cerem de la episcopii din toată lumea să aibă cuget ortodox, iar mai ales de la Bisericile care nu au luat parte la “Sinodul” din Creta să convoace un Sinod cu adevărat ortodox care să condamne cele expuse mai sus şi mai ales persoanele care se află în fruntea panereziei, spre evitarea schismei şi a dezbinării în rândul credincioşilor. Referitor la fraţii noştri, clerici şi mireni, care au cuget ortodox, dar care încă nu au convingerea şi certitudinea că singura cale de a-L mărturisi pe Hristos şi de a rămâne în Biserică este întreruperea comuniunii cu ereticii, nu doar că nu ne rupem de ei, ci suntem alături de ei până la deplina noastră identificare în această luptă bună.
Sfinţii Mucenici, prin jertfa lor, au împlinit Evanghelia, iar Cuvioşii Mărturisitori şi-au dat trupul şi oaselor pentru ţinerea Sfintelor Canoane, care sunt prelungirea poruncilor Domnului nostru. Noi, azi, suntem chemaţi să urmăm calea Crucii mărturisirii şi a martiriului, pe care ne-a trasat-o Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care au păşit Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori. Trebuie ca toţi să înţelegem că, după pseudo-sinodul din Creta, Biserica intra într-o nouă perioadă. Într-o perioadă de erezie şi prigoană. Vremurile din urmă ale lui antihrist au început deja şi înaintea noastră se deschide stadionul mărturisirii şi a bunei mărturii a credinţei noastre.
În Sfântul Munte a fost concepută şi organizată adunarea de azi a clerului şi poporului creştin, şi tot acolo se pregăteşte marea adunare panortodoxă care va avea loc în iunie la Bănceni, cu Episcopul Longhin, prin sfătuirile care au avut şi au loc între părinţii care am întrerupt pomenirea patriarhului, referitor la cum trebuie să continuăm de-acum înainte. Singura cale este ca împreună, cler şi popor, să întrerupem comuniunea eclesială cu ereticii şi, uniţi în credinţă, în ciuda tuturor dezacordurilor dintre noi privitoare la chestiuni secundare, să punem început bun pentru o luptă bisericească de păzire şi păstrare a credinţei noastre ortodoxe, a singurei credinţe care mântuieşte.
Lupta începe acum. Trebuie să rămânem uniţi între noi, uniţi cu Sfinţii noştri şi cu Adevărul în sine, care este Domnul nostru Iisus Hristos. “Nu fac parte din Biserică cei ce nu se află în adevăr”, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama. Indiferent de greutăţile pe care le vom întâmpina şi de diferenţierile de poziţii şi păreri dintre noi, trebuie să prevaleze discernământul şi să se facă iconomiile necesare pentru fraţii noştri mai slabi şi nepregătiţi, totdeauna însă pe baza înţelepciunii Sfinţilor Părinţi, care ne-a fost predată, în adevăr şi dragoste, fără scăderi în ce priveşte credinţa. Dacă între Apostoli existau tensiuni, atunci noi, care nu avem nici la nivelul intelectului înţelegerea stării lor duhovniceşti, ce ar trebui să facem? Scopul nostru comun, al tuturor, este să ne păstrăm în interiorul Bisericii şi departe de erezie. Duşmanul comun al tuturor ortodocşilor este erezia care ne desparte de Dumnezeu. Parcursul nostru va trebui să fie comun şi trebuie, în sfârşit, să înţelegem că între noi nu avem nimic de împărţit, ci, dimpotrivă, să ne ajutăm unul pe altul pentru a rămâne uniţi cu Cel dorit, care este Domnul nostru Iisus Hristos. De altfel, Sfintele Canoane nu pot fi aplicate după bunul plac, ci în duhul în care Sfinţii le-au legiuit şi le-au aplicat, adică avându-L pe Duhul Sfânt şi fiind organic uniţi cu Hristos şi cu tot Trupul Bisericii.
Ca epilog, dar şi ca răspuns al nostru, al tuturor celor care respingem pseudo-sinodul eretic de la Kolimbari şi panerezia ecumenismului, care introduce o nouă credinţă faţă de cea predată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, să fie aceasta a celor patru Patriarhi şi a Sinoadelor Patriarhiilor pentarhiei din 1848 către Papa Romei Pius al IX-lea, pe de o parte pentru a demonstra marea ruptură dintre noi şi episcopii ecumenişti, iar pe de altă parte, pentru a demonstra că noi nu spunem nimic de la noi, nu creăm propriile noastre dogme, nu născocim învăţături, ci urmăm întru toate şi totdeauna Biserica cea adevărată a lui Hristos, aşa cum a fost dintotdeauna, prin Sfinţii noştri, fără să provocăm schismă şi că, din păcate, schismă provoacă toţi cei care au acţionat în favoarea acestui Sinod din Creta şi toţi cei care au urmat acestuia.

“Pentru că credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni, nici prin oameni, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au propovăduit-o dumnezeieştii Apostoli, sfinţitele Sinoade Ecumenice au întărit-o, au predat-o prin succesiune marii şi înţelepţii Învăţători ai Bisericii şi au adeverit-o sângiurile vărsate de Sfinţii Mucenici”. “Să păstrăm mărturisirea” pe care am primit-o curată de la asemenea oameni, întorcându-ne de la orice inovaţie ca fiind insuflată de diavol. Cel care acceptă inovaţia desconsideră credinţa ortodoxă, ca fiind deficitară. Dar aceasta este deplină, a fost consfinţită, nemaiprimind nici vreo scădere, nici vreun adaos, nici vreo modificare, iar cel care îndrăzneşte fie să facă, fie să sfătuiască, fie să cugete aceasta, deja s-a lepădat de credinţa lui Hristos, deja s-a supus pe sine anatemei veşnice, pentru că blasfemiază pe Duhul Sfânt, cum că, chipurile, Duhul nu a spus totul în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice. Această cumplită anatemă nu o rostim noi astăzi, ci o fost rostită prima oară de Mântuitorul nostru. “Dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12:32). “Dar, chiar dacă noi”, Apostolii, “sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1:8), adică să fie despărţit de Dumnezeu. Acest cuvânt l-au rostit cele şapte Sinoade Ecumenice şi întreaga ceată a Părinţilor celor purtători de Dumnezeu. Toţi, deci, cei ce introduc inovaţii, fie prin erezie, fie prin schismă, de bunăvoia lor s-au îmbrăcat, potrivit psalmistului, “cu blestemul ca şi cu un veşmânt” (Ps. 98:18), fie ei Papi, fie Patriarhi, fie clerici sau mireni. Astfel cugetând Părinţii noştri au stat neclintiţi şi tari în credinţa predată lor prin succesiune şi au păstrat-o pe aceasta neschimbată şi neprihănită prin atâtea răstimpuri de erezii şi ne-au predat-o curată şi nefalsificată, aşa cum a ieşit din gura primilor slujitori ai Cuvântului”.

Astfel cugetând şi noi, declarăm astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu harul şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, al Preasfintei Doamne a noastre, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, şi al tuturor Sfinţilor Aghioriţi, că nu vom tăcea, nu ne vom opri în lupta împotriva puterilor antihristice şi, repetând cuvintele lui Iosif Vrienios, următori fiind Sfinţilor Părinţi, strigăm şi noi, smeriţii: “Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu te vom minţi pe tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom depărta de tine, Maică, bună cinstire. Întru tine ne-am născut si întru tine trăim, si întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, si de mii de ori vom muri pentru tine”. Amin.

sursa

Instrumentul implementării în conştiinţa oamenilor a ideologiei “noii ordini mondiale”. Taina „icoanei” vorbitoare a „fiarei

Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câti nu se vor închina chipului fiarei (Apoc. 13, 15)
În aceste vremuri un număr tot mai mare de filosofi, sociologi, istorici şi politicieni se înclină spre gândul că omenirea modernă intră în “secolul numerelor”, trece în perioada “societăţii postindustriale”. Pe care “înţelepţii veacului acestuia” în nebunia lor îl numesc “postcreştinesc”. Azi e modern să se spună că “informatizarea societăţii” (computerizare, dezvoltarea largă a microelectronicii, a mijloacelor de informare şi comunicare în masă) creează premizele globalizării, unificării omenirii într-un singur “întreg socio-cultural general-planetar”, care este un “nou suprasistem”. Se presupune că în “noua societate” va domina orientarea spre “îmbogăţirea informatională”, dobândirea cunoştinţelor noi, precum şi “utlilizarea lor tehnologică şi umană”. “Tehnologiile informaţional-comunicaţionale sunt cei mai importanţi factori care influenţează formarea societăţii secolului al XXI-lea”, aşa începe “Documentul de la Ochinava a societăţii Informaţionale globale”, adoptat pe data de 22 iulie 2000 de liderii ţărilor G8.
Creştinului ortodox, care ştie proorociile Scripturii şi Sfinţilor Părinti şi nevoitori ai blagocestiei despre “vremurile din urmă”, nu îi este greu să recunoască în acest “suprasistem nou” sistemul antihristic care se apropie – împărăţia apocaliptică a “fiarei”.
Ieromonahul Serafim Rose din Platina (†1982) scria despre relaţia instaurării “societăţii informaţionale” cu împărăţia lui antihrist: “Despre antihrist se ştie că el va fi conducătorul lumii, însă doar în vremurile noastre această posibilitate, ca un singur om să conducă întreaga lume, a devenit practic reală. Toate imperiile din lume, care au existat până la noi, ocupau doar anumite părţi ale lumii, şi numai începând cu apariţia noilor mijloace de comunicare a devenit posibil, ca lumea să fie condusă de un singur om”
Deja astăzi se poate urmări procesul transformării radicale a concepţiei de viaţă, a psihicului şi a modului de viaţă a miliarde de oameni, constrânşi să se includă în viaţa “societăţii informaţionale”. Dominarea nelimitată a Ecranului în forma deja obişnuitelor televizoare, computere, telefoane s-a răspândit nu doar în sfera economiei, comerţului şi politicii, dar a pătruns şi în domeniul relaţiilor intime, a familiei, credinţei, adică în sfera spiritului omenesc, pretinzând la rolul unei noi filosofii, noi religii.
Cuvântul “Ecran” îl scriem cu majuscule nu din respect pentru acest fenomen, ci pentru a arăta locul Ecranului, ca idol al mai multor oameni, care a alungat din viaţa omului pe Dumnezeu. Ecranul (video-, tele- şi al computerului) – este un sistem întreg de influenţă globală asupra sufletelor omeneşti. Ce poartă în sine acest sistem?
În primul rând, modificarea scării valorilor. Comunicarea vie, nemijlocită între oameni cedează locul comunicării informaţionale, intermediare – prin Ecran. Televizorul îi înstrăinează pe oamenii care trăiesc într-o casă, într-o familie, comunicarea personală, vie înlocuind-o cu nălucirile şi iluziile Ecranului. Ca urmare a pierderii simţului omului viu se pierde dragostea şi compasiunea faţă de dânsul. Omul deja nu este privit ca o personalitate nenepreţuită, ci se preface în obiect, într-o unealtă. Omul modern se pierde în tot sensul cuvântului în avalanşa informaţională rapidă, se erodează temelia lui duhovnicească, iar aceasta înseamnă ca scade nivelul personalităţii.
În al doilea rând, Ecranul prin intermediul efectelor optice (succesiunea rapidă a cadrelor), a clipurilor şi a altor modalităţi de influenţă (mesaje subliminale) transformă tabloul tradiţional al lumii într-o altă realitate, “virtuală”, adâncindu-l pe om în anumite stări ale conştiinţei schimbate. Se poate spune că omul se “ecranizează” de la viaţa reală.

În al treilea rând, Ecranul este instrumentul implementării în conştiinţa oamenilor a ideologiei “noii ordini mondiale”.
Prin Ecran se înfăptuieşte o manipulare fără precedent a conştiinţei omeneşti în direcţia asemănării cu demonii. Nu numai în cazul ecranului televizorului, ci şi la radio, pe paginile majorităţii ziarelor şi revistelor domină spiritul nihilismului, desfrâului, crimei şi glumei care distruge personalitatea umană, să nu mai vorbim de jocurile pe computer.
Psihologul A. Mori vorbea despre asemănarea influenţei televizorului cu starea creată de droguri. Profesorul M. Ciucas, specialist cu renume în domeniul manipulării opiniei publice, spunea că scopul televiziunii este formarea “omului, absolut lipsit de capacitatea de a se clarifica în starea lucrurilor, de a gândi critic, a omului coborât la cel mai jos nivel al stării emoţionale, când el poate acţiona doar sub influenţa excitanţilor externi, artificiali şi fortelor care-l dirijează”. Ieromonahul Anatolie Berestov scria: “Televiziunea propune aceeaşi hrană lipsită de duhovnicie tuturor oamenilor, şi din această cauză ei îşi pierd individualitatea, devin asemănători spiritual unul cu altul. Televizunea este o grandioasă pepinieră practică de viaţă fără Dumnezeu, ea îl duce pe om de la Dumnezeu în lumea patimilor, cruzimii, minciunii, ocultismului… “Dracul televizat” insuflă, sugerează şi iar sugerează. Iar oamenii îl ascultă, îl ascultă, şi iar îl ascultă.” Oare aceasta nu este dirijarea conştiinţei omeneşti? Şi de aceea astăzi putem spune cu toată siguranţa, că televiziunea a devenit o armă foarte puternică şi distrugătoare în mâinile diavolului.

Este evident că astăzi Ecranul pentru omul modern nu este atât un informator şi o sursă de construcţie a tabloului lumii, cât arhitectul şi constructorul ei, care programează cu agresivitate modul de gândire şi comportament, (vezi şi Tehnicile de control mental ”Monarh” sau un altfel de Pitești) creând “o nouă morală” şi un nou sistem de valori. De aceea mediul informaţional modern, construit pe principii anti-duhovniceşti, antihristice, în ultimii ani devine un factor din ce în ce mai puternic de sălbăticire a oamenilor.
Politologul A. Novikov a numit Ecranul balaur sau dragon. El pune întrebarea: “Va deveni oare TV o nouă religie, o nouă ideologie – balaurul viitorului? Ceea ce noi vedem acum sunt doar solzii balaurului care vine. Noi ne jucăm vesel cu el, ne plimbăm pe deluşoare computerizate ale realităţii virtuale, fără a ne da seama de dimensiunile acestui monstru, fără a-i vedea înfăţişarea, fără a-i cunoaşte predestinaţia”.
Principala componentă a împărăţiei viitoare a “fiarei” este internetul, reţeaua globală, care a înfăşurat deja toată lumea ca o mreajă (WWW – WORLD WIDE WEB – înseamnă mreaja, paienjenişul mondial). Involuntar apare întrebarea: dacă tot mai mulţi oameni, ca muştele, nimeresc în acest paienjeniş, atunci cine e păianjenul mondial? Nu stăpânitorul acestei lumi – satana?
Drept consecinţă a dezvoltarii de mai departe a reţelei globale va deveni ireversibilă computerizarea generală. Conform aprecierilor date de experţi, simbolul veacului XXI va fi “multimedia”, adică televiziunea care înglobează în sine computerele, TV, video şi telefonul. Posibilităţile acestei tehnologii noi sunt într-adevăr nelimitate. Reţeaua universală unică informaţional-telefonizată va fi baza “noii guvernări mondiale”. Despre aceasta s-a spus, de exemplu, în “Convenţia societăţii universale informaţional-telefonizate – a civilizaţiei informaţional-cosmice noi”, adoptată la primul For Internaţional din 16 noiembrie 1992.
Doctorul în ştiinţe tehnice, A. Bolokin, care a emigrat în SUA, scria, că în secolul 21 “va începe sfârşitul civilizaţiei umane”: locul ei îl va ocupa civilizaţia electronică. Dezvoltarea civilizaţiei electronice va da naştere raţiunii superioare. “Şi această raţiune superioară va deveni acel dumnezeu, care în mod real va dirija nu o singură planetă, ci tot Universul”. Academicianul V. Gluskov, preşedintele Institutului de Cibernetică al Aacademiei de Ştiinţe din URSS, susţinea că spre anul 2020 omul îi va putea oferi computerului “conştiinţa sa… astfel devenind practic nemuritor”. Omul “va începe să simta că el este om şi totodată ca el e şi masină. Se va întâmpla o dedublare a conştiinţei de sine”. Cu alte cuvinte va avea loc distrugerea personalităţii omeneşti zidită după asemanarea lui Dumnezeu.
Scopul principal al satanei este vânarea sufletelor noastre, şi el face aceasta prin minciună şi viclenie, “pentru că el este mincinos şi tatăl minciunii”
Renumitul savant belarus, membru al Academiei de Ştiinţe, profesorul Victor Veinik, care şi-a consacrat studiile sale relaţiei dintre lumea materială cu cea duhovnicească, susţinea că “în mâinile celui viclean computerele sunt o armă nemaipomenit de puternică”, că ele au apărut nu fără de participarea demonilor, şi că “99% a ştiinţei, tehnicii şi artei sunt legate de puterea necuratului.
Redăm mai jos un fragment din descoperirea Dumnezeiască avută de monahul N.P. Riskovski în 1905:
„– Ascultă, legiune a şarpelui negru, (stăpân pe puterea sugestiei), şi execută!
Cât mai multe IMPRESII oamenilor – din cele mai felurite, captivând atenţia printr-o succesiune febrilă, în fiecare minut, în fiecare secundă – la nesfârşit, fără preget: IMPRESII tot mai NOI şi mai NOI, mai ATRĂGĂTOARE, mai SURPRINZĂTOARE, fixând atenţia.
Mai întâi de toate – procedeele de transmisie a undelor, gândurilor, dorinţelor, a întregii fiinţe – să audieze de la distanţă, să-şi comunice gândurile la distanţă – ceva nemaipomenit, gigantic, stupefiant…
SĂ-I APROPIEM pe oameni, SĂ-I ADUNĂM la un loc – înlăturaţi IZOLAREA!
Spulberaţi INDIVIDUALITATEA, îndepărtaţi-i de INTERIORITATEA LOR trezindu-le CURIOZITATEA faţă de sclipitoarele inovaţii şi de creşterea fără precedent a inventivităţii intelectuale… Captaţi-le toată atenţia!
Toată această tehnică nebună, ne va sluji nouă… Dezvoltarea mijloacelor de transport cu ajutorul aburilor, căi ferate şi vapoare, vuietul trenurilor, mişcarea rapidă, cu iuţeala fulgerului, până la zăpăcirea creierului – zgomot, zdrăngăneală, fluieraturi, gări uriaşe, cu gălăgia şi larma lor neîncetată, CALEIDOSCOPUL IMAGINILOR ŞI ÎNTÂMPLĂRILOR PERICULOASE, (ştirile de la TV, NOTA G.S.) îndrăzneţe până la insolenţă, până la ameţeală, până la avaria unor garnituri întregi de trenuri, cu tot cu încărcătura lor umană… Telegrafe, telefoane, lifturi, aeronave, fonografe şi gramofoane… Motoare electrice, tramvaie electrice, lumina electrică… Toate aflându-se în mâinile omului, în posesia intelectului său, a omului-împărat, stăpânul naturii, pe care şi-a supus-o… (trufia anarhica a demonului s-a transmis şi omului).”
Din Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ştim că în vremurile antihristice va avea loc fermecarea oamenilor cu “minuni amăgitoare”. Aceste “minuni amăgitoare” nu sunt altceva decât ultimele “descoperiri” tehnico-ştiinţifice la care se referă şi televiziunea modernă, internetul şi toate mijloacele de comunicare în masă. Cu ele “se amăgesc cei ce locuiesc pe pământ” (Apoc. 13,14), adică oamenii simt influenţa puternică şi distrugătoare a acestor “minuni” tehnice, aprofundându-se în realitatea virtuală imaginată de dânşii. Virtuală înseamnă falsă, amăgitoare, de aceea şi “minunile” sunt numite în Apocalipsă mincinoase.
“Scopul tehnologiilor realităţilor virtuale este crearea unei lumi iluzorii, scrie ieromonahul Anatolie Berestov, însă când în conştiinţa omului aceste lumi false vor deveni realitate, omul nu va fi în stare să le deosebească şi cu uşurinţă se va face dedublarea personalităţii sau chiar depersonalizarea”. În orice caz noi trebuie să conştientizăm marele pericol pe care le poartă în sine tehnologiile lumii virtuale, adică a realităţilor false. Doar tatăl minciunii este diavolul.
Influenţa Ecranului este îndreptată mai ales asupra capacităţii de imaginaţie, asupra sferei închipuirii pe care Sfinţii Părinţi întotdeauna o numeau principala cale de acces a duhurilor necurate spre sufletul omului. “Fiind tatăl minciunii, el (satana) prin acţiuni amăgitoare va ademeni imaginaţia”, scrie Sf Chiril al Ierusalimului, şi Sf. Efrem Sirul scria: “Vor fi multe iluzii create de fiară”.
Sf. Ignatie Breanceaninov indică direct faptul că semnele amăgitoare şi minunile vor “acţiona îndeosebi asupra văzului, încântându-l, amăgindu-l”. Realitatea virtuală este amăgirea senzaţiei văzului. “Nu vor pricepe oamenii, scria Sf Ignatie, că minunile lui antihrist nu au niciun scop bun, raţional, nici o semnificaţie concretă, că ele sunt străine de adevăr, sunt pline de minciună, fiind actorie fără sens, plină de răutate şi monstruozitate, pentru a uimi, a induce în nedumerire şi uitare de sine, să farmece, să amăgească, să atragă prin vraja prostească şi pustie a efectului”
Conform Apocalipsei în vremurile din urmă oamenii se vor “închina” la “icoana fiarei”, adică îi vor sluji ei ca unui dumnezeu, în locul slujirii lui Dumnezeu Cel Adevărat. Acestei “icoane” îi va fi dat “duh” şi ea va vorbi (Apoc.13, 14-15). Nu despre Ecran oare ne preîntâmpină pe noi Apocalipsa? Nu arată oare chipul biblic a “icoanei” vorbitoare “a fiarei” spre televiziune, spre tehnica video şi computaţională, în sens mai larg la toate mijloacele de comunicare în masă şi în genere la astfel de fenomene a ultimelor vremuri înainte de sfârşitul lumii, care este computerizarea generală a vieţii şi activitaţii omeneşti?
Cuvântul (“icoană”) din limba greacă, precum şi din română înseamnă “imagine”, “chip”, “înfăţişare”, “reprezentare”. Însă anume Ecranul este reprezentare vie, imagine mişcatoare, dotata cu acompaniament sonor, adică “grăitoare”. Nu există temei de a ne uimi că chipul fiului pierzării va vorbi, fiindcă tehnica ultimilor vremuri va atinge, după spusele Sfinţilor Părinţi, o dezvoltare grandioasă. Acest Babilon tehnico-ştiinţific va întrece cu obrăznicia intenţiilor pe sacerdoţii păgâni ai Babilonului şi ai Egiptului şi va grăbi apropierea potopului de foc a întregii lumi. Deoarece odată cu tehnica va avea loc, după mărturia Scripturii, o răspândire înfricoşătoare a decăderii moravurilor, închinarea la minciună şi dezgustul pentru adăvar.
Conform Apocalipsei “chipul fiarei” vorbitor deodată va intra din bezna iadului în viaţa omenească, si aceste chipuri de fiare le vor face chiar oamenii (din insuflarea, desigur, a puterilor răului). Despre aceasta Apocalipsa zice direct: “Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat (fiarei din pământ) să facă înaintea fiarei (din apă) zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă” (Apoc.13, 14)
Sfinţii Părinţi din vechime, de exemplu, Sf. Chiril al Ierusalimului şi Sf Efrem Sirul, şi părinţii sec. XIX (Sf. Igantie Briancianinov) vorbeau despre “minunile” tehnice ale viitorului nu direct, ci indirect. E clar de ce. În timpul lor era imposibil să fi avut o închipuire mai clară despre acest subiect. Iar sfinţii, care au trăit mai aproape de vremurile noastre, se exprimă deja concret şi direct.
Iată, de exemplu, ce spunea stareţul Lavrentie al Cernigovului: “Antihrist va cunoaşte toate hatriile şi vicleniile satanice şi va face semne false. Pe el îl va auzi şi îl va vedea în acelaşi timp toată lumea” (indicare directă asupra televiziunii). Sfântul plăcut al lui Dumnezeu spunea: “Fericit şi preafericit este acel om care nu va dori şi nu va vedea faţa mârşavă a lui antihrist. Cine va vedea şi va auzi cuvântul lui hulitor de Dumnezeu (obişnuindu-se deja de acum cu zilnica închinare – şederea în faţa ecranului), promisiunile lui ce ţin de bunurile pământeşti, acela se va amăgi şi va merge cu închinăciune în întâmpinarea lui. Şi împreună cu el va pieri în focul cel veşnic”. Când pe stareţul Lavrentie l-au întrebat: “Cum se va întâmpla aceasta?”, el a răspuns cu lacrimi in ochi: “Pe locul cel sfânt va sta urâciunea pustiiri şi va arăta pe spurcaţii ademenitori ai lumii, şi ei vor face minuni false amăgind oamenii, care s-au lepădat de Dumnezeu. Iar după ei va veni antihrist (înseamnă ca acest sistem de “minuni false” cu “ademenitorii ei spurcaţi” lucrează încă până la apariţia lui antihrist, (adică deja în timpul nostru) şi lumea întreagă il va vedea concomitent” (la televizor). Preoţii l-au întrebat pe cuvios: “Unde pe locul sfânt? În biserică?” Cuviosul a răspuns: “Nu în biserică, ci în fiecare casă. În colţ, unde acum sunt sfintele icoane, vor sta uneltele ademenitoare de amăgire a oamenilor. Mulţi vor zice: “Vrem să privim şi să auzim ştirile. Iată în ştiri şi va apărea antihrist”. [1]
Despre aceste lucruri vorbea şi Părintele Nicolae Ragozin ( †1981 ):
„…antihrist va apărea la televizor. Să ferească Dumnezeu să-l vezi pe antihrist . Pentru că va fi foarte frumos, într-atât de frumos, încât şi omul credincios va gândi pentru o clipă, ce bărbat frumos este. Şi deja va fi târziu. În momentul când îl vor arată pe televizor, acesta îl va simţi pe fiecare, şi omul care s-a gândit “ce frumos este“, antihrist va simţi deja ca îi aparţine lui, din moment ce i-a plăcut.”
Aşadar “icoana fiarei” trebuie înţeleasă nu ca chipul personalităţii lui antihrist, ci ca o imagine în ansamblu a întregului lui sistem ideologic de fiară. “Fiara” din Apocalipsă în acest sens este întregul sistem împotrivitor lui Dumnezeu, a “noii orânduiri mondiale”. Proorocul mincinos din Apocalipsă (“fiara din pământ”) – este după cum se vede, nu o personalitate aparte, ci toţi “ademenitorii scârnavi” şi  tot sistemul de informare în masă, care implementează ideologia antihristică.
În baza cuvintelor Cuv. Lavrentie al Cernigovului devine clar, că “urâciunea pustirii”, nu o dată pomenită la proorocul Daniel, nu este altceva decât Ecranul care pustieşte sufletele oamenilor. Mulţi tâlcuitori ai proorociilor lui Daniel vedeau urâciunea care duce la pustiire, în forţa brută şi hulitoare de Dumnezeu a “acestei lumi”, care a năvălit în templul sfânt al lui Dumnezeu. Această năvălire s-a realizat peste 500 de ani după proorocul Daniel de către împăratul sirian Antioh Epifan, care a pus idolul păgânesc în templul din Ierusalim (1 Mac.1, 2).
Raza privirii proorocesti a lui Daniel la gândul “urâciunii pustiiri” se răsfrângea şi ajungea până la timpul sfărşitului zilelor acestei lumi (vezi Daniel 11, 12). Mântuitorul în Evanghelie la cuvintele “urâciunea pustiiri” făcea trimitere la poorocul Daniel, legând proorocia lui cu “vremurile de pe urmă”. Şi iată azi, sfera celor mai înalte manifestări ale omului, sfera duhului omenesc (alegoric – templul lui Dumnezeu) într-adevăr suferă o nemaipomenită cotropire şi pustiire prin implementarea prin Ecran a duhului antihristic, Ecranul devenind adevaratul idol al civilizaţiei moderne.
În Apocalipsă se spune, că icoana fiarei va acţiona astfel, încât să “omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (Apoc.13,15). Cum să înţelegem aceste cuvinte? Destul de convingătoare este următoarea explicaţie, propusă de unul dintre contemporanii noştri. “Sub chipul vorbitor şi mişcător al fiarei, presupune I.P. Kuvaliov, se pot înţelege mijloacele de informare în masă supuse fiarei: televiziunea, radioul, presa, pseudoarta. Ele vorbesc şi arată, formează chipul spiritual al omului şi creează chipul (imaginea) fiarei în minţile oamenilor. Acest chip până la urmă se realizează în acţiuni, acţionează. Uciderea celor nesupuşi se face în mai multe feluri – de la teroarea individuală până la represiunile în masă şi războaie (Libia, Irak, Iugoslavia). Odată cu “noua ordine mondială” care se va instaura (adică împărăţia “fiarei”) astfel de practici vor deveni, după cum se vede obişnuite. Prima fiară, care iese din mare este sionismul masonic, iar a doua, care iese din pământ – lumea occidentală în frunte cu SUA.”
Aşadar, este oare adevărat că oarecând, în zilele lui antihrist, deodată vor fi instalate nişte statui sau “icoane”, care îi vor ucide pe toţi cei ce vor refuza să se închine în faţa lor? De ce nu observăm că proorocia despre “icoana vorbitoare a fiarei” se împlineşte în zilele noastre? Oare nu de aceea, că noi înşine zilnic ne închinăm chipului fiarei, aducându-i drept jertfă timpul preţios al acestei vieţi scurte, emoţiile, curaţia gândurilor şi modul duhovnicesc de a gândi sănătos. De aceea nu avem limpezime duhovnicească pentru a înţelege ceea ce este absolut evident.
Sf. Andrei al Cezariei spune, că cu minunile false vor fi amăgiţi cei “ai căror inimă se află permanent pe pământ, iar simţul celor care au dobândit vieţuire în ceruri nu va fi amăgit, fiindcă ei sunt desăvârşit întăriţi cu prezicerile venirii lui”. Tot despre aceasta spune şi Sf. Efrem Sirul: “Cei ce au ştiinţă (pricepere) fără nici o greutate vor cunoaşte venirea lui antihrist. Iar cel ce are mintea doar la lucrurile lumesti şi iubeşte doar ce-i pământesc, aceluia nu-i va fi clar, fiindcă, legat întotdeauna de lucrurile lumeşti, deşi va auzi, nu va crede şi se va dezgusta de cel ce-i va spune. Iar sfinţii se vor întări, pentru că au lepădat orice grijă pentru această viaţă”
În Evanghelie se spune că, minunile slugilor lui antihrist, a proorocilor mincinoşi, vor putea uneori să-i amăgească si pe cei alesi (Matei 24, 24). Astăzi vedem acest lucru cu ochii noştri. Doar creştinii cei mai râvnitori refuză să privească televizorul, considerându-l păcat. Iar oamenii necredincioşi, puţin credincioşi sau care numai îşi zic creştini, însa au un mod de a gândi lumesc (creştinii “lumeşti”), nu văd în aceasta nici un păcat (cu toate preîntâmpinările părinţilor contemporani).
Este grăitoare următoarea corelaţie. Creştinii care refuză să primească nume numerice, nici televizorul nu-l privesc. Iar aceia dintre creştini, care iubesc lumea aceasta şi consideră că trebuie “să meargă în pas cu lumea” şi să fie “moderni” şi televizorul îl privesc, şi codurile de identificare le primesc.
Însă despre corelaţia dintre închinarea la chipul fiarei şi primirea numelor numerice direct vorbeşte Apocalipsa, de exemplu: “…şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei” (Apoc.14,11). “Şi fiara a fost răpusă şi , cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei” (Apoc.19, 20, vezi şi  15, 2, 16, 2 şi 20, 4) şi Sf. Efrem Sirul spune că “cel ce nu va fi însemnat cu pecetea fiarei, nu se va amăgi nici cu semnele lui amăgitoare”.
Să fim atenţi la următorul moment. Apostolul Ioan nu în zadar vorbeşte despre numărul “numelui fiarei” (stihurile 16-18 cap.13) imediat după povestirea cu minunile amăgitoare şi despre “icoana” vorbitoare a fiarei (Apoc, 13, 14, 15). După cum deja am clarificat imaginea “chipului fiarei” presupune şi tehnica electronică. Astfel, Sf. Ap. Ioan vorbeşte mai întâi despre mijlocul de implementare în viaţa oamenilor a numelor electronice, care este computerul (apărut cronologic înaintea lor) şi doar apoi despre însăşi numele electronice. Povestirea lui este despre viitoarea civilizaţie electronic-numerică.
Această consecutivitate a povestirii confirmă şi concluzia că “icoana fiarei” este deja prezentă în viaţa noastră. Căci dacă toate numele electronice sunt exact acele “nume ale fiarei” despre care vorbeşte Apocalipsa, atunci şi “icoana fiarei” şi în genere, minunile amăgitoare deja trebuie să existe şi să acţioneze, fiindcă despre ele în Apocalipsă se vorbeşte nemijlocit înaintea cuvintelor despre “numele fiarei”.
1. Cuv. Lavrentie al Cernigovului, Jitie, pouceania, prorocestva i akafist. – Tipografia Poceaevskoi Lavrî, 2001, pag.119
| Taina Fiarei pag. 44-57

Sursa

„Doresc să rămân în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, nu să mă fac părtaşă la vreo schismă şi nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu”

Scrisoare deschisă către IPS Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului
Doamne al puterilor, deschide-mi mie, nepriceputei, mintea și limba, spre marturisirea Ta, precum ai deschis auzul și limba celui surd și gângav de demult!
Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Calinic,
Cu smerenie vă scriu, în calitate de creştin ortodox român, care îmi duc viaţa în eparhia pe care o păstoriţi, pentru a-mi exprima neliniştea pe care mi-a provocat-o aşa-numitul „Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”, desfăşurat în luna iunie a acestui an, în Insula Creta.

Istoria va judeca şi va aşeza la locul potrivit acest „Sinod”, aşa cum s-a întâmplat cu toate sinoadele desfăşurate până acum, pentru că „Biserica, porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Până la acel moment al Adevărului, neliniştea îşi face tot mai simţită prezenţa în inima mea, pentru că văd că s-a aşternut o tăcere sumbră în întreaga Biserică Ortodoxă Română şi puţinele voci care au încercat să o străpungă au fost suprimate.

Nu am studii teologice, am doar dorinţă fierbinte de mântuire şi teamă să nu-L trădez pe Hristos Domnul, pe care L-am supărat prea destul cu viaţa mea păcătoasă.

Înaintaşii noştri pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu, au ştiut să-şi apere credinţa în orice împrejurare, de multe ori chiar şi cu preţul vieţii. Noi trebuie să facem acelaşi lucru, fără diplomaţie şi compromis, pentru că nimic nu este mai sfânt decât credinţa şi neamul nostru românesc. Iar „porunca Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei” (Sf. Teodor Studitul)[1], căci „dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19, 40).

Înaltpreasfinţite Părinte, tulburarea produsă de acest „Sinod” în întreaga lume ortodoxă nu semnalează nimic bun. Hotărârile luate în Creta nu sunt, după cât îmi pot da seama, în duhul Sfinţilor Părinţi, pentru care adunările ereticilor nu se numeau „biserici”, iar ecumenismul era considerat pan-erezia timpului nostru. Acest „Sinod” face primul pas către oficializarea ecumenismului, care se întinde ca o plagă infectată în trupul Bisericii. Porunca dată de Domnul nouă tuturor, dar mai cu seama păstorilor, este de a nu schimba „o iotă sau o cirtă din Lege” (Matei 5, 18). Credincioşii au sesizat imediat schimbările aduse de „Sinodul” cretan, chiar dacă ele sunt voalate şi subtile. Păstorul şi-a „acordat” chemarea la vremurile acestea trecătoare şi oile „vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui” (Ioan 10, 5) şi va fi „vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 7).

Biserica Ortodoxă Bulgară, a Antiohiei şi cea a Georgiei au hotărât, în Sinoadele lor, să respingă documentele „Sinodului” din Creta. Biserica Ortodoxă a Bulgariei, în sinodul său ţinut anul acesta, a condamnat chiar erezia ecumenismului!

Însă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la sfârşitul lunii octombrie 2016, a validat „Sinodul” din Creta, „luând act” de conţinutul documentelor semnate acolo. Mai mult decât atât, un al doilea Sinod BOR, întrunit la sfârşitul lunii decembrie 2016, a hotărât să sancţioneze administrativ şi canonic „clericii, monahii şi mirenii implicați în acțiuni de răzvrătire şi denigrare a Sinodului din Creta”[2]. Iată cum, acest aşa-zis „Sfânt şi Mare Sinod” devine pe zi ce trece motiv tot mai puternic de dezbinare între ierarhi şi credincioşi, între ortodocşii români, iar dispoziţiile lui despotice devin mai importante decât grija şi dragostea pe care Biserica este rânduit să o aibă faţă de credincioşii ei.

Doresc să rămân în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, nu să mă fac părtaşă la vreo schismă şi nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu, vreau să-L mărturisesc alături de fraţii mei ortodocşi români. Tocmai de aceea, declar că NU sunt de acord cu hotarârile „Sinodului” din Creta, pe care le consider străine de ortodoxia curată predanisită nouă de Sfinţii Părinţi.

Cu smerenie vă rog să luaţi atitudine cu privire la acest „Sinod”, să vă deziceţi de el, să procedaţi precum păstorul cel bun care îşi apără oile de lupii cei înţelegători.
Înaltpreasfinţite Părinte, nu este prea târziu să vă ridicaţi împotriva ereziilor care ameninţă Sfânta Biserică Ortodoxă Română!
Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Cu nădejde,

Magdalena Horiş
9 februarie 2017, Odovania Praznicului Întâmpinării Domnului
***************
1„Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”, vol. I, ed. Sophia, Bucureşti, 2006; traducere din greaca veche – Pr. Marcel Hancheş

2 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-indezbinare/

Sursa